„Prăbușirea Iranului în doar 4 zile” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Dr. ing. Sebastian Cătănoiu redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului (Director al Adminisrației Parcului Natural Vânători Neamţ)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

Chiar dacă a cunoscut dominația greacă, arabă sau mongolă, teritoriul actualului Iran reprezintă unul dintre cele mai importante centre de civilizație din lume, leagăn al unor entități statale persane ce au reprezentat adversari de temut pentru marile imperii ale vremii. Imperiul Ahemenid (cca. 550–330 î.Hr.) a fost, fără îndoială cea mai mare și mai puternică entitate politică a acelor vremuri, o adevărată „superputere” a Antichității, iar pentru ca acesta să dispară a fost nevoie de geniul lui Alexandru Macedon!

Vreme de vreo 300 de ani Imperiul Part a fost cel mai de temut adversar al unei alte superputeri a vremii, Imperiul Roman! Bătălia de la Carrhae, în care o întreagă armată romană a fost distrusă și în care legiunile romane și-au dovedit limitele în fața cavaleriei parte, are echivalent în istoria Romei doar cu înfrângerea de la Cannae, în fața redutabilului cartaginez Hanibal!

Pentru alți 400 de ani, Imperiul Sasanid, care a reînviat simbolurile și tradiții persane ahemenide, a reușit să se opună cu succes Imperiului Roman și continuatorului acestuia în Răsărit, administrându-le noi umilințe.  În 260 d.Hr., bătălia de la Edessa a însemnat nu doar înfrângerea totală a armatei romane în fața cavaleriei și infanteriei sasanide, ci și capturarea împăratului Valerian (n. r de către regele persan Shapur I) singurul împărat roman care a fost luat vreodată prizonier. Mai tîrziu, împăratul Iulian Apostatul a fost ucis, în 363 d.Hr., în timpul unei expediții împotriva sasanizilor!

După cucerirea islamică și perioada mongolă în care Persia a fost integrată în alte structuri politice, Imperiul Safavid s-a luptat mai bine de un secol cu Imperiul Otoman, cel mai puternic stat al vremii, până să se stabilească o graniță comună definitivă, cea care a rămas aproape neschimbată din secolul al XVII-lea și care corespunde cu actuala graniță dintre Iran și Irak. Mai trebuie spus că luptele au avut și un caracter religios, otomanii fiind sunniți, iar persanii, ca și azi, siiți!  Decăderea Imperiului Otoman și apariția în zona Caucazului și a Asiei Centrale a Imperiului Țarist au făcut ca urmașii safavizilor, adică Persia sub dinastia Afsharizilor, dar mai ales a Qajarilor, să aibă conflicte  serioase cu rușii, soldate cu importante pierderi teritoriale. Continuitatea aceasta, a conflictelor cu superputerile vremii, dublată de limba persană și identitatea șiită, explică de ce Iranul are o identitate istorică foarte puternică, oarecum în contrast cu unii din vecinii săi precum Iordania, Irak sau Siria, apăruți după Primul Război Mondial. Continuarea luptei cu marile puteri a alimentat ideea că Iranul este un actor istoric independent, capabil să reziste presiunii externe, cu un real simț al suveranității. După dinastia Afsharizilor, pierderea Caucazului, Afghanistanului și a unor zone din Asia Centrală în fața rușilor li s-a adăugat disoluția autorității centrale și împărțirea Persiei în mai multe zone controlate de lideri locali tribali, guvernatori regionali sau pretendenți la tron, aflați mai mereu în conflict. Între 1796 și 1925 dinastia Qajarilor a reusit să învingă rivalii interni, să recucerească unele din teritoriile cheie, să centralizeze statul ba chiar să inițieze un început de modernizare. Cu toate acestea, pe plan intern Persia era slabă militar, cu o administrația slab dezvoltată, dependentă de elitele locale și de triburi, iar pe plan extern devenise dependentă de cele două mari imperii învecinate, Rusia și Imperiul Britanic.

În 1921, pe fondul colapsului intern al Qajarilor, o lovitură de stat militară îl aduce la putere pe Reza Khan care devine rapid comandant al armatei și mai apoi prim-ministru, chiar dacă  Ahmad Shah Qajar se afla încă pe tron. Marea Britanie a văzut în Reza Khan un lider capabil să stabilizeze țara, un „garant” al intereselor sale strategice (în contextul în care britanicii exploatau petrolul iranian și al apropierii de India), astfel că a favorizat instalarea acestuia, în 1925, ca  șah al Persiei, sub numele Reza Shah Pahlavi. 

