Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Faptul că trupele invadatoare ale lui Putin au intrat în Ucraina nu înseamnă că trebuie să ștergem din istorie orice urmă a influenței rusești asupra culturii și civilizației. Filorusismul nu este totuna cu pro-putinismul, dar, din păcate, rusofobia e o boală la fel de grea și de lungă în istorie ca și frica de Vest (zapadofobia) rusească. Și la noi anti-rusismul are o tradiție lungă, de la Eminescu, care scria că „de la Rusia nu primim nimic”, la anti-rusismul lui Ceaușescu din anii 70, până la anti-rusismul de azi al celor care strigă că nu le datorăm nimic rușilor.
Resursele rusofobiei trebuie căutate în Anglia victoriană, unde, de teama că Rusia va deveni cea mai mare putere globală, armata britanică și cea franceză au luptat de partea otomanilor împotriva „barbarilor” din Est în timpul războiului din Crimeea. Ura față de ruși face parte dintr-un îndelungat război cultural, ce poate fi identificat la unul dintre primii călători englezi care a ajuns la Moscova, Giles Fletcher, cel mai probabil spion al reginei Elisabeta. Acesta va scrie unul dintre primele documente ce consemnează manifestările rusofobe (în „Of the Russe Commonwealth”), în care aplică tot felul de etichete denigratoare despre „moscoviți”.
Angoasa rusească, după cum o numește Mark Smith („The Russia Anxiety: And How History Can Resolve It”), este foarte adânc înrădăcinată în imaginarul colectiv al Occidentului. Resentimentele noastre istorice au fost cultivate de resentimentele altora, inclusiv de fascism și de nazism, care sufereau de o formă paroxistică de anxietate rusească. Războiul rece a acutizat rusofobia, adăugându-i o componentă anti-comunistă.
Deși filme precum „Vin rușii, vin rușii!” (The Russians are Coming-1966) ironizează paranoia cultivată împotriva rușilor în general, uităm că suntem victimele unui mit, perpetuat și la noi, cu privire la monstruozitatea „ursului rus”, pe care Mark Smith o numește fantasmagoria ursului.
Influența rusofobiei ne face să ștergem cu buretele tot ceea ce a existat în istoria noastră pozitiv și să vedem doar părțile rele ale rușilor. Numai că influența rusească asupra țărilor române e foarte veche, ea poate fi găsită încă din tratatele încheiate de Ştefan cel Mare, a cărui primă soție a fost Evdochia Olelkovici (Evdochia din Kiev), fiica principelui Olelko și a Anastasiei Vasilievna și nepoata maternă a lui Vasili Dmitrievici Donskoi (1371-1425), mare cneaz al Moscovei (1389-1425), cu care s-a căsătorit în 1463. Mai mult, fiica celor doi, numită Elena (Olena) Voloşanca, a fost căsătorită cu Ivan cel Tînăr (Ivan al IV-lea al Rusiei) fiul marelui cneaz al Rusiei Moscovite Ivan al III-lea. Această fiică a lui Ștefan, ajunsă ţarevnă la curtea de la Moscova, împreună cu nepotul lui Ștefan, Dimitri, puteau avea un destin regal, dar au avut o soartă tragică, fiind prinși în uneltirile de la curtea cnejilor moscoviți.
Adevărata influență începe când imperiul rus ajunge la granițele Moldovei, în timpul războiului ruso-turc din 1710–1711, în care a fost implicat și Dimitrie Cantemir. În urma înfrângerii armatelor rusești, Dimitrie Cantemir se va refugia în Rusia, împreună cu cronicarul Ion Neculce, și va ajunge Principe Serenissim al Rusiei. La rândul lui, fiul fostului domnitor, Antioh Cantemir, va deveni membru marcant al diplomației ruse, fiind ministru plenipotențiar al Rusiei la Londra în 1733. Antioh va coresponda cu Voltaire, va scrie poezii și texte de filosofie în rusă, fiind înmormântat la Moscova, alături de tatăl său, Dimitrie. În războiul următor, care a avut loc între 1768 și 1774, toată armata domnitorului Grigore Callimachi dezertează în 1769 la ruși, drept pentru care sultanul îl va decapita pe domnitorul considerat trădător. În octombrie armatele rusești vor elibera Iașiul și după o lună vor ocupa Bucureștii. Pentru țările române prezența rusească reprezenta garanția eliberării de turci, iar în 1802 un rusofil, Constantin Ipsilanti, este instalat pe tron, iar în 1806 el va realiza prima unire de facto dintre cele două principate, desigur sub control rusesc. De fapt blazonul Ipsilanților includea și bourul moldovenesc și acvila muntenească.
