„Și ultima scrisoare deschisă” – Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)
Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.
The principles that will be at the basis of this publication are:
– Democracy cannot exist without opposition
–Elected representatives are our representatives and not our masters
– Criticism fosters progress
–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.
„Un prieten mă citește. Un frate mă publică. Un străin trece mai departe”(Christian W. Schenk)
Dragi prieteni,
De la bun început—ca să nu se ivească neînțelegeri—doresc să clarific un lucru esențial pentru mine: Rog să nu mai fiu invitat la nici o manifestare culturală și nici să nu mai fiu propus la vreun premiu ca să nu fiu pus în situația penibilă de a refuza cu mulțumirile de rigoare pentru înțelegere! Cam asta ar fi idea de bază a acestei scrisori. Cine dorește amănunte explicative poate citi mai jos, cine nu, se poate ori aici! Deci, nu mă despart de literatură, de autori, de colegi sau de prieteni, numai de organizații, institute, instituții, uniuni și mai ales de manifestările literare indiferent de cine sunt organizate! Probabil că sunt plecat de prea multă vreme. Nu mai sunt compatibil cu societatea românească: nu mai înțeleg oamenii, nu înțeleg politica, nu înțeleg scriitorii. Parcă aș face parte din orânduirea primitivă a unei societăți noi, care mă respinge. Nu mă mai înțeleg decât cu clasicii—și poate nici cu ei pe deplin, ci doar cu tăcerile lor.
Mai jos, cine dorește, poate citi câteva argumente, cine nu poate rămâne la rândurile de mai sus!
Nu scriu din ranchiună, ci dintr-o iubire deosebită pentru limba și literatura care mi-au hrănit ființa. Iar dreptul de a vorbi, de a-mi spune părerea sinceră, mi-l conferă faptele: am tradus, publicat și promovat sute de autori români clasicii și contemporanii în Occident timp de 55 de ani, mai mulți decât, probabil, toate institutele culturale, uniunile sau asociațiile de profil, la un loc.Nu diplomele, ci cărțile mele stau mărturie.
Doresc ca această scrisoare să fie una deschisă pentru a ajunge la toți organizatorii de întruniri, zile literare, momente poetice, festivaluri cu rugămintea: Ceea ce urmează nu este nici un pamflet, nu este nici un manifest, cu atât mai puțin o lamentație. Este pur și simplu un rămas-bun fizic; în rest voi rămâne cu sufletul, inima și scriitura alături de literatura română! Am plecat din România în anii 70. Un tânăr care deja publicase deja, puțin dar publicase, care fusese format sub aripa lui Tudor Arghezi și a lui Vasile Copilu-Cheatră. La acea vreme, eram convins că literatura, arta cuvântului, va fi sanctuarul meu. N-am fugit de România–am fugit de dictatură și securitate.Și chiar și în exil, România a rămas în mine. Am continuat să scriu, să traduc, să promovez cultura română–pe cont propriu, în Occident, fără sprijin, fără fonduri, fără promisiuni. Doar cu o credință oarbă că merită. Și iată că a meritat!
Chiar și prigonit de comuniști am fost primit după 89 cu ipocrizie de așa numiții democrați la Cotroceni, în 1990. Scriind despre urbanizările ceaușiste și vorbind împreună cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu la Europa Liberă, în 1986, regimul „Elena Ceaușescu” m-a declarat persona non grata. În 1990, am fost invitat, alături de alți foști disidenți, la Cotroceni de către Ion Iliescuși Frontul Salvării Naționale.O „reabilitare simbolică”, dar fără conținut: nici cetățenia nu mi-a fost restituită, nici drepturile recunoscute în mod real. A fost mai degrabă o fotografie pentru presă decât o întoarcere a fiului risipitor.
De la 1999 încoace, Nicolae Manolescua dus o campanie de denigrare împotriva mea.Nu împotriva ideilor sau operelor mele, ci împotriva persoanei mele. Editoriale tendențioase, ignorarea sistematică a activității mele, refuzul publicării unui drept la replică chiar și când m-a atacat personal în România literară, deja în 1998. În 2022, mi-am declarat retragerea din Uniunea Scriitorilor din România.Scrisoarea deschisă n-a fost publicată nici atunci, nici după. Am fost nevoit să transfer apartenența mea din Filiala București la cea din Iași, unde am găsit mai multă înțelegere, dar tot în margine am rămas. Nu mai exist pe „lista centrală” a membrilor USR.Cu toate că sunt membru din 1990, autor a peste 220 de volume(clasici și contemporani) și doar câteva zeci de titluri proprii, literatură și de specialitate (medicină și filologie).
Am tradus și promovat timp de 50 de ani peste 380 de autori români, de la Ienăchiță Văcărescu la Ana Blandiana,de la Eminescula Leonid Dimov.Am publicat 11 antologii, între care una monumentală–în șapte volume–a poeziei române. Am adus România în bibliotecile din Berlin, Viena, Zürich, Paris, Amsterdam, Köln, Canadași SUA.Am fondat în 1986 Editura Dionysosși apoi Fallendream/Media,toate pentru cultura română. Am organizat lecturi, am fost prezent în târguri internaționale. Și cu toate acestea–în România: tăcere, tăcere absolută. Recent, am trimis o carte–una singură–către 12 oameni:poeți, colegi, prieteni. 12 persoane cărora le-am publicat, tradus și promovat volume.Le-am cerut–pentru prima oară în viața mea–câteva rânduri. O cronică. Un semn. Știi câți au răspuns? Niciunul.Pardon, doar unul–cu câteva rânduri pe Facebook. Nimic mai mult. A fost doar o verificare a memoriei afective. Rezultatul? Dureros, dar clar: uitare.