În anii care au urmat Reza Shah a inițiat o modernizare rapidă (infrastructură, armată, educație) și a încercat o centralizare puternică, prin reducerea influenței triburilor și clerului. Ca o expresie a ruperii de imaginea exotică și „veche” asociată cu Persia, din dorința  de a-și prezenta țara ca un stat modern și suveran,  în 1935, Reza Shah a impus folosirea numelui de Iran, denumire folosită de localnici de secole. Reformele lui Reza Khan au fost eficiente în crearea unui stat centralizat și modern, dar au avut un caracter autoritar și s-au confruntat cu rezistența instituțională, opoziția ideologică (clerul) și rezistența structurală și culturală (triburile). Modernizarea nu a fost negociată, ci impusă, iar costul a fost alienarea unor segmente importante ale societății iraniene. Iranul avea unități disparate, brigăzi cazace, jandarmerie, forțe locale, multe trupe erau loiale comandanților locali, nu statului,  unele fiind chiar controlate sau influențate de puteri străine precum Imperiul Rus și Regatul Unit. Crearea unei armate naționale centralizate, a întâmpinat rezistență și nemulțumiri din partea comandanților tradiționali și a unor unități autonome. Clerul a perceput reformele ca o amenințare directă la identitatea islamică, au existat revolte și proteste, uneori reprimate violent. Conflictul cu clerul a fost profund și a lăsat tensiuni care vor reapărea mai târziu, culminând cu Revoluția Iraniană. Reza Khan a lansat campanii militare pentru subordonarea triburilor, a impus dezarmarea și sedentarizarea acestora, motiv pentru care a întâmpinat revolte armate frecvente. Modernizarea a însemnat, în acest caz, distrugerea structurilor tradiționale de putere. 

La începutul anilor 1940, pe fundalul conflictului Marii Britanii cu Germania în Africa de Nord și al preocupărilor privind accesul Germaniei la Golful Persic, guvernul britanic a început să-și exprime suspiciunile cu privire la presupusele simpatii ale Iranului față de nazism și sentimentele pro-germane. În ciuda declarației timpurii a lui Reza Shah privind neutralitatea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, importanța strategică a Iranului pentru Marea Britanie a crescut, în special din cauza temerilor că Rafinăria Abadan, operată de compania Anglo-Iranian Oil deținută de Marea Britanie, ar putea ajunge sub control german. Tensiunile dintre Marea Britanie și Iran escaladaseră încă din 1931, când Shah-ul a reziliat unilateral Concesiunea D’Arcy, un acord din 1901 care acorda Anglo-Iranian Oil Company drepturi exclusive de explorare a rezervelor de petrol iraniene pentru șase decenii, Iranului revenindu-i doar 16% din profitul net. Sub conducerea Șahului, guvernul iranian a acuzat Compania de diminuarea cotei sale de profituri prin reinvestiții sub acoperire în întreprinderi subsidiare, excluzând astfel sume semnificative din calculul profitului anual. Deși ulterior Șahul a renegociat o concesiune revizuită cu Compania Anglo-Iraniană, oferind termeni mai favorabili intereselor iraniene, ruptura diplomatică a alimentat percepțiile privind ostilitatea Șahului față de întreprinderile petrolifere britanice.

Conferința de la Teheran, din iarna lui 1943, a fost prima întâlnire directă dintre liderii celor trei mari puteri aliate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franklin D. Roosevelt (SUA), Winston Churchill (Marea Britanie) și Iosif Stalin (URSS). În anii războiului, primii doi se mai întâlniseră de 4 ori, stârnind suspiciunea lui Stalin care se vedea lăsat să lupte mai singur cu grosul armatei germane, în vreme ce Aliații se ocupau de teatrele de război secundare, amânând deschiderea celui de-al doilea front. În contrast puternic cu liderii occidentali care călătoreau frecvent, în întreaga perioadă când s-a aflat la putere, Stalin a ieșit din URSS de doar două ori, la Teheran (1943) și la Potsdam (1945), în Germania ocupată. Dintre motivațiile legate de această precauție s-ar putea enumera paranoia și teama de atentate, problemele de sănătate și stilul de conducere centralizat. Totuși, din dorința de a reglementa mersul războiului, Stalin a trecut peste temerile sale și s-a deplasat la Teheran datorită faptului că Iranul era un teritoriu sigur pentru dictatorul sovietic întrucât se afla… sub ocupație sovietică și britanică! 

