Documentele disponibile astăzi arată că Washington a ucis cu sânge rece o întreagă unitate de francezi care aveau imunitate diplomatică. Acționând împreună cu trupele tribului indigen Mingo, conduse de șeful-rege Tanacharison, americanii lui Washington au atacat pe 28 mai 1754 trupele franceze ale lui Joseph de Jumonville. Tocmai pentru că nu fusese declarat un război oficial între britanici și francezi, bătălia aceasta va rămâne unul dintre cele mai rușinoase momente din istoria viitorului general. Așa cum va depune mărturie unul dintre puținii soldați care au scăpat, americanii i-au împușcat chiar și pe răniți, iar indienii Mingo i-au scalpat încă de vii. După numai o lună milițiile americane au fost înconjurate și asediate la Fort Necessity, iar pe 3 iulie francezii ajutați de aliații lor huroni, indienii odawa și irochezi au cucerit fortul încropit de Washington. Însă, spre deosebire de viitorul erou al revoluției americane, francezii conduși chiar de către fratele lui Jumonville, pe nume Louis, i-au eliberat pe prizonierii americani, nu înainte de a-l obliga pe șeful milițiilor din Virginia să recunoască în scris acțiunile sale criminale.
În anul următor Washington, după ce a fost promovat la gradul de colonel, s-a alăturat trupelor britanice conduse de generalul-maior Edward Braddock. Numai că, pe 9 iulie 1755, armatele britanice au fost prinse într-o ambuscadă și zdrobite de francezi, aliați iarăși cu indienii shawnee, abenaki și lenape, iar Braddock a fost ucis. În urma așa-numitelor „războaie franco-indiene”, care s-au încheiat în 1763, Franța a pierdut teritorii vaste din Ohio și întreaga Canadă, acestea fiind integrate în Imperiul britanic.Și mai atroce a fost atitudinea lui Washington față de triburile de amerindieni, atât pe parcursul, cât și după Războiului de independență. Cel mai cunoscut caz este masacrul de la Gnadenhütten, când în 1782 milițiile americane din Pennsylvania au ucis cu cruzime 96 de indieni creștinați din tribul Delaware, chemându-i câte doi și omorându-i cu lovituri în cap. Sinistru e faptul că indienii Delaware erau aliați ai revoluționarilor. Strategiile criminale erau susținute de Washington, care i-a ordonat în mod direct generalului-maior John Sullivan să distrugă triburile confederației irochezilor.
Politicile de exterminare au continuat și după victoria revoluționarilor americani împotriva britanicilor. Profitând de faptul că o mare parte din triburile din America de Nord, cum erau Shawnee, Cherokee sau Creek au luptat de partea englezilor, acest proprietar de sclavi și mare moșier, care îi numea pe amerindieni „aborigeni”, a supervizat expulzarea lor de pe teritoriile lor ancestrale ca „despăgubire” de război. Dar și ceilalți amerindieni, cum erau Potawatomi sau Delaware, care au luptat alături de revoluționari, au avut aceeași soartă.
În timpul primului său mandat de președinte Washington a elaborat un plan numit „Proiectul civilizării” (Civilization Plan), un proiect care viza ocuparea teritoriilor indienilor americani și exterminare a celor care se opuneau („părintele” SUA folosea termenul de „extirpare”). indienii din ribul Creek au fost primele victime ale „civilizării” forțate care începea prin creștinarea obligatorie, impunerea limbii engleze, după care urma relocarea de pe terenurile lor ancestrale. În 1791, deși semnaseră un acord cu Washington, acesta a trimis armata să îi alunge pe indieni către Vest. Când indienii Shawnee (numiți și Mohawk), sprijiniți se pare de britanici, au încercat să reziste în 1787, conflictele militare au dus la un genocid sistematic.
Printr-un ordin semnat chiar de Washington, coloniștii erau încurajați să-i ucidă pe localnici, astfel că pentru scalpul fiecărui indigen omorât primeau echivalentul a trei luni de salariu al unui colonist. Adeseori, după cum arată Barbara Alice Mann (George Washington’s War on Native America, University of Nebraska Press, 2009) americanii erau cei care făceau atrocitățile cele mai cumplite, de care apoi îi acuzau pe amerindieni, inclusiv jupuirea de vii atât a combatanților, cât și a familiilor lor.
De fapt în 100 de ani, între 1776 și 1887, Statele Unite au confiscat de la amerindieni 1,5 miliarde de acri de teren, echivalentul a două treimi din întreaga suprafață a Americii de azi. După cum demonstrează Roxanne Dunbar-Ortiz (An Indigenous Peoples’ History of the United States, Beacon, 2014) procesul de colonizare către Vest a însemnat un genocid de proporții uriașe. După unele estimări erau 4-4,5 milioane de indigeni care locuiau în America de nord (alte estimări afirmă că erau între 15,5 și 31 de milioane!), în 1800 mai rămăseseră aproximativ 600.000 de băștinași, iar în 1900 numărul acestora era de 237.000. Russell Thornton (American Indian Holocaust and Survival: A Population History since 1492, University of Oklahoma Press, 1987), care folosește termenul de „Holocaustul indienilor americani”, arată că declinul demografic a fost adeseori provocat de mortalitatea ridicată în rândul popoarelor amerindiene de epidemiile provocate la intervale de patru ani, astfel că, din 1520 până în 1900, popoare întregi au fost nimicite.
Notă. Articolele profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
