Serbia și Marea Neagră – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and Commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Dr. ing. Sebastian Cătănoiu (Director al Adminisrației Parcului Natural Vânători Neamţ) – Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

N-aș fi abordat acest subiect dacă înaintea meciului de fotbal cu Bosnia-Herțegovina, terminat nu doar cu o înfrângere categorică, ci și cu ceva pârâciuni de xenofobie pe la FIFA, nu s-ar mai fi întâmplat ceva.  Am aflat cu stupoare că, în drumul lor spre Zenica, ajunși la Belgrad, unii din suporterii români au afișat un banner cu un mesaj tulburător: „Mladić, erou european, a redus musulmanii la zero“. Nu e prima oară când suporterii români se leagă de numele genocidarului Ratko Mladić. În 2011, când tricolorii s-au duelat cu Bosnia pentru un loc la Campionatul European din 2012, în tribune au apărut  mesaje ale fanilor români de susținere pentru fostul lider bosniac. 

Pentru cei care nu știu sau nu-și mai amintesc, Ratko Mladić  a fost comandantul militar al forțelor sârbo-bosniace în timpul războiului din Bosnia (1992–1995). Acțiunile sale au însemnat, din primele luni ale războiului, deportarea a zeci de mii de bosniaci musulmani și croați, execuții în masă, incendieri de case, violuri în grup folosite ca armă de război, internarea prizonierilor în tabere de detenție unde aceștia au fost torturați, înfometați, umiliți și uciși. Asediul orașului Sarajevo, pentru mai bine de 1400 de zile, cu bombardamente ale cartierelor rezidențiale, atacuri asupra convoaielor umanitare, folosirea civililor drept scuturi umane, înfometare în masă, s-a soldat cu aproximativ 10.000 de victime, mare parte dintre ei civili. Dacă unele dintre aceste masacre au fost considerate „doar” crime împotriva umanității, ce s-a întâmplat în enclava musulmană Srebenica a fost încadrat de către Tribunal Penal Internațional drept „genocid”.

În iulie 1995, un lanț de erori, complicități, slăbiciuni și decizii politice greșite din partea Occidentului au pregătit terenul pentru una dintre cele mai mari tragedii din Europa postbelică. Intrați în enclava „protejată” de trupele ONU, trupele lui Mladić au procedat rapid la deportarea femeilor și copiilor, bărbații și băieții musulmani fiind separați și reținuți în centre de detenție improvizate. În doar o săptămână, cu un apogeu de vreo patru zile, 8.000 de oameni au fost uciși cu sânge rece și înhumați la repezeală în gropi comune. Pentru faptele sale din timpul războiului Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a condamnat pe Ratko Mladić la închisoare pe viață pentru genocid, crime de război și crime împotriva umanității.

Pe acest Mladić s-au gândit suporterii români să-l elogieze, nu altundeva decât la Belgrad, în fața statuii lui Djordje Petrović cunoscut drept Karagheorghe, conducătorul Primei Răscoale Sârbe împotriva dominației otomane și fondatorul dinastiei cu același nume. Acum ceva vreme prin 2021, niște artiști au pictat pe o clădire din Belgrad un Mladić tânăr, cu chipiul tradițional al armatei sârbe, cu precizarea „Generale, mulțumiri mamei tale ”.

Actul artistic a generat controverse aprinse, situația necesitând intervenția poliției care, dacă a reușit să oprească eventualele ciocniri între taberele pro și contra, nu a putut face mai nimic pentru a împiedica extinderea formelor grafice de manifestare. La câțiva pași de desenul cu Mladić a apărut, foarte repede, o pictură a lui Draža Mihailović, conducătorul cetnicilor în cel de-al doilea Război Mondial, condamnat de comuniștii lui Iosip Broz Tito, drept colaboraționist și criminal de război, dar reabilitat juridic în 2015. Mai apoi, prin tot Belgradul au apărut grafitti sau stickere fie cu „Ratko Mladić, erou sârb”, fie cu „Ratko Mladić, criminal de război”, ca dovadă că societatea sârbă este încă divizată în legătură cu percepțiile asupra trecutului său. 