La câteva luni de la atacarea URSS, atunci când nemții ajunseseră la Leningrad, trecuseră de Smolensk și se apropiau de Kiev, când părea că totul urma să fie pierdut pentru sovietici, în august 1941, trei armate rusești au intrat în Iran. Obiectivele strategice ale invaziei erau multiple: să asigure liniile de aprovizionare dintre Imperiul Britanic și URSS, să preia controlul asupra câmpurilor petroliere iraniene, să reducă influența Germaniei în Iran, unde Reza Shah Pahlavi folosea sprijinul german pentru a echilibra influența britanicilor și sovieticilor  și să împiedice o potențială avansare a Axei din Turcia, prin Iran, spre importantele câmpuri petroliere de la Baku sau spre India britanică.

În lunile iulie și august 1941, în ciuda cererilor britanice, Shahul a respins apelurile pentru expulzarea cetățenilor germani din Iran, aceștia fiind în mare parte specialiști și diplomați. Este demn de remarcat faptul că germanii dețineau poziții influente în sectoare cheie precum industrie, transporturi și comunicații. Iranul a început să reducă legăturile comerciale cu Germania, ca răspuns la presiunile britanice, în timp ce Reza Shah a încercat să mențină o poziție neutră. Totuși, această neutralitate a devenit mai dificil de menținut în contextul cererilor tot mai mari venite din partea cercurilor anglo-sovietice. Cu forțele britanice deja desfășurate în Irak după Războiul Anglo-Irakian din mai 1941, peisajul geopolitic din regiune devenise tot mai complex și volatil… În ajunul invaziei, ambasadorii britanic și sovietic în Iran, au fost convocați la Shah care le-a cerut clarificări privind rațiunea din spatele invaziei țării sale și absența unei declarații formale de război. Ambii reprezentanți au invocat prezența „rezidenților germani” în Iran ca justificare. Când Shahul a întrebat dacă Aliații ar opri ofensiva în cazul în care el ar expulza germanii, ambasadorii au rămas evazivi.

Nota redacției. Invazia anglo-sovietică în Iran, cunoscută și sub numele de Operațiunea Countenance (25 august-17 septembrie 1941), a fost o acțiune militară comună întreprinsă de Regatul Unit și Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această invazie a încălcat neutralitatea Iranului pentru a asigura o rută vitală de aprovizionare către URSS, a securiza câmpurile petroliere și a elimina influența Germaniei Naziste din regiune. 

• Coridorul Persan. După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică (Operațiunea Barbarossa, iunie 1941), Iranul a devenit strategic crucial pentru trimiterea ajutorului american și britanic (Lend-Lease) către frontul de răsărit.
• Resurse petroliere. Aliații doreau să securizeze câmpurile petroliere din Khuzestan și rafinăriile de la Abadan.
• Influența Germană. Șahul Iranului, Reza Shah Pahlavi, menținea relații amicale cu Germania și a refuzat să expulzeze tehnicienii germani, ceea ce Aliații considerau o amenințare. 

• Atacul. La 25 august 1941, trupele sovietice au intrat din nord (dinspre Caucaz și Asia Centrală), în timp ce forțele britanice au invadat din sud și dinspre Irak.
• Rezistența Iraniană. Armata iraniană a fost rapid copleșită de aviația și tancurile sovietice/britanice.
• Armistițiul. La 29-30 august 1941, Reza Shah a ordonat încetarea focului.
• Ocupația. Pe 17 septembrie, forțele aliate au intrat în Teheran, oficializând ocupația. 

