Chiar dacă a cunoscut dominația greacă, arabă sau mongolă, teritoriul actualului Iran reprezintă unul dintre cele mai importante centre de civilizație din lume, leagăn al unor entități statale persane ce au reprezentat adversari de temut pentru marile imperii ale vremii. Imperiul Ahemenid (cca. 550–330 î.Hr.) a fost, fără îndoială cea mai mare și mai puternică entitate politică a acelor vremuri, o adevărată „superputere” a Antichității, iar pentru ca acesta să dispară a fost nevoie de geniul lui Alexandru Macedon!
Vreme de vreo 300 de ani Imperiul Part a fost cel mai de temut adversar al unei alte superputeri a vremii, Imperiul Roman! Bătălia de la Carrhae, în care o întreagă armată romană a fost distrusă și în care legiunile romane și-au dovedit limitele în fața cavaleriei parte, are echivalent în istoria Romei doar cu înfrângerea de la Cannae, în fața redutabilului cartaginez Hanibal!
Pentru alți 400 de ani, Imperiul Sasanid, care a reînviat simbolurile și tradiții persane ahemenide, a reușit să se opună cu succes Imperiului Roman și continuatorului acestuia în Răsărit, administrându-le noi umilințe. În 260 d.Hr., bătălia de la Edessa a însemnat nu doar înfrângerea totală a armatei romane în fața cavaleriei și infanteriei sasanide, ci și capturarea împăratului Valerian (n. r de către regele persan Shapur I) singurul împărat roman care a fost luat vreodată prizonier. Mai tîrziu, împăratul Iulian Apostatul a fost ucis, în 363 d.Hr., în timpul unei expediții împotriva sasanizilor!
După cucerirea islamică și perioada mongolă în care Persia a fost integrată în alte structuri politice, Imperiul Safavid s-a luptat mai bine de un secol cu Imperiul Otoman, cel mai puternic stat al vremii, până să se stabilească o graniță comună definitivă, cea care a rămas aproape neschimbată din secolul al XVII-lea și care corespunde cu actuala graniță dintre Iran și Irak. Mai trebuie spus că luptele au avut și un caracter religios, otomanii fiind sunniți, iar persanii, ca și azi, siiți! Decăderea Imperiului Otoman și apariția în zona Caucazului și a Asiei Centrale a Imperiului Țarist au făcut ca urmașii safavizilor, adică Persia sub dinastia Afsharizilor, dar mai ales a Qajarilor, să aibă conflicte serioase cu rușii, soldate cu importante pierderi teritoriale. Continuitatea aceasta, a conflictelor cu superputerile vremii, dublată de limba persană și identitatea șiită, explică de ce Iranul are o identitate istorică foarte puternică, oarecum în contrast cu unii din vecinii săi precum Iordania, Irak sau Siria, apăruți după Primul Război Mondial. Continuarea luptei cu marile puteri a alimentat ideea că Iranul este un actor istoric independent, capabil să reziste presiunii externe, cu un real simț al suveranității. După dinastia Afsharizilor, pierderea Caucazului, Afghanistanului și a unor zone din Asia Centrală în fața rușilor li s-a adăugat disoluția autorității centrale și împărțirea Persiei în mai multe zone controlate de lideri locali tribali, guvernatori regionali sau pretendenți la tron, aflați mai mereu în conflict. Între 1796 și 1925 dinastia Qajarilor a reusit să învingă rivalii interni, să recucerească unele din teritoriile cheie, să centralizeze statul ba chiar să inițieze un început de modernizare. Cu toate acestea, pe plan intern Persia era slabă militar, cu o administrația slab dezvoltată, dependentă de elitele locale și de triburi, iar pe plan extern devenise dependentă de cele două mari imperii învecinate, Rusia și Imperiul Britanic.
În 1921, pe fondul colapsului intern al Qajarilor, o lovitură de stat militară îl aduce la putere pe Reza Khan care devine rapid comandant al armatei și mai apoi prim-ministru, chiar dacă Ahmad Shah Qajar se afla încă pe tron. Marea Britanie a văzut în Reza Khan un lider capabil să stabilizeze țara, un „garant” al intereselor sale strategice (în contextul în care britanicii exploatau petrolul iranian și al apropierii de India), astfel că a favorizat instalarea acestuia, în 1925, ca șah al Persiei, sub numele Reza Shah Pahlavi.
