1.jpg)
Una dintre piesele mele preferate din repertoriul The Beatles conține refrenul „I’m a loser, and I’m not what I appear to be”. E un laitmotiv muzical care îmi revine mereu în minte, amintindu-mi cu plăcere de tinerețea socialistă, mereu marcată de spectrul eșecului. Astăzi expresia „ești un luzer”, cum spun adeseori romglezii, a dobândit rolul de apelativ negativ („ce faci luzere?!”) sau de etichetă înjositoare („ăla e un luzer”) ori e folosită ca o formă de dispreț total față de ineficiența semenilor noștri („nu poate, că e luzer”). Pe vremea mea la polul opus al „Lujerului“ era manifestarea sa „în oglindă“, antiteza luzerului fiind „țuțerul“, profitorul absolut, care știe să manevreze lucrurile astfel încât să câștige tot timpul. În timp ce ratatul este sinonim cu tot ce e mai josnic în societate, recompensăm de cele mai multe ori țuțerii, învingătorii care calcă pe cadavre.
Trăim într-o lume în care nimeni nu vrea să fie învins, toți vor să fie învingători. Încă de mici copiilor li se induce această idee, li se spune că sunt cei mai buni, că vor reuși. Mai nou e o modă în sistemele pedagogice de la noi, toți elevii trebuie să primească premii și medalii. Dacă sunt 30 de copii în clasă, sunt 30 de premii, am auzit că se acordă inclusiv premiul pentru „anti-bullying” în clasa a 4-a. Există sute de manuale specializate, dedicate formării mentalității „de învingător”, unde cititorii pot să dobândească secretul unei vieți „de succesuri” (vorba Elenei Băsescu, adică a „Ebei“), pentru echivalentul a 10€. Ce să faci ca „să nu te mai simți ca un ratat”? Trebuie să crezi în propria ta „măreție“ prin care să reușești în viață. Rețeta e aceeași în multe alte cărți, unele traduse și în limba română. Sunt nenumărate volume, de exemplu Jack Welch (Câștigătorii. Biblia de afaceri a generațiilor următoare), care devoalează „secretele“ învingătorilor, asociate cu câștigurile financiare. Inclusiv pastorii evanghelici americani, cum e homofobul Mark Batterson, au adoptat acest discurs. În Win the Day, tradus la noi cu titlul Mereu învingător, acesta ne oferă „șapte obiceiuri zilnice” prin care poți „să realizezi mai mult”.
Miguel Eminescu, portocali, ziduri maure – Dia de Cultura Rumaño între Granada și El Ejido
Și la noi au fost importate aceste tehnici, unii „câștigă” din lecții acordate pe Internet. Așa e pagina doamnei psihoterapeut cu nume de înger gastronom, Plăcintar Angela, care oferă cursuri online pentru toți compatrioții care vor să învețe diverse tehnici prin care îți „crești încrederea în tine”.
Există și pagina creată de Mocovan Alina care cultivă aceleași principii–principii ce pot fi găsite și în Winning: The Unforgiving Race to Greatness, cartea lui Tim Grover care nu e încă tradusă, dar poate fi cumpărată cu numai 200 de lei de la orice librărie virtuală din România. Grover e tipul de „antrenor motivațional” care are o emisiune online, un „podcast“ numit „The Victory Mentality” unde încurajează „mentalitatea victoriosului“. Așa-numita „psihologie-pop” (pop-psychology) precum și diverșii guru ai „gândirii pozitive“ susțin că mintea este cea care produce realitatea, sub sloganul „poți să fii orice vrei, trebuie doar să vrei”. Prin urmare o găină, dacă vrea să fie vultur, trebuie doar să gândească și să acționeze ca un vultur.
Mania aceasta a învingătorului, așa cum o găsim în seria de sfaturi psihologice despre „învingătorul total” (The Psychology of Winning: Ten Qualities of a Total Winner) scrise de Denis Waitley, are și o dimensiune întunecată. În cazul lui Waitley, ca și al altor „învingători”, s-a descoperit ulterior că a mințit, că și-a falsificat biografia, doctoratul pe care îl afișa era primit de la o notorie „fabrică de diplome”, iar programul de master în „Studii Navale” nu avea niciun document cu privire la „învingătorul” care câștigă totul.
