Pe Pascal Bruckner (n. 1948, Paris), personalitate marcantă a Franței, scriitor, eseist, profesor universitar, nu-l știam decât de pe internet, din interviuri. Are o față de intelectual sadea. A fost profesor la San Diego și la alte universități americane. Cunoaște bine ce se întâmplă în America, mișcarea woke, de pildă, e stăpân pe tot ce se petrece în Europa, în Franța, cea invadată de milioane de musulmani, și în România, țara victimă a jocurilor internaționale, care nu-și găsește busola, nici compasul, nu e primită nici măcar în Schengen, deși e supusă total intereselor NATO, e îngenuncheată. Poate de aceea!
Și iată că acum, grație Târgului Internațional de Artă de la București, MoBU, care i-a organizat o conferință pe tema „artă și societate”, aveam să-l cunosc direct pe Pascal Bruckner, să-i ofer o carte, „Shakespeare and Eminescu” (ediția engleză), să afle că Eminescu este un Shakespeare al României, să-i admir prezența modestă, felul delicat de a fi, de a ști să-i asculte pe oameni, de a fi plăcut, prin lipsa de distanțare față de interlocutori.
A fost multă lume, pe scaune și în picioare, la conferința lui, de fapt un amplu dialog cu un moderator (Cătălin) și cu sala, desfășurat în limba engleză (anglofonia se vede la tot pasul, târgul este englezit bine, artiștii și-au englezit titlurile galeriilor și tablourilor, dar și numele (în loc de Cloșca, Kloshka), de parcă ne aflam în Manhattan (New York), deși nu am văzut picior de american pe acolo. Dar așa e moda, ieri ne rusificam cu forța, dar mai bine așa, ca acum, cu romgleza, o facem benevol, ținând seamă și de faptul că engleza se bazează în proporție de 60% pe cuvinte cu rădăcină latină.
Ce am reținut din discursul distinsului invitat, cum la Bookfest nu s-a întâmplat un așa eveniment, a fost faptul că arta este dependentă de politică. Ea nu are puterea să iasă din sofisticăreala politică, o plasă ideologică extrem de confuză, de încurcată, când pentru mine tocmai arta este cea care evadează, care are puterea și căile necesare de a se ridica deasupra marasmului existențial. Dar Bruckner a arătat, prin exemplele pe care le-a dat, că arta nu are un rol prea mare în această lume agresivă. Și a insistat pe cazul Johnny Depp, pe procesul cu soția sa, actrița Amber Heard. Apoi a vorbit mult despre cazul Jean Michel Basquiat, un artist de culoare American, care a murit de tânăr (28 de ani), de SIDA.
El este faimos datorită operei sale neterminate, genul graffiti, dar mai ales prieteniei cu Andy Warhol, liderul mișcării pop-art, renumit îndeosebi ca homosexual. Bruckner a insistat pe cazuri extreme și mai ales a reluat celebra sa teorie care pulsează puternic în America, dar și în Franța, că de toate problemele rele de pe acest pământ de vină este rasa albă. Și a făcut o mare pledoarie pentru rasa neagră, pentru Africa, lucru de înțeles dacă știm că soția sa este din Rwanda, deci o femeie de culoare.
Pascal Bruckner este un om universal, un om al planetei, el are o privire superioară asupra lumii și încearcă să-i deslușească hățișurile, să ofere înțelesuri cât mai înțelepte. Nu are soluții. A fost bombardat de întrebări, de probleme care privesc mai ales actualitatea fierbinte a lumii, dar și destinul artei. Pentru a destinde puțin atmosfera, și văzând că Pascal are destul umor, fiind un reprezentant tipic spiritului francez, i-am pus și eu o întrebare, nu putem să nu i-o pun. Am zis că România este o țară francofonă, așa e percepută în istorie, iar generația mea a trăit sub auspiciile limbii și culturii franceze. De aceea aș vrea să aud din gura sa și câteva cuvinte în limba maternă, fiindcă eu iubesc foarte mult limba franceză. Și îl rog să ne spună o poezie în limba franceză sau câteva versuri din sumedenia de mari poeți francezi, și mă gândesc numai la generația „poeților blestemați”, Baudelaire, Verlaine, Contele de Lautreamont,Rimbaud, până la Apollinaire și ilustrul Saint-John Perse, încununat cu Nobel, care credea că regina artelor este Poezia. Și Pascal Bruckner a căscat ochii la mine, s-a lăsat pe fotoliu și a făcut o mare pauză. Și apoi a spus că îi pare rău, dar nu-și amintește acum nici o poezie. Nici ceva din Les Fleur du Mal, am insistat eu. Sala a aplaudat și s-a trecut la altă întrebare. Mi-e imposibil să cred că Pascal Bruckner nu știe nici o poezie din literatura franceză. Dacă aș fi fost în locul lui și m-ar fi întrebat pe mine ce l-am întrebat, eu pot să recit sute de versuri din poezia română. Însă rămân cu precizarea lui că acum nu-și aduce aminte de nici un vers, deși de poezii nu trebuie să-ți aduci aminte, ele îți vin automat în minte dacă le-ai învățat o dată.