În anii care au urmat Reza Shah a inițiat o modernizare rapidă (infrastructură, armată, educație) și a încercat o centralizare puternică, prin reducerea influenței triburilor și clerului. Ca o expresie a ruperii de imaginea exotică și „veche” asociată cu Persia, din dorința de a-și prezenta țara ca un stat modern și suveran, în 1935, Reza Shah a impus folosirea numelui de Iran, denumire folosită de localnici de secole. Reformele lui Reza Khan au fost eficiente în crearea unui stat centralizat și modern, dar au avut un caracter autoritar și s-au confruntat cu rezistența instituțională, opoziția ideologică (clerul) și rezistența structurală și culturală (triburile). Modernizarea nu a fost negociată, ci impusă, iar costul a fost alienarea unor segmente importante ale societății iraniene. Iranul avea unități disparate, brigăzi cazace, jandarmerie, forțe locale, multe trupe erau loiale comandanților locali, nu statului, unele fiind chiar controlate sau influențate de puteri străine precum Imperiul Rus și Regatul Unit. Crearea unei armate naționale centralizate, a întâmpinat rezistență și nemulțumiri din partea comandanților tradiționali și a unor unități autonome. Clerul a perceput reformele ca o amenințare directă la identitatea islamică, au existat revolte și proteste, uneori reprimate violent. Conflictul cu clerul a fost profund și a lăsat tensiuni care vor reapărea mai târziu, culminând cu Revoluția Iraniană. Reza Khan a lansat campanii militare pentru subordonarea triburilor, a impus dezarmarea și sedentarizarea acestora, motiv pentru care a întâmpinat revolte armate frecvente. Modernizarea a însemnat, în acest caz, distrugerea structurilor tradiționale de putere.
La începutul anilor 1940, pe fundalul conflictului Marii Britanii cu Germania în Africa de Nord și al preocupărilor privind accesul Germaniei la Golful Persic, guvernul britanic a început să-și exprime suspiciunile cu privire la presupusele simpatii ale Iranului față de nazism și sentimentele pro-germane. În ciuda declarației timpurii a lui Reza Shah privind neutralitatea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, importanța strategică a Iranului pentru Marea Britanie a crescut, în special din cauza temerilor că Rafinăria Abadan, operată de compania Anglo-Iranian Oil deținută de Marea Britanie, ar putea ajunge sub control german. Tensiunile dintre Marea Britanie și Iran escaladaseră încă din 1931, când Shah-ul a reziliat unilateral Concesiunea D’Arcy, un acord din 1901 care acorda Anglo-Iranian Oil Company drepturi exclusive de explorare a rezervelor de petrol iraniene pentru șase decenii, Iranului revenindu-i doar 16% din profitul net. Sub conducerea Șahului, guvernul iranian a acuzat Compania de diminuarea cotei sale de profituri prin reinvestiții sub acoperire în întreprinderi subsidiare, excluzând astfel sume semnificative din calculul profitului anual. Deși ulterior Șahul a renegociat o concesiune revizuită cu Compania Anglo-Iraniană, oferind termeni mai favorabili intereselor iraniene, ruptura diplomatică a alimentat percepțiile privind ostilitatea Șahului față de întreprinderile petrolifere britanice.
Conferința de la Teheran, din iarna lui 1943, a fost prima întâlnire directă dintre liderii celor trei mari puteri aliate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franklin D. Roosevelt (SUA), Winston Churchill (Marea Britanie) și Iosif Stalin (URSS). În anii războiului, primii doi se mai întâlniseră de 4 ori, stârnind suspiciunea lui Stalin care se vedea lăsat să lupte mai singur cu grosul armatei germane, în vreme ce Aliații se ocupau de teatrele de război secundare, amânând deschiderea celui de-al doilea front. În contrast puternic cu liderii occidentali care călătoreau frecvent, în întreaga perioadă când s-a aflat la putere, Stalin a ieșit din URSS de doar două ori, la Teheran (1943) și la Potsdam (1945), în Germania ocupată. Dintre motivațiile legate de această precauție s-ar putea enumera paranoia și teama de atentate, problemele de sănătate și stilul de conducere centralizat. Totuși, din dorința de a reglementa mersul războiului, Stalin a trecut peste temerile sale și s-a deplasat la Teheran datorită faptului că Iranul era un teritoriu sigur pentru dictatorul sovietic întrucât se afla… sub ocupație sovietică și britanică!