Există un film, intitulat The Secret, realizat de Rhonda Byrne, în care apare Waitley însuși în timp ce promite „Secretul pentru orice”, de la bani la relații, de la sănătate la fericire, tot ceea ce ar trebui să ne dorim și care este sugestiv pentru mecanismele acestui mod de a gândi. Byrne propovăduiește acolo ideea tâmpită conform căreia ar exista chiar o „lege a atracției”. Conform acesteia, oamenii sunt atrași de „învingători“, așa cum planetele sunt atrase de Soare, prin urmare tot ce trebuie să facem este să proiectăm cu orice preț o imagine de „câștigători” și o să câștigăm cu adevărat.
Presiunea de a fi mereu învingător nu e nouă. Dovadă stă dictonul latinesc care spunea audaces fortuna iuvat, care a devenit un soi de mantră a autorilor de „self-help” de azi. Numai că în Eneida lui Virgiliu, de unde este preluat dictonul, expresia îi era atribuită lui Turnus, regele rutulilor și inamicul lui Enea, care o invoca pe zeița norocului în mod tragic. Formula, reluată în piesele lui Terențiu, extrem de populare în lumea antică (în forma Fortes Fortuna Adiuvat), era adeseori pomenită, dar cea mai notorie utilizare îi aparține lui Pliniu cel Bătrân. Marele enciclopedist și naturalist roman, care ajunsese la finalul vieții un soi de amiral al flotei lui Vespasian, a asistat la erupția Vezuviului. Așa că a ordonat flotei să pornească spre golful de la Herculaneum. Se pare că, atunci când cârmaciul galerei pe care se afla i-a atras atenția că merg spre moarte, bătrânul Pliniu (avea doar 56 de ani) ar fi strigat Audentes fortuna iuvat. Numai că scriitorul și istoricul, care ne-a lăsat unele dintre cele mai importante informații despre lumea romană, a murit ca un „învingător”, inhalând praf piroclastic și fiind abandonat mort pe nisipul fin al actualului golf Napoli.
Idolatria succesului e veche, dar în societățile contemporane a dobândit o nouă caracteristică–așa cum cântă și fetele de la ABBA, cu accentul lor de suedeze pline de succes: „the winner takes it all, the looser standing small”. Polarizarea între învingători (țuțeri) și ratați (luzeri) e infuzată în cultura contemporană. „Succesul” a ajuns chiar să fie folosit în engleză ca un substantiv (preluat și în română, sub forma „el e un succes”), având chiar sensul de persoană care reușește în viață, dar mai ales pe scena publică. Și această formă apare relativ târziu, ea fiind consemnată în jurul anului 1882. Varianta „poveste de succes“ (success story) a fost atestată în 1902, devenind sinonimă cu recunoașterea publică a reușitei. Și în franceză există termeni asociați, ca succès d’estime sau succès de scandale, referitori mai ales la operele de artă care dobândesc notorietate datorită caracterului lor scandalos sau provocator, dar și în cazul unor scriitori sau artiști care ajung să fie admirați pentru operele lor.
Mitologia americanismului, unde există o angoasă a eșecului, o spaimă față de ratare și un dispreț total pentru oamenii care nu sunt în stare să „reușească în viață”, e marcată de idealul „victoriosului”. Obținerea succesului reprezintă unul dintre principalele mituri care modelează „sufletul” Americii, iar „loserul“ este în cele din urmă anti-americanul. Studiul lui Scott A. Sandage (Born Losers: A History of Failure in America. Harvard University Press, 2006) documentează „istoria eșecului” în America. Autorul demonstrează cum „calvarul eșecului” este o adevărată „dilemă națională”.