Dincolo de vitejia de pe străzile Belgradului, suporterii noștri au continuat să-și marcheze prezența într-un mod cel puțin ciudat: scandând „Serbia, Serbia” chiar pe stadionul din Zenica, iar poliția bosniacă ne-a făcut dovada că suporterii noștri dețineau, nu că ar fi interzis, dar mai greu de justificat în contextul în care competiția sportivă era între România și Bosnia-Herțegovina, materiale care aveau legătură cu Serbia. Manifestările or fi avut legătură cu o logică de genul „dușmanul dușmanului meu e prietenul meu”, dar privită dintr-un alt unghi, scenele pot capăta un alt sens, o altă interpretare. Mai degrabă a fost vorba despre acel vechi reflex românesc pe care Eminescu îl sancționa cu o luciditate dureroasă: „iubirea străinilor”, acea pornire de a îmbrățișa cu entuziasm tot ce vine din afară, de a vedea în celălalt salvatorul, modelul sau, după caz, aliatul providențial. „Suntem prea gata,” spunea Eminescu, „a lua de bune sfaturile venite dinafară și prea doritori a ne închina la idolii altora.” Și poate că nimic nu ilustrează mai exact această predispoziție decât un stadion balcanic unde rivalitatea sportivă s-a transformat într-o adevărată declarație de afecțiune care „nu aduce nici cinste, nici folos”, pentru un vecin care, istoric, nu ne-a fost nici pe departe prietenul ideal.

Revenind la titlul articolului, ne-am obișnuit a spune, ba a și crede, că Serbia este, dintre vecini, cel mai bun prieten al nostru. Prietenia, în sensul ei autentic, presupune reciprocitate, o biunivocitate a gesturilor, a deschiderii și a respectului care face ca relația să fie echilibrată. Or, dacă privim cu luciditate dinamica relațiilor româno-sârbe, ajungem inevitabil la o concluzie inconfortabilă: prietenia noastră cu Serbia e mai degrabă unidirecțională. Nu e neapărat un reproș, ci o constatare istorică și comportamentală. În relația cu Serbia, România se entuziasmează mai repede, empatizează, e gata să ofere capital simbolic, simpatie sau solidaritate, de la tribunele stadionului până la discursul public. Să nu uităm valurile făcute de un fost prim-ministru al României (n. r. Victor Ponta-devenit și cetățean sârb!) care a pretins că salvat Belgradul, cu prețul inundării unor sate din România.

Serbia, în schimb, păstrează distanța, e cordială în declarații, dar pragmatică și rigidă în fapte. N-am auzit ca pe stadioane, doar ca să rămânem în mediul sportiv, publicul sârb să scandeze „România !”. Într-un fel greu de descris, România are pentru Serbia o disponibilitate afectivă pe care Serbia nu o întoarce în aceeași măsură. Un reflex istoric, poate, sau o slăbiciune pentru spiritul hajduk al sârbilor, după care, să fim sinceri, cam tânjim.

Relațiile cu „frații” sârbi, așa cum ne place să le spunem, fără a beneficia de reciprocitate, au cunoscut destule suișuri și coborâșuri. În vremea Imperiului Habsburgic, începând cu 1701, ortodocșii români din Transilvania erau sub jurisdicția Arhiepiscopiei Sârbe de la Karlowitz, ceea ce a dus la tensiuni profunde și la dorința românilor de a avea propria organizare bisericească. Clerul sârb a fost adesea acuzat de perceperea excesivă de taxe bisericești, ignorarea nevoilor pastorale ale românilor, menținerea lor în subordonare culturală și control autoritar asupra mănăstirilor și preoților români. Paradoxal, abuzurile și blocarea solicitărilor venite din partea românilor au condus la la trezirea conștiinței naționale românești din Transilvania și Banat, amplificată după ce Andrei Șaguna a reușit să obțină reînființarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei în 1864 și ruperea de Karlowitz.

