Revoluția Franceză este unul dintre cele mai importante evenimente din lume. Această revoluție este cunoscută și sub numele de Revoluția din 1789, anul în care a atins punctul culminant. În ansamblu, Revoluția Franceză a început în 1787 și a durat până la sfârșitul secolului.
Construirea Revoluției Franceze
Franța a fost condusă de o monarhie încă din secolul al V-lea d.Hr., când Regatul Francilor a fost înființat de dinastia merovingiană. Casa de Bourbon a venit la putere în Franța în secolul al XVI-lea, când Henric al IV-lea a fost încoronat rege al Franței în 1589. Această dinastie a continuat să conducă Franța în secolele care au urmat. În ajunul Revoluției Franceze, conducătorul Franței era Ludovic al XVI-lea, care a moștenit tronul în 1774, după moartea bunicului și predecesorului său, Ludovic al XV-lea. Ludovic al XVI-lea a ajuns la putere dar structura feudală a Europei medievale fusese deja slăbită.
Deși Franța era o monarhie absolutistă, puterea regelui a fost amenințată de alte segmente ale societății franceze. De exemplu, până în secolul al XVIII-lea, burghezia franceză aspira la puterea politică. Aceasta era o clasă bogată, care era exclusă din politică din cauza statutului de oameni de rând. În plus, țăranii, care se bucurau de un nivel de trai și de o educație îmbunătățite, erau dornici să scape de ultimele vestigii ale feudalismului, astfel încât să obțină drepturi depline în calitate de proprietari de terenuri. Problemele regelui au apărut pentru că economia franceză nu era într-o stare bună. De exemplu, Franța a participat la diferite războaie în secolul al XVIII-lea în încercarea de a-și afirma influența pe scena mondială. A suportat datorii uriașe de război și a suferit multe eșecuri ale armatei. Pentru a gestiona această datorie națională, un sistem mai dur de impozitare a fost impus poporului francez.
Pentru a înrăutăți lucrurile, țara suferea din lipsă de alimente, ca urmare a anilor de recoltă slabă, împreună cu o creștere a populației țării. Ludovic al XVI-lea a fost un conducător ineficient. El nu avea o personalitate puternică pentru a conduce ca un monarh absolut. Astfel, nu a fost în măsură să gestioneze în mod eficient diferitele facțiuni, în ciuda faptului că a avut câțiva miniștri care au avut planuri de a reforma finanțele țării.
Reformatorii Franței
Cei mai importanți reformatori de la curtea lui Ludovic al XVI-lea au fost Jacques Necker și Anne Robert Jacques Turgot, Baron de Laune. În loc să ofere sprijinul necesar acestor oameni, pentru a salva economia Franței, regele i-a demis pe Necker și pe Turgot. Demiterea acestor doi miniștri a provocat furie generală în Franța. Acest lucru s-a datorat popularității celor doi bărbați.
Pe 22 februarie 1787, Adunarea Notabililor a fost convocată de Loménie de Brienne, ministrul de finanțe al regelui. Această adunare era formată dintr-un grup selectat de nobili, cler, burghezie și birocrați. A fost chemată să aprobe măsurile propuse pentru rezolvarea crizei financiare a țării. Charles Alexandre de Calonne, Controlorul General al Finanțelor, a propus în anul precedent o taxă universală pe teren care nu scutea nobilii și clerul. În loc să aprobe această nouă taxă pe teren, Adunarea Notabililor a respins-o.
Mai mult, adunarea i-a cerut lui Ludovic al XVI-lea să cheme Estates-General (corpul legislativ). La fel ca Adunarea Notabililor, acesta nu mai fusese chemat de peste un secol. Estates-General, care a avut loc în 1789, a fost o adunare generală reprezentată de cele trei grupuri ale regatului – clerul, nobilimea, și oamenii de rând. Spre deosebire de Parlamentul din Anglia, Estates-General nu a avut o putere legislativă, și a funcționat ca un organism consultativ pentru regele francez.