Câștigul cu orice preț este o virtute, iar eșecul e dovada clară a impotenței personale. Ca și mitul omului „auto-realizat” (Self-Made Man), adânc înrădăcinat în spiritul Americii (după cum arată Paul Heike în The Myths That Made America: An Introduction to American Studies, 2014), există multiple variațiuni ale vechiului mit al reușitei și al victoriosului. Sandage arată cum eșecul economic și falimentul financiar au fost asociate în cultura americană cu eșecul personal, cu falimentul uman și moral, ca și când nereușita în viață ar fi o dovadă a lipsei valorii umane individuale. Sandage explică modul în care a evoluat conexiunea dintre „mitul American”, „succes” și „ratare”. Inițial termenul de loser nu avea conotații morale sau personale, în engleza veche cuvântul era asociat cu noțiunea de înfrângere militară (din forleosan, care însemna „a distruge”). Prin extensie, cuvântul a dobândit sensul intranzitiv, acela de perdant, inclusiv în procesele din instanță. În cele din urmă loser a fost asociat cu stigmatul individual, cu lipsa de valoare ca om, cu cei care nu au destulă ambiție și putere pentru a reuși în viață.
Donald Trump e manifestarea paroxistică a „succes”-ismului american, culme aberantă a mitului învingătorului indiferent de costuri. Trump, în campania din 2016, le promitea concetățenilor săi că vor câștiga atât de mult încât se vor sătura să mai câștige („We’re gonna win so much, you’re gonna get tired of winning”). Chiar și sloganul mișcării MAGA (Make America Great Again) a avut și mai are în continuare importanță pentru că este o promisiune a succesului. În mod real însă, Trump își ascunde mereu eșecurile sub masca succesului. De-a lungul „carierei de succes“, magnatul ajuns președinte a înregistrat în mod oficial șase bancrute, anunțând falimentul mai multor firme, de la catastrofala afacere cu cazinourile din Atlantic City, la eșecul infamei „universități Trump“. Trumpismul este o mascaradă a eșecului, îmbrăcată în hainele strălucitoare ale succesului, iar urmărirea acestui succes cu orice preț vine cu costuri de vieți umane, cum s-a întâmplat în cazul atacurilor de pe 6 ianuarie asupra Capitoliului. Cu toate acestea „visul american” este cultivat prin nenumărate „povești de succes”. Succesul și dorința de a reuși sunt integrate în însăși structura narativă a culturii contemporane–toate filmele hollywoodiene se bazează pe aceeași rețetă magică: eroul care învinge în cele din urmă orice obstacole. De fapt capitalismul a redefinit succesul, care în sensul său primar avea pur și simplu înțelesul de a merge mai departe (sub + cedere), (n. r.–succesul) era ceva ce urmează sau survine după o acțiune. Succesul și pluralul deja consacrat de Eba–„succesurile” sunt asumate ca o condiție umană, ca modul în care trebuie să funcționăm ca oameni într-o societate orientată spre victorie. Există și un „forum public” al succesului, în diversele media pe care le consumăm totul este măsurat în funcție de succesul pe care cineva l-a obținut–a reuși este echivalent cu „a fi cineva”, în timp ce nereușita este egală cu rușinea, chiar cu nulitatea umană.
Numai că nici oamenii și nici capitalismul nu pot fi mereu „învingători”. Iar atunci când capitalismul „dă rateuri”, cum s-a întâmplat în timpul Marii Crize Economice, întreaga planetă se cutremură. Faptul că „spiritul” capitalismului este îmbibat în această viziune schizofrenică, care presupune simultan două tendințe contradictorii, este explicat foarte bine de către Max Weber. Sociologul german observa, în urmă cu aproape 120 de ani, că nevoia de succes era o virtute tipică pentru etica protestantismului.
