Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
În România, medicina poartă adesea nume mari și haine ponosite. „Spitale clinice”, „institute de urgență”, „centre județene”, titulatura sună european, dar, dacă deschizi ușa, intri nu rareori într-un decor de roman naturalist: clădiri vechi, instalații improvizate, saloane aglomerate, miros persistent de dezinfectant–uneori eficient, alteori doar mitologic. Analize recente vorbesc fără ocolișuri despre infrastructură învechită, subfinanțare cronică, lipsă de personal și corupție, care subminează încrederea publică și calitatea actului medical.
Nu trebuie să crezi niciun editorialist; ajunge să îți amintești de Colectiv. Focul din club a ucis direct 27 de oameni; restul, până la 64, au murit ulterior, în spitale, în mare parte din cauza infecțiilor nosocomiale cu bacterii multirezistente.  Apoi a venit scandalul „Hexi Pharma” cu dezinfectanți diluați folosiți în sute de spitale, cu concentrații reale de substanță activă de câteva ori mai mici decât cele declarate pe etichetă. Cu alte cuvinte, „asepsie” pe hârtie, risc real la patul bolnavului. În acest context, a vorbi despre „fabrici de sănătate” nu mai este metaforă, ci doar o descriere moderat politicoasă. Sistemul public domină încă formal asistența medicală: cele mai multe spitale sunt de stat, iar asigurarea națională acoperă aproape toată populația, numai că acest sistem este, de ani de zile, deopotrivă subfinanțat și, din păcate, bolnav cronic.
După aderarea la UE, România a pierdut între 15.000 și 20.000 de medici, plecați spre țări unde salariul nu este o insultă, iar infrastructura nu amintește de anii ’70. Acolo unde rămân puțini oameni, puțini bani și multă improvizație, se instalează ceea ce jurnaliști și analiști au numit, fără menajamente, „varianta balcanică a corupției”: achiziții opace, lucrări prost făcute, improvizații tehnice ale unor angajați slab plătiți. Din acest amestec iese spitalul românesc mediu: nici infern absolut, nici instituție de manual, ci un loc în care șansa pacientului depinde de o combinație de noroc, relații, bani și de buna-credință a câtorva profesioniști care încă mai cred în meseria lor.
Ca medic care practică din anii ’80,–în Germania, unde am și studiat–am urmărit această evoluție nu din gazete, ci din interior: la început, cu mai puțină tehnologie și mai multă improvizație, dar cu o axă clară–pacientul în centru, fie el „de la stat”, fie cu bilet de trimitere pe hârtie cenușie; acum, cu mai multă aparatură, dar cu un sistem care împinge medicul spre rapoarte, coduri și „eficiență”, iar pacientul spre rolul de caz procesat. În paralel cu degradarea vizibilă a multor unități publice, un alt univers a crescut spectaculos: clinicile private. În mai puțin de 2 decenii, sectorul privat medical a explodat, unele estimări arată o valoare a pieței de peste 12 miliarde lei și o creștere de câteva zeci de ori față de sfârșitul anilor ’90, cu mari rețele precum MedLife, Regina Maria, Sanador, Monza ș.a., care atrag investiții și pacienți deopotrivă. Consultanțele, imagistica, chirurgia „premium”–toate se concentrează în aceste „hyperclinici”, un concept importat, care promite să rezolve totul în ambulatoriu, cu programare, card și zâmbet profesional. Nu e nimic rău, în sine, în existența sectorului privat.
Problema începe când diferența dintre public și privat nu mai înseamnă doar altă recepție, ci altă șansă de diagnostic și tratament. Raportări oficiale și analize independente recunosc deja că România are cele mai inegale accesibilități la servicii medicale din UE, diferențiate puternic pe venit, mediu urban/rural și statut social. Cu alte cuvinte: dacă îți permiți, intri în circuitul steril, luminos, al clinicilor moderne; dacă nu, rămâi la coada de la camera de gardă a spitalului județean, unde tavanul cade uneori mai repede decât termenele de reabilitare. În acest peisaj, pacientul devine, la propriu, o unitate măsurabilă, nu atât un om, cât un „caz” care se traduce în puncte, tarife, contracte cu Casa. În spitalele publice, subfinanțarea împinge managerii să jongleze cu paturi, internări și externări, pentru a se încadra în posibilități, și a nu rupe complet bugetul; în sectorul privat, logica este și mai transparentă: fiecare minut de consultație are un preț, fiecare investigație are un cod, fiecare pat un randament. Cazul acut devine un test de elasticitate, dacă rezistă, poate fi reprogramat; dacă nu, devine știre de presă, sau pur și simplu din acut în cronic. În același timp, România „reușește” o performanță remarcabilă: una dintre cele mai mari densități de farmacii pe cap de locuitor din Europa. Datele recente pe care le-am citit, plasează țara între primele state europene, cu aproximativ 6,1 farmacii la 10.000 de locuitori în mediul urban, în timp ce legislația permite, de pildă, în București o farmacie la 3.000 de locuitori, în orașele-reședință la 3.500, iar în celelalte orașe la 4.000.