Primul și al doilea grup au avut mai multă influență, determinând al treilea grup să ceară influență egală și abolirea nobililor. Pe 17 iunie 1789, reprezentanții celui de-al treilea grup (împreună cu membrii mai liberali ai celorlalte două grupuri) s-au întâlnit și au format o adunare revoluționară cunoscută sub numele de Adunarea Națională. Trei zile mai târziu, s-au întâlnit pe terenul de tenis al regelui au jurat să nu se disperseze până când nu era redactată o nouă constituție pentru Franței (Tennis Court Oath). Inițial, Ludovic al XVI-lea nu a recunoscut Adunarea Națională, dar a cedat în curând și a îndemnat clerul și nobilii să i se alăture. Pe 9 iulie, Adunarea Națională a fost reconstituită ca Adunarea Națională Constitutivă.
În același timp, regele aduna trupe în jurul Parisului. Acest lucru, împreună cu demiterea lui Necker pe 11 iulie, a fost perceput de parizieni ca o conspirație a regelui și a nobililor săi, provocând o insurecție în capitală. Pe 14 iulie, mulțimea pariziană a luat cu asalt Bastilia în încercarea de a asigura arme de foc și praf de pușcă. Bastilia a fost văzută ca o reprezentare a tiraniei regale, astfel încât căderea sa a avut o semnificație simbolică. Asaltul Bastiliei este considerat punctul de plecare al Revoluției Franceze.
Încă o dată, Ludovic al XVI-lea a cedat și s-a întors la Paris pe 27 iulie, unde a acceptat panglica tricoloră, un simbol al revoluției. Pe 4 august, adunarea a decretat abolirea feudalismului și zeciuiala. Cu alte cuvinte, nobilimea și clerul au fost deposedate de privilegiile lor. Pe 26 august, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, unul dintre documentele fundamentale ale Revoluției Franceze, a fost publicată de Adunare.
Deși documentul era o declarație de principii, mai degrabă decât o constituție scrisă, a fost primul pas în această direcție. Decretele și Declarația erau atât de radicale încât Ludovic al XIV-lea a refuzat să le accepte, deși nu mai avea ce să facă în această privință. Pe 6 octombrie, familia regală a fost adusă înapoi la Paris, ca urmare a Marșului Femeilor de la Versailles, care a fost un protest împotriva condițiilor economice dure, în special a lipsei de pâine, cu care se confruntau. În cei doi ani care au urmat, adunarea a făcut numeroase reforme în statul francez. Biserica Romano-Catolică din Franța, care se bucurase de o mare influență și sub Regimul Ancien, a fost vizată în mod special.
În noiembrie 1789, proprietatea bisericii a fost naționalizată. În anul următor a fost prezentată introducerea unei constituții civile a clerului și impunerea unui jurământ civic, precum și suprimarea ordinelor religioase și a jurămintelor monahale. Alte reforme care au fost făcute în această perioadă au inclus reorganizarea administrației locale, îndepărtarea dizabilităților civile ale evreilor, abolirea nobilimii și a titlurilor și abolirea breslelor și a monopolurilor.
Familia regală încearcă să fugă
Pe 20 iunie 1791, Ludovic al XVI-lea și familia regală au încercat să fugă prin frontiera de est, unde urmau să primească refugiu în tabăra generalului Bouillé de la Montmédy. Încercarea a fost un eșec, deoarece regele și familia sa au fost capturați în Varennes și aduși înapoi la Paris. Drept consecință a acțiunilor sale, regele și-a pierdut toată credibilitatea. Ulterior, regele era dornic de un război cu alte puteri europene. Dacă Franța ieșea victorioasă, popularitatea creștea. Acest lucru îi putea permite să-și revendice tronul. Mai mult decât atât, la îndemnul reginei, Maria Antoaneta , el s-a angajat în acțiuni care implicau viclenie și înșelăciune.
În aprilie 1792, a izbucnit Războiul Primei Coaliții, Franța declarând război Austriei. Comandantul austriac, Ducele de Brunswick, a publicat un manifest. Și-a declarat intenția de a-l readuce pe Ludovic al XVI-lea pe tronul Franței și de a distruge Parisul dacă siguranța familiei regale era pusă în pericol.
Regele și regina sunt condamnați la moarte
Acest lucru a înfuriat poporul francez și, pe 10 august 1792, oamenii din Paris, împreună cu miliția provincială, au capturat Tuileries, unde stătea familia regală. După încarcerarea familiei regale, a fost înființată Convenția Națională, primul guvern francez organizat ca republică. Procesul lui Ludovic al XVI-lea a început pe 11 decembrie. El a fost condamnat la moarte pe 18 ianuarie 1793. Trei zile mai târziu, regele a fost executat. Regina a fost executată în același an, pe 16 octombrie.
La 6 aprilie 1793, a fost înființat Comitetul pentru Siguranță Publică. Acest comitet a fost însărcinat cu protecția republicii împotriva dușmanilor externi și interni și a primit puteri dictatoriale. Cel mai cunoscut membru al său a fost Maximilien Robespierre, care a fost numit în comisie pe 27 iulie 1793.
Regimul Terorii
Perioada dintre 1793 și 1794 este cunoscută sub numele de Regimul Terorii. Fervoarea revoluționară, sentimentul anti-clerical și acuzațiile au dus la masacre și execuții în toată Franța. Oficial, peste 17.000 de persoane au fost judecate și executate, deși numărul celor care au murit în închisoare sau fără proces nu este cunoscut. Robespierre însuși a fost executat în cele din urmă pe 28 iulie 1794.
În 1795, a fost înființat Directoratul, care a înlocuit Comitetul de Siguranță Publică. Acesta era un comitet format din cinci oameni și deținea puterea executivă a statului. În timpul primelor sale zile, Directoratul a încercat să pună capăt exceselor. A rămas la putere până în 1799. În timp ce Directoratul a oprit execuțiile în masă, a fost departe de a fi perfect. În timpul celor patru ani de putere, a trebuit să se confrunte cu crize financiare, nemulțumirea oamenilor, ineficiența și corupția politică. Pentru a-și menține autoritatea, Directoratul a devenit din ce în ce mai dependent de armată. Drept consecință, multă putere a fost investită în generali, unul dintre ei fiind tânărul și genialul Napoleon Bonaparte.
Conform Directoratului, Napoleon a fost numit comandant al Armatei Interne, ceea ce însemna că era conștient de fiecare mișcare politică din Franța. În plus, el a fost un bun consilier pe probleme militare. În februarie 1796, armata franceză era sub comanda lui Napoleon. El a condus o campanie de succes în Italia. În anul următor, Tirolul a fost invadat, punând astfel capăt Războiului Primei Coaliții. Înapoi în Franța, Directoratul s-a confruntat cu opoziția susținătorilor monarhiei. Revolte și activități contrarevoluționale au izbucnit în întreaga țară și armata a fost chemată să le suprime.
Acest lucru i-a permis lui Napoleon să-și consolideze și mai mult puterea, iar pe 9 noiembrie 1799, el a organizat o lovitură de stat, care i-a înlocuit pe oamenii Directoratului cu trei consuli. Unul dintre consuli era chiar Napoleon. Dizolvarea Directoratului și înființarea Consulatului Francez au marcat sfârșitul Revoluției Franceze.
Consecințele Revoluției Franceze
Revoluția Franceză a avut multe consecințe de lungă durată, nu numai pentru Franța, ci și pentru Europa și restul lumii. Unele dintre acestea sunt considerate a fi benefice, inclusiv stabilirea unui sistem democratic de guvernare, separarea bisericii de stat, precum și stabilirea drepturilor fundamentale ale omului– egalitatea cetățenilor în fața legii și libertatea de religie. Cu toate acestea, Revoluția Franceză a avut o serie de efecte negative, cea mai infamă fiind execuțiile în masă din timpul Regimului Terorii. Haosul din Franța s-a răspândit în Europa, ducând la războaiele revoluționare franceze și la războaiele napoleoniene.
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Napoleon Bonaparte („întemeietorul Imperiului Francez”) și Revoluția Franceză („Libertate,… […]
[…] Napoleon Bonaparte („întemeietorul Imperiului Francez”) și Revoluția Franceză („Libertate,… […]