Așa cum arată în studiul despre Etica protestantismului și spiritul capitalismului (1905), în însăși structura capitalismului modern, în mecanismele economiei capitaliste sunt integrate o serie de elemente care fac din succes o necesitate existențială absolută. În sensul marxismului clasic, capitalismul pare guvernat mereu de obținerea profitului. Pentru Weber însă, protestantismul era bazat pe austeritate și ascetism, care caracterizau diversele grupuri de reformați, de la calviniști și puritani, la pietiști sau metodiști, quakeri sau anabaptiști, convinși că prin „fapte” se vede „credința”. Această etică, ilustrată perfect de calvinism, presupunea pe de o parte un comportament „modest” al credinciosului, care trebuia să își asume un mod de viață „cumpătat”, dar pe de altă parte încurajează un imperativ etic, ce ține de relația acestuia cu „faptele”, adică munca. De aici decurge un nou sistem economic și politic, capitalismul industrial, ca modelul american în varianta sa ultimă. Aici reușita în afaceri, succesul antreprenorial și reușita în viață sunt cuplate, deși nu este așa. Dacă privim la scară istorică, ne putem explica și de ce capitalismul nu s-a născut în lumea ortodoxă sau în cea catolică. Doar pentru protestant munca este traseul către reușită, credinciosul se spetește și se mântuiește. În lumea slav-ortodoxă munca este legată de chin (muka), iar activitatea „de mântuială” devine o obligație aproape morală.
Ceea ce a făcut protestantismul a fost să proiecteze succesul metafizic și spiritual (mântuirea) în sfera socială și economică (reușita, prosperitatea). Astfel capacitatea credinciosului de a dobândi bunuri pământești devenea o garanție a succesului său în viața veșnică, pentru că harul și darul se întâlnesc pe pământ, deci reușita terestră devine o dovadă a valorii în eternitate. În germană noțiunea folosită de Weber este chiar Bewährung, capacitatea de a-ți dovedi valoarea, care devine obligația de a-ți demonstra calitățile în viața de acum. Aceasta este, în sens weberian, motivația societății capitaliste, unde bogăția nu mai este nocivă, așa cum e descrisă în unele pasaje din evanghelii, în care bogatul nu putea intra în Împărăția Cerurilor. Reușita financiară devenea un semn că omul creștin (protestantul, desigur) avea calitățile morale și practice, deprinderile necesare pentru a intra în Rai. Desigur, fără ascetismul protestant nu putea să apară capitalismul, acesta a permis un alt element fundamental acumularea de capital. Fiind austeri și refuzând să consume rezultatele muncii lor, protestanții au creat un sistem economic în care generație după generație adună resurse financiare, creând în mod involuntar premisele succesului pentru urmașii urmașilor lor prin parcimonie, către surplus.
Desigur, pentru a înțelege mecanismele succesului trebuie să adăugăm și faptul că, cei mai de succes protestanți, printre cei care au pus bazele capitalismului modern, au fost mai mulți pirați. Fiindcă protestanții îi disprețuiau pe catolici, așa cum transpare din noul serial Shogun, era acceptabil să ataci galioanele încărcate cu aur și argint ce veneau dinspre Lumea Nouă. De aici și asocierea dintre succes și capacitatea de a „da lovitura”, de a profita de pe urma rataților. Însă, așa cum observa Theodor Adorno în „Minima Moralia” (1947), acest ideal al protestantismului, care cuplează succesul material al individului cu succesul său spiritual, devine în lumea contemporană o formă de „religie barbară a succesului“. Fără ascetism și fără fundamentul protestantismului, idealul moral se transformă într-o practică imorală (Unmoral) și e doar o formă de frivolitate în care burghezul se privește pe sine în „oglinda virtuți” (Tugendspiegel), fascinat de imaginea propriului succes. Cultura media contemporană este îmbibată de această fascinație a aparenței succesului–de la programele de tip „reality show”, unde asistăm la viețile celor mai de succes ființe umane, la jocurile de fotbal, unde „rătălăul“ este adeseori pedepsit prin moarte (ca în cazul sportivului din Columbia, Andrés Escobar, care în 1994 a fost asasinat pentru că a ratat un penalti).
