Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
În ultimul timp mi se pare că totul s-a accelerat, că timpul însuși trece mult prea repede și că am pierdut șirul evenimentelor. Poate fi și din pricina faptului că, îmbătrânind, am senzația că nu mai am timp, ceea ce face ca timpul să-mi devină mai prețios. În mod inevitabil nu mai simțim timpul așa cum era el perceput de oamenii din Antichitate și nici măcar așa cum era resimțit de către strămoșii noștri, care au trăit alături de animale, în ritmuri agricole, până când comunismul le-a adus electricitate și i-a mutat în fața televizoarelor. Suntem beneficiarii unor tehnologii care ne-au micșorat spațiul (trenuri, mașini, avioane) și ne-am înconjurat cu aparate care ne reduc timpul (televizoare, ecrane). Ele sunt rezultatul unor accelerări mecanice (date de viteza mijloacelor de transport), însoțite și de o accelerare a tehnologiilor comunicării (doar viteza internetului a crescut exponențial), care duc la accelerarea ritmului vieții prin intermediul unor aparate devoratoare de timp. Vrem să le facem pe toate, să le vedem și să le trăim pe toate, suntem duși rapid dintr-o parte în alta, atât în spațiu, cât mai ales în timp, dar la sfârșitul zilei nu mai avem timp. Poate și pentru că viața contemplativă (vita contemplativa) despre care vorbeau gânditorii antici, viața meditativă (pe care o cultiva Marcus Aurelius) sau viața spirituală (existența omfaloscopică propusă de isihasm) au devenit imposibile într-o lume mereu pusă pe fugă. Aflați într-o continuă hăituială a unui timp care nu mai există suntem distrași de la adevăratul timp, care este timpul vieții proprii, singura certitudine în mijlocul timpului Istoriei.
Problema accelerării timpului istoriei este și preocuparea cărții recente a lui Christophe Bouton („L’accélération de l’histoire. Des Lumières à l’Anthropocène”. Seuil, 2022). Acest profesor de filozofie la Universitatea Bordeaux-Montaigne problematizează mai multe teorii despre timp și temporalitate, practicând o critică a criticii și analizând sistematic toate teoriile majore despre istorie și timp, de la Nietzsche sau Marx, la teoriile actuale despre Antropocen, cum sunt cele avansate de Dipesh Chakrabarty.
Există 3 mari explicații pentru 3 mari „accelerări” la care asistăm în epoca modernă. Una este de factură tehnologică, timpul s-a schimbat în urma apariției unor invenții care au alterat relația noastră cu temporalitatea și care au scos umanitatea din relația cu timpul natural. Asistăm și la o accelerare politică și socială, care pot fi cuplate cu Revoluția franceză și cu efectele sale. Vorbim și de o accelerare „eschatologică”, există concepția că umanitatea urmează un traseu către distrugerea lumii, fie invers, că putem să prevenim catastrofa iminentă. Desigur, frica de tehno-acceleraționism nu este de dată recentă, chiar și Goethe vorbea pe la 1825 despre existența „veluciferică” (Das Veloziferische este un cuvânt compus din velocità și luziferisch, viteză luciferică). Viața omului, credea poetul german, era afectată de faptul că oamenii au renunțat la încetineala organică în favoarea vitezei tehnologiilor. Pentru Goethe exista un efect malefic al epocii vitezei, care stimula apariția unei epoci a nerăbdării și a neliniștii ca mod de viață, ceea ce ne face să ne pierdem sufletele. O explicație mecanicistă poate fi legată de teoria lui Henry Adams despre „legea accelerării”, propusă în 1904. Pentru Adams schimbarea și transformările produse în timp sunt inevitabile, trebuie să le acceptăm așa cum sunt, timpul merge înainte conform unor principii implacabile.
O altă ipoteză pesimistă, avansată printre primii de către Daniel Halévy, care scria în 1948 un eseu despre accelerarea timpului istoric („Essai sur l’accélération de l’histoire”), este aceea că modernitatea este de vină pentru faptul că istoria s-a accelerat în mod ireversibil. Nu doar că simțim că totul merge mai repede, dar trăim într-o societate în care tehnologiile sunt responsabile pentru această accelerare. Argumentele lui Halévy, care se bazează pe o critică a modernității și a tehnologiilor sale, au fost ignorate din pricina asocierii sale cu gândirea reacționară (dar și cu
Un paradox al modernității, discutat printre alții de sociologul german Hartmut Rosa (trad. eng. Social Acceleration: „A New Theory of Modernity și Alienation and Acceleration: Towards a Critical Theory of Late-Modern Temporality”) este acela că accelerarea socială și politică nu au adus creșterea timpului liber. În mod ciudat oamenii moderni sunt prinși într-o spirală a accelerării, deși avem vieți mai rapide, ne scufundăm mereu în prezent. În acest context merită menționat un eseu recent al lui Rosa („The Uncontrollability of the World”. Wiley & Sons, 2020), în care autorul discută despre un alt efect secundar al modernității, reîntoarcerea incontrolabilului monstruos, a indisponibilului (Unverfügbarkeit) ca posibilitate.
Dar cea mai importantă serie de explicații, discutată și de Bouton, aparține istoricului german Reinhart Koselleck, ale cărui studii despre timp și temporalitate istorică sunt puncte de reper pentru înțelegerea pesimistă a accelerării Istoriei. Sunt două cărți fundamentale ale lui Koselleck (prima apărută în germană în 1979 și tradusă în engleză cu titlul „Futures Past: On the Semantics of Historical Time”. MIT Press, 1985; și Sediments of Time: On Possible Histories. Stanford University Press, 2018), în care autorul discută în special problema periodizării istoriei. Koselleck, ca discipol al lui Carl Schmitt (și el membru al partidului nazist), critică modernitatea și sugerează că această perioadă este responsabilă pentru modul cum raportăm la Istorie.
Nu în ultimul rând sunt autorii care vorbesc despre „Marea Accelerare a Antropocenului” (Great Acceleration of the Anthropocene), proces care ar fi început de pe la 1750 și care s-a accentuat în special după Al doilea război mondial. Toate aceste teorii ale accelerării sunt grupate de Bouton într-o serie de presupoziții – modernitatea produs accelerarea istoriei, ceea ce a generate o ruptură cu trecutul, dar și cu viitorul, rezultatul fiind „dictatura prezentului”. Astfel studiul profesorul francez este structurat pe fiecare dintre cele trei dimensiuni fundamentale ale timpului–trecut, prezent și viitor–autorul întreabându-se dacă accelerarea exponențială la care asistăm ne-a rupt legăturile cu trecutul, ne fură viitorul sau ne condamnă la un prezent perpetuu. Marile capitolele ale cărții analizează în parte problemele filosofice și conceptuale legate de modernitate și accelerarea istoriei, de noțiunea de „dictatură a prezentului” și discută teoriile despre utopie și teoriile despre Antropocen.
Fiecare dintre aceste provocări ale experienței temporalității poate avea diverse variante de răspuns, există diverse soluții pentru fiecare dintre problemele „regimurilor istoricității”. O formulă e acceptarea prezentului continuu, ca singură realitate. Prezentismul (présentisme) este în opoziție cu neopaseismul (néopasséisme), dar și cu neofuturism (néofuturisme), pentru că spaima față de timp ne împinge fie spre trecut, fie spre viitor, ambele investite cu o putere pe care de fapt nu o au. De fapt, urmând argumentelor lui Koselleck, ar trebui să vorbim despre „timpuri” nu despre „timp”, despre multiple temporalități trăite diferit. Întrebarea de la finalul cărții este aceea dacă putem vorbi despre o „Mare decelerare”, dacă putem reduce viteza, așa cum s-a întâmplat în vremea recentei pandemii, sau dacă trebuie să acceptăm că noul regim al temporalității noastre este „policronia”, în sensul că trăim o pluralitate de temporalități, fiecare cu ritmul său, fiecare fiind orientat către propria sa dimensiune a timpului. Recunoaștem aici teoria „straturilor temporale”, avansată de Koselleck, deși pentru Bouton policronia este o potențială soluție la dilema accelerării fără sfârșit.
Dar poate că suferim cu toții de o iluzie a temporalității, provocată nu atât de modernitate sau de tehnologii, cât de scurtimea existenței noastre în raport cu Timpul Cosmic. Uităm foarte repede că timpul planetei noastre este de cel puțin 4,5 miliarde de ani (mă rog, dacă nu cumva credeți că Istoria are doar vreo 5.000 de ani cum zice Biblia). Nici specia noastră nu e foarte veche, homo sapiens există de aproximativ 200.000 de ani, deși vertebratele au o istorie biologică de aproximativ 600 de milioane de ani.
Nici istoria culturală nu e chiar așa de lungă cum pare, picturile rupestre au cel puțin 40.000 de ani vechime, iar istoria Egiptului avea deja cel puțin 3000 de ani de civilizație când a venit Christos. Așadar timpul pe care l-am trăit în „era noastră” este mai scurt decât orice alt timp istoric. Poate că timpul însuși este o mare iluzie, după cum demonstrează fizicianul Carlo Rovelli („The Order of Time” e tradus la noi de Vlad Zografi la Humanitas) timpul este o doar interpretare superficială pe care o dăm unor fenomene fizice pe care le înțelegem doar parțial.
Poate că singurul mod de scăpa din iluzia timpului este, ca și în cazul altor iluzii, să refuzăm să-i acceptăm realitatea. Dar, pentru că nu e ușor să încetăm să mai fim contemporani cu noi înșine, și pentru că e mult mai ușor să ne refugiem în timpul altora (timpul ficțiunilor cinematografice, timpul vedetelor de la televizor), rămânem prinși într-un etern prizonierat al unei cuști a temporalității pe care ne-o construim singuri. Vorba marelui filosof Corina Chiriac: Opriți timpul, în clipa asta minunată….
Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017. Cea mai recentă carte este Romanian New Wave Cinema (McFarland, 2014). A publicat volume de studii si eseuri: „Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton” (2007), „Ochiul și corpul. Modern si postmodern în filosofia culturii vizuale” (2005), „911. Ziua în care a murit democrația” (2003), „Mass media și democrația” (Polirom, 2001), „Mass media si politica” (2000), „Obsesii sociale” (1998) și un volum de povestiri pentru copii, „Poveștile bunicuței Nana” (2003); a tradus Giovanni Sartori, „Teoria democratiei reinterpretată” (Polirom, 1999); a colaborat la volume colective și scrie comentarii politice, cronică literară și eseu pentru o serie de reviste literare românești.
Bibliografie
- Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
- Doru Pop (CV)
- Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
- Autor Doru Pop (Cărți)
- Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureștiului
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Am fost con… […]