Nu avem cuvinte să elogiem cum trebuie acest tip de concetățeni care trăiesc printre noi, dar și în noi. Ar trebui colective întregi de specialiști care să studieze toate componentele care dau viață mitocanului. Evident, există mitocani pretutindeni, de la mitocanii de rând, la mitocanii îmbogățiți peste noapte, mitocanii din lumea vedetelor și mitocanii din elitele universitare. Am văzut încă din copilărie mitocani, în varianta nedezvoltată micul mitocan îți ia mâncarea din mână și șterpelește jucăriile altora. Îi vedem azi zilnic în societate, ei populează instituțiile publice și sunt prezenți la televizor. De aceea simt că nu am instrumentele necesare să cunosc mitocanul în profunzimile sale mâloase și băloase.
Dar mitocanul este ghiolbanul metafizic, el e atât de lipsit de bun-simț și de bună-cuviință încât a transformat nesimțirea într-o stare existențială. Nu numai că nu știe cum să se comporte și nu doar că stingherește pe alții prin necuviința sa ori prin aspectul său neîngrijit. El este murdar pe dinăuntru, defectuos congenital. Dacă ar fi să elaborăm un „Tratat de mitocănie” el ar avea la bază disprețul mitocanului față de purtarea cuviincioasă în raport cu semenii săi. O caracteristică a lui homo mitocanicus este convingerea că nu trebuie să respecte pe nimeni și nimic. Lipsa de orice jenă și indecența funciară sunt trăsăturile sale imutabile.
Desigur că lauda mitocanului român ar trebui să înceapă de la faptele istorice și să sfârșească prin enumerarea gesturilor cotidiene. Evident că nu sunt vrednic să le adun pe toate. Mitocăniile pot fi descoperite în trecutul nostru, sunt active în prezent și, cum altfel, vor fi și în viitorul patriei noastre, populată cu mitocani din cele mai vechi timpuri. Mitocanul nu e nici la prima, nici la a doua, nici la a zece generație. Mitocanul, cu soața lui mahalagioaica, vor fi moștenitorii acestor ținuturi, ei ne vor supraviețui și vor transforma această țară în patria mitocanilor. Din punct de vedere istoric nu știm prea bine când a apărut mitocanul, dar s-ar părea că am avut dintotdeauna mitocanii noștri, ei au trăit neîntrerupt pe pământurile acestea, chiar și atunci când încă nu aveau un nume.
În fond, mitocanul român este păstrătorul esenței mizerabile a acestui neam, el ține vii și active toate componentele cele mai dezgustătoare ale ființei noastre nesimțitoare. Putem să ne gândim că nesimțirea a fost cea care a asigurat continuitatea noastră pe aceste pământuri timp de mii și mii de ani. De fiecare dată când trecea câte un popor migrator, de fiecare dată când intram în contact cu vreo civilizație, mitocanul băștinaș privea în urma acestora și spunea: „Mai dă-i și-n p**a mea!”
De fapt nici nu putem să traducem acest cuvânt minunat în alte limbi, atât este el de unic și de specific pentru noi. Rudă apropiată cu nesimțitul și încuscrit cu grobianul, mitocanul are o rezistență atavică față de civilizație și față de buna purtare. Așa se face că mitocanul e un tip uman ușor recognoscibil. El este certărețul neghiob, iar obrazul gros al mitocanului, moștenit din tată-n fiu și din țață-n fiică e o trăsătură ușor de identificat.
Sociologii ar putea încerca să facă portretul demografic al mitocanului, dar nu e ușor pentru că azi mitocanul nu mai poate fi deosebit de marea masă a semenilor noștri. O caracteristică a mitocanului de pretutindeni, pe care o găsim amplificată la mitocanii noștri, este băgatul în seamă și datul din coate. Mitocanul intră nepoftit oriunde, se bagă în vorbă mai ales atunci când nu e întrebat, se împinge peste rând și zbiară peste capul tuturor cerând să i se facă loc. Dacă nu răzbește prin răcnete, atunci își pune în mișcare tehnica sa favorită, datul din coate și îmbrâncirea.