La câteva luni de la atacarea URSS, atunci când nemții ajunseseră la Leningrad, trecuseră de Smolensk și se apropiau de Kiev, când părea că totul urma să fie pierdut pentru sovietici, în august 1941, trei armate rusești au intrat în Iran. Obiectivele strategice ale invaziei erau multiple: să asigure liniile de aprovizionare dintre Imperiul Britanic și URSS, să preia controlul asupra câmpurilor petroliere iraniene, să reducă influența Germaniei în Iran, unde Reza Shah Pahlavi folosea sprijinul german pentru a echilibra influența britanicilor și sovieticilor și să împiedice o potențială avansare a Axei din Turcia, prin Iran, spre importantele câmpuri petroliere de la Baku sau spre India britanică.
În lunile iulie și august 1941, în ciuda cererilor britanice, Shahul a respins apelurile pentru expulzarea cetățenilor germani din Iran, aceștia fiind în mare parte specialiști și diplomați. Este demn de remarcat faptul că germanii dețineau poziții influente în sectoare cheie precum industrie, transporturi și comunicații. Iranul a început să reducă legăturile comerciale cu Germania, ca răspuns la presiunile britanice, în timp ce Reza Shah a încercat să mențină o poziție neutră. Totuși, această neutralitate a devenit mai dificil de menținut în contextul cererilor tot mai mari venite din partea cercurilor anglo-sovietice. Cu forțele britanice deja desfășurate în Irak după Războiul Anglo-Irakian din mai 1941, peisajul geopolitic din regiune devenise tot mai complex și volatil… În ajunul invaziei, ambasadorii britanic și sovietic în Iran, au fost convocați la Shah care le-a cerut clarificări privind rațiunea din spatele invaziei țării sale și absența unei declarații formale de război. Ambii reprezentanți au invocat prezența „rezidenților germani” în Iran ca justificare. Când Shahul a întrebat dacă Aliații ar opri ofensiva în cazul în care el ar expulza germanii, ambasadorii au rămas evazivi.
Nota redacției. Invazia anglo-sovietică în Iran, cunoscută și sub numele de Operațiunea Countenance (25 august-17 septembrie 1941), a fost o acțiune militară comună întreprinsă de Regatul Unit și Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această invazie a încălcat neutralitatea Iranului pentru a asigura o rută vitală de aprovizionare către URSS, a securiza câmpurile petroliere și a elimina influența Germaniei Naziste din regiune.
- Coridorul Persan. După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică (Operațiunea Barbarossa, iunie 1941), Iranul a devenit strategic crucial pentru trimiterea ajutorului american și britanic (Lend-Lease) către frontul de răsărit.
- Resurse petroliere. Aliații doreau să securizeze câmpurile petroliere din Khuzestan și rafinăriile de la Abadan.
- Influența Germană. Șahul Iranului, Reza Shah Pahlavi, menținea relații amicale cu Germania și a refuzat să expulzeze tehnicienii germani, ceea ce Aliații considerau o amenințare.
- Atacul. La 25 august 1941, trupele sovietice au intrat din nord (dinspre Caucaz și Asia Centrală), în timp ce forțele britanice au invadat din sud și dinspre Irak.
- Rezistența Iraniană. Armata iraniană a fost rapid copleșită de aviația și tancurile sovietice/britanice.
- Armistițiul. La 29-30 august 1941, Reza Shah a ordonat încetarea focului.
- Ocupația. Pe 17 septembrie, forțele aliate au intrat în Teheran, oficializând ocupația.
- Schimbarea de conducere. Reza Shah a fost forțat să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza Pahlavi, și a fost exilat în Africa de Sud.
- Partajarea Iranului. Țara a fost împărțită în zone de ocupație: sovieticii în nord și britanicii în sud.
- Coridorul de aprovizionare. Peste 5 milioane de tone de provizii au fost transportate prin Iran către URSS, Iranul devenind “podul către victorie”.
- Retragerea. Aliații s-au angajat să se retragă la șase luni după încheierea războiului. În timp ce britanicii au respectat termenul, sovieticii au întârziat retragerea până în mai 1946, provocând o criză diplomatică.
Luptele au început pe 25 august 1941 când aviația britanică a bombardat Teheranul și Qazvinul iar sovieticii s-au ocupat de Tabriz și Ardabil, fără a ocoli orașele mai mici sau zonele civile. Ofensiva navală a fost lansată de Marina Regală Britanică din Golful Persic, ocupându-se pentru început Abadanul cu a sa rafinărie, în timp ce forțele suplimentare ale Commonwealth-ului au avansat pe cale terestră și aeriană din Irak. În câteva zile, două divizii alcătuite din militari indieni, sprijinite de brigăzi blindate, venite din Irak au cucerit sud-vestul Iranului, provincia Khuzestan, cea care a fost aprig disputată și în timpul sângerosului războiului dintre Iran și Irak din 1980-1988. Britanicii și-au continuat înaintarea și, având supremație aeriană, au reușit să pătrundă în partea centrală a Iranului.
În același timp, pentru a ocupa teritoriile nordice ale Iranului, sovieticii au inițiat incursiunea cu două armate din Transcaucazia care au atacat din Azerbaidjanul sovietic și Armenia și cu o armată din Turkmenistan. Toate cele trei armate erau motorizate, având la dispoziție unități aeriene de recunoaștere și bombardament. Asaltul sovietic a inclus și atacuri navale în Marea Caspică, urmate de operațiuni amfibii îndreptate împotriva principalelor porturi iranienie. În doar patru zile, sovieticii și britanicii aveau control complet asupra cerului Iranului, iar mari părți ale țării se aflau în mâinile lor. Orașele mari din Iran sufereau raiduri aeriene repetate, s-au întreprins operațiuni de război psihologic prin care, spre exemplu, populația Teheranului era anunțată despre iminența unui raid masiv de bombardament, fiind îndemnată să se predea înainte. Aprovizionarea cu apă și alimente din Teheran se confrunta cu penurii, iar soldații dezertau mai ales de frica sovieticilor. Confruntată cu colapsul total, familia regală, cu excepția șahului și a prințului moștenitor, a fugit la Isfahan.
Pe 29 august 1941, confruntat cu înfrângerea militară, favorizată și de trădarea unor generali, Reza Shah Pahlavi a solicitat armistițiul, luptele au încetat oficial la 31 august. În urma invaziei, la 16 septembrie 1941, Reza Shah a fost nevoit să abdice și s-a exilat, locul său fiind luat de fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, cel care a fost ultimul șah al Iranului, detronat ca urmare a revoluției islamice din 1979. Iranul nu a fost desființat ca stat, continua să aibă guvern propriu care controla doar zona central a țării, Teheranul rămânea sub control iranian. Zona de ocupație sovietică includea Azerbaidjanul iranian și nordul țării până aproape de Teheran, iar zona britanică cuprindea regiunea petrolieră Khuzestan și accesul la Golful Persic. De prisos a spune că petrolul extras din zonele de ocupație a devenit o resursă strategică esențială pentru efortul de război aliat! La Conferința de la Teheran, desfășurată în noiembrie 1943, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au reafirmat angajamentul față de suveranitatea și integritatea teritorială a Iranului, exprimând disponibilitatea de a-i oferi…ajutor economic ! Tratatul stipula că Iranul nu trebuia considerat „ocupat” de Aliați, ci mai degrabă ca un membru al coaliției Aliaților.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial Iranul a devenit „Coridorul Persan” prin care nu mai puțin de 5 milioane de tone de arme, echipamente și provizii de la Aliații occidentali au ajuns în Uniunea Sovietică. După război, britanicii s-au retras relativ repede, dar sovieticii și-ai tărăgănat plecarea fiind în spatele declarării a două republici separatiste, Republica Populară Azerbaidjan cu capitala la Tabriz și Republica Populară Kurdă, care a fost primul stat kurd modern declarat oficial, cu capitala la Mahabad. Evenimentele petrecute acum 80 de ani ne arată că lanțurile muntoase, deșerturile și toată geografia „ostilă” a Iranului nu au împiedicat căderea acestuia în doar 4 zile. Atât i-a trebuit Iranului pentru a se prăbuși sub loviturile conjugate ale URSS și Imperiului Britanic. Nu pentru că terenul era ușor, ci pentru că atacul a fost precis, coordonat și a avut asigurată supremația aeriană și navală. Contradicțiile interne ale Iranului lui Reza Shah Pahlavi au transformat invazia din august 1941 într-un colaps rapid al statului, mai degrabă decât într-o confruntare militară propriu-zisă. Deși regimul reușise, în mai puțin de două decenii, să construiască aparența unui stat modern și centralizat, această construcție rămânea fragilă în profunzime. Armata, simbolul principal al modernizării, era în realitate dependentă de voința șahului și lipsită de autonomie funcțională: rigidă, slab coordonată și afectată de rivalități interne, ea nu a reușit să opună o rezistență coerentă forțelor britanice și sovietice.
În același timp, modernizarea autoritară a erodat tocmai acele structuri sociale care ar fi putut susține statul în momente de criză. Triburile, odinioară capabile să mobilizeze forță militară locală, fuseseră dezarmate și supuse, devenind mai degrabă ostile regimului decât dispuse să-l apere. Clerul, marginalizat prin politici de secularizare forțată, nu avea nici interesul, nici motivația de a legitima o rezistență împotriva invadatorilor. În plan politic, represiunea constantă distrusese orice formă de solidaritate între elite, iar în plan social, reformele rapide și adesea brutale generaseră o populație mai degrabă alienată decât mobilizată.
Astfel, în fața invaziei, Iranul nu a reacționat ca o națiune coerentă, ci ca o sumă de segmente dezarticulate. Lipsa de legitimitate internă a regimului s-a tradus direct în incapacitatea de apărare, armata s-a dezintegrat, societatea nu s-a mobilizat, iar statul s-a prăbușit aproape fără luptă. În acest sens, succesul rapid al intervenției anglo-sovietice nu a fost doar rezultatul superiorității militare externe, ci și expresia unei modernizări incomplete, care a consolidat instituțiile statului în aparență, dar le-a slăbit în substanță. O altă cauză a prăbușirii rapide a fost lipsa unui aliat, sprijinul unei mari puteri. Germania era deja angajată profund în Operațiunea Barbarossa, în URSS, nu avea acces geografic direct la Iran și nu putea proiecta forță militară în regiune, astfel că orice intervenție reală era imposibilă din punct de vedere logistic. Shahul a trimis o telegramă președintelui SUA, Franklin D. Roosevelt, implorând intervenția pentru a opri invazia. Având în vedere postura neutră a Statelor Unite, intrate în război abia în decembrie 1941, după Pearl Harbour, Roosevelt nu a dat curs cererii Shahului, dar a afirmat credința sa în menținerea „integrității teritoriale” a Iranului.
Există asemănări între cele petrecute în 1941, când Iranul s-a prăbușit în 4 zile, urmare a unei invazii terestre și situația actuală? Relieful, distanțele, „dificultatea” Iranului, atât de evocate în ultima perioada de analiștii de toate felurile, au rămas aceleași. Nu putem ști cu adevărat care sunt condițiile interne din Iran, sprijinul unei mari puteri precum Rusia schimbă complet ecuația, iar posibilitatea unei invazii terestre susținute este mai degrabă teoretică. Analogia cu 1941 este utilă mai ales ca avertisment: nu geografia decide singură soarta unui stat, ci coeziunea sa internă și alianțele sale externe. Totuși, diferențele de regim, de context internațional și de natură a războiului sunt atât de mari încât o repetare a colapsului rapid de atunci este, în condițiile actuale, mult mai puțin probabilă, chiar dacă nu complet imposibilă în ipoteza unei crize interne majore. Nu strică, mai ales în vremurile noastre, să ne amintim de unde provine celebra „lovitură partă”, tactica pe care a adoptat-o cu succes cavaleria parților (arcași călare) care reușeau să tragă cu arcul în timp ce se retrăgeau, cu efecte devastatoare asupra celor ce se credeau, pentru o clipă, victorioși! În engleză s-ar zice „Parthian shot”?
Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef și director al publicației)
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csintapentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”,dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților românicu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii)CUFR R&Da devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora(a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&Dde către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