În timpul Primului Război Mondial Antanta a fost „generoasă” să ofere întregul Banat atât Serbiei, cât și ulterior României, la intrarea acestora în război. Din motive lesne de înțeles revedincările sârbești, opozabile celor românești, erau agreate de Rusia, dar ieșirea acesteia din război i-a văduvit pe sârbi de principalul susținător. La final de război, nici noi nu stăteam mai bine, pacea separată de la București, cu Puterile Centrale, contravenea înțelegerilor noastre anterioare cu Antanta. Urmare a unor factori obiectivi, dar și a unei anume incoerențe, în cei patru ani de război mondial, țara noastră a fost, pe rând, neutră, beligerantă, sub armistițiu, necombatantă și din nou beligerantă pentru câteva zile!

Încheierea Primului Război Mondial a însemnat cucerirea rapidă a Banatului de către sârbi, din dorința de a-i pune pe Aliați, dar mai ales pe vecinii ce aveau revendicări asupra acestui teritoriu, în fața faptului împlinit. Includerea întregului Banatul în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor nu era susținută de realitățile demografice: românii reprezentau în jur de 37 % din totalul întregii provincii, germanii în jur de 25%, iar sârbii cu ale lor 18% îi depășeau numeric doar pe unguri care aveau 14%.

Până în 17 noiembrie 1918, sârbii au ajuns la Timișoara, iar apariția armatei sârbe în zonele locuite majoritar de români s-a soldat…cu dezarmarea gărzilor românești, ce a dus la crearea unei stări de animozitate cu România. Sârbii au arestat și deportat pe unii delegați bănățeni ce intenționau să participe la adunarea populară de la Alba Iulia, din 1 Decembrie. Legiunea Română din Praga a fost înființată în 30 octombrie 1918, cu scopul să expedieze  foștii soldați ai armatei austro-ungare, de origine română, către Transilvania. După ce au contribuit la asigurarea ordinii în jurul Pragăi, situându-se de partea Consiliului Național Cehoslovac, militarii din Legiune au încercat să se repatrieze prin teritoriul iugoslav, pentru a evita tranzitarea Ungariei ostile. La Zagreb, pe fondul situației neclare din Banat, sârbii i-au dezarmat pe legionari, pentru a-i împiedica pe aceștia să întărească efectivele armatei române.  Pentru a dezamorsa tensiunile între România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor care amenința să se transforme într-un război al „micilor învingători”, Aliații au fost de acord să trimită 15.000 soldați francezi, parte din ei provenind din trupele coloniale, care să ocupe centrul Banatului, despărțind astfel posibilii beligeranți pe o fâșie ce includea Timișoara, Reșița, Oravița și Orșova.

La două săptămâni după ce armata română a stabilizat frontul cu ungurii pe Tisa, orașul Arad, poarta Banatului, în care se aflau trupe franceze, a fost predat românilor. În a doua jumătate a lunii iulie, partea de est a Banatului a fost predată administrației române, autoritățile militare și administrative sârbe urmând a se retrage. Deși aliați cu noi, în condițiile în care armata română de pe Tisa era atacată de bolșevici, sârbii s-au opus trecerii unor eșaloane militare românești către front, prin teritoriul ce oricum urma a fi predat României. Cu „sprijinul” aliatului sârb, în loc să se utilizeze calea ferată Vîrciorova-Timișoara pentru a ajunge rapid pe front, trupele române au fost nevoite să se deplaseze pe traseul Râmnicu Vâlcea- Sibiu.

În perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, în pofida Pactului Balcanic, Iugoslavia dominată de sârbi a avut o politică pe „cont propriu” în relația cu Ungaria și Bulgaria, încurajând revizionismul celor două țări în detrimentul României. În perioada ultimatumului sovietic adresat României din iunie 1940,  soldat cu pierderea Basarabiei, armata iugoslavă a masat efective importante la granița bănățeană fiind gata să intervină în cazul în care armata română ar fi intrat în luptă cu cea sovietică. În acele vremuri de restriște pentru noi, presa iugoslavă, inclusiv cea oficioasă, a adoptat o atitudine pro URSS.