Dacă spitalele se sting, farmaciile se aprind…cu neoane curate, oferte la suplimente și rafturi interminabile de „imunitate”, „detox” și „articulații fericite”. Farmacistul român este, pe hârtie, un profesionist înalt calificat: 5 ani de facultate, plus stagii și examene, într-un sistem aliniat ghidurilor internaționale privind practica farmaceutică. Realitatea de la tejghea îl transformă însă, de multe ori, într-un operator de flux: primește rețeta, scanează codul, eliberează cutia, eventual sugerează un probiotic „pe lângă”. Acolo unde ar fi loc pentru un dialog real despre interacțiuni medicamentoase, efecte adverse, alternative terapeutice, se aude adesea doar un scurt „luați după masă” sau „de 3 ori pe zi”. Orice vânzătoare de la supermarket știe că nu poate da alcool unui minor; farmacistul știe ce este „rețetă simplă” și „rețetă compensată”. Întrebarea incomodă este: câți dintre ei mai au timp (și stimulent) să fie ceea ce sistemul pretinde că sunt, adică veritabili gardieni ai utilizării corecte a medicamentelor? Acest paradox (supracalificare declarată și subutilizare practică) nu este, de altfel, o excepție. Îl regăsim și la medici; în spitalele vechi, medicul lucrează cu aparatură învechită, protocoale adaptate „după posibilități”, improvizând în limitele unui buget permanent insuficient. În clinicile private, același medic îmbracă alt halat, lucrează pe aparate noi și respectă reglementări de igienă de secol XXI. Nu vorbim, așadar, de 2 corpuri profesionale diferite, ci de același corp prins în 2 sisteme paralele: unul oficial, „pentru toți”, și altul segmentat, „pentru cei care își permit”. Când vorbim despre corupție în sănătate, nu mai este demult vorba doar de „plicul la doctor”.
Investigații independente arată cum o parte din banii destinați infrastructurii și modernizării spitalelor ajung la firme conectate politic, iar achizițiile sunt viciate de interese private. Scandalul dezinfectanților diluați a arătat brutal că, într-un sistem vulnerabil, nu doar banul, ci și infecția circulă excelent. Când statul nu testează dezinfectanții, iar presa sportivă (!) ajunge să demascheze rețete diluate care pun viața pacienților în pericol, înseamnă că nu medicina, ci controlul administrativ este bolnav. Din perspectiva unui medic care a practicat înainte și după 1989, schimbarea este, în același timp, evidentă și derutantă. În anii ’80, lipseau medicamente, lipseau aparate, lipseau consumabile; nu lipseau, însă, sentimentul unei responsabilități directe și contactul nemijlocit cu pacientul. După 2000, au început să apară investiții, tehnologie, proiecte. Dar, odată cu ele, și o nouă metrică: puncte, contracte, profit, „optimizare”. Pacientul a rămas, oficial, în centru, în realitate, a fost împins încet spre marginea unei scheme în care „sustenabilitatea financiară” a instituției a ajuns să conteze aproape la fel de mult ca diagnosticul. „Poate sunt depășit”, își spune uneori medicul care a apucat ambele lumi. Poate că a crede că omul contează mai mult decât codul de pe cardul de sănătate este, într-adevăr, un reflex al unei alte epoci. Dar datele nu susțin această „normalizare” a cinismului.
Raportul „State of Health in the EU” privind România vorbește explicit despre acces inegal, rezultate slabe pentru boli prevenibile și o povară disproporționată a bolilor cronice în rândul grupurilor vulnerabile. Analize despre spitalele românești vorbesc de „una dintre cele mai grave probleme din societate”, cu efect direct asupra mortalității evitabile. În acest context, întrebarea nu este dacă medicul „vechi” exagerează, ci dacă nu cumva românul de rând s-a obișnuit prea repede cu o stare de fapt pe care, acum 30 de ani, eu personal aș fi numit-o eșec de sistem. Faptul că sunt, simultan, spitale în colaps, un sector privat în plină expansiune și o densitate impresionantă de farmacii nu înseamnă că România e o țară „bine asigurată medical”, ci că sănătatea a devenit un câmp unde piața, statul și suferința negociază zilnic, dar nu neapărat în favoarea celui bolnav. Ca medic care a traversat aceste decenii cu pacientul în centru–fie el asigurat de stat sau privat–nu pot să numesc „normalitate” o situație în care spitalul public (vorbesc de România fiindcă eu am practicat în alt sistem) se degradează, clinica privată se rafinează, iar farmacia de la colț compensează, simbolic, prăbușirea încrederii. Faptul că omul de rând, cu un venit modest, se acomodează cu toate acestea, spune ceva despre reziliența românului; dar spune, din păcate, și ceva despre cât de jos a fost coborâtă ștacheta a ceea ce se consideră  acceptabil. Iar medicina, oricât s-ar îmbrăca în limbaj de management și marketing, rămâne, în esență, un contract moral între un om bolnav, un profesionist și o societate care alege – sau nu – să-i trateze pe amândoi cu demnitate!
Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat), corespondent permanent și membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (Germania)
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csinta pentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”, dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților români cu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii) CUFR R&D a devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora (a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&D de către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