Istoria însă, e plină de „rătălăi”, iar ratările sunt adeseori traseul către descoperirea adevăratei identități. Sunt nenumărate cazuri. Vreau să discut doar o astfel de ratare care a dus la împlinirea destinului. În 1577 un grec născut în insula Creta, pe numele lui Domênikos Theotokópoulos (își semna tablourile cu numele Menegos Theotokopoulos și cu apelativul „zugrafos“), a ajuns în Spania, fiind chemat la Madrid, la curtea regelui Filip al II-al Spaniei care se afla în căutarea unui pictor regal. Filip adunase o mulțime de artiști la noua sa curte de lângă Madrid, inclusiv femei pictor, cum era Sofonisba Anguissola care a realizat unul dintre cele mai cunoscute portrete ale regelui Spaniei. „Don Felipe” începuse proiectul El Escorial, o reședință aflată în apropierea capitalei, pe care și-o imagina ca un centru cultural, transformat într-un soi de templu al artei, cu o uriașă bibliotecă și cu un cimitir regal, o necropolă în care sunt îngropați aproape toți membrii casei sale regale. Felipe al doilea era un mare admirator al lui Tițian, așa că, atunci când a aflat că exista un ucenic al pictorului venețian, l-a chemat să facă un tablou. Pentru că Papa Grigore al XIII-lea tocmai reînființase, în 1572, „Ordinul sfântului Maurițiu”, sfântul patron al Casei de Savoia din care făcea parte și Emmanuel Filibert (numit și „Cap de Fier”, Testa di ferro), al cărui fiu se căsătorise cu Caterina de Habsburg, fiica lui Filip, regele a vrut o imagine care să fie despre „Martiriul Sfântului Maurițiu”.
Când „Grecul” (El Creco) i-a arătat regelui, care se credea mare „connoisseur” de artă, rezultatul muncii sale, regele-critic-de-artă a fost șocat, l-a plătit și l-a ignorat tot restul vieții, angajându-l pe Romulo Cincinato (sau Romolo Cincinnato), alt pictor italian, care a creat versiunea poveștii sfântului Maurițiu expusă în altarul de la Escorial. Lucrarea lui „Domenico“ va fi abandonată în arhivele regale, iar Menegos se va întoarce la Toledo, unde va rămâne tot restul vieții, într-o relativă marginalizare, fiind uitat timp de aproape un secol. Ca și Don Quijote, alt personaj care întruchipează ratarea, El Greco a trăit în regiunea „de la Mancha” până la finalul vieții. Lucrarea lui „Dominico Greco”, care i-a displăcut majestății sale, de altfel se pare că a displăcut multora. Abatele mănăstirii de la El Escorial, José de Sigüenza, va scrie despre lucrarea lui El Greco că era „neplăcută“, iar opera lui Romulo era „bine plăcută“ și „bine făcută“. Azi învingătorul Romolo este aproape uitat, iar El Greco, învinsul, este considerat un mare artist.
În cartea despre „arta de a eșua în mod spectaculos”, Paul Watzlawick, unul dintre fondatorii Școlii de la Palo Alto, folosește exemplul lui Constantin-Virgil Gheorghiu, al cărui roman apăruse în limba engleză cu titlul The 25th Hour. Fostul profesor de la Palo Alto, care scrie într-o manieră sarcastică, stilul său părând uneori impenetrabil, vorbește în studiul său despre „ultra-soluții” (Ultra-Solutions: How to Fail Most Successfully, 1988), iar povestea din romanul Ora 25 este ilustrativă în acest sens.
Volumul, publicat în franceză în 1949, a fost editat de Monica Lovinescu și a primit Premiul Goncourt în același an. Subiect al unei adaptări cinematografice, într-un film regizat de Henri Verneuil în 1967, cu Anthony Quinn în rolul principal, povestea lui Iohann Moritz are, mai ales în versiunea ecranizată, o dimensiune evident autobiografică. Ca și Iohann (Ion-Johann-Iani-Jakob-Ianos-Jean), personajul ce funcționează ca un alter ego al prozatorului, etichetat în mod perfid drept „evreu”, ajuns într-un lagăr de muncă forțată, înrolat în armata nazistă, devenit fără voie chipul eroic al colaboratorilor, Gheorghiu a eșuat.
