1.jpg)
„Familia naturală”, cea pe care tradiționaliștii de la noi și de pretutindenea o exaltă ca pe un produs al divinității, este doar o instituție care evoluează, se schimbă, se adaptează la contextul și tipul de mediu în care trăim. Ceea ce numeam „familie” cu o generație în urmă este astăzi în rapidă schimbare. De fapt relațiile dintre bărbați și femei au fost mereu în transformare, nu e nimic „natural” și nici imuabil în această dinamică. Statisticile Uniunii Europene indică faptul că structura parentală a familiei nu mai are aceleași funcții și forme ca în urmă cu 100 de ani. Cca 42% din copiii născuți în Europa astăzi provin din relații extramaritale, în țări precum Franța sau Islanda procentele sunt mult mai mari, 60 și chiar 70 la sută. La nivel european 14% dintre familii sunt monoparentale (de cele mai multe ori mame singure), iar în țări precum Suedia monoparentajul e la un nivel foarte înalt, cu 34% familii monoparentale!î
Dacă vrem să înțelegem dinamica „naturală” a acestor relații trebuie să ne uităm în lumea mamiferelor și a păsărilor, așa cum fac paleoanthropologul Pascal Picq și psihiatrul Philippe Brenot. Cei doi au scris un studiu despre evoluția sexualității umane cu titlul „Le Sexe, l’Homme et l’Evolution” în care compară sexualitatea noastră cu aceea a celor mai apropiate rude ale noastre din lumea naturală, simienii.
Grupul maimuțelor superioare, din care facem și noi parte, are câteva trăsături aparte, și foarte multe lucruri comune. Deși noi credem că sexualitatea noastră este unică, tabuurile sexuale, homosexualitatea, prostituția, perversiunile, incestul sau gelozia există pretutindeni în lumea naturală. Cei doi autori încheie cartea identificând 4 tipuri de legături care permit existența unui cuplu familial: legătura legală (mariajul); legătura confesională (căsătoria religioasă); legătura morală; legătura afectiv-amoroasă și legătura carnală (actul fizic). Fiecare ar merita discuții ample, dar câteva constatări sunt importante.
Viața de familie „normală”, adică cea compusă din doi părinți de sex opus care își cresc puii în comun, nu există doar în societățile umane. Ea este prezentă la toate animalele, chiar și la cele care nu au practici sexuale similare cu omul. Tradiționaliștii fac apel adeseori la celebrele păsări monogame pentru a explica „naturalețea” acestui tip de familie. De fapt ceea ce este șocant nu e faptul că multe specii de păsări sunt monogame (90% dintre păsări trăiesc în cupluri monogame, cel puțin așa indică studiul lui David Lack). Relevant este că mamiferele ca și noi nu sunt monogame, doar între 3 și 5% dintre toate speciile de mamifere pot fi considerate monogame, procentul fiind puțin mai mare (17%) la maimuțe. Chiar și la păsări, unde cele mai celebre pentru „fidelitatea” lor sunt lebedele, despre care știm clar că rămân în cupluri monogame toată viața, monogamia trebuie înțeleasă în sens restrâns și funcțional-pragmatic. În lumea aviară până și pinguinii, transformați de filmul „Marșul împăratului” într-un soi de monogami desăvârșiți, rămân în cupluri stabile pentru că creșterea puilor este extrem de dificilă. Pinguinii practică în mod real o monogamie anuală, limitată la perioada de creștere a puilor. Și problema lui homo sapiens este similară. Datorită mersului biped femelele din specia noastră au un bazin deformat care face ca nașterea puilor să se producă foarte devreme. Pentru ca puiul de om să fie relativ independent și să umble trebuie să treacă ani, în timp ce alte mamifere nou-născuții se ridică, umblă și mănâncă singuri.
Oricum, din cele 4000 de specii de mamifere de pe Pământ, oamenii sunt o excepție, foarte puține maimuțe și, poate doar câțiva lilieci, mai sunt monogami. Restul, așa cum arată David Barash (The Myth of Monogamy), care descrie în detaliu nenumărate comportamente animaliere, au o relație „naturală” cu partenerii lor sexuali, care nu se bazează pe monogamie.
De fapt nu e nimic „natural” în instituția familiei, pentru că ceea ce probabil că reprezenta o familie „normală” în epoca de piatră, nu mai este „normal” în societatea post-industrială în care trăim acum. Realitatea este că există multe familii monoparentale, dar și familii homoparentale, familii destrămate și reconstruite, familii forțate și familii false, vorbim despre familii poliamoroase și chiar poli-queer, cu mame surogat și cu tați socoși din eprubetă, cu copii adoptați și, cine știe, chiar clonați. E foarte posibil ca, înainte de familia „normală”, oamenii să fi trăit în familii matriliniare. Ele au fost înlocuite de modelul patriliniar doar în Neolitic, cu 5000 de ani înainte de era noastră, la acest nivel familia „conservatoare” este un produs al Epocii pietrei.
Realitatea este că „familia” tradițională nu a existat dintotdeauna și pretutindeni. Știm sigur că strămoșii noștri geto-dacii aveau mai multe neveste simultan. După cum consemnează Cezar despre triburile de britani din Anglia, multe popoare tribale aveau nevestele „la comun”, mai ales frații între ei trăiau într-un tip de familie extinsă. Chiar și azi, în triburi precum siriono din Bolivia, frații se căsătoresc cu surorile din alte familii și trăiesc împreună. Când James Cook a ajuns în Tahiti în 1769, marinarii britanici au rămas cu prohaburile căscate, aflând că femeile maori nu au tabuuri sexuale, fapt confirmat de descoperirea triburilor amazoniene în anii 50. Faptul că populații ancestrale, precum tribul canela, nu aveau niciun fel de restricții sexale în interiorul grupului arată că, cel mai probabil, familia „naturală” din epocile primitive nu era monogamă și patriarhală, ci matriarhală și poligamă. Chiar și azi, la populațiile numite mosuo din sudul Chinei există un sistem în care „vizitele nocturne” ale femeilor în patul altor parteneri din comunitate sunt permise și încurajate. În unele triburi din Botswana fetele se „căsătoresc” de mai multe ori, înainte de a se muta la unul dintre parteneri testează compatibilitatea cu viitorul soț.
Ce nu vor să recunoască tradiționaliștii este faptul că, atunci când ei vorbesc despre „familia naturală” sau „familia normală”, se referă la familia patriarhală, unde suveranitatea tatălui este absolută. Monogamia, practicată adeseori în forma „monotonogamiei” (monotonie+monogamie), este o invenție special creată pentru a-i asigura pe tați că își cresc propriii urmași, și nu pe cei ai poștașului. Atunci când strigă și afirmă valorile „familiei normale”, ei susțin un model tipic occidental și burghez. Această familie nu a existat dintotdeauna, ea e doar rezultatul unor schimbări economice și ideologice. Așadar „familia burgheză”, care este rezultatul unei uniuni maritale contractuale este produsul unei societăți care cultivă exploatarea femeii de către bărbat în mod legal. După cum constata și Marx, în familia „tradițională” bărbatul este burghezul, iar femeia joacă rolul proletariatului. O realitate mult prea tristă în România ca să o recunoaștem. Ce e „natural” în faptul că, așa cum se întâmplă în unele provincii din India sau China, peste 60% din căsătorii sunt aranjate de către părinți, iar însurățeii se văd doar în noaptea nunții? În acest context e relevant și faptul că în lumea romană „pater” nu însemna neapărat tatăl biologic, fiind diferit de „tata” (care în limbile arabe e doar o bâlbâială). Orice bărbat care lua în brațe un copil devenea automat tatăl acestuia, iar pater familias era „tatăl” tuturor, inclusiv al sclavilor și al descendenților acestora, familia însemnând grupul lărgit al acestui pater. Sugestiv e că în limba latină famulus și famula erau chiar sclavii, prin urmare dacă termenul utilizat în acest sens în limba română unde avem cuvântul „fomeie/fămeie” în limba română veche demonstrează că „familiile” erau efectul unor forme de control asupra maternității. Instituționalizarea căsniciei monogame a fost un produs tipic al societăților patriarhale.
O altă definiție este aceea a familiei „tradiționale și creștine”, în care sunt cultivate „valorile familiei”. Ipocrizia acestui tip de familie, în care nevestele închideau ochii la amante și alte iubiri clandestine e denunțată de o altă instituție, cea a prostituției. După cum observa amuzat Schopenhauer, doar în Londra existau 800.000 de prostituate, sacrificate pe altarul familiei burgheze monogame. Picq și Brenot cuplează această tendință cu imaginarul „natural” al masculilor occidentali în care fantezia haremului poligin, sau cel puțin triunghiurile amoroase din filmele porno, este mereu actuală. Ipocrizia sexuală a conservatorilor religioși este grețos vizibilă în cazurile de pedofilie a preoților catolici și în scandalurile sexuale în care sunt implicați politicienii de dreapta (de la cei de stânga ne așteptăm să fie libertini).
În mod paradoxal chiar religiile iudeo-creștino-musulmane au o viziune despre relațiile de familie îngustă, unde asemănările dintre talibanii afghani și talibanii mioritici sunt evidente. Numai că toate sunt bazate pe o presupoziție falsă, textele „sacre” ne oferă modele amuzante. Patriarhii din Vechiul Testament nu erau monogami, cum era cazul lui Avraam, care a avut cel puțin două neveste. Și mult îndrăgitul împărat Solomon, care e pomenit în liturghia creștină, se dovedește că nu era chiar așa de înțelept, deoarece avea vreo 700 de neveste și vreo 300 de concubine, deci aproximativ 1.000 de mame soacre. Astfel de practici poligame (sau chiar poligine, unde sunt multiple femei sunt controlate de un bărbat) sunt comune la marile primate. De exemplu gorilele întrețin haremuri de mari dimensiuni, pe care le apără cu brutalitate.
Ceea ce unii numesc „familia naturală” este de fapt o necesitate naturală, transformată într-o dogmă politică și religioasă. Nici măcar cei doi nudiști ancestrali, Adam și Eva, nu erau monogami în Paradis, pentru că Șarpele funcționa ca a treia spiță la căruța relației lor. Dar știm că Lameh, unul dintre primii descendenți ai lui Cain, cel puțin așa ne spune textul biblic, avea două soții, pe Ada și pe Țila. Ce să mai vorbim de faptul că Isus era născut în afara unui contract nupțial, a fost celibatar toată viața și i-a încurajat pe ucenici să își părăsească familiile existente. Mormonii sunt și ei exemplari, căsătoriile lor „plurale” fiind bazate tot pe explicații din aceleași texte sacre.
În ceea ce privește „moralitatea” familiei, suntem adeseori sub nivelul rudelor noastre din special primatelor. În majoritatea clanurilor de cimpanzei femelele refuză acuplarea cu masculii care sunt descendenții lor biologici. În timp ce studiile de ADN făcute pe mumia lui Tutankamon au arătat că faraonul era produsul unei relații incestuoase de tip frate-soră, iar analizarea mumiilor fetușilor găsiți alături de el demonstrează că și aceștia erau rezultatul unei relații de incest cu sora sa. Consangvinarea era extrem de larg răspândită chiar și la noi, în multe dintre societățile tradiționale țărănești, atât de admirate de paseiștii noștri, familia era doar o alianță economică, ce asocia resursele unei familii și adeseori oamenii încercau să păstreze resursele în interiorul familiei „tradiționale”. Majoritatea familiilor regale ale Europei sunt și ele produsul unei lungi copulări între verișori, cei mai notorii fiind regii habsburgi ai Spaniei, care preferau să să căsătorească între ei–cazul amuzant este cel al a regelui Filip al IV-lea, căruia nepoțica, Mariana de Austria, i-ar zis toată viața „unchiule”, chiar și atunci când făceau sex. În cele din urmă ceea ce pare „natural” într-un moment al istoriei nu este totuna cu ceea ce e „normal” și nici invers.
Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017. Cea mai recentă carte este Romanian New Wave Cinema (McFarland, 2014).
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