Am mai vrut să aflu ce părerea are despre MoBU. Dar am renunțat, mi-am dat seama că nu a avut vreme să vadă târgul, bogăția lui de exponate, să admire avalanșa de talente românești. Era cucerit doar de cei care îi cereau autografe, printre care am văzut-o și pe regina amazoanelor plasticii românești, Paula Craioveanu. Se făcuse seară, noapte, spre orele 22.

Și un miracol s-a produs, s-a tras uriașa cortină de la intrarea hangarului Romaero în care a fost organizat târgul. Și deodată s-a deschis o uriașă fereastră spre cer. O pictură dumnezeiască, după o zi de ploaie, pe alocuri torențială. Era un fantastic contrast între ceea ce creează natura și ceea ce creează omul, în general abstractizări, care nu pot concura natura. Artiștii care au expus la MoBU sunt preocupați de experimente plastice, de actualitate, de cum văd ei soarta omului de azi. Ceea ce lipsește din penelul celor mai mulți este viziunea. Majoritatea încearcă să ilustreze realitatea în care trăim și miturile ei.
Și un exemplu grăitor este albumul pe care l-am primit în dar de la artistul Obie Platon (n. 1987, Iași), cu titlul „Paintings” (evident, ediție engleză). Platon românul se consideră un magician care creează o imagerie originală în jurul unor teme și personaje populare sau familiare, cum este portretul pe care i-l face lui Archimboldo. Sau lui Francis Bacon, sugerând una dintre sursele de creație, ca în cazul Adrian Ghenie.
El atacă mai toate dilemele contemporane, exprimându-și din capul locului un „Manifesto of eternal paradox”, în 11 puncte, oarecum în stilul lui André Breton, dovadă și imaginile surrealiste din capitolul „Humanutopia”, unde oferă o perspectivă dramatică asupra lumii contemporane, o perspectivă dystopică, fiindcă omul actual este pus pe război, pe distrugerea a tot ce a creat bun omenirea. Așa este dipticul Corporations vs Street Art, care este parcă o ilustrare a opiniilor lui Pascal Bruckner, o confirmare a lor. La fel lucrarea „Contemporary War”. Oricum, viziunile plastice ale lui Obie Platon sunt în prelungirea celor postbelice ale lui Victor Brauner și Jacques Hérold.
Obsesii în tradiția surrealistă, pe linia Hyeronimus Bosch, găsim și în cilcul „Dualitas”. Nu lipsesc nici influențele din Salvador Dali, ca în The Fashionist. Are mulți termeni inventați, în stilul surrealiștilor. Artistul este mereu înclinat spre parodii, spre demitizări. Așa este și secțiunea Satisfashion, plină de alegorii față de teme tabu, față de modă și vedetism. Însăși titlurile spun tot: Brandalism, Illusion, Manipulation, Androgenetic, Temptation, Supreme (un dictator comunist). Ca în secțiunea „Prime Time” să avem o explozie totală a viziunii dystopice, o adevărată Sodomă plastică, așa cum o arată și Grand Sodoma Hotel, cu trimiteri la celebrul film omonim. Toate imaginile sunt un bombardament plastic care răstignește și parodiază un Still Life apocaliptic.
Imaginați-vă Infernul lui Bosch bombardat de o avalanșă de simboluri contemporane. Aceste este „Prime Time”. Nu mai există speranță. Peisajele (ciclul „Landscapes”) acestei realități sunt sinistre, anunță sfârșitul iminent al lumii, dominate de personaje noi, barbare, mecanice, inventate, ca în Affliction. Mai mult decât un dezastru final, o cădere liberă, ca în The Fall, nu se poate. Iar secțiunea „Connect/Disconnect” este o sinteză de construcții și deconstrucții care acumulează anxietățile, iluziile și frica modernă, cauzată de vandalism. Platon românul a împins viziunile medievale la extrem, adică le-a plasat în cosmos, a făcut din tot universul o dystopie. De altfel, aceste viziuni despre un viitor cu fața la trecut, după Orwell și Huxley, domină istoria plastică mondială și se află, curent, în toate galeriile americane.
I-aș opune acestei tendințe saturate, malefice, Inocentopia mea. Oare cum va picta Obie Palton Cetatea inocenței? El e tânăr. Pare că și-a terminat discursul plastic. Societatea a ajuns un Turn Babel apocalyptic, ca în Brutalist Society. Și ultima imagine: Sic Transit Gloria Mundy, după citatlul din „Imitatio Christi”. Aceasta să fie Gloria Lumii? O nălucă, o apocalipsă, o dystopie? Când va ajunge la vârsta lui Pascal Bruckner, oare Platon românul ce va picta? Dar mă bazez pe inocența lui. Albumul lui, de o calitate plastică excepțională, donat în zeci de exemplare, grație editorilor, emană un strat de inocență, de candoare. Așa cum ultimii vizitatori au plecat cu o stare de inocență de la acest original târg de artă, au plecat cu imaginea giganticului tablou al naturii, văzute în lumina nopții, prin fereastra hangarului. Și prin ea citesc ambiția organizatorilor, imaginându-mi ce fantastică va fi ediția MoBU de anul viitor!
Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte, cel mai prolific autor român în viață, SUA–New York)
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Nota redacției. A apărut volumul „Umorul involuntar”, a 121-a carte a prolificului autor Grid Modorcea, care prin acest volum încununează efortul de a fi realizat „Estetica umorului” idee urmărită de-a lungul anilor, din diferite unghiuri, în cărțile sale. De data aceasta, ne oferă o culegere practică, pe teme naționale și universale, și se întreabă dacă românii și-au pierdut umorul sănătos sau și l-au alterat. Sigur, era de datoria Academiei Române, a unui colectiv de acolo, să realizeze o asemenea lucrare vitală pentru timpul pe care îl trăim, dar poate acest volum singular îi dă aripi să realizeze și ea o continuare, fiindcă Umorul involuntar este infinit, nu se termină niciodată. Iată în acest sens un citat din prefața cărții: „Trăim epoca umorului involuntar. Adică a umorului brodit fără voie, neintenționat. E adesea naiv, fără să cadă în bășcălie. Bășcălia este moartea umorului, dar umorul involuntar poate fi scuzabil, dacă e în cantitate mică și atât timp cât umorul de calitate triumfă. Dar azi nu prea mai triumfă și dominant este umorul involuntar care se apropie de prostie. Se produce atâta cantitate de umor cotidian încât nu mai este nevoie de comediografi, fiecare individ este un creator sui-generis de un atare umor gratuit, întâmplător, de-a valma. Din fericire, umorul involuntar este inofensiv, nu face nici un rău, cum face bășcălia, care e arma corupților, a celor fără nici un respect pentru repere morale. În țara în care 93, 5% din populație nu mai cumpără nici măcar o carte pe an (conform Eurostat), nu este greu să se producă un astfel de surogat comic. Semianalfabeții cu internet sunt autorii de bază ai acestui umor inclasificabil, dar îl numim totuși involuntar, ca să-l deosebim de umorul voluntar sau voit, creat de comediografii adevărați. Prin acest fel de umor, umorul involuntar, se vede cât de mică este planeta pe care locuim, și cât de mult se aseamănă oamenii între ei atunci când își pierd umorul. Ajung monștri. Umorul îmblânzește fiara din om. Umorul trebuie să fie activ, nu pasiv, să ne elibereze de balast, să ne înalțe, să ne purifice, să ne împingă la fapte bune și luminoase, nu la cârcoteli și batjocură. Învață mai întâi să râzi de tine însuți. Culegerea de față, care este un spectacol comic atotcurpinzător, are rolul de a fi oglinda catoptrică de care avem nevoie să ne vedem mai bine cum arătăm, noi și planeta, în acest moment al existenței noastre.” Cartea are 532 de pagini, Format A5, și poate fi achiziționată de la Companiile de difuzare Cărturești și Clb.
Draga Thomas si Florentina Csinta, vizita voastră mi-a inspirat această poezie: Cartea & Vinul (pentru Thomas si Florentina Csinta)
În Cetatea Inocenței,/Cartea & Vinul/moșesc hominizilor destinul,/sunt frați de temlie,/pentru întreaga moșie,/cum au fost din moși strămoși,/când făceau copii frumoși./Ea, regină, el, rege,/au făcut mereu pereche,/ce cuplu de împărăție, Dumnezeu să-i ție,/pe vecie./Una fără altul nu se poate,/beau vinul ca pe o carte/citită ușor,/pe aripi de dor. Iar cartea o scriu ca un podgorean,/văzând în fiecare cuvânt un strugure,/cu litere de boabe coapte și luminate,/pe care le storc pe/nerăsuflate./Craniul meu e un poloboc,/iar mintea mea un zdrobitor,/care zdrobește boabele toate,/le stoarce de lumină,/mustul inspirației picură ca polenul de albină și pagnile scrise sunt ca vinul ghiurghiuliu,/te îmbată, ești mai mult mort decât viu,/dar visul e de bidiviu,/care duce Cartea iute, ca fulgerul,/în toate zările, frazele ei îmbată toate nările./N-aș putea să scriu/fără pocalul de vin alături, drept icoană,/mag inspirator,/care mă ține în transă, nu mă lasă să mor./Pe cine iubesc mai mult?,/pe regină sau pe rege,/nu știu, căci ei sunt una-n mine, nu-i deosebesc,/ei pe mine și eu pe ei,/ în veci o să-i pomenesc.


Articole asociate
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