Destinul literar, politic și personal al lui Gheorghiu, întreaga sa existență, au fost acompaniate de „ratare”. Corespondent de război și membru al Secţiei de propagandă a Armatei române, el a publicat un volum de reportaje de front intitulat „Ard malurile Nistrului”, urmat de „Am luptat în Crimeea”, texte cu accente antisemite. După ce a scăpat din România, pentru că fusese trimis de Antonescu să negocieze cu ustașii în Croația, a scris un roman mai cunoscut în străinătate decât la noi, dar apoi a fost denunțat drept securist și informator ignar (cu numele de cod „Ovidiu”), dar și hitlerist, criminal de război, acuzat de plagiat și impostură intelectuală.
Circul media a continuat în 1967: când Gheorghiu era hirotonisit preot în biserică, au apărut printre ziariști și chibiți, dușmanii lui care, la întrebarea „Vrednic este?” au strigat „E nevrednic!” Romanul lui Gheorghiu, care este în mod voit ignorat de critica literară autohtonă, este victima aceleiași furii rebarbative față de autor. Nicolae Manolescu îl pomenește în Istoria literaturii doar ca pe un poet „elegiac“, iar alte istorii literare îl neglijează cu bună știință, deși cartea a fost vândută în sute de mii de exemplare doar în Franța, iar traducerea în limba engleză, apărută în 1950, are versiuni în zeci de limbi și circulă în milioane de exemplare. Ratarea, aidoma zâmbetului de pe chipul personajului jucat de Anthony Quinn, care încearcă să pozeze fericirea pe peronul unde se reîntâlnește cu familia, după cumplitele tribulații ale istoriei și tot ce reușește este o grimasă în fața unui aparat foto, este inerentă. Deși oamenii vor mereu „să reușească în viață”, eșecul este o parte a existenței. Dar, atunci când asistăm la ratarea altora sau la propria noastră incapacitate, nu e nici rezultatul, nici nu e cazul să îi aruncăm pe semenii noștri în lada de gunoi. Vorba cântecului lui Beck, „Sunt un ratat, iubito, deci omoară-mă!”
Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017. Cea mai recentă carte este Romanian New Wave Cinema (McFarland, 2014). A publicat volume de studii si eseuri: „Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton” (2007), „Ochiul și corpul. Modern si postmodern în filosofia culturii vizuale” (2005), „911. Ziua în care a murit democrația” (2003), „Mass media și democrația” (Polirom, 2001), „Mass media si politica” (2000), „Obsesii sociale” (1998) și un volum de povestiri pentru copii, „Poveștile bunicuței Nana” (2003); a tradus Giovanni Sartori, „Teoria democratiei reinterpretată” (Polirom, 1999); a colaborat la volume colective și scrie comentarii politice, cronică literară și eseu pentru o serie de reviste literare românești.
Bibliografie
- Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
- Doru Pop (CV)
- Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
- Autor Doru Pop (Cărți)
- Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureștiului
Imagini preferate ale profesorului Doru Pop
Articole asociate
- „Înțeleg mai multe decât un român verde din problemele basarabene” Interviu cu Péter Demény, redactor-șef la Matca Literară
- Poezie-un poem de Péter Demény
Péter Demény s-a născut la 24 iulie 1972 la Cluj. Poet, prozator, traducător, blogger. Studii filologice la secţia maghiară-română a Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (licenţă în 1995, masterat în 1997). Și-a dat doctoratul în 2014, cu o lucrare despre poezia lui Zsófia Balla. A fost redactor la Editura Kriterion, apoi, publicist comentator la cotidianul Krónika și la săptămânalul Erdélyi Riport. Mai târziu, a devenit redactor la revista literară Látó. În prezent, este redactor-șef la revista Matca Literară din București. Volume apărute în românește: „Ghidul ipocriților” (eseuri; Cartea Românească, 2013), „Pălăvrăgeala vagabonzilor” (eseu în dialog cu Doru Pop; editura Charmides, 2017), „Splendidul mistreț” (roman; Curtea Veche Publishing, 2020), „Vârtej în reluare” (roman; Curtea Veche Publishing, 2023).
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