Politica externă iugoslavă s-a dovedit în general nefavorabilă României, alimentată de disputa istorică privind Banatul, atribuit în proporție de două treimi și de tensiunile identitare legate de minoritatea românească din Serbia.  După 1945, în logica expansiunii sale federative, Iugoslavia lui Tito, aflată la masa învingătorilor,  a reactivat vechile revendicări asupra Banatului românesc, prezentându-le ca o „corectare istorică” a deciziilor nedrepte luate la Paris în 1919. Deși populația regiunii era covârșitor românească, Belgradul invoca unitatea geografică a Banatului și existența unei minorități sârbe „consistente”, încercând să obțină fie anexarea întregului teritoriu, fie crearea unui „Banat unificat” sub tutela sa. Cu o Românie învinsă și ocupată de Armata Roșie, în anii 1946–1947, Iugoslavia a făcut presiuni diplomatice, politice și propagandistice, mizând pe un eventual sprijin sovietic într-o perioadă în care România se afla în plin proces de instalare a comunismului. Iosif Stalin, reticent la ambițiile și faima lui Tito, a blocat inițiativa, iar România a rezistat „crizei bănățene” așa cum s-a numit acea perioada tensionată. Pretențiile teritoriale sârbești s-au evaporat după ruptura Tito–Stalin din 1948, însă episodul a lăsat în urmă o rană diplomatică. 

Urmare a Tratatului de la Adrianopol, pe fondul prezenței armatei ruse în Țara Românească, beneficiind de pasivitatea turcilor,  Miloș Obrenovici, conducătorul de atunci al Serbiei a profitat de autonomia dobândită prin Tratat pentru a ocupa Timocul, o regiune locuită majoritar de români, care ținea de pașalâcul de la Vidin. Sub autoritatea sârbă, administrația și Biserica Ortodoxă au fost puse sub controlul Belgradului, iar românii timoceni au fost oficial reduși la statutul de „vlahi”, fără drepturi culturale sau educaționale proprii. Această ocupație a reprezentat începutul unei politici sistematice de asimilare și de negare identitară, fixând pentru decenii o frontieră culturală și lingvistică între românii din România și cei din Timoc. 

În Voivodina, provincie autonomă  plurietnică și multilingvă, Serbia afișează imaginea sa „europeană” astfel că românii trăitori acolo sunt recunoscuți ca minoritate, au școli, presă, instituții culturale și chiar o formă de reprezentare oficială. În Timoc însă, aceeași Serbie are o abordare cu totul diferită: românii nu sunt români, ci „vlahi”, nu au școli, nu au slujbe religioase în limba lor, iar orice încercare de afirmare identitară este blocată, hărțuită sau ridiculizată. Două tratamente pentru aceeași comunitate, un multiculturalism de vitrină în Voivodina și o asimilare fără menajamente în Timoc.

În mentalul colectiv sârb, Rusia a fost văzută ca „marele frate slav” și garantul securității Balcanilor, prin urmare relația Serbiei cu Rusia lui Putin nu este o surpriză, ci  o continuare a vechii prietenii slav-ortodoxe, clădită secole de-a rândul pe sprijinul militar și protecția politică acordate de ruși împotriva otomanilor sau mai nou, a occidentalilor. Astăzi, Belgradul beneficiază de suport diplomatic, militar și economic din partea rușilor, chiar pe fondul războiului din Ucraina, iar Moscova are un aliat stabil în Balcani, care se învecinează și cooperează, inclusiv în domeniul militar, cu Ungaria lui Orban, o altă prietenă devotată a rușilor. Cu așa concurență mai este loc și pentru România în inima sârbilor? Cu ceva vreme în urmă Eminescu ne-a avertizat: „Ne place a fi buni cu străinii, foarte buni, până la sacrificiul interesului nostru.“ Să ne placă așadar de Serbia, până la limita interesului nostru, pentru că atunci când prietenia e mai degrabă cu sens unic, devine o iluzie periculosă, fie că vorbim de oameni, dar mai ales de state. Iar pe lista bunilor vecini ai României, afară de Marea Neagră, mai putem adăuga, în lipsa Serbiei, Dunărea, Tisa sau Prutul…

Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, directorul administrației Parcului Natural Vânători Neamţ, publicist științific, Vânători, Neamţ), Redactor șef adj. & Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului