Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Sfatul Medicului (Numai pentru bărbați)
M-am gândit că dacă și-așa sunt medic hai să vă dau câteva mici sfaturi medicale, deocamdată pentru bărbați, nu numai filologice. Pentru femei mă mai gândesc…Tractul urinar și alte tragedii cotidiene sau despre cum se face medicină de grădină cu penisul drept termometru universal și cu furnicile în rol de specialiști endocrinologi.
Dimineața. Ora 06h00. Bărbatul trecut de 50 nu mai are iluzii, dar are vezică. Și cu ce a mai rămas din ea, iese în grădină, pe stomacul gol, cu mintea goală, dar cu vezica plină. Urinezi în mod solemn, ritualic, ușor tremurat, ca un înțelept dacic în fața unui stejar.
- Dacă apar furnici pe sol, frenetic, în spirală, nu sunt fane, nu aplaudă, e doar diabetul zaharat (tip II) care își face prezența cu toată dulceața pe care n-ai știut s-o refuzi la pensie.
- Dacă jetul devine aspersor și-ți stropește degetele de la picioare, nu da vina pe gravitație. Ai clar hipertrofie benignă de prostată (sau, dacă ești cu noroc, ceva și mai simpatic la biopsie).
- Dacă scuturi și încheietura mâinii îți spune „au”, nu e pentru că ai făcut prea mult sport solitar. Ci pentru că ai artroză (boală degenerativa articulară) și articulația n-a fost niciodată de acord cu acest ritual matinal.
- Dacă scuturi și scuturi și nu te mai poți opri, nu e spiritul rock care n-a murit în tine. E doar începutul de boală Parkinson, dar hey–cine mai scrie azi simfonii cu mâna stângă?
- Dacă după tot efortul… rămâi în grădină și te întrebi: „Dar de ce am ieșit aici? Cine sunt eu?” Felicitări. Ai trecut pragul. E demență (cu boala Alzheimer în prim-plan). Sau, dacă suntem politicoși, e doar începutul unei vieți fără griji… pentru că nu mai ții minte nimic. Cu atât mai puțin că în urmă cu peste 20 de ani ai trecut de 50…
Acest control medical nu este recunoscut de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, dar are o acuratețe emoțională de 100% și un umor amar aprobat de toate generațiile trecute prin greșeala de a îmbătrâni lucid…
Între farmacie, medic și îngrijirea sănătății cu parfum de marketing
Dragi colegi medici și pacienți literari din România, Germania și restul universului medical și încă nevândut integral on-line cu inteligența artificială prin subminarea IN (pentru cei care au uitat prescurtarea: inteligență naturală)! Trăim într-o epocă transnațională a cremei miraculoase, în care diferența dintre farmacie și o platformă de cumpărături online se măsoară în:
- numărul de influenceri care spun „m-a salvat!”
- și în fontul cu care se scrie „studiu clinic (opțional)”.
În Germania, produsele vin cu etichete sterile, respectă normele și te întreabă cu politețe dacă ai alergii. În România…vin cu ștampilă valabină, reducere (promoțională) și o pungă gratuită „de la firmă”, cu „promisiune” ca esență garantată! Vedeta comună? Panaceus GlorioMax Forte Plus®–un spray-minune, unguent, ceai sau pur și simplu o revelație farmacologică cu gust de mentă. Se spune că face minuni–probabil și la nivel de suflet–dar mai ales în zona unde dermatologia, neurochirurgia sau internele în general se întâlnesc cu fantezia. Deci să citim! Ingrediente:
- ulei de „da, sigur funcționează”
- extract de „bunica zice că e bun”
- un pic de mentol românesc și logică germană
- și, desigur, Clotrimazol pe post de alibi științific
Propun și aici eterna frază de siguranță juridică: „Întrebați medicul sau farmacistul.” Sigur. În România, medicul e în concediu sau pe un grup de WhatsApp, iar farmacistul are Bac-ul luat „la uman”. În Germania, medicul e supraîncărcat cu formulare (seara ajunge acasă fără să fi tratat vreun pacient) și farmaciștii…sunt foarte politicoși, dar evită întrebările despre mecanisme enzimatice ca pe o inspecție fiscală și trimi la medic. Ca reclamă sinceră propun: „Nu știm cum funcționează, dar miroase a curat și costă dublu dacă îl comanzi cu încredere.” Am și o propunere realistă de prospect:
- Indicații: dezorientare farmaceutică, foame de speranță, dermatită de internet sau alte „probleme paracelsiene”
- Reacții adverse: râs în hohote, luciditate temporară, poftă de citit articole reale
- Contraindicații: gândire critică, CV medical valid, experiență în spital, logică sănătoasă
Propun și un workshop pe care eu – ca medic specialist – îl predau gratuit, cu titlul „Cum să zâmbești elegant când nu știi ce vinzi”–ediția bilingvă (specialitate a doctorului Schenk), cu note explicative în latină.” Panaceus GlorioMax Forte Plus® unește cu succes două națiuni: pe românul care cumpără „că a zis vecina că e bun” cu neamțul care citește zece recenzii și tot întreabă medicul sau farmacistul, și uite așa, medicina modernă devine o poezie în patru strofe: Încearcă, crede, plătește, întreabă… dar nu prea mult
Servilismul nu moare, se mută
În ce epocă strălucitoare trăim, o adevărată epocă de bronz moral, unde trădătorii nu doar că ies din unghere, dar ies însoțiți de PR, drone și orchestră simfonică. Nu mai au rușine, au strategii de comunicare. Nu mai complotează pe la colțuri, ci fac livestream-uri cu hashtaguri despre „adevărul lor”. Dar ce e cu adevărat fascinant este că același dans al servilismului și al trădării se petrece și în literatură, într-un act grotesc de mimetism cultural. Pe vremea când Faraonul (să-i spunem așa, generic, că altfel ne cheamă CNA-ul) domnea și sufla peste reviste, cenacluri și stipendii, toată lumea îi lustruiă sandalele ideologice. Criticii? Tăceau sau scriau cu frică, iar cei care îndrăzneau să scoată capul erau tratați ca niște ciudați, marginali sau nebuni. Li se tăia microfonul, li se închideau porțile. Astăzi? Faraonul s-a dus. Poate la piramide, poate la pensie, poate direct în uitare. Și –oh, minune!–au început să iasă din tranșee criticii de ieri, iar aceia care până mai ieri lingeau tălpile puterii au descoperit că au, brusc, spate academic și coloană vertebrală de critic dizident. Iar cei care au fost odinioară marginalizați, sunt azi brusc „reabilitați”–cu ghilimelele de rigoare, desigur. Reabilitați nu pentru că ar fi fost vreodată înțeleși, ci pentru că noul regim cultural are nevoie de o aură de deschidere și echidistanță–de fațadă.
Așa că se face coadă la noul templu, unde noul Mare Preot al literaturii oficiază. Iar cei care ieri scriau ode Faraonului, azi scriu eseuri sofisticate despre cum l-au „înțeles critic” încă din anii ‘90–doar că n-au apucat să publice, că era „contextul nefavorabil”. Desigur. Servilismul nu moare, doar își schimbă uniforma. Azi e în sacou de gală la conferință, mâine e în șlapi pe litoralul literaturii de festival. Și totuși, nu e nimic nou: cei care odinioară „puneau fundul jos” și se făceau mici-mici la umbra puterii, azi bat din pinteni prin reviste și festivaluri, umflându-se în pene ca niște cocoși de hârtie reciclată. Dacă pe vremea vechei puteri critica era periculoasă, azi e profitabilă, dar numai dacă o servești retroactiv și cu grijă, ca un vin de duzină pus într-o sticlă de Bordeaux. Dar măcar știm un lucru sigur: indiferent de cine ține biciul, literatura nu are voie să devină scaunul din față al limuzinei puterii. Iar cei care scriu cu coloana dreaptă n-au nevoie de reabilitare. Ei nu au fost niciodată compromiși. Restul? Fie le cade masca, fie le cade scaunul.
Arta de a nu spune nimic
Se spune că trăim într-o epocă a comunicării, dar domnul X–să-i zicem cu indulgență așa–nu comunică: el propovăduiește. Se exprimă cu o voluptate lexicală vecină cu epilepsia stilistică, înghițind silabe din limbi moarte și regurgitându-le în fraze pe care nici Google Translate n-ar avea curajul să le traducă. Nu vorbește, nu. El „vehiculează conceptualități transversale” și „problematizează paradigme”. Dacă întrebi de ce plouă, îți răspunde că e „o precipitație cu substrat meteorologic și potențial umidificator”. N-ai înțeles? Nici el. Vocabularul său e un fel de mobilier rococo: inutil, strălucitor și total nepotrivit într-o garsonieră mentală. Folosește cuvinte ca ontologic, epistemic, metanarativ, dar le plasează ca un ospătar care servește ciorbă în cești de cafea. A zis într-o conferință că „experiența lecturală este o formă de transgresiune a referențialului narativ înspre o estetică a incompletului”, doar pentru că voia să spună că n-a înțeles cartea.
Este genul de om care spune „sunt profund sinergic cu ideea” când ar putea foarte bine să zică „îmi place”. Dar nu, el nu „place”, el „rezonează epifanic în proximitatea conceptualului dialogic”. Ironia supremă? Nu acceptă corecturi. Dacă-i spui că a folosit greșit „diacronic” (în loc de „sincronic”), se uită la tine de parcă ai fi întrebat cine a fost Shakespeare: „Dragă, eu folosesc limbajul într-o cheie personală, deconstructivă.” Da, sigur. Și pisica mea are o cheie personală când dărâmă ghivecele, dar nu pretinde că e arhitectă. Pe scurt, domnul nostru se vrea un Socrate reîncarnat în epoca hashtagului, dar reușește doar să fie un fel de Dunning-Kruger ambulant, cu pretenții de enciclopedie și conținut de oracol din cartier. Și totuși, nu putem fi supărați pe el. Ne oferă, fără să știe, una dintre cele mai rare bucurii ale lumii moderne: plăcerea pură de a râde inteligent. Sau, cum ar spune chiar el: o reevaluare ludică a imposturii semiotice în praxisul cotidian al verbalului nefuncțional.
Ce este poezia la urma urmelor? Doar ca să ne înțelegem mai bine!
Un iubitor de poezie, fie el cititor sau creator, trebuie să se apropie de un poem cu o atitudine în egală măsură deschisă, riguroasă și critic-reflexivă. Lectura unui poem presupune atenție deplină acordată fiecărui cuvânt, întrucât în poezie nimic nu este întâmplător. Limbajul poetic funcționează nu doar semantic, ci și fonic și formal, iar elemente precum rima, ritmul, măsura sau dispunerea versurilor participă activ la construcția internă a sensului. Poezia comunică nu doar prin ceea ce afirmă, ci și prin ceea ce sugerează ori omite în mod deliberat. Imaginile poetice trebuie interpretate cu seriozitate, însă fără a fi supraîncărcate de semnificații artificiale–nu fiecare metaforă ascunde o revelație, iar valoarea unei imagini se revelează doar în contextul ansamblului poetic. De asemenea, contextul istoric și biografic al textului este esențial: poezia nu ia naștere în vid, ci se articulează într-un spațiu cultural și existențial care îi influențează direct limbajul, temele și tonalitatea. Lectura autentică nu înseamnă doar participare emoțională, ci și capacitate de distanțare critică, de corelare intertextuală și de judecată literară.
În ceea ce privește scrierea poeziei, regula fundamentală este autenticitatea. Nu se scrie pentru a „imita” ceea ce s-ar presupune că este un ton liric, ci pentru a da formă unei necesități interioare veritabile. Emoția este fundamentală, dar ea trebuie mediată prin formă–fără disciplină, lirismul devine patetism. Cea mai mare capcană a poeziei este recursul la imagini clișeizate, la formule poetice tocite de uzul facil. Originalitatea nu constă în stridență, ci în capacitatea de a oferi o expresie proprie, recognoscibilă, unei trăiri sau idei. La fel de important este să ai încredere în puterea limbajului poetic: nu este necesar ca totul să fie explicit – adesea forța unui poem rezidă tocmai în tăcerea dintre cuvinte, în spațiile de sugestie. Procesul poetic autentic nu se reduce la inspirație; aceasta este doar începutul. Poemul se naște cu adevărat prin rescriere, prin eliminare, prin esențializare. Iar cine vrea să scrie poezie, trebuie mai întâi să citească poezie– constant, profund, critic. Numai cunoașterea vie a tradiției poetice, de la Friedrich Hölderlin la Paul Celan, de la Emily Dickinson la Sylvia Plath, de la Eminescu la Nichita Stănescu, poate permite unui poet să își definească vocea proprie fără a cădea în mimetism. Poezia nu este o formă decorativă a artei, ci o expresie concentrată a gândirii, a sensibilității și a cunoașterii. Ea cere respect, răbdare și luciditate. Echilibrul dintre afect și structură, dintre intuiție și conștiință artistică, dintre entuziasm și autocritică determină forța și autenticitatea unui poem. Între excesul de emoție și rigiditatea tehnică se află adevărata poezie.
Haideți să spunem ipotetic
Vreau să vă adresez o întrebare ipotetică, prieteni, cunoscuți, mai puțin cunoscuți sau chiar necunoscuți. Vă rog să-mi răspundeți sincer. Să presupunem următorul scenariu: V-ați dedicat viața literaturii române. Ați tradus, publicat și promovat peste 380 de autori români în străinătate, în propria voastră editură—o editură fondată acum mai bine de 40 de ani. Toate acestea fără să cereți vreodată bani sau favoruri, fără să așteptați nimic în schimb. Este adevărat că despre voi s-au scris sute de cronici și recenzii—pe care nu le-ați solicitat niciodată—și care au apărut în numeroase reviste literare din România și din diaspora. Și acum vine întrebarea propriu-zisă.
Imaginați-vă că la începutul anului 2025 ați publicat o carte. Nu cu scop comercial, nici cu așteptări mari, ci ca un experiment literar, din pură curiozitate: să vedeți cum se reacționează. Ați trimis cartea la 12 persoane–prieteni, colegi, colaboratori, redactori sau redactori-șefi de reviste literare. Fiecare dintre acești 12 scriitori a fost tradus de voi în, publicat în editura voastră și distribuit la nivel internațional. Nu le-ați cerut niciodată nimic. Dimpotrivă, fiecare autor a beneficiat de 9 exemplare din volumul propriu, trimise–tot pe cheltuiala voastră–către:
- Biblioteca Națională,
- Biblioteca de Stat,
- și Centrul Bibliotecilor Universitare–ca exemplare de depozit legal.
Pe lângă acestea, le-ați trimis autorilor acasă, gratuit, între 8 și 12 exemplare fiecare, ambalate, expediate prin DHL, fără să le cereți vreo contribuție. Și acum, sincer: Cum ați reacționa voi, ce ați gândi, dacă după trei luni, niciunul dintre cei 12 n-ar fi scris absolut nimic despre cartea voastră? Nicio recenzie. Nicio cronică. Nicio mențiune într-o revistă. Toți au confirmat primirea cărții. Și totuși, până astăzi, niciunul nu a scris un rând. Experiment reușit! Nu vreau să-mi spuneți ce ați face dacă ați fi în locul meu, ci în locul vostru. Vreau să știu: dacă ați fi chiar voi acea persoană, dacă ați fi în această situație–cum ați reacționa? Ce ați simții? Ce ați gândi cu adevărat? Aștept cu interes răspunsurile voastre! (Christian W. Schenk, 56154 Boppard pe Rin, Germania)
Notă. Toți cei 12 sunt pe lista paginii mele de Facebook, deci citesc. Nu le au numele din bun simț!
Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat) coresopondent extern și membru în Staff al Jurnalulului Bucureştiului
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