• Schimbarea de conducere. Reza Shah a fost forțat să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza Pahlavi, și a fost exilat în Africa de Sud.
• Partajarea Iranului. Țara a fost împărțită în zone de ocupație: sovieticii în nord și britanicii în sud.
• Coridorul de aprovizionare. Peste 5 milioane de tone de provizii au fost transportate prin Iran către URSS, Iranul devenind “podul către victorie”.
• Retragerea. Aliații s-au angajat să se retragă la șase luni după încheierea războiului. În timp ce britanicii au respectat termenul, sovieticii au întârziat retragerea până în mai 1946, provocând o criză diplomatică. 

Luptele au început pe 25 august 1941 când aviația britanică a bombardat Teheranul și Qazvinul iar sovieticii s-au ocupat de Tabriz și Ardabil, fără a ocoli orașele mai mici sau zonele civile. Ofensiva navală a fost lansată de Marina Regală Britanică din Golful Persic, ocupându-se pentru început Abadanul cu a sa rafinărie, în timp ce forțele suplimentare ale Commonwealth-ului  au avansat pe cale terestră și aeriană din Irak. În câteva zile, două divizii alcătuite din militari indieni, sprijinite de brigăzi blindate,  venite din Irak au cucerit sud-vestul Iranului, provincia Khuzestan, cea care a fost aprig disputată și în timpul sângerosului războiului dintre Iran și Irak din 1980-1988. Britanicii și-au continuat înaintarea și, având supremație aeriană, au reușit să pătrundă în partea centrală a Iranului. 

În același timp, pentru a ocupa teritoriile nordice ale Iranului, sovieticii au inițiat incursiunea cu două armate din Transcaucazia care au atacat din Azerbaidjanul sovietic și Armenia și cu o armată din Turkmenistan. Toate cele trei armate erau motorizate, având la dispoziție unități aeriene de recunoaștere și bombardament. Asaltul sovietic a inclus și atacuri navale în Marea Caspică, urmate de operațiuni amfibii îndreptate împotriva principalelor porturi iranienie. În doar patru zile, sovieticii și britanicii aveau control complet asupra cerului Iranului, iar mari părți ale țării se aflau în mâinile lor. Orașele mari din Iran sufereau raiduri aeriene repetate, s-au întreprins operațiuni de război psihologic prin care, spre exemplu, populația Teheranului era anunțată despre iminența unui raid masiv de bombardament, fiind îndemnată să se predea înainte.  Aprovizionarea cu apă și alimente din Teheran se confrunta cu penurii, iar soldații dezertau mai ales de frica sovieticilor. Confruntată cu colapsul total, familia regală, cu excepția șahului și a prințului moștenitor,  a fugit la Isfahan.

Pe 29 august 1941, confruntat cu înfrângerea militară, favorizată și de trădarea unor generali, Reza Shah Pahlavi a solicitat armistițiul, luptele au încetat oficial la 31 august. În urma invaziei, la 16 septembrie 1941, Reza Shah a fost nevoit să abdice și s-a exilat, locul său fiind luat de fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, cel care a fost ultimul șah al Iranului, detronat ca urmare a revoluției islamice din 1979. Iranul nu a fost desființat ca stat, continua să aibă guvern propriu care controla doar zona central a țării, Teheranul rămânea sub control iranian. Zona de ocupație sovietică includea Azerbaidjanul iranian și nordul țării până aproape de Teheran, iar zona britanică cuprindea regiunea petrolieră Khuzestan și accesul la Golful Persic. De prisos a spune că petrolul extras din zonele de ocupație a devenit o resursă strategică esențială pentru efortul de război aliat! La Conferința de la Teheran, desfășurată în noiembrie 1943, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au reafirmat angajamentul față de suveranitatea și integritatea teritorială a Iranului, exprimând disponibilitatea de a-i oferi…ajutor economic ! Tratatul stipula că Iranul nu trebuia considerat „ocupat” de Aliați, ci mai degrabă ca un membru al coaliției Aliaților. 

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial Iranul a devenit „Coridorul Persan” prin care nu mai puțin de 5 milioane de tone de arme, echipamente și provizii de la Aliații occidentali au ajuns în Uniunea Sovietică. După război, britanicii s-au retras relativ repede, dar sovieticii și-ai tărăgănat plecarea fiind în spatele declarării a două republici separatiste, Republica Populară Azerbaidjan cu capitala la Tabriz și Republica Populară Kurdă, care a fost primul stat kurd modern declarat oficial, cu capitala la Mahabad. Evenimentele petrecute acum 80 de ani ne arată că lanțurile muntoase, deșerturile și toată geografia „ostilă” a Iranului nu au împiedicat căderea acestuia în doar 4 zile. Atât i-a trebuit Iranului pentru a se prăbuși sub loviturile conjugate ale URSS și Imperiului Britanic. Nu pentru că terenul era ușor, ci pentru că atacul a fost precis, coordonat și a avut asigurată supremația aeriană și navală. Contradicțiile interne ale Iranului lui Reza Shah Pahlavi au transformat invazia din august 1941 într-un colaps rapid al statului, mai degrabă decât într-o confruntare militară propriu-zisă. Deși regimul reușise, în mai puțin de două decenii, să construiască aparența unui stat modern și centralizat, această construcție rămânea fragilă în profunzime. Armata, simbolul principal al modernizării, era în realitate dependentă de voința șahului și lipsită de autonomie funcțională: rigidă, slab coordonată și afectată de rivalități interne, ea nu a reușit să opună o rezistență coerentă forțelor britanice și sovietice.

În același timp, modernizarea autoritară a erodat tocmai acele structuri sociale care ar fi putut susține statul în momente de criză. Triburile, odinioară capabile să mobilizeze forță militară locală, fuseseră dezarmate și supuse, devenind mai degrabă ostile regimului decât dispuse să-l apere. Clerul, marginalizat prin politici de secularizare forțată, nu avea nici interesul, nici motivația de a legitima o rezistență împotriva invadatorilor. În plan politic, represiunea constantă distrusese orice formă de solidaritate între elite, iar în plan social, reformele rapide și adesea brutale generaseră o populație mai degrabă alienată decât mobilizată.

Astfel, în fața invaziei, Iranul nu a reacționat ca o națiune coerentă, ci ca o sumă de segmente dezarticulate. Lipsa de legitimitate internă a regimului s-a tradus direct în incapacitatea de apărare,  armata s-a dezintegrat, societatea nu s-a mobilizat, iar statul s-a prăbușit aproape fără luptă. În acest sens, succesul rapid al intervenției anglo-sovietice nu a fost doar rezultatul superiorității militare externe, ci și expresia unei modernizări incomplete, care a consolidat instituțiile statului în aparență, dar le-a slăbit în substanță. O altă cauză a prăbușirii rapide a fost lipsa unui aliat, sprijinul unei mari puteri. Germania era deja angajată profund în Operațiunea Barbarossa, în URSS, nu avea acces geografic direct la Iran și nu putea proiecta forță militară în regiune, astfel că orice intervenție reală era imposibilă din punct de vedere logistic. Shahul a trimis o telegramă președintelui SUA, Franklin D. Roosevelt, implorând intervenția pentru a opri invazia. Având în vedere postura neutră a Statelor Unite, intrate în război abia în decembrie 1941, după Pearl Harbour, Roosevelt nu a dat curs cererii Shahului, dar a afirmat credința sa în menținerea „integrității teritoriale” a Iranului.

Există asemănări între cele petrecute în 1941, când Iranul s-a prăbușit în 4 zile, urmare a unei invazii terestre și situația actuală? Relieful, distanțele, „dificultatea” Iranului, atât de evocate în ultima perioada de analiștii de toate felurile, au rămas aceleași. Nu putem ști cu adevărat care sunt condițiile interne din Iran, sprijinul unei mari puteri precum Rusia schimbă complet ecuația, iar posibilitatea unei invazii terestre susținute este mai degrabă teoretică. Analogia cu 1941 este utilă mai ales ca avertisment: nu geografia decide singură soarta unui stat, ci coeziunea sa internă și alianțele sale externe. Totuși, diferențele de regim, de context internațional și de natură a războiului sunt atât de mari încât o repetare a colapsului rapid de atunci este, în condițiile actuale, mult mai puțin probabilă,  chiar dacă nu complet imposibilă în ipoteza unei crize interne majore. Nu strică, mai ales în vremurile noastre, să ne amintim de unde provine celebra „lovitură partă”, tactica pe care a adoptat-o cu succes cavaleria parților (arcași călare) care reușeau să tragă cu arcul în timp ce se retrăgeau, cu efecte devastatoare asupra celor ce se credeau, pentru o clipă, victorioși! În engleză s-ar zice „Parthian shot”?