Rușii pregăteau chiar o unire finală, prevăzută pentru 1830. În 1828 rușii sunt iarăși la București, ocupând principatele timp de cinci ani, perioadă în care sunt impuse Regulamentele Organice (Organiceski reglament), care vor face ca cele două țări să fie guvernate pentru prima oară de aceleași legi. Kiseleff a creat primele forme de armată națională, milițiile naționale din Muntenia fiind înființate sub comanda lui în 1831. Ceea ce numim „expansiunea” Rusiei Țariste către Balcani a fost cea care a dus în cele din urmă la eliberarea țărilor române de sub suzeranitatea otomană.
Modernizarea României începe în același context, pe la 1806 când trupele rusești ocupă ambele țări române, elitele orientale adoptă pentru prima oară comportamente occidentale, învățate de la ruși. Desigur, când se întorc turcii, toți se vor schimba iarăși în straiele lor de turciți, iar în 1823 Grigore Ghica vodă interzice portul hainelor europene. În timpul ocupației ruse dintre 1806 și 1812 va fi înființat spitalul numit mai târziu Filantropia, cu bani donați inclusiv de generalul Mihail Kutuzov. Uităm că în secolul 19 Rusia nu reprezenta „Orientul” și înapoierea, ci „Occidentul” și modernizarea. La fel de repede uităm că Rusia a salvat Europa de dictatura lui Napoleon, că în timpul primului război mondial a ținut greul frontului românesc și că, atunci când continentul devenise un loc de joacă al nazismului rușii au oprit mașinăria de război hitleristă. Sigur, a urmat ocupația sovietică, dar ea a durat în România un deceniu, între decembrie 1948 și iulie 1958, mai puțin decât cei 500 de ani de ocupație otomană. Așa că putem să fim anti-putiniști, fără să îl confundăm cu anti-rusismul, iar diversele tiranii nu trebuie să ne împiedice să apreciem contribuțiile ruse la istoria noastră.
Portret al autocratului ca monstru al Mileniului III
Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Această formulă, fie atribuită Lordului Acton, fie lui William Pitt conține un adevăr imposibil de ignorat. Cum am ajuns astăzi să fim martorii unui război în Europa? Pentru că un politician avid de putere, cum este Vladimir Putin, a găsit în 2008, atunci când mandatul său a expirat, o portiță din Constituția Federației Ruse pentru ca să se permanentizeze la putere, instalându-se ca prim-ministru. Când și această combinație s-a terminat, în 2020 a obligat Duma să voteze o nouă lege, prin care putea să candideze pentru încă două mandate, până în 2036, ajungând la 37 de ani de menținere la putere. Dacă ne uităm pe harta politică a lumii nu putem să nu vedem că regimurile autocratice și autoritariste par să fie tot mai răspândite. Din Brazilia și Bolivia până în India și Filipine, din Ungaria și Polonia, până în Rusia și Turcia, din Venezuela și până în China, autocrații sunt la putere și acumulează tot mai multă putere.
Cartea lui Moisés Naím, „Răzbunarea puterii” (The Revenge of Power), ne oferă o foarte bună trecere în revistă a tehnicilor de bază prin care politicienii lumii de azi acumulează această putere în beneficiul propriu și în detrimentul democrației, cu prețul libertății concetățenilor lor. Naím, care a fost ministru în Venezuela și editor-șef al revistei Foreign Policy, a devenit extrem de popular în urmă cu un deceniu, când a publicat o altă carte, intitulată „Sfârșitul puterii” (The End of Power, 2013). Premisa sa inițială se baza pe presupoziția greșită că „puterea” ar pierde din intensitate, ba chiar că s-ar degrada datorită mobilității lumii și revoluției mentalităților produsă de noile tehnologii. Ipoteza s-a dovedit la fel de greșită ca și iluzia lui Fukuyama despre sfârșitul istoriei, în 1989.
