De câteva zile am primit, ca semn al prieteniei îndelungate care ne leagă, poate cel mai amplu album apărut taman acum pe faguri de gri, în luna mai 2020. Popas în țară și în lume (Ștefan Popa-Popas) este mai mult decât o Biblie a artistului de renume mondial, cel mai bun portretrist-caricaturist contemporan, așa cum îl descrie magistral Thierry de Montbrial. Deodată prin minte mi se preumblă pe post de pitici și un jignitor articol despre un așa-zis război al caricaturiștilor semnat de un ins alunecos pre numele din buletin Dumitru Manea, cel care semnează cu pseudonim. Prieten de șprițuri cu unul dintre intervievați, îi acceptă acestuia orice declarație-jignire, niciuna fără vreun document, pe când Popas îl enervează că-i trimite cearșafuri, demonstrând contrariul. Cineva acolo, undeva, habar n-am unde, nu undeva sus, ci, probabil, undeva foarte jos, pe românește-țigănește spus, ne ia la mișto. Cel mai rău îmi pare că scriu aceste rânduri la puțin timp înainte ca Ștefan, să împlinească 65 de ani și după o viață și o operă fără cusur. Nu mai știu nici un român care a lucrat cu toți marii artiști și desenatori ai lumii, de la Salvador Dali, Jerry Robi, Plantu, Emerson, Tim, La Palma, Vasquez de Sola, Morchoisne, Kruger. Focșăneanul C.P. îi relatează că a fost la două evenimente culturale la turci, în noiembrie 2010, la unul fiind organizată o mare expoziție retro dedicată lui Turhan Selçuk, de mare ținută. Cu ocazia asta, organizatorii au scos un album de vreo 3 kg, care arată excelent, în prefață fiind publicate desene portret făcute de prieteni de-ai lui. Cu portretul lui Popas se deschide pagina ce le este dedicată acestora. Ce onoare mai mare poate să ți-l oferă colegii, eveniment relatat de un român mândru de semenul său? Colegii Maestrului Popas n-au avut onoarea să se întâlnească cu marii caricaturiști turci și asta spune totul.
În mizeria de articol la care am făcut referire, lui Ștefan i se contestă chiar recordurile de la Saint Esteve și gașca veselă se revoltă că nu a fost omologat recordul lui Radu CLEȚIU, deși nu întrunea condițiile omologării. Lui Popas i-au căzut victime Elțîn, Chirac, Albright, Lebed, Clinton, Kohl sau preferatul său Edouard Balladur. Cel care polemizează cu el, Cristian Topan, președintele Uniunii Caricaturiștilor Români, în replică, se mândrește cu expoziții de caricaturi în pădure. Nu le contest utilitatea și mesajul, dar parcă-i altceva, nu credeți? Popas a fost invitat de onoare, cu expoziții și portrete live ale tuturor participanților, la nu mai puțin de cinci Olimpiade și Campionatul mondial de fotbal, Franța 1998. Timp de opt ani, începând cu 1994 a organizat toate Saloanele profesionale din țară, ba chiar la Congresele caricaturiștilor români de la Macea din 1993 și 1995, la care am fost de față, a pus bazele primei organizații mioritice. A ajuns să facă și 500 caricaturi într-o seară, record neomologat, dar după care li se scurg ochii la mulți. Școala sa de caricatură are deja absolvenți recuoscuți în Germania, Finlanda, Belgia, Statele Unite, etc. E vorba de un Reinholtz acum la un ziar din Germania, Grecu din Finlanda, Ciubi, Rădulescu din Belgia, Bâscă din Statele Unite sau mai ales Ciprian Stanciu (Spic). Acesta face caricatură în puncte precum premiatul Ciosu, deținător a peste 300 de premii internaționale. Puștiul a luat un mare premiuy în Coreea la 16 ani, dar apoi juriile din România văzând că are îndrăzneala să pună la capătul semnăturii PopaS Academy nici nu-i desfăceau plicurile trimise cu lucrări și i le returnau.
Sigur, nimeni nu omite și alte nume din echipa de aur a caricaturii românești, însă nu cred că există loc pe Terra unde să nu fie măcar un portret semnat Popas. Asta poate și pentru c-a participat la numeroase evenimente culurale de nivel V.I.P. Palmaresul lui se întinde pe zeci de pagini, plus că este prezentat de Antologia și istoria Caricaturii Universale, editate în state precum Franța, Canada, Italia, Japonia, URSS, Polonia. Foarte puțini dintre confrații dâmbovițeni se poate mândri cu asemenea performanțe. Brandul Popas reprezintă România în lume, artistul fiind invitat oficial nu numai la summit-urile NATO, cunoscutul gazetar Aristide Buhoiu considerându-l, pe bună dreptate, primul român în … NATO. Remarcat și în Academia Română, unde i se pregătește un loc binemeritat, a primit mii de scrisori de mulțumire ale caselor regale, ducate și princiare, de te crucești numai răsfoindu-le, până a le citi cu nesaț. Admirați apoi suita impresionantă de premii și distincții, fie de la Vatican, fie din altă parte și veți fi mândri că e românul nostru. Îi place mereu să stea printre legende, el însuși fiind poate cel mai cunoscut locuitor al țării pe mapamond. Când i se dă prilejul nu ezită să spună lucrurilor pe nume, încercând să facă ecologia educației, chiar dacă supără pe mulți. Așa face și când discută amical cu președinții de state, prim-miniștrii, alte personalități. La Vatican e considerat unul de-al casei. A fost prezent în peste 10.000 de expoziții, festivaluri și muzee. Sigur, nu mai e tânărul de la începutul carierei, suplu și frumos. L-au îmbătrânit răutățile semenilor, dar nu l-au schimbat. În 1994 în calitatea pe care o avea de președinte a Asociației Caricaturiștilor de Elită, conform criticului Valentin Silvestru, a internaționalizat Festivalul de Umor Constantin Tănase de la Vaslui. Apoi, pe celelalte. Prestigioasa revistă Flacăra lui Adrian Păunescu, scria recent că este mai rapid decât un Polaroid. Pe scena Mall-ului din Iași la inaugurare, Florin Piersic a ridicat mâna dreaptă a lui Popas spunând Aceasta este mâna lui Dumnezeu. În 1994 Corneliu Vadim Tudor afirma despre el: PopaS, un mare român, un mare artist. Pe unde a trecut a fost primit cu respect profund, a lăsat amintiri de neșters. Maestru Alexandru Clenciu i-a dedicat și o epigramă citată des apoi: Băiatul ăsta super fin/De subsemnatul mult iubit/Deși e popă-n buletin/În grafică-i mitropolit, iar Gheorghe Zamfir declara simplu și cutremurător: Ștefan Popa-PopaS este un artist, într-adevăr, dumnezeiesc. Cei peste 1000 de elevi din țară și străinătate pe care i-a avut la PopaS Academy, înființată acum 35 de de ani, îi duc mai departe renumele. Presa din întreaga lume a scris despe acest român celebru. Cei de la Rabat (Maroc) încă din 1997 îl consideră: Le numero 1 mondial de la caricature. Este doar caricaturistul care desenează mai repede ca umbra sa, cum îl descriau francezii în 1995. De altfel a fost prieten și a lucrat cu Wolinski, Tignous – un , Charb, Cabu și Honoré de la celebrul săptămânal satiric parizian Charlie Hebdo, din păcate toți cu un destin tragic.
Adio Charlie, „Allah(o)u Akbar” (الله أكبر). Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de la Paris in perioada 7-9 ianuarie 2015, Charlie’s Problem.
Marile titluri ale presei occidentale au scris despre asta de zeci de ori. Peste hotare, n-a apărut nici un rând denigrator despre el. La noi, din păcate, după cum puteți constata, abundă, majoritatea croite în spelunci și în jurul paharelor pline cu venin. Am încercat să-mi explic fenomenul și cred că am găsit câteva răspunsuri. Iată argumentele mele.
Nu mor caii când vor câinii
Nu este virus mai spurcat decât cel al răutății umane. Sigur, el poate fi tratat cu expresia celebră a binecunoscutului poet Nichita Stănescu vorbind despre România, pe care mi-am permis să-l împrumut ca titlu de subcapitol.
Câteodată ajungem să ne mințim singuri, iar asta nu doar că ne afectează relațiile cu cei din jur, ci ne împiedică să ne bucurăm de propriile realizări și succese. Impostura ascunde multe răni emoționale, dar ar fi timpul să le îngrijim. Impostura este descrisă de teama că nu ești destul de inteligent, capabil, competent, sau că nu știi destul. În perioadele acestea care scot din țâțâni lumea, impostura sau suspiciunea de impostură cuprinde și otrăvește toate registrele vieții. Trăitorii în asemenea vremuri prăpăstioase ajung să înoate, după șocul inițial, în apele toxice ale imposturii, la care se adaptează, chiar și cu aerul eternei indignări sau a frondei interne, binișor. să te creadă, gârlă! Societatea românească se apropie cu pași repezi de un colaps de potențial. Problema nu este neapărat că nu mai avem oameni potriviți la locul potrivit, ci pentru că nu mai avem nici măcar putința de a-i „produce”. Suntem, socialmente, secătuiți. Degradarea morală nu cunoaște limite. Impostura va fi tot mai stăpână, iar noi tot mai suspicioși, mai invidioși, mai otrăviți și mai singuri. Doar un exemplu, e notoriu cazul lui Eliade care in interbelic nu a reusit sa ocupe o catedra la Universitatea Bucuresti; mi-e teama însă ca impostura a inceput cu mult inainte de comunisti. Una dintre lecţiile importante ale vieţii este să nu uităm, căci riscăm să repetăm o greşeală. Cred că România ar trebui să îşi facă ordine în istoria recentă pentru a-şi putea trăi prezentul. Sinonimle indecentului sunt arhicunoscute și pot fi cercetate de fiecare. Pentru că gașca care fitilește războaie ale caricaturiștilor, inexisnte decât în capul lor înfierbânat cu licori bahice, este formată din necuvincioși, nerușinați, imorali, vulgari. Par țicniți, depravați, zurlii, ba chiar alienați. Lipsa de respect le e păvază. Plus ceva mahalagism și mojicie. Să te faci că nu vezi ce reflectă oglinda realității e o boală gravă. Și, din păcate, cu puține șanse de tratare. Spre satisfacția mocofanilor și neciopliților. Scabros, nu? Se așteaptă doar prilej de gâlceavă și atac. Asta în loc să făptuiasca pentru a demonstra că și ei sunt capabili măcar de fapte egale. Libidinoșii au alte preocupări. Necuviința lor e strigătoare la cer. Dezgustător, imoral, indecent. Se trece de limita de acțiune a măscăriciului. Nici măcar cu sau fără picanterii.
Oamenii de bun simț de oriunde nu pot înghiți speranțe și iluzii stropite cu salivă. Când nu mai distingi între ceea ce e valoros în mod obiectiv și propriul punct de vedere, aluneci lesne în cinism. Și la fel de lesne în sentimentalism. Joci ba o carte, ba cealaltă. Libertatea justifică uneori ne-libertățile noastre cele mai flagrante, acțiunile noastre cele mai condamnabile. “Direcția stilistică” însă, vă rog să remarcați, e clară: tot mai adesea, muribundul virtuos se simte moralmente obligat să ceară injecția letală.
Câți moderni, așadar, mai sunt interesați (și iau în serios) spusa lui Hristos “Eu nu dau cum dă lumea”? Mai exact, câți sunt dispuși să nu confunde necesitatea unei lumi imanente cu grația divină și nici să nu aștepte de la timpul terestru lucruri care țin de o altă ordine? Și totuși, de ce, atunci, spune Noica despre fiul cel supus că a strâns fără să poată aduna, iar despre cel risipitor că a cheltuit fără să fi strâns? Că e acel echilibru profund mobilizat de ființa care-și ține calea. E echilibrul profund la care făcea referire și Andrei Vieru comparând libertatea cu mersul — fără mâini — pe bicicletă. Se practică, așadar, onest și cu mult folos, atenția la simptomul concret. Se poate protesta practic doar împotriva răului care frânge cooperarea între oameni. E puțin? E mult? Nu știm, dar dă rezultate. Dar răul cel searbăd și meschin se întâmplă. În pofida faptului că lumea e într-adevăr înțesată cu oameni drăguți, se găsesc mereu unii mai slabi de înger care nesocotesc regula jocului și lovesc din senin, cu pumnul, cu bomba, cu stropi de salivă. Într-adevăr, în câteva decenii, pământul s-a umplut de ticăloși latenți, de nemernici care au adoptat “stilul” și “manierele” oamenilor drăguți, flexibili, “deschiși la colaborare”.
Băi alde nimeni: cordialitatea se prea poate să fi fost, de fapt, mereu un antidot la scârba de sine… Când speranța moare de moarte bună, iar motorul iluziilor nu mai poate fi ambalat, se întrevede ceva ce pare să semene a ordine. O ordine modestă și sobră, dar cu reperele așezate corect: cu susul în sus și cu josul în jos, cu stânga la stânga și cu dreapta la dreapta. Mizeria din tine și mizeria din jur hrănește și confirmă cele mai cinice diagnostice. Lumea se declară scârbită de ea însăși. Ordinea care părea că se-ntrevede, se retrage. Un vid nou se-așterne în fața ochilor tăi larg închiși. Am spus-o mereu, când nu mai știu ce e bine și ce e rău mă uit la un western american clasic. Nimic nu e mai limpede când pistolul încărcat e pe masă. O societate poate inflori cu adevarat doar după ce reușește să depășească paradigma nihilistă, parcă așa zicea Nietzsche. Însă, atunci când omul să zicem că “trece pe roșu”, motivând ulterior că “e părerea mea și trebuie să mi-o respecți”, atunci, oh, da, judec. Nu sunt obligat să îi respect pe cei care nu au niciun argument, nicio empatie și care nu vor să asculte. Și chiar cred că nu trebuie ascultați. Minciunile sfruntate sunt destul de ușor de detectat, iar faptul că se apelează la ele, demonstrează (și) o agendă ideologică.
Și cum nu este niciodată îndeajuns, există intelectuali transformați în scursuri de oameni, o patologie specifică ce mutilează gândirea unor intelectuali de seamă, făcându-i să emită critici asupra castei inferioare, chipurile inadaptații societății, cei cu răutatea, lenea sau prostia genetică; o ipocrizie paradoxală a intelectualului, ca și cum ar fi scârbit de propriile membre, ca și cum inima nu ar mai distribui sânge la unele organele considerate fără importanță deosebită.
Mai pe românește spus: nu mor caii, când vor câinii. Popas e unicul. După el, norodul. Cu plecăciune.
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
