Acasă Opinii Rezon!

Rezon!

Demult am constat că nu scriu pentru toată suflarea.
Ci pentru mine și pentru cei puțini care simt ca mine.
De pildă, pentru dumneavoastră.
Primesc astfel un punct de sprijin, fără de care nu se poate merge mai departe.
Orice simt, bine sau confuz, trebuie împărtășit cu cineva.
Aveți, din punctul meu de vedere, perfectă dreptate în tot ce se afirmă, mai mult sau mai puțin eliptic.
Constatările domnilor voastre, sunt și ale mele.
Mă bucur să le stabilizez prin cineva.
Și procedând astfel, rămân singur.
Încă 30 de anii și România nu va mai fi, spuneți cu tristețe.
Mi se pare că lumea în care suntem ne purjează încet-încet. Iar unii o facem cu voluptate, chiar mândri, falnici și atoateștiutori Lumea cea de sus ne trimite la coșul de gunoi.
Legea Cojocaru, de pildă, a fost coruptă prin calcealmaua cuponiadei. Vorba cuiva, să mergem, comandați foc.
Nu mai departe de cazul Caracal, de pildă. DIICOT-ul a susținut că ar colabora cu FBI-ul, dar nu i-a sunat să le ceară, cu împrumut, un radar care penetreaza solul (GPR-găsiți date pe Wikipedia). Acesta poate fi utilizat în mai multe domenii (de la arheologie până la criminalistică) și pe diverse suprafețe.
Depistează orice anomalie din sol, crăpături, goluri, chestii care în mod normal nu ar trebui să se afle acolo. Ar putea scana fiecare centimetru din curtea presupusului criminal din Caracal, i-ar fi scutit nu numai de săpatul aiurea, plus de acest rechiiztoriu ca un roman de aventuri făcut de procurori înainte de a-l trimite în judecată.
Dar ciocoiii vechi și noi sunt ocupați doar cu ce avem de mâncat, ce bem. Încerc să trăiesc pentru mine, nu să mulțumesc pe alții.
Doar la melțeni am văzut ceasul scos pe dinafară, dar eu așa îl port.
De parcă s-ar fi decis PNL-izarea întregii societăți.
Carnetul de partid ține loc de profesionalism.
Suntem doar țara procurorilor.
Ne intră organu’ pe gârtean direct în inimă.
Puterea umbrei crește diurn.
Am avut o copilărie și cu bune și curele.
Acum românul nu mai are nici un obiectiv.
Noi nu mai luptăm pentru nimic.
Trăim într-o lumea rea, egoistă, nepăsătoare.
În rest e ca o ciorbă reîncălzită.
E clipa când mesajele scrise înlocuiesc comunicarea verbală.
Sigur, ne întrebăm cu toții unde-i omul.
Cei din media au prieteni de conjunctură.
Asta în timp ce oameni cu suflet mare se duc prea devreme.
Mass media este necrofagă și necrofilă, evident la cererea cititorilor și telespectatorilor. Romanilorsatanezi.
Ne este frică de România educată.
Așa se explică dispariția cotidianului print a Evenimentului Zilei.
Doar dacă ne punem de acord în privința trecutului nostru comun, mai putem spera să avem un viitor, ca nație și așa împrăștiată prin lume. O
eventuală concluzie nu lasă mult loc de zâmbet.
Securitatea a câștigat bătălia în încercarea de mistificare a adevărului istoric – și juridic, întrucât Rechizitoriul în dosarul Revoluției este și el o altă mistificare.
Pe Români nu i-a interesat adevărul, au acceptat să fie mințiți frumos.
Am fi vrut o dezbatere de oameni cu idei soluții, nu cu un cor de bocitorii.
În contrapartidă, pentru întâia oară, dictaturile comuniste sunt suite în ring în confruntare cu dictaturile anticomuniste.
Tot o apă și-un pământ. Până astăzi, anticomunismul era considerat a fi probă a democrației, iată, dictatura anticomunistă este mai abjectă sau tot la fel de abject, ca și dictatura comunistă.
Anticomunismul practicat de ignoranți nesăbuiți, zic eu, pune în valoare credința umanistă a pionierilor comunismului.
Dictaturile sunt un fenomen social natural, se nasc prin om, se dezvoltă și tot prin el se strică.
Dictatura comunistă susținută de înaintașii utopici propovăduia credința umanistă în binele omului s-a dezvoltat prin semidocți și a pierit.
Anticomunismul pornit din ură ideologică pură, îndreptățită, a degenerat în barbarie politică, uneori chiar criminală, fiindcă afectează întreaga comunitate.
Am crezut că pășim într-o nouă etapă de bine, dar sunt tot mai dezamăgit de tot ce se întâmplă. Îmi pare rău, eu nu mai cred în bine.
Răspunderea asta colectivă e criminală. Nu eu, ceilalți…
Uneori chiar simt că suntem “prizonieri ai umbrelor.
Dar în România mai este măcar o singură instituție credibilă?
Dacă știți vreuna, dați-i numele! 
  
Cu plecăciune, Pompiliu Comsa

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.