Când vezi statuia lui Iuliu Maniu din Piața Revoluției, rămâi șocat. Am văzut mii de statui pe tot pământul, mai ales cele din Central Park, New York, dar nici una nu este așa. Personajul reprezentat este fracturat, compus din zeci de bucăți, dezmembrat, ciopârțit, desfigurat, martirizat, parcă ar fi o replică la celebrul Anthropomorphic al lui Salvador Dali. Dar dacă te vei interesa cine este Iuliu Maniu, dacă afli cum a decurs procesul lui criminal, vei spune că reprezentarea, turnată în bronz de sculptorul Mircea Corneliu Spătaru, este fidelă cu teroarea pe care a suferit-o acest erou național, care a luptat ca România să nu-și piardă democrația, să nu fie trădată de englezi, să nu fie dată pe mâna comuniștilor.
Ultimii ani ai vieții sale tragice (anii 1947–1953, când moare la închisoarea Sighet, ca apoi cadavrul să-i fie aruncat în groapa săracilor), este cea mai dramatică pagină din istoria României. Această pagină acuză pe veci monstruozitatea comuniștilor, români, evrei și ruși. Unui om de o moralitate impecabilă, un model de politician care și-a iubit până la moarte țara în care s-a născut, i s-a intentat un proces în care a fost acuzat de exact contrariul a ceea ce a făcut, o înscenare oribilă, care ne arată cât de odioasă este istoria, cât de mizerabilă este lumea în care trăim. Cum au putut românii să condamne cu bestialitate un om, care a jucat un rol esențial în Marea Unire din 1918?! Nici azi nu înțeleg cum frații (ruși-ucraineni sau evrei-palestinieni) se ucid între ei. De ce un patriot român, de culoare țărănistă, nu s-ar înțelege cu un patriot român, de altă culoare? Nu e suficient că au în comun patriotismul, patria, al cărei bine îl vor amândoi? Nu există decât o explicație: bestia din om, politichia celui mai tare, faptul că istoria crește strâmb.
În 1953 eram copil, aveam 9 ani, și l-am întrebat pe bunicul meu de ce poartă doliu la mânecă, a murit cineva din familia nostră? Da, mi-a zis el, a murit Părintele nostru, Iuliu Maniu. Cum? Ca un martir. Torturat de siguranță. Bunicul meu, pe nume Gheorghe Puiu, a fost docher de port și șeful sindicatului docherilor. Era țărănist, ca mai toți docherii. A purtat mult timp acel doliu, apoi s-a întâmplat ceva ce nu am înțeles, zilnic venea la noi o dubă de miliție și îl lua pe bunicul meu dimineața și îl aducea înapoi seara. Îl vedeam lovit la față. Dar nu spunea nimic. N-am știut niciodată pentru ce era anchetat. Mai târziu, după moartea lui, bunica mi-a explicat că toți țărăniștii au fost astfel anchetați.
Peste ani de zile, după evenimentele din decembrie 1989, aveam să am o lungă colaborare cu ziarul „Dreptatea” și să-l cunosc personal pe Corneliu Coposu, care m-a ascultat când am vorbit de la Balconul Universității, m-a felicitat, așa cum mă felicita pentru orice articol pe care îl publicam, criticând abuzurile lui Ion Iliescu & Co. Așa am aflat că îl aprecia pe unchiul meu, preotul Vasile Modorcea, cu studii la Blaj, țărănist și el, greco-catolic, ca și Maniu. Ca majoritatea intelectualilor transilvăneni. Iuliu Maniu, care s-a născut în satul Bădăcin, județul Sălaj, unde se află Casa Memorială, a fost ani de zile liderul Partidului Național-Țărănesc, desființat fraudulos de comuniști. L-am întrebat pe Coposu de soarta docherilor din port. Toți au avut un sfârșit întunecat.
Așa cum l-a avut și tatăl lui Dinu Grigorescu, dramaturgul care a avut ideea să scrie o piesă numită Ultima cafea cu Iuliu Maniu, fiind vorba de ultima cafea pe care Iuliu Maniu a băut-o, și a băut-o cu tatăl lui, înainte de a fi arestat și trecut prin furcile caudine ale terorii comuniste. Am văzut reprezentarea acestei piese la TNB, sala Atelier. De fapt, nu a fost o reprezentare, ci un spectacol-lectură, cam așa cum erau spectacolele-lectură la Clubul dramaturgilor, condus de Mircea Ghițulescu. E minunat că TNB reînvie acest obicei. Plus că are mijloace superioare decât cele de la Sala Oglinzilor. Cum a fost acum, când scena era invadată cu microfoane pe stative, patru camere de filmat, care proiectau non-stop imagini pe un ecran, un pupitru, care transmitea imagini de epocă, un percuționist, care făcea o atmosferă dramatică, muzică, sunete, elemente de decor. La un moment dat, un recuzitor aduce o măsuță, pe care credeam că va pune cafeaua. Și că avea să aibă rolul din titlul piesei. Dar n-a fost să fie așa, el s-a apucat să joace table. O fi jucând Maniu table? Eu îl asociez cu șahul. Cred că e singurul moment de actorie din acest spectacol, restul timpului (două ore!), actorii citesc piesa. Se mută doar de la un microfon la altul. Unii uită, dar acolo, în mijlocul lor, este regizorul Mihai Lungeanu, care le arată ce replică urmează. El știe bine piesa, fiindcă a montat-o și la radio. De altfel, el anunță de la început distribuția, actorii vin și iau loc pe rândul din față, la fel personalul tehnic, totul se derulează în regim de distanțare.
Dar nu pot să judec estetic nimic, fiindcă ne aflăm în fața unui proiect. Proiectul e bun, este extraordinar, dar cine îi dă viață? Deși scena sugerează, prin microfoane, un tribunal, o judecată politică precum în filmele politice de epocă americane, piesa nu este despre procesul PNȚ, al lui Maniu și Ion Mihalache, vicepreședintele PNȚ, care a suferit un martiraj și mai cumplit, fiindcă a durat mai mulți ani. Este o piesă în care se combină elemente autobiografice, așa cum am descris și eu amintirea calvarului trăit de bunicul meu, cu elemente istorice și politice, apar și Ion Antonescu, și Nicolae Iorga, și regele Mihai al României, și alte evenimente din anul 1938, cum ar fi ascensiunea lui Hitler, în timp ce la Tg. Jiu Brâncuși își inaugura Coloana Nesfârșitului…Mereu avem imagini, ca la un film documentar. Finalul ni-l arată pe Maniu în consens cu Sfinxul de la Babele Bucegilor.
Pot să spun că spectacolul este departe de a revela tragedia lui Iuliu Maniu, pe care o citești pe Statuia lui din Piața Revoluției. Actorii se străduiesc să fie firești, dar realismul dramatic nu are forța necesară revelării unei personalități unice, caz absolut fără egal, cum numai în mccarthy-ismul american se mai poate găsi, dar pe invers. Două extreme, care au în comun „panica roșie”. Tragedia lui Iuliu Maniu ar putea interesa un regizor ca Marin Scorsese, care a făcut o pagină memorabilă din cazul magnatului Howard Hughes, acuzat de colaborare cu comuniștii, caz semnificativ pentru ce a însemnat maccarthy-ismul sau „panica roșie” – care nu l-a ocolit nici pe Charlie Chaplin! Filmul se numește Aviator (2004), o capodoperă, cu Leonardo DiCaprio în rolul magnatului.
Piesa lui Dinu Grigorescu ar trebui tradusă în engleză de fiica sa, Alexandra Ares, și propusă lui Scorsese. Memoria lui Iuliu Maniu merită o soartă mai bună. E inadmisibil ca noua generație de cineaști români să fie surdă la un astfel de subiect al istoriei noastre și să facă „babardeli”, pe bani publici, de o rușine incredibilă! Se țin de prostioare, de mistificarea istoriei, ca în cazul celebrului jaf al Băncii Naționale, sau de ridiculizarea primului film de lung metraj al lumii, Războiul de Independență (1912). Vânează succesul ieftin. Acum, în libertate, în loc să atace cazuri fundamentale, să scrie pe peliculă adevărata istorie a României, nu fac decât o murdăresc. Mai exact, fac filme anti-românești, pentru uzul unor festivaluri care îi aplaudă pe mungii care jignesc România. Ignorarea unui caz ca Iuliu Maniu, îi condamnă.