În 34 de ani n-am fost invitat la: Zilele Eminescu, Zilele Lucian Blaga, Zilele Bacovia, Zilele Arghezi, zilele Labiș cu toate că am tradus volume masive a acestor autori și le-am trimis tuturor cărțile respective. Și iată, Ungaria m-a invitat cu transport și cazare și diurnădoar pentru că am tradus și publicat o antologie de poezie tânără maghiară. Olanda la fel. Dar România? România mi-a întors spatele –deși i-am dăruit totul, dar a trecut și asta.
Astăzi, mă retrag.Nu din literatură–scrisul e o respirație. Mă retrag din România fizic, din România ca instituție, ca iluzie, ca patrie simbolică. Țara geografică încă există, dar patria spirituală pe care o iubeam s-a risipit. România nu mai e în România. România e în biblioteca mea. Am învățat că o viață întreagă de muncă poate fi ștearsă cu un gest de dispreț.Dar și că o singură carte bine tradusă poate duce un popor mai departe decât o mie de festivaluri oficiale.
Mă înclin în fața celor care nu m-au uitat. Mă despart de cei care au preferat să tacă. Nu cu tristețe, ci cu fruntea sus, îmi iau rămas-bun!Abia acum, când am tradus–cu răbdarea unui monah și cu nervul unui chirurg–toți marii clasici ai literaturii române și o sumedenie de autori contemporani (unii chiar talentați, alții doar convingători), simt că mi-am achitat datoria. Nu față de o instituție, nici față de o comisie, ci față de însăși ideea de literatură română. Așa cum am perceput-o eu: nobilă, complicată, capricioasă, dar vrednică de iubire. Pentru aceia care, măcar din când în când, își mai bat capul să mă înțeleagă: nu voi mai accepta vreo invitație din România.Nici din politețe, nici din nostalgie, nici măcar din milă. Și cu atât mai puțin de la cei care, cu o eleganță selectivă, n-au găsit niciodată de cuviință să mă invite. Cât despre premii, diplome, distincții– păstrați-le pentru uz intern.Eu nu mai funcționez pe carburant festivist. Post-mortem, desigur, sunt disponibil: acolo n-am încotro.
M-am neglijat ca autor vreme de decenii, orbit de fidelitatea față de prima mea iubire –literatura română. Și, ca orice iubire nesigură pe sine, ea a oscilat între entuziasm și uitare, între aplauze întârziate și tăceri deliberate. Ei bine, ajunge. Cât mai am răgaz pe malul acesta al Styxului,înainte de a-i întinde lui Charon un bacșiș decent și o carte de vizită, mă voi ocupa de mine. De opera mea. De rădăcinile din Vest pe care le-am neglijat prea mult în favoarea unui sol ce se pretinde fertil, dar dă tot mai des roade de plastic. Cincizeci și cinci de ani de slujire literară fără contract, fără leafă, fără recunoștință garantată. Destul cât să nu mai cer nimic–și să pot spune, cu un calm aristocratic: mi-e suficient.
Sunt mândru de oaia mea–nu aceea cu clopoțel, ci aceea cu metaforă. Și nu mă interesează nici măcar academic ce cred despre ea instituțiile „responsabile” și managerii lor, acești birocrați ai cuvântului scris. Din literatura română–unde apar, cu voia și fără voia unora, în dicționarele Academiei și în antologiile germane–nu mă mai poate evacua nimeni. Nici dacă ar cere-o prin referendum. Am lăsat urme adânci, nu doar semnături; fapte, nu doar CV-uri. Așa că mă retrag din miezul gălăgios al unei culturi care își ignoră uneori creatorii, dar le scrie discursuri frumoase la parastas. Iar până atunci–voi tăcea și în altă limbă. Cu același accent.
Pentru mine–și pentru cei care nu uită–Ion Iliescu rămâne un paravan cinic al unei trădări continue. Un agent al confuziei, care a transformat sângele revoluției în „adevăr de stat” și libertatea în șantaj economic. El nu a fost un accident, ci o alegere: făcută de alții, impusă nouă. Vor fi discursuri. Vor fi lacrimi de crocodil. Vor fi ordine și onoruri. Dar ceea ce nu va fi–este justiția. Nici cea omenească, nici cea a memoriei colective. Timp de 35 de ani, România a respirat prin plămâni otrăviți – și nici azi nu știm cine a tras cu adevărat aerul în piept. Ion Iliescu a fost sfârșitul speranței din decembrie și începutul resemnării colective. Ceea ce urmează nu e istorie, ci contabilitate a ruinelor. Dumnezeu să-i ierte pe cei morți la Revoluție și Mineriadă–pe ceilalți, îi știm prea bine. Ei sunt încă aici. Și vor rosti mâine, solemn, minciuna. Căci despre adevăr–se tace. În numele interesului național. Care nu ne mai aparține.
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”. Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în afaceri internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csintaeste una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csintapropune o perspectivă originală asupra lumii contemporane – o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
Matematica devine o hartă a vieții spirituale;
Filosofia întâlnește teoria haosului;
Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale;
Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație;
Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței.
Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii.
Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate.
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csintapentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”, dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
Prima reprezintă pregătirea candidaților români cu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii) CUFR R&D a devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora (a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune,), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&D de către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
