Acasă justitie Plagiatul, boala copilăriei epigoniei. Responsabilitatea morală. Răspunderea civilă și penală!

Plagiatul, boala copilăriei epigoniei. Responsabilitatea morală. Răspunderea civilă și penală!

REZUMAT

Plagiatul în lumea contemporană Monitorul OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Națiunile Unite)

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist (Press Attached, Organization for the Defense of Human Rights – United Nations)

PREAMBUL

Prin definiție, exploatarea neautorizată  a unei opere literare, științifice sau artistice, precum și a unei mărci de fabricație, a unui brevet de invenție sau în general a unei creațîi spirituale sau materiale, de orice natură a ar fi ea (cu scopul realizării unui profit!), care posedă un autor sau mai mulți autori, fără acordul acestuia sau al acestora, se numește „contrafacere” sau „imitație”. Ea este considerată o activitate frauduloasă de natură contravențională  sau infractională din partea celor care o comit, deci este sancționată de lege. Atât de către Codul Civil, cât și de către Codul Penal.

Orice autor, are dreptul să-și protejeze creația și să-i atace în față justiției pe toți cei care fără acordul lui, o exploatează, cu scopul obținerii unui beneficiu moral sau material. Însă, în toate cazurile de contrafacere, autorul care se consideră victima, pentru a se putea constitui în parte civilă, are obligația să adune probe materiale, el însuși pe cale directă, sau indirect, prin intermediul organelor de poliție sau vamale, care să permită traducera celui responsabil (sau celor responsabili), în față justiției.

Cele două acțiuni distincte, civilă  și penală, pot conduce la confiscarea obiectelor contrafăcute și distrugera lor, la confiscarea și distrugerea materialelor  care au fost folosite pentru relizarea contrafacerilor, precum și la închiderea definitivă sau partială  a instituției (întreprinderii) în care au fost comise contrafacerile. Și nu în ultimul rând, la despăgubirea autorului sau autorilor, de către cei care se fac vinovați în față legii pentru contrafaceri sau imitații.

Dacă acțiunea civilă vizează în mod special îndemnizarea pagubitului de către cei care comit actul de contrafacere, cea penală vizează , logic, aspectul represiv al actului în sine. În primul caz, nu este necesar să se demonstreze, rea voință, respectiv, „premeditarea” contrafăcătorului și actul în sine poate fi „considerat” contravențional. El poate fi soluționat în cadrul  instanțele civile. Din contră, în al doilea caz, actul comis de către contrafacator este considerat o infracțiune și vinovatul poate fi condamnat la plata unei amenzi penale, până la ordinul a sute de mii de euro sau poate fi pedepsit chiar și cu închisoare cu suspendare sau cu executare în penitenciar.

 APROFUNDAREA DOSARULUI

Contrafacerile (Plagiatul, Plagierea) sunt prezente (poate într-o măsură mai mică decât în celelate domenii de activitate ale viețîi sociale menționate mai sus) și în lumea academică (univeră sitati, institute de cercetare, școli de înalte studii, etc.).

Fenomenul s-a raspândit în ultimele decenii, în special datorită mediului numeric care l-a multiplicat exponențial (sau chiar dublu-exponențial). Din păcate, sistemul „Copy-Paște” (plagiat electronic), devine din ce în ce mai utilizat atât în cazul elaborării unor lucrări (proiecte) de diplomă de sfârsit de ciclu (Ciclul I-Licență, Ciclul ÎI-Masterat, Ciclul III-Doctorat) cât și în lucrările și publicațiile unor universitari, recunoscuți (oficial) că somități în domeniile lor de activitate.

În ultimul deceniu, au avut loc o serie de procese în cazul plagierii (plagiatului), de către studenții, în special, în ciclul III de studii (Doctorat), a unor lucrări sau publicații ale căror autori sunt mai puțin cunoscuți. Ceea ce este de mirare însa, este că modul operator îl descoperim și la profesorii lor.

În Franța, cel puțîn 8/10 studenți s-ar fi recurs deja la sistemul copy-paște, via internet și peste 9/10 dintre profesori se declara confruntați cu acest flagel, de manieră permanentă și apreciază că în medie ¼ dintre lucrări (referate, memorii, teze, etc.) sunt contrafaceri (plagieri).

În principiu, în Europa Occidentală, cca ¾ (75%) dintre studenți utilizează copy-paște că mod operator de elaborare (concepere) al proiectelor de diplomă și peste 95% dintre profesori sunt confruntați cu dificultăți serioase în privința aprecierii lucrărilor. Cca 2/3 (66,66%) dintre studenți consideră și ei că peste ¼ (25%) dintre lucrările lor sunt copiate de pe internet.

În SUA, o anchetă a CAI (The Center for Academic Integrity) efectuată pe un eșantion de cca 60.000 de studenți a scos la iveală rezultate asemănătoare: 70% dintre studenți (și idem în High School) au trișat cu internetul și au plagiat, cel puțîn o dată, fără niciun fel de remușcări, iar 50% dintre ei fac sistematic, acest lucru, în lucrările (lor) scrise. Peste 77% dintre ei consideră că gestul lor nu este condamnabil și plagiatul nu ar trebui interzis, iar 95% dintre ei speră să nu fie prinși niciodată.

În Canada, în primul ciclu universitar, cca 43% dintre studenți au recurs, cel puțîn o dată, la un plagiat electronic și 73% din ciclul secundar. Peste 80% dintre ei nu sunt niciodată prinși, cu toate că există surse care indică că la Universitatea Toronto, anual sunt identificate 200 de lucrări plagiate și 100 la Universitatea Ottawa. Pedeapsa „maximă” pe care o riscă studențîi, este exmatricularea lor din instituție. La universitatea Montreal, un studiu efectuat pe 10.214 studenți, arată că 90% dintre ei consideră că plagiatul este tentant pentru că este ușor accesibil și este foarte rentabil, motiv pentru care cel puțîn odată l-au utilizat (aplicat) în lucrări, dar 77% consideră că nu este un lucru bun și trebuie găsit o alternativă contra acestuia, însa numai 30%, sunt pregătiți să renunțe la plagiat, în cazul unei alternative.

Că fenomen, Plagiatul este considerat, pe de o parte, o fapta civilă imorală, iar pe de altă parte, comercială, respectiv, penală, constând în principiu, în copierea unui autor (sau creator) fără că numele acestuia să fie menționat, în cazul în care acesta există (având în vedere faptul că pe internet circulă o serie de informațîi fără autori cunoscuți sau imposibil de identificați). Plagiatorul, pe scurt, este cel care, în mod fraudulos, însuseste opera originală (științifică, tehnică, literară, artistică, etc.) a unui autor (creatorul), fără acordul acestuia.

Aici menționez faptul că există și autori care își „donează” creațiile marelui public fără să le revendice și să aibă pretențîi de la „plagiatori”, cum este cazul, de exemplu, și în Wikipedia (în care articolele nu sunt semnate și sunt îmbunatatie, online de către vizitatorii care au informații despre subiectul, tematică, etc. în cauza). Că regulă generală, autorii care  doresc să-și conserve creațiilor lor originale (lucrări, imagini, etc.), fac tot posibilul că ele să nu poată fi plagiate prin sistemul copy-paște. Fie își semnează imaginile, ceea ce permite utilizarea acestora, dar care îi fac, de fapt, publicitate autorului însusi, fie utilizează  un program anti-copiere care nu permite cititorului reproducerea informațiilor (textelor sau imaginilor).

Subliniez deasemenea faptul că, în realitate, trebuie să facem diferența dintre plagiat care constă în a pretinde că suntem autorul original al unui document care nu este decât o copie al acestuia și contrafacere, care constă în a pretinde, că ceea ce nu este decât o copie, este în realitate, opera autorului original.

Putem face o distincție chiar și între plagiat, o copiere electronică grosolană a unei lucrări, respectiv, demarcaj, în care textul suferă diverse modificări pentru a bruia pistele de plagiere. Se mai întampla uneori să reluăm anumite lucrări mai vechi, să le prelucrăm și să le publicăm sub un alt nume (pseudonim). În acest caz vorbim de autoplagiat (autpolagiere).

În sfârșit, nu rareori mai vorbim și de „plagiat (plagiere) prin anticipație” (usaj creativ al plagiatului), propus de către François Le Lionnais (1901 Paris-1984 Boulogne Billancourt, regiunea pariziană), inginer chimist și matematician, dublat de un scriitor, pasionat de științe, membru „Oulipo” (Ouvroir de Littérature Potentielle) și fondator al Institutului de „Prothèse Littéraire” (Proteză Literară), care constă în a (re)descoperii ceva, ceea ce există deja, însa fără să știm și să atribuim acestei descoperiri noi dimensiuni pe care autorul original nu le-a intuit. 

În Franța, există o serie de cazuri celebre de plagiat (plagiere) care au fost soluționate de către tribunale administrative (civile) sau chiar și penale. Dintre cele mai recente plagieri europene („de valoare”) putem mention pe cea a lui Henry Troyat (1911–2007, scriitor și eseist francez de origine rusă,  academician – fotoliul n028, din 1959, cel mai vechi membru la dată morții în, 2007), distins cu premiile literare Goncourt pentru lucrarea „L’Araigne” (1938), Prince-Pierre-de-Monaco (1952), Des Ambassadeurs (1978), respectiv, cu „Marea Cruce a Legiunii de Onoare” și al Ordinelor „Național de Merit“, „Arte și Litere“, în grad de Comandor, împreuna cu  Editura Flamarion a fost condamnat pentru plagiere parțială în 2003, în lucrareaJuliette Drouet“, (fosta amânată a lui Victor Hugo), scrisă în 1997,  fiind obligat să plătească 45.000€ despăgubiri materiale și morale lui Gérard Pouchain și Robert Sabourin, autorii cărții „Juliette Drouet ou la dépaysée” (Editura Fayard, 1992).

PPDA (Patrick Poivre d’Arvor/n.1947, scriitor, critic literar, eseist, animator de televiziune și radio, legendar prezentator al TJ de seară pe A2 și TF1–cel mai mare și important canal de televiziune din Europa) a fost dat în judecată de către Jurnalistul Jérôme Depuis (în ianuarie 2011), datorită similitudinilor care existau în esseul acestuia despre Ernest Hemingway („E. Hemingway, la vie jusq’à l’excès“, Editura Arthaud, 2011) și o lucrare mai veche apărută în SUA (în 1985) a lui Peter Griffin („Hemingway, the early years“, Oxford University Press, 1985), tradus și publicat în Franța, în 1989, la Editura Gallimard. În această lucrare, cel puțîn 414 pagini, ar fi fost plagiate de către PPDA. După revelarea acestei plagieri în săptămânalul Express, câteva zile mai târziu, a fost publicată o versiune mult mai „restrânsa” a cărții.

Ramă Yade (n.1976, originară dintr-o familie de intelectuali-demnitari senegalezi), fost Secretar de Stat al în ministerul Afacerilor Externe  însarcinat Drepturile Omului/2007 – 2009, secretar de Stat însarcinat cu Sportul în Guvernul Fillon/2009–2010, fosta Ambasadoare a Franței la UNESCO/2010–2011 și consilier regional al regiunii pariziene/2011–2015  și Vicepreședinte al Partidului Radical (cel mai vechi partid, de centru-dreapta), în cartea să „Plaidoyer pour une instruction publique” (Grasset, 2011), a fost acuzată că s-ar fi inspirat din 15 lucrări fără să fi menționat numele lor.

Karl–Theodor–Maria–Nikolaus–Johann–Jacob–Philipp–Franz– Joseph–Sylvester zu Guttenberg (n.1971, baron german din familia nobilă franconă zu Guttenberg, atestată încă din 1149, cu reședința în Guttenberg din Oberfranken) și politician bavarez (Uniunea Creștin-Socială din Bavaria, CSU), fost membru al parlamentului german Bundestag și ministru al apărării (2009 – 2011), respectiv, al economiei, după demisia lui  Michael Glos (n.1944, membru al Uniunii Creștin-Sociale din Bavaria, din 1970), a fost obligat să demisioneze, în martie 2011 datorită controverselor legate de teza să de doctorat în Drept, obținută  la Universitatea din Beirut (în 2007), după ce în luna februarie 2011, profesorul de drept de la Universitatea din Bremen, Andreas Fischer-Lescano a susținut în revista „Kritische Justiz” că pasaje întregi din lucrarea să de doctorat ar fi copiate integral sau doar cu minime modificări din lucrări mai vechi ale altor autori publicate în NZZ am Sonntag. S-a afirmat că pasaje de text, suspectate de plagiat, ar fi fost identificate în cadrul a 271 de pagini din lucrarea să de doctorat, iar ulterior, s-ar fi constatat 1218 fragmente plagiate, din 135 de surse, pe 371 din 393 de pagini (94,4%), în 10421 de rânduri (63,8%). Pe 18 februarie, acesta anunță public că, temporar renunta la titlul sau de doctor în Drept (Științe juridice) cât durează cercetările la Universitatea din Beirut, iar pe 23 februarie 2011 i se retrage definitiv titlul de doctor în științe, pentru că „lucrarea să n-ar fi fost corespunzătoare din punct de vedere științific”.

Esther–Silvana  Koch-Mehrin   (n.1970, om politic german, membră a Parlamentului European între 2004–2014, din partea Partidului Liberal German, FDP și pâna în mai 2011 vicepreședinte al Parlamentului European, respectiv, șefa grupului de parlamentari liberali germani la UE). Diagnosticată” că plagiatoare (după ce lucrarea ei de doctorat a fost analizată prin procedura intitulată Vroni Plag Wiki, că de altfel și cea a lui Karl-Theodor zu Guttenberg), acesteia i se retrage titlul de doctor în științe pe 15 iunie 2011 (care i-a fost acordată de către  Universitatea din Heidelberg).

Pál Schmitt (n.1942, fost sportiv de înalt nivel, multiplu campion în disciplină scrima, fost membru al Parlamentului European în perioada 2004– 2009  din partea partidului Fidesz și Președintele Republicii Ungare, între 2010–2012), a fost obligat să demisioneze pentru că teza să de doctorat (susținută în 1992) la Universitatea Semmelweis (Budapest), ar fi fost un plagiat, aproape integral (200 de pagini din 215), cca 185 dintr-o lucrare bulgară, iar restul  dintr-o lucrare a sociologului german Klaus Heinemann. Este presă maghiară care semnalează “incidentul”, iar pe 2 februarie, acesta este obligat să demisioneze, în ciuda faptului că acesta ar fi vrut să rămână în  funcția de Președinte de Stat.

Gilles Uriel Bernheim (n.1952, marele Rabin al Franței), este și el identificat un impostor pe 2 aprilie 2013, în legătură cu cartea să „Quarante méditations juives (Editura Stock, septembrie, 2011), care ar fi un plagit după lucrările lui: Jean-François Lyotrad, Jean-Marie Domenach, Jean Grosjean, Elie Wiesel și Charles Dobzynski.  Cu câteva zile mai târziu, a fost descoperit și faptul că numele lui Bernheim nu figurează pe lista titularilor de Agrégation (titlu suprem – deosebit de prestigios, exclusiv francez într-o disciplină obținut prin Concurs național, considerat, în trecut, mai valoros decât cel de doctor în științe), cu care semnează lucrarea (cartea) să.  Pe 3 mai 2013, un alt plagiat al lui Bernheim este descoperit de către Saptamânalul Marianne, după un esseu a lui Academicianului Pierre Emmanuel.

Victor–Viorel  Ponta (n.1972, om politic român, co-fondator și președinte al Partidului PRO România, alături de Daniel Constantin, fost prim-ministru al României între 2012–2015 și președinte al Partidul Social Democrat între 2010–2015, respectiv, deputat de Gorj, dar și copreședinte al Uniunii Social-Liberale, alături de liberalul Crin Antonescu) este acuzat pe 18 iunie 2012, în ediția online a Revistei Nature, că acesta ar fi copiat secțiuni de dimensiuni mari în teza să de doctorat în Drept de la Universitatea București intitulată „Curtea penală Internațională” (începuta în 1999 și susținută în 2003).  Simultan, informația este confirmată și de către Jurnalistul Karl-Peter Schwarz de la Cotidianul Frankfurter Allegemeine Zeitung, precum și de către o serie de cotidiene naționale (românesti) și europene cunoscute (România Liberă, HotNews.ro, The Guardian, El Mundo, Die Zeit, Le Monde, etc.).  Unele surse vorbesc de 85 de pagini, iar altele între 30-130 de pagini (copiate, inclusiv, cu greșeli de ortografie) și consideră că situația în cazul lui ar mult mai gravă decât în cele din Germania și Ungaria (A se vedea pentru detalii și articolul: Cazul plagiatului din teza de doctorat a lui Victor Ponta).

De plagiat au fost acuzați și alte personalități românesti, printre care menționez pe generalul Gabriel Oprea (n.1961, politician și fost ofițer român, lider al partidului UNPR, fost ministru al Apărării Naționale între 2009–2012 și ministru al Afacerilor Interne între 2008–2009 și 2014–2015, astăzi, profesor și conducător de doctorat la Academia Națională de Informațîi, unde activează din 2008, deși Ministrul Educației i-a retras în 2016 titlul de doctor în științe), Petre Tobă (n. 1964, urmăşul generalului Oprea în funcţia de ministru de Interne, în perioada 2015–2016), părintelele profesor Justinian Câstoiu, Robert–Sorin    Negoiță (n.1972, politician și om de afaceri român, primarul sectorului 3 din București și președinte al PSD din acest sector, din 2012, „absolvent al liceului la 31 de ani, iar la 40 devenit doctor în ştiinţe juridice”), etc. (A se vedea și lucrările : Persoane publice cu diplome academice plagiate, Plagiatori români celebri, respectiv, De ce politicienii români nu fac pușcărie pentru plagiat, deși tu ai face, dacă ai fi prost).

În sfârsit, plagiatul este o preocupare mondială, așa reiese, cel puțîn, din lucrările celui de al 4-lea Colocviu Internațional al Plagiatului (21 – 23  iunie 2010, de la Universitatea Sherbrooke, Canada), având că tema: „Towards an Authentic Future”, la care au fost prezentate 40 de lucrări din 20 de tări.

El este prtacticat cu aceași „convingere” atât la creștini cât și la musulmani, în ciuda convingerilor (confesiunilor) lor religioase diferite și este o practică care se banalizează, concluzie la care au ajuns chiar și universitarii elvețieni, care mult mai „conștincioși” decât colegii lor europeni, considerau că în instituțiile de învătământ superioare elvețiene, plagiatul ar fi marginal, după ce în urmă unui scandal la Universitatea Neuchâtel (universitate, relativ, de dimensiuni mici), în 2012, au fost descoperite o serie de lucrări plagiate, iar în aprilie 2013, Philippe Gugler (Vicerectorul Universității din Fribourg), ale cărui cronici publicate în Cotidianul elvețian „La Liberté“, ar fi fost extrase din Cotidianul francez „Le Monde“, iar acesta să fie acuzat de plagiat, pentru că în luna mai, Consilierul Național Doris Fială (Zurich), la susținerea memoriului său în celebra Școală Politehnică Federală din Zurich (una dintre cele mai reputate și prestigioase școli europene de înalte studii inginerești), să aibă aceași soarta, că de altfel și profesorul Sam Blili (din nou de la Universitatea Neuchâtel), în iulie, cu cartea să „La Suisse qui gagne” (Elveția care câstiga), care ar fi un plagiat electronic după mai multe surse nementionate.

Cercetările efectuate de către elvețieni, începând cu 2012, pe un studiu efectuat pe cca 800 de lucrări științifice (de plagiat) ar fi scos la iveală faptul că „percepția înselăciunii ar depinde de cultură” tărilor, respectiv, de contextul socio-cultural al acestora, iar plagitul este un fenomen care ar fi mult mai mult prezent în Europa de Est (inclusiv, în România) decât în Europa Occidentală sau și mai puțîn, în Elveția.

Motivul, cred că ar avea la bază ideea că, în tările Europei de Est (ale fostului Bloc comunist), pe de o parte, accesul la studiile superioare era (sever) restricționat prin concursuri de admitere, mai mult decât, selective (în raport cu numărul absolvenților de liceu) și deosebit de selective la studiile de doctorat (în raport cu numărul absolvenților de facultate), considerate atunci, studii post– universitare, în principiu, numai un singur concurs (examen), în fiecare cincinal, și aproape, în exclusivitate, destinat personalului din învătământul superior și din cercetare, iar pe de altă parte, pentru că titlul de doctor în științe, permitea posesorilor acestora să beneficieze de o remunare (mult) superioară fată de cea a colegilor lor, care ocupau posturi asamănătoare, dar fără titlul de doctor.

COMENTARIUL AUTORULUI

Cert, în contextul actual al unei mondializări, mai mult decât, agresive, în care informația circulă necontrolată (în virtutea libertătii de exprimare) și cu o viteză uriașă de propagare, plagiatul este imposibil de stopat sau de eradicat.

Există însă un set de măsuri generale care ar putea contribui esențial la monitorizarea și menținerea lui în anumite limite „decente”, pentru a face din acesta un flagel de tip marginal, că din multe alte fenomene specifice societățîi de consum (evaziunea fiscală, publicitatea mincinoasă, dezinformarea, vânzarea și cumpărarea de tip „fake” pe internet, etc.).

Astfel, în România, unde în mediul universitar, plagiatul a devenit un „sport național” învățământul superior și cercetarea ar trebui reorganizate pe niște criterii care să permită separarea cadrelor universitare, în două grupuri (submultimi) disjuncte: cadre didactice (cu o vocație, predominantă, didactică)  și de  cercetare (cu o vocație, predominantă, de cercetare), pentru a nu-i obligă pe cei cu vocație didactică predominantă să scrie și să publice articole științifice și cărți. În felul acesta, cei cu vocație de cercetători ar face mai multă cercetare (cu activitate didactică redusă, doar, în ciclul doctoral–sub formă de cursuri de cercetare), iar cei cu vocație de „dascăli” ar face mai multe ore de curs (în ciclurile de licență și mater – în care, cercetarea este, în general, practic, limitată).

Acest model ar exclude, cadrelor didactice universitare din România, care nu au vocație de cercetare să presteze „servicii” didactice (adică, cursuri) în alte instituțîi de învătământ superior (publice sau mai ales, private), în calitate de „cadru didactic asociat” (lector, conferențiar, profesor) în timpul programului afectat cercetării (care reprezintă, că de altfel și cel afectat activităților didactice, ½ de normă).

În momentul da față, în majoritatea țărilor europene, cadrele didactice universitare (și în special gradele superioare) îndeplinesc un dublu rol, așa cum acest lucru este bine pus în evidență prin statutul lor (în Franța): enseignant–chercheur (conferențiar și profesor), adică formator pe de o parte și cercetător pe de altă parte sau assistant research professor și research professor (în majoritatea țărilor anglo–saxone).

Expresia de EC („Enseignant–Chercheur”) apare în Franța, pentru prima dată (într-un text oficial) în Legea din 26 ianuarie 1984Legea Sovary, după numele ministrului educației naționale mitterrandist, Alain Savary (1918–1988, în funcție între 1981-1984), prin intermediul art.55, 56 și 57, iar statutul ascestuia este reglementat prin decretul n084-431 din 6 iunie 1984.

Pe baza art.L952-2 din Codul Educației, acesta, deși, este un funcționar (public) are partricularitatea de a fi independent în activitatea să lucrativă (profesională), adică, în privința prelegerilor (cursurilor, seminariilor) pe care le ține, respectiv, în privința cercetărilor pe care le inițiază, evident, conform unei programe de studii, într-un ciclu de pregătire, în cadrul unei instituțîi de învățământ superior (conform art.43 al Legii de Orientare al Învățământului superior n068-978 din 12 noiembrie 1968).

În ceea ce privește misiunea acestuia, art.3 din decretul n084-431 (având la baza art.55 din Legea 84-52), precizează că un enseignat–chercheur, în calitatea să de funcționar, trebuie să desfăsoară o activitate lucrativă cu un volum de 1.607h anual (conform art.7 din Legea 84-52), din care, activitatea să didactică se compune (conform art.4), de manieră disjunctă, fie din 128h de curs, fie din 192h de seminar, fie din 288h de lucrări practice de laborator (cu ultimele două, „flexibilizate”–adică, „ușor” variabile, conform unui alt decret din 23 aprilie 2009) sau dintr-o combinație ponderată a acestora, 1h00 de curs (seminar, laborator) fiind echivalată cu 4,2h din acctivitatea pe care o desfăsoara un salariat în funcția publică (în care întră, pregătirea cursului, corectarea lucrărilor, supravegherea examenelor, etc.).

În ceea ce privește restul activitățîi, dețînătorul titlului de „enseignant–chercheur” (research professor), este consacrat (destinat) cercetării științifice, difuzării culturii, respectiv, a informației tehnico–științifice, cooperării internaționale (prin intermediul programelor de colaborare, conferințelor, congreselor, colocviilor, seminariilor științifice, etc.) și participarea la conducerea unor instituții de învățământ superior sau subunități ale  acestora (catedră, departament, facultate sau UFR– Unitate  de Învățământ și Cercetare din cadrul unei universități, respectiv, subunități de învățământ și cercetare, dependențe de o instituție de învățământ superior).

Crearea titlului de enseignant–chercheur are la baza ideea că acest tip de cadru didactic universitar, în principiu, are propriul său curs (liber), original (într-un domeniu), bazat pe propriile sale tehnici și metode pedagogice, precum și pe rezultatele sale științifice. Din contră, în primul ciclu universitar francez (în cei 3 ani de Licență: L1, L2, L3), în care volumul de ore este mare, pentru a face față orelor „neacoperite” de către cadrele didactice universitare de tip EC (Enseignant–Chercheur), de  MIES (Moniteur d’Initiation à l’Enseignement Supérieur, conform decretului 89-794, echivalentul unui preparator universitar,  doctorand – aflat în posesia unei ALR –Alocație de Cercetare, cu o activitate didactică de maximum 96h de seminar sau lucrări practice de laborator), respectiv, de ATER (Attaché Temporaire d’Enseignement et de Recherche, conform decretului n°88-654 din 7 mai 1988, cel care au obținut deja titlul de doctor și a fost admis pe listele de calificare de conferențiar sau de profesor, dar nu este înca titularizat, cu cel puțîn 64h de curs, 96h de seminar și 144h de lucrări practice de laborator) și pentru a nu le compromite activitatea lor de cercetare, MENC (Ministerul Educației Naționale și al Cercetării), face, sistematic, titularizarea (pe baza de concurs național: scris și oral) a unor profesori din învatamântul mediu (preuniversitar), cca 14.000 (în activitate, în  prezent), de tip PRCE/Pr.Ce (Professeurs Cértifiés–profesori titulari în școală generală și în liceu, aflați, în posesia unui Certificat d’Aptitude au Professorat de l’Enseignement du Second degré–cu cca 6.000 de titulari) și PRAG/Pr.Ag (Professeurs Agrégés–aflați în posesia unei diplome de Agrégation–cel mai prestigios concurs național în învatamântul secundar și post–bac francez de scurtă durata de 2 ani, de tip Prépă, respectiv, STS și IUT–învatamant universitar, acceptat pentru titlul de conferențiar în loc de doctorat, fără echivelent în învatamântul românesc, cu cca 8.000 de titulari, reprezentând puțîn peste 18% din totalul cadrelor didactice universitare).

Atât PRAG cât și PRCE, dispun de 384h de curs anual. Dacă prima categorie poate dirija atât seminarii sau lucrări de laborator cât și cursuri magistrale (în locul un conferențiar–cu care este și asimilat în materie de predare), în ciclurile superioare ale Licenței (L2–L3), cea de a 2-a categorie este implicată, în special, în activități desfășurate în L1, dar în cazuri mai rare, această poate fi implicată și în conducerea de seminarii și lucrări de laborator în L2.

În concluzie, conform principiului „Mincinosul este victima celui care îl obligă să mintă, de frică să nu audă adevărul”, foarte probabil dacă universitarii români n-ar fi obligăți să scrie lucrări cu caracter științific pentru a-și justifică activitătile lor de cercetare, desigur, ar plagia mult mai puțîn, și sigur, și-ar face datoria mult mai constincios. Ar stăpâni mai bine tematicile, respectiv, problematicile abordate de către sudentii lor (din Licență până în Doctorat) în diplomele, memoriile și tezele lor, ceea ce ar descuraja, desigur,  plagiatul.

Pentru că este de neconceput, că un profesor–director  de cercetare (conducător de doctorat) să dirijeze o temă cercetare pe care să n-o stapâneasca, fie pentru că îi propune studentul, fie pentru că n-are niciun fel de studii și cercetări efectuate în acel domenmiu, iar acesta este obligat să facă apel la diferite programe de anti-plagiat pentru a-i putea confirmă sau infirmă valoarea lucrării. Fără să mai adăugăm și faptul că lucrările de sfârșit de ciclu sunt susținute în fața unor comisii de specialitate, iar tezele de doctorat au și raportori externi, specialiști (recunoscuți), în domeniul abordat. Și atunci, ne punem întrebarea: cum este posibil că un student (indiferent de ciclul în care studiază) să plagieze ?

Sau, de ce să fie mai mult vinovat el, decât directorul său de teză (conducătorul de diplomă, de teză de masterat sau de doctorat, etc., în România) sau membrii comisiei (juriului), respectiv, raportorii lucrării, care sunt de acord cu acordarea acestuia, a titlurilor universitare sau academice? Situația este oarecum, oarecum, asemănătoare, și în cazul publicării cărților.

În principiu, editurile care publică lucrări (articole, reviste, cărți, etc.), cel puțîn teoretic, dispun de controlori și referenți științifici, în urmă deciziei cărora, lucrările dobândesc dreptul de publicare (BT–bun  de tipar) cu numărul de ISSN  (pentru reviste) sau ISBN (pentru cărți) asociat acestora și cu descrierea CIP a Bibliotecii Naționale din România. Și iarăși, atunci cum este posibil că o carte să fie un plagiat, dacă el primește din partea editurii validarea BT, cu atât mai mult cu cât ea este, în majoritatea cazurilor, prefațată și de către o personalitate (recunoscută) în domeniu ? Fie pentru că controlorii și referențîi nu există, fie că aceștia nu-și fac treaba corect sau sunt incopetenti, deci ar trebui înlocuiți cu personal corespunzător care să-și asume răspunderea pentru publicarea lucrărilor.

În sfârșit, o altă măsură contra plagiatului numeric (contra copy-paște) ar fi securizarea tuturor site-urilor profesionale cu programe „anti-copy-paște” care să nu permită furtul documentelor, ceea ce este deja funcțional chiar și pe o serie de site-uri ale prestigioaselor cotidiene occidentale.

În încheiere, merită să subliniez aici și faptul că, în cazul unei lucrări publicate (articole, carte, etc.) există, cc și în cazul unei crime comanditate: cel care comite „crimă”, adică autorul (autorii) lucrării și cel (cei) care o verifică această (direct, indirect, sub o formă sau altă), adică, comanditarul (comanditarii). Mi se pare absolut normal, că în cazul plagiatului, să nu fie responsabilizați, nu numai autorul (autorii) lucrării dar și cei însarcinati cu verificarea acesteia, la fel că și în cazul crimei comandidate. Sunt sigur că acest mod operator, ar conduce și el, semnificativ, la diminuarea plagiatului.

Bibliografie