Acasă Culturale si Altele Picasso, artistul fără sfârșit (Corespondenţă de la Grid Modorcea, „prozator de...

Picasso, artistul fără sfârșit (Corespondenţă de la Grid Modorcea, „prozator de certă vocație”, „poet al intelectului”, „scriitor și cineast, înzestrat cu fervoare și talent, „un critic de temut”, „cel mai important scriitor român în viață”, SUA-New York)

28
0

 

Unul dintre cei mai prolifici artiști ai lumii, dacă nu cel mai prolific, este spaniolul Pablo Picasso, care a realizat peste 5.000 de lucrări, de toate genurile, ulei, gravură, desene, sculptură, ceramică, instalații, și în toate a fost genial. Gândiți-vă că Brâncuși este autorul doar a 232 de lucrări, opera de maturitatre (1911-1943) fiind considerată perfectă, desăvârșită. După Țestoasa zburătoare, din 1943, el n-a mai sculptat nimic până la moarte, datorită unei mari depresii în iubire, poate fiindcă nu se mai credea în stare să termine o lucrare, fiindcă pe unele le șlefuia câte 17 ani!

Picasso încă nu termina nimic. Deși a fost prieten cu Brâncuși, se deosebeau radical. Dar Brâncuși a fost mai bun prieten cu Matisse, cum  reise din expereința lor americană (vezi Brâncuși în America), dovadă că Matisse a fost una dintre obasesiile lui Picasso, mai ales când a aflat că Matisse e mai bine vândut în America decât era el. În posteritate însă, și-a luat însutit revanșa, fiindcă nu există artist mai vândut ca Picasso, a ajuns să fie mai vândut ca toți artiștii lumii la un loc! Fiindcă a fost mai prolific decât toți. Pe când ceilalți sunt epuizați, având opera toată vândută, Picasso e inepuizabil, apare mereu un „nou” Picasso. Crea într-una, iar lucrările sale erau vraiște prin curte, le mozoleau caprele sau le ciguleau găinile, așa cum vedem în filmul Surviving Picasso/Picasso, artist și demon (1996), realizat de James Ivory, cu Anthony Hopkins în rolul lui Picasso.

Dar cred că Picasso nu a fost un demon, nu e bine definit ca demon, a fost un mare vitalist, de o energie debordantă, care își împărțea viața între momentele de creație, foarte serioase, când intra în transă, și momentele de relaxare, în care intră și pasiunea sa pentru femei. Dar caracterul său dominant este ludicul, cum vom vedea.

James Ivory a avut ideea să prezinte biografia lui Picasso într-un nucleu al vieții cu totul deosebit, legat de relația sa cu Françoise Gilot (Natascha McElhone), care avea 23 de ani cand l-a cunoscut. El avea 60 și era de mult un monstru sacru…  Dintre femeile celebre pe care le-a avut, Françoise este singura care i-a supraviețuit lui Picasso, singura care a avut puterea să scape de sub vraja lui și să-l părăsească, împreună cu cei doi copii pe care îi făcuse cu el. Când și-a făcut bagajele și a plecat, lui Picasso nu-i venea să creadă. Striga: „Nimeni nu-l părăsește pe Picasso!”. Dar Françoise îi spune că nu a cunoscut-o deloc. Ea era pictoriță, l-a ajutat mult pe Picasso în munca sa, fără să-i prindă însă secretul artei. Când ea l-a întebat care e acela, Picasso i-a răspuns: „Pictura nu se învață, se descoperă/se fură”.

Dar când Françoise îl părăsește, el avea deja o înlocuitoare, fiindcă se încurcase cu ceramista Jacqueline Roque (Diane Venora), așa cum, când a început într-un mod foarte original, șocant, non-conformist, relația cu Picasso, Françoise a înlocuit-o pe Dora Maar (Julianne Moore). De altfel, Picasso nu abandona niciodată o relație, trecea de la o femeie la alta și voia în același timp să le aibă pe toate. A practicat un fel de harem sui-generis. Fiecare femeie îi oferea altceva. Iar el rămânea același bărbat charismatic și nestatornic.