Meritul lui Naím este acela că și-a revizuit ipoteza, constatând că puterea nu numai că nu și-a epuizat resursele, dimpotrivă, a găsit noi forme să își întărească atracția asupra politicienilor mileniului 3. Pentru a explica fenomenele, autorul inventează o formulă pe care o numește autocrația 3P, adică puterea la puterea 3 exprimată printr-o combinație între populism, post-adevăr și polarizarea societății. Așa cum se vede din acest volum, din păcate exemplele asupra cărora putem să ne oprim sunt nenumărate și explicite, pentru că autocrații de azi, precum Alexandr Lukașenko în Belarus sau Rodrigo Duterte în Filipine, nici măcar nu se mai ascund. Astfel de situații aberante în care puterea este concentrată în mâna unor indivizi flămânzi și însetați să domine există în toată lumea. În Turcia Recep Tayyip Erdoğan conduce țara de peste două decenii, începând cu 2003 când a fost ales premier. Sri Lanka este condusă de doi frați, Gotabaya Rajapaksai și Mahinda Rajapaksa, care schimbă între ei rolurile de premier și cel de președinte.
Spre deosebire de autocrații „tradiționali”, neo-autocrații trebuie să țină cont de noile mijloace de comunicare în masă. Așa că noua variantă autocratică este dictatorul multimedia, tiranul înconjurat de fani și admiratori aidoma vedetelor de azi. Unul dintre precursorii acestui tip de autocrație media a fost Silvio Berlusconi, care i-a învățat pe mulți, inclusiv pe Trump, cum să folosească dimensiunea de divertisment a puterii politice. Nu e nicio diferență între fanii iraționali ai lui Trump și admiratorii lui Hugo Chávez, care și-a construit celebritatea publică pentru a menține controlul asupra societății, iar președintele Venezuelei și-a făcut propriul show de televiziune, numit „Aló Presidente”, cu sute de mii de admiratori numiți „chavistas”. Tocmai de aceea o caracteristică a noilor autocrații este controlul asupra mass media. De la Jarosław Kaczyński sau Orbán Viktor în Europa, care au limitat drastic accesul la presă, până la președintele Xi Jinping al Chinei, care controlează inclusiv platformele digitale, autocrații vor să aibă putere mediatică.
Un traseu al controlului este și inducerea de pseudo-adevăruri. Autocrația și autoritarismul de azi sunt hrănite de post-adevăr și de minciuna instituționalizate. Naím observă că Vladimir Putin este „maestrul dezinformării”, fapt pe care îl vedem chiar acum în timpul acestui război. Există nenumărate forme corozive de acumulare a puterii, cum ar fi populismul anti-politic (sau „anti-establishment”, o abordare politică care critică elitele politice și sistemul politic, promovând o imagine a „poporului” împotriva unui „establishment” perceput ca fiind corupt sau ineficient) sau pseudo-legalitatea (ideea de a da impresia legalității sau de a apărea legal, fără a fi, de fapt, conformă cu legea) dar unul dintre traseele prin care actualii autocrați și-au întărit și își întăresc în continuare puterea este prin acțiuni mafiote. Autocrații știu că, pentru a controla societățile, trebuie să controleze resursele economice și financiare. În Rusia sau în Siria, în Kosovo sau în Honduras, banditismul de stat și tacticile specifice grupărilor criminale guvernează societatea. Întrebarea lui Naím pare naivă – ce se întâmplă cu libertatea, care este viitorul libertății în secolul XXI? Dar răspunsul său este extrem de tranșant. Pentru a putea înfrânge autocrațiile ce controlează lumea de azi trebuie să câștigăm 5 bătălii: bătălia împotriva Marii Minciuni; împotriva guvernelor criminalizate; împotriva încercărilor de a submina mecanismele democratice; împotriva cartelurilor politice; și împotriva tendințelor iliberale. Cine va câștiga aceste bătălii va decide viitorul lumii în care vom trăi.
Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017. Cea mai recentă carte este Romanian New Wave Cinema (McFarland, 2014). A publicat volume de studii si eseuri: „Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton” (2007), „Ochiul și corpul. Modern si postmodern în filosofia culturii vizuale” (2005), „911. Ziua în care a murit democrația” (2003), „Mass media și democrația” (Polirom, 2001), „Mass media si politica” (2000), „Obsesii sociale” (1998) și un volum de povestiri pentru copii, „Poveștile bunicuței Nana” (2003); a tradus Giovanni Sartori, „Teoria democratiei reinterpretată” (Polirom, 1999); a colaborat la volume colective și scrie comentarii politice, cronică literară și eseu pentru o serie de reviste literare românești.
Bibliografie
- Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
- Doru Pop (CV)
- Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
- Autor Doru Pop (Cărți)
- Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] […]
[…] […]