Multe popoare au trecut pe aici, dar mitocănia ancestrală a rămas intactă. Desigur, mitocanii băștinași au învățat multe purtări neghioabe de la mitocanii altora. Nu suntem singurii mitocani din Balcani. Am putea spune că cele două sunt strâns legate. Aici, în aceste ținuturi, mitocanii au crescut ca buruienile pe ogoarele nelucrate, s-au dezvoltat ca bălăriile pe câmpurile abandonate timp de sute de ani. Buruiana de bădăran crește pretutindeni și nu cunoaște limite. Tocmai aceasta este una dintre calitățile negative ale mitocanului. El nu are limite, nu are restricții, nu simte nevoia să se controleze și să se stăpânească. Aici s-a format și salutul tipic al mitocanului, cuvântul magic pe care îl folosește oriunde și oricând: „Ce p**a mea vrei?!”
Aidoma plantelor dăunătoare, mitocanul crește spontan în zone diverse și otrăvește cu prezența lui orice context. Tot asemănător unei buruieni, mitocanul nu se dă scos, după ce a prins rădăcini într-un loc. Chiar dacă nimeni nu-l mai vrea și nu-l mai suportă, mitocanului nu-i pasă ce cred alții. „Mă doare-n p***ă de voi”, este deviza care îl conduce în viață. De fapt acest tip de sudalmă este specific mitocanului. Și, pentru nu are prea multe cuvinte în bagajul de cunoștințe, mitocanul poate fi ușor recunoscut pentru că, de îndată ce începe să emită sunete, bolboroseala lui se transformă într-un val neîntrerupt de obscenități. Mitocanul și soața lui, mitocanul tânăr și cel bătrân, trăiesc mereu cu organul genital în gură. El te salută cu mesajul „Dă-te-n p**a mea” și se trezește cu expresia „Îmi bag p**a”.
Un alt semn de recunoaștere directă al mitocanului este scuipătura. Pe lângă scuipătura verbală el prestează și scuipatul fizic. Direct pe stradă, de preferință cu o flegmă extrasă din gât și lansată cu zgomot pe trotuar. Mitocanul simte mereu nevoia să lase o urmă, o dâră a prezenței sale. Sigur, există o întreagă gamă a acestui comportament. Aici intră urinatul, aidoma animalelor care își marchează teritoriul, oriunde și oricum. Pasajele subterane ale României sunt infestate de mirosul acru al urinei mitocanilor. Holurile instituțiilor publice, colțurile de stradă, până și băncile din parcuri sunt posibile locuri în care mitocanul își face mirosită prezența. Deși unii filosofi sunt preocupați de faptul că Istoria a făcut pipi pe noi, nu e nicio taină cum au rezistat mitocanii în fața lungii urinări a istoriei peste capetele lor. Și ei s-au pișat mereu, chiar în mijlocul uraganelor timpului, pe unde au putut. Desigur, uneori, datorită vântului și furtunii, o parte din jetul călduț pe care l-au lansat s-a așezat pe propriile lor haine. Atunci când arheologii vor căuta semne ale prezenței mitocanilor, ei vor găsi urmele fosilizate ale vomei și rahaților pe care aceștia le lasă în spațiul public.
Multe generații de mitocani s-au acumulat, iar fiecare nouă generație de mici mitocani au învățat de la părinții lor noi comportamente, noi gesturi, noi înjurături. Totuși, există o trăsătură esențială a acestora care a rămas intactă, obrăznicia. Mitocănia curge prin venele bădăranilor, transmisă de la mojic la mârlan, de la necioplitul de alaltăieri la râtanul de mai ieri, și până azi la mahalagismul de zi cu zi. Putem vedea această genealogie care ne-a adus în fața miracolului contemporan, când suntem în prezența unei versiuni urbane a mitocanului, care este mahalagiul și mahalagioaca lui.
Azi mahalagiul se simte în sfârșit împlinit. El poate să zboare cu avionul și să se împingă cu gențile soioase printre rânduri, deși locurile în aeronavă sunt fixe. El merge în instituțiile publice, adeseori împreună cu tot clanul său de mitocani, și zbiară cât îl țin bojocii făcând scandal și pretinzând că e cetățean european și are drepturi. El are acces la Internet și își extinde mitocănia în mediul digital. Așa că, după ce mitocanii și-au creat o țară pe măsura lor acum se pregătesc încetul cu încetul să cucerească lumea. Iar lumea e a lor, a mitocanilor, de aceea li se cuvine toată lauda.
Notă. Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