Picasso nu putea fi stăpânit. Fiindcă nu putea fi cunoscut. Se purta atât de firesc încât le dezarma pe partenerele sale, iar ele credeau că-l stăpânesc. Interesant că nu el le cucerea pe ele, ci ele l-au cucerit pe el. Ele au venit spre el ca spre un magnet. Timp de 10 ani, Françoise a luptat pentru a supraviețui în relația cu Picasso, impunându-și personalitatea, dar el i-a alunecat mereu printre degete, fiindcă avea aceste treceri alambicate, alunecoase, dar cu efect radical, de la tirania creației, la farmecul vieții, la nevoia de distracții și petreceri, care îi hrăneau capriciile. Se pare că a fost cel mai necredincios bărbat al epocii, pe cât era de celebru ca artist. Dar Françoise a găsit puterea de a-l părăsi, fără a înceta însă să-l iubească. Și după ce l-a părăsit, ea îl vizita.

Episodul Françoise din viața lui Picasso a fost cel mai interesant. Numai ea a avut curajul să-l întrebe de ce nu crede în Dumnezeu, fiindcă nu l-a văzut niciodată închinându-se, rugându-se sau ducându-se la biserică. Nu avea nici o icoană în casă. Și, drept răspuns, el a dus-o într-o vizită la Matisse (Joss Ackland), care arată ca un beduin. Casa lui e plnă de tablouri cu femei. Nici Matisse nu are icoane în casă. Și el îi explică ei: „Nu sunt credincios în sensul tradițional al credinței, dar pictura este un act de religiozitate, nu-i așa, Picasso? Artistul, când pictează, se roagă”.

Picasso a făcut ravagii în viața femeilor care l-au iubit. Olga (Jane Lapotaire), prima lui sotie a înnebunit, Marie Thérèse (Susannah Harker) l-a adorat fără speranță și s-a supus total capriciilor sale, Dora Maar, jucată de Moore ca o mască japoneză, nu și-a mai găsit liniștea sufletească după ce Françoise i-a luat locul, iar Jacqueline Roque a rămas doar cu orgoliul de a fi fost a doua doamnă Picasso…

Filmul este povestit din perspectiva lui Françoise, ea este naratorul principal, și unghiurile ei de vedere nu-l pun întotdeauna într-o lumină prea bună pe rege. Se știe că numeroasa familie a lui Picasso n-a fost deloc încântată de ideea unui film povestit din perspectiva uneia dintre partenerele lui de viată. Poate de aceea filmul nici nu a fost dus la festivaluri, inclus în competiții, Anthony Hopkins, care face un rol memorabil, nu a luat nici un premiu pentru această interpretare, de nicăieri. Oscarul i-a fost adus pentru rolul din Tăcerea mieilor (1991).

Filmul putea să ia un premiu pentru decoruri, pentru operele expuse, căci James Ivory a reconstituit cu minuție atmosfera anilor ‘40-’50, când Picasso era rege. Casele unde a trăit Picasso, atelierele, interioarele, tot ce înseamnă atmosfera epocii, au fost reconstituite cu grijă, implicit carnavalul la care el a luat parte sau corrida, inclusiv celebrele Cafe de Flore și Brasseria Lipp. Pentru Ivory a fost extrem de dificil să redea atelierul și creația lui Picasso, fiindcă familia sa nu i-a îngăduit să arate nici o pânză a pictorului, nici măcar o reproducere!…

Filmul însă, rod al prieteniei lui Ivory cu Picasso, este plin de momente geniale, cum este secvența când soția sa, Françoise, îl vede în fața șevaletului și spune: „De nouă ore stai în picioare, și nu mai termini odată tabloul acela!? Când termini?”. „Niciodată, răspunede Picasso. Niciodată un tablou nu e terminat. Dacă l-aș termina, aș fi mort”. La fel, un american vine încărcat doldora de bani, fiindcă Picasso făcea afacerile cu banii cheș,  și vrea să cumpere nouă lucrări. Picasso îi spune că nu are decât șase. Dar acesta?, zice americanul și arată spre un șevalet acoperit cu o pânză. Picasso ridică pânza, și i-l arată.  Se văd două linii frânte, pe un funal galben. Americanul zice, îl cumpăr și pe acesta, după ce-l termini. „Dar e terminat!”, îi spune Picasso, spre uluiala cumpărătorului. Sigur că era terminat, în stilul „tabou neterminat”.

În America, cel mai prezent artist al lumii este Picasso. Cred că nu există galerie să nu aibă o lucrare de-a lui. Și nici o licitațiile de la Casele Christie’s și Sotheby’s fără un Picasso. E cel mai solicitat, cel mai vândut, deținând de ani de zile recordul de vânzări. Până acum doi ani, când l-a detronat Salvator Mundi al lui Leonardo, el a fost number one în topul vânzărilor. Dar în top 10, el ocupă 4-5 poziții. Am văzut mii de lucrări Picasso. Există galerii dediacte numai gravurilor sale. Sau desenelor, iar la Christie’s licitația de ceramică Picasso are loc de ani de zile non-stop.

Prolificitatea lui a fost copleșitoare. Peste tot Picasso. În Manhattan, ai senzația că artistul mai trăiește și că poduce întruna.  În America, un singur artist pare să-l fi concurat, Andy Warhol, care a știut să-și facă o publicitate tipic americană, greu de atins, dar valoarea lui artistică este sub Picasso. Americanii sunt în top 10 datorită colecționarilor lor, care își fac artiștii valoroși prin sumele investite în ei, nu prin arta lor.

Marea lovitură a venit de la un european anonim, când a achiziționat tabloul lui Leonardo cu jumătate de miliard de dolari, doborând toate recordurile și blocând astfel agresiunea americană, eveniment la care am participat direct și pe care îl descriu în volumul Artiști români la New York.

Picasso a fost mai modest, ținea banii într-o cutie și când Françoise l-a întrebat, de ce îi ține așa, de ce nu-i duce la bancă?, el răspunde: „Sunt mai sigur pe ei în cutia mea decât la bancă, fiindcă băncile dau faliment, nu vezi, toată ziua auzi de milionari care se aruncă de la etaj”!

Singur, Picasso se poartă în toate cele în mod atipic. Arta lui este ca și viața lui, neterminată. El picta, desena sau concepea instalații cu fiare vechi luate de la cimitirul de mașini, ori cu lucrări de ceramică, continuu, așa cum îi era și iubirea, trecea de la o femeie la alta, le iubea pe rând, dar și pe toate în același timp. Când Marie-Thérèse se păruiește cu Dora Maar, care să rămână cu Picasso, și-l întreabă pe care o alege, el spune că le iubește pe amândouă. Cadrul este excelent. Picasso lucra la un tablou urcat pe o scară, iar ele se băteau lângă scară! Așa cum o iubește și pe Françoise, apoi pe Jacqueline, pe care o descoperă în atelieul de ceramică. Trecea de la o femeie la alta, fără să se despartă definitiv de nici una, cum am spus. Ele îi sunt supuse, ca niște sclave. Excepție pare să facă Françoise, de aceea filmul este și centrat în marea lui parte pe momentul Picasso-Françoise, ea fiind singura care îl părăsește. Și care în viața reală i-a supraviețuit. Un rol important îl are familia ei, tatăl, foarte dur, dar și bunica, mereu lângă ea, care îi dă sfaturi cum să reziste în fața acestui „afemeiat bătrân”. Da, dar bunica nu știe cât de fascinant este acest bătrân! Le înrobește pe femei. Iar arma lui supremă este jocul.

Natura ludică a lui Picasso este dominantă. De aici și concepția lui că arta nu poate fi terminată niciodată, căci ea este joc, se tot continuă, dintr-una într-alta, dintr-un stil într-altul. Nu există artist care să fi trecut prin atâtea faze ca Picasso. Natura sa ludică îl făcea să treacă de la un stil la altul, în funcție de culoarea preferată și de felul cum îi curgea linia. Se plictisea să uzeze de același stil. Îi plăcea să se joace, așa cum se juca cu copii săi. La fiecare pas, el făcea scamatorii, își schimonosea fața, iar felul cum se îmbrăca și se expunea era de tot hazul. Imaginea dominantă este aceea de clown. Picasso a fosat un mare clown. Și imaginea laitmotiv este aceea a unui personaj care suflă din trompetă. Era mort după carnavaluri, după coride, după circ și alte spectacole sau peteceri, iar apariția sa era aceea a omului cu trompetă, a artistului care suflă din goarnă. Își anunța prezența, atenție, sunt eu, am venit, a apărut Picasso!

Acest model a fost împrumutat la noi de un poet, Paul Daian, care, la Târgul de carte „Gaudeamus”, își face simțită prezența sunând din trompetă. Și Paul a mai venit cu o inovație, a adus și un cocoș de munte, pe care îl purta pe creștet. Dar și cocoșul este picassian. Este genial în film momentul când Picasso îi arată lui Françoise un tablou cu un cocoș decapitat, pe care tocmai îl lucra. Și-i explică ei: „Cocoșul decapitat sunt eu, iar cuțitul de alături ești tu, care m-ai decapitat”. Nu întâmplător și Brâncuși, care a iubit și el multe femei, după ce a sculptat cocoșul său ca pe o rachetă, a strigat în stilul lui Flaubert: „Cocoșul sunt eu!

Whitney Museum, cel mai mare muzeu de artă contemporană al Americii, a avut ideea genială să organizeze acum câțiva ani o expoziție mamut, la toate etajele, dedicată artei neterminate, operelor pe care o serie de mari artiști ai lumii nu au apucat să le termine, punând în discuție cazurile cele mai răsunătoare din istoria artei, de la Sculptura ecvestră a lui Leonardo la Sagrada Familia a lui Gaudi, de la Mormântul Papei Iulius al II-lea neterminat de Michelangelo și Schimbarea la față a lui Raphael la celebrul Palat al sovietelor (Boris Iafan, 1937), ce se voia cel mai mare monument din lume.

Această idee a fost teoretizată și de Umberto Eco în Opera aperta, fiindcă opera rămâne mereu deschisă. La acest capitol trebuie inclusă și direcția lansată de Kandinsky, care și-a numit unele lucrări cu titlul Untitled. Acest lucru se întâmpla în anul 1910. Faptul a generat o întreagă mișcare a operelor numite „fără titlu”, fiind un alt mod de a exprima că o lucrare este neterminată. Însă sub această formulă s-au strecurat multe mediocrități și s-a dezvoltat dezinvolt arta kitsch, sub toate formele ei. De aceea, e bine să reținem un citat din Rembrandt van Rijn, pus ca un criteriu al expoziției: „O operă este completă dacă intențiile artistului au fost realizate”. Dacă nu ar fi acest criteriu ferm, ar însemna că orice epavă poate fi considerată operă de artă. Și toate mediocritățile s-ar da drept artiști, iar kirtsch-urile lor încurajate.

Interesant este cazul Recviem-ului lui Mozart, rămas neterminat, dar Mozart, pe patul de moarte, a avut ideea de a-i destăinui unui elev secretele, care l-a terminat și, după moartea compozitorului, l-a prezentat ca fiind o operă terminată. Nu acest lucru se poate spune despre Simfonia neterminată a lui Schubert, dar cine, ascultând-o, spune că o astfel de simfonie ar fi neterminată? Și Brâncuși și-a numit Coloana de la Tg. Jiu Stâlpul nesfârșitului, ca fiind neterminată, fără sfârșit, dar tocmai că este o lucrare fără sfârșit terminată, fiindcă sugerează infinitul.

Istoria artei este plină de astfel de exemple miraculoase. Iar Whitney Museum, devenit The Met Breuer, ne-a oferit prilejul de a rememora cultura din această perspectivă insolită. Artiștii care au explorat o astfel de estetică unfinished se numără printre cei mai mari practicanți, iar expoziția Unfinished îi aduce în prim-plan pe Tițian, Rembrandt, Turner și Cézanne. Iar dintre artiștii moderni și contemporani, ne întâlnim cu lucrări neterminate ale lui Varhol, Jackson Pollock sau Robert Rauschenberg, a căror operă nefinită a generat în întregime noi direcții ale artei, estompând alternativ distincția dintre a face din plăcere și a executa o comandă. Acest fapt a condus la extinderea limitelor artei în spațiu și timp, precum și la recrutarea de elevi, poate la nașterea de noi școli de artă, pentru a finaliza obiectele pe care acești artiști le-au început.

Și mă gândesc imediat la curentul pe care l-a generat grafia lui Jean-Michel Basquiat, și el prezent în expoziție, a cărui operă poate fi considerată un model pentru ideea de unfinished, de operă neterminată. Tocmai ceea ce este non-finito, în cazul lui este definitiv finito. Și tot curentul graffiti este o lungă continuare, poate fără sfârșit, a ceea ce Basquiat a lăsat doar mâzgălit. Bucuria acestei expoziții este cu atât mai mare cu cât Catalogul ei extinde subiectul pentru a include opere neterminate în literatură și film, precum și pentru a arăta rolul conservatorului în a elucida o înțelegere mai profundă a gândirii artistice pe tema neterminat.

Expoziția Unfinished a fost un miracol, fiindcă ne-a oferit o istorie a artei în opere neterminate! Ceva de nesperat, o mare fericire să vezi opere de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tițian, Rembrandt, Van Gogh și zeci de alți mari artiști ai lumii cu opere neterminate, având explicațiile de rigoare. În spatele fiecărui tablou expus, neterminat, există o poveste, uneori cât un roman, ca în cazul tablourilor lui Rembrandt.

Dar în cazul lui Picasso, acest concept, „unfinishid”, face parte din ars poetica lui, este organic, nu s-a petrecut fiindcă artistul a murit și nu și-a teminat nu știu ce lucrări, a murit cu ele pe șevalet, ca în cazul lui Juan Miró, cum am avut ocazia să văd o expoziție dedicată fabulosului său atelier. Dimpotrivă, el credea că un tablou nu poate fi terminat, că mereu mai ai ceva de lucrat la el. Și de ce să-l termini, când poți face altul? Ce n-ai terminat aici, încerci să temini în următorul, și dacă nici în acesta nu termini, te așteaptă altă pânză albă. Și tot așa, la infinit. Dacă ai ceva de spus, spui mai departe. Cred că și Leonardo ar fi fost de acord cu Picasso, fiindcă și marele renascentist italian avea o natură ludică, nici el nu și-a terminat zeci de lucrări începute. Nemaivorbind de proiecte. Istoria artei este o operă fără sfârșit, fiecare artist îl continuă pe altul, nimeni nu poate pune punct în acest univers fără de margini.

Corespondență de la New York de la Grid Modorcea (scriitor român, prezent în mai multe genuri literare – poezie, proză, teatru, eseu, pamflet, critică, scenarii de film, studii filosofice, religioase, jurnalism), autor de dicționare de literatură, film, muzică, arte plastice. Absolvent  al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale-secţia Teatrologie-Filmologie (promoţia 1974), el este primul doctor în filmologie al Academiei de Teatru şi Film, cu teza „Filmul de actualitate ca mijloc de comunicare”.

 Despre  Grid Modorcea

  • „Autorul unei opere impresionante, care îl face cel mai important scriitor român în viață. Eu, ca vechi membru al Uniunii Scriitorilor, îl propun să candideze din partea României la Premiul Nobel pentru Literatură” (Dumitru Dinulescu)
  • „Scriitor și cineast, înzestrat cu fervoare și talent, partenerul unui savuros și substanțial dialog” (Șerban Cioculescu)
  • „Un intelectual fin, un harnic cercetător în ceea ce privește cinematografia, autor de romane șocante și cărți pe probleme de specialitate, autor de dicționare, adevărate puncte de referință în domeniu, și nu în ultimul rând realizator, ca scenarist și regizor, de memorabile filme documentare – și nu numai!” (Mircea Micu)
  • „Un prozator de certă vocație” (Laurențiu Ulici)
  • „Un poet al intelectului” (Constantin Sorescu)
  • „Un fel de polihistor contemporan, autor de romane și dramaturg vizionar, teleast și teatrolog, cineast și filmolog, dar mai ales polemist cu darul caricaturii atât de violent încât mai totdeauna neglijează sau, pur și simplu, uită, de dragul invectivei, cauza nobilă pentru care luptă…”(Mircea Ghițulescu)
  • „Un Saul (Pavel) al dreptei credințe întru film, ca artă… Un voluptos terorist al ideii” (Florian Potra)
  • „Un talent adevărat, solid, sănătos, pe care poți să te bazezi. Eu l-am chemat la Roma să scrie un roman despre românii de aici. Și a scris două. Sunt cele mai incitante cărți scrise despre Italia de un scriitor român” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)
  • Posesorul unui tir jurnalistic necruțător, ce include pamfletul politic, de moravuri și dezvăluirile de senzație” (Geo Vasile)
  • „Un om binecuvântat, căruia Dumnezeu i-a dat inspirația să scrie cartea Sfânta Treime a poeziei românești” (pr. Constantin Galeriu)
  • „Un om simpatic căruia îi umblă mintea departe” (Jean Georgescu)
  • „Ființă ubicuă care scrie cu patru mâini, dintre care cu două scrie chiar strașnic” (George Pruteanu)
  • „Adversarul numărul 1 al Televiziunii Române, căreia i-a dăruit filme de neprețuit” (Dan Diaconescu)
  • „Unul din marii realizatori de film documentar” (Mihai Miron)
  • „Un om temeinic, un om de carte, un om care muncește, care știe televiziune, știe film… Alăturarea lui de Iosif Sava nu este o exagerare, dimpotrivă” (George Pruteanu)
  • „Un vizionar” (Vlaicu Ionescu, New York)
  • „Un deschizător de drumuri” (pr. Theodor Damian, New York)
  • „O voce inedită în filocalia română contemporană” (Geo Vasile)
  • „Un polihistor sofianic” (Simón Ajarescu)
  • „O enciclopedie vie. Sunt fericit că am trăit s-o văd și pe asta: cartea lui, Shakespeare și Eminescu. Numai el a avut puterea să ne pună oglinda ideală în față, să demonstreze că locul lui Eminescu este lângă Shakespeare” (Radu Beligan)
  • „Un amestec sui-generis de geniu și naivitate” (Ion Cristoiu)
  • „O personalitate covârșitoare” (Mircea Sântimbreanu)
  • „O figură cvasidiabolică dublată de un fel de sfânt apocrif” (Dumitru Dinulescu)
  • „Un preot care predică într-un bordel” (H.R.Patapievici)
  • „Un om căruia îi place spectacolul și face spectacol din orice. Fănuș Neagu sau alții care se supără pe el, nu-i înțeleg esența. El nu are nimic de împărțit cu nimeni, doar că-i place să se joace! E un degustător al ludicului” (Gheorghe Tomozei)
  • „Un prieten din copilărie… din copilăria spirituală” (Horațiu Mălăele)
  • „Un Lope de Vega al României!” (Vasile Blendea)
  • „Un nou Damian Stănoiu care face să se clatine amvoanele” (Ioan Grigorescu)
  • „Un spirit enciclopedic, înzestrat cu vocația sintezei, chemat să realizeze lucrări de referință, un cercetător capabil de un travaliu intens și continuu, autoritatea numărul 1 în critica de teatru și film de la noi. Dacă ar fi tradus, ar fi numărul 1 și în lume, nu mă îndoiesc. (…) Un cineast remarcabil, singurul creator de docudrama din România, autorul, printre altele, al unui film despre Brâncuși, care pentru mine a fost o revelație neașteptată. Un astfel de film aduce o rază de lumină în împărăția politicului grosier, a violenței și sexualității. În sfârșit, mi-am zis, văzându-l pe un post de televiziune, filmul de artă intră pe micul ecran la nivel înalt, cu un film-lecție. Într-o dedicație, eu l-am numit pe Grid Modorcea Mare Academician și i-am oferit un Premiu de Excelență pentru Desenul Ideilor operei sale” (Ion Truică)
  • „Fără el, cultura română de azi e de neconceput. E o voce indispensabilă, care ne pune tuturor oglinda în față, să ne vedem așa cum suntem, fără menajamente. Unora le pare dificil, incomod, contestabil, dar e necesar ca aerul. Dacă Grid Modorcea n-ar exista, ar trebui inventat” (Ion Țugui)

Grid Modorcea was born in Romania, in 1944. He is a prolific writer, filmmaker and critic – an authorized voice, an erudite author with a polemical vocation. Since 2010, he lives and works in Manhattan, New York. A graduate of two universities in Bucharest, the University of Mathematics (1968) and The Institute of Theater and Film (1974). For 30 years he worked as a film producer and screen writer at the National Cinematography and at the Romanian National Television. He is a Doctor of Arts (PhD), a member of the Filmmakers Union and a member of the Writers Union. He wrote for major newspapers and art magazines in Romania. He founded a film studio, five newspapers and two publishing houses. He has published 86 books – novels, encyclopedias, poetry, essays, including several books about America such as: „Dead for America” (1999), „Crucified in America” (2001), „I’m Sorry, America” (2009) following which, in English: „The American Film” (2012), „Fine Arts in America” (2012), „The Cork”, novel (2013), „Shakespeare and Eminescu” (2014). „Grid Modorcea is a living encyclopedia. I’m glad I have lived to see his book Shakespeare and Eminescu. Only he has the power to create a perfect mirror, to demonstrate that Eminescu’s place is near Shakespeare’s.” (Radu Beligan). He has made over 50 films (docudramas, essays and documentaries), including the following in English: „Brancusi – The Carver of Souls” (1996), „George Enescu – God’s Chosen” (1998), „The Treasure of Faith in the New World” (2001) – Series, „The Way of Salvation” (2001), „Nostradamus” (2002), „A London Series” (2008), „The Mask and the Mirror” (2009). He won national awards for the books „Shakespeare and Eminescu”, „Gopo’s Sight”, „The New Romanian film in the European Context”, „The New Wave of Films”. In 2010, he has received the Magna Cum Laude title for lifetime achievement. He was proposed for the Nobel Prize in Literature by the Romanian Writers Association. International Awards for his films „Brancusi – the Carver of Souls” and „George Enescu – God’s Chosen”. Grid Modorcea is the father of Mihaela Modorcea and Gabriela Modorcea, who make up the duo Indiggo Twins. 

Alte articole ale autorului

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.