Există un lung cinedocumentar despre procesul PNȚ, din 1947, dar filmat în regim de cenzură, cu sunetul obturat. Și mai există o încercare recentă, salutară, a unor elevi de la Colegiul „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, care au făcut un film numit Ultimele zile ale lui Iuliu Maniu. E o strădanie de amatori. L-am stimulat pe Sergiu Nicolaescu să atace un asemenea subiect, dar el se ținea de alde Pangică, iar scenaristul lui, Titus Popovici, de bordelul „Crucea de piatră”. Iuliu Maniu are nevoie de o cinematografie națională, de conștiința unor cineaști adevărați. Statul e dator să finanțeze filme de interes național. Altfel, nu văd nici un rost al CNC, o instituție parazitară. Prin acest caz – soarta lui Iuliu Maniu –, lumea poate afla, ca într-o oglindă fidelă, ce monstruozitate a putut însemna invazia rușilor în România. Și ne poate atenționa la ce tragedii ne putem aștepta dacă suntem indiferenți la amenințarea putinistă.
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Nota redacției. Autor al unei opere impresionante, de excepție („hors du commun”) de o mare complexitate culturală și istorică (pe care timp de un deceniu am studiat-o înainte de a o publica în Jurnalul Bucureștiului al cărui redactor șef și director sunt), prezentă în toate genurile literare, materializată în 124 de volume și cca 5.000 de articole (publicate într-o serie de reviste și ziare românești, printre care, în primul rând, în Jurnalul Bucureștiului), dar și în cele 47 de filme realizate, Grid Modorcea („The Great Mitică”, „Omul bibliotecă”) este fără îndoială, unul dintre cei mai mari și prolifici intelectuali român contemporani (în viață) care a scris și scrie istorie și, foarte probabil, unul dintre (foarte) puținii intelectuali români (de mare clasă) comparabil cu cei pe care am avut ocazia să-i întâlnesc în Franța de-a lungul timpului, cum sunt Jacques Attali, Bernard-Henri Lévy, Jean-Christophe Victor, Marek Halter, Guy Sorman, Christine Angot, etc., sau cei mai tineri Gilles Finchelstein, Louis Chauvel, Vincent Delecroix, Vincent Cespedes, Cynthia Fleury, etc. care pot fi incluși și ei pe „Lista lui Grid” a Polihistorilor Sophianici, co-părtași la Marea Armonie. Atașată profund de această „enciclopedie ambulantă” (probabil fără pereche) atât profesional cât și sufletește, cu ocazia împlinirii a celor 80 de viață, redacția Jurnalului Bucureștiului îi urează un sincer „La mulți Ani” până la adânci bătrâneți, pentru că el este și se consideră, încă, tânăr și mai are multe proiecte de realizat (Thomas Csinta)
Postum Scriptum Polihistorii Sophianici (Grid Modorcea)
Polihistorii Sophianici nu are asemănare lumească, fiindcă face parte din Civitas Innocentiae, adică din Lumea II, lumea unui viitor minunat, în care am vrea să trăim. Gruparea este o asociație liberă, total neînregimentată, de genii, de renascentiști, de personalități cu multiple valențe, de pildă, om de știință-poet-compozitor, de oameni aleși, fără păcate, inocenți, din familia Inocentului Absolut, Iisus Hristos. E o grupare internațională pe bază de afinități elective. Trăiește cu de sine, fără politică, religie și bani.Nu face prozeliți. Oricine cu conștiința curată este liber să se asocieze la gruparea Polihistorii Sofianici, pe care o înființez azi. Viitorul le aparține. Antemergători: Zalmoxis, Iisus Hristos, Mozart, Eminescu, Brâncuși, Enescu, eu și tu, omule purificat. Co-părtași la Marea Armonie:
- Thomas Csinta, profesor universitar și om de știință, redactorul șef și directorul Jurnalului Bucureștiului, al cărui entuziasm vulcanic este inspirat din toate științele lumii
- Florentina Csinta, managerul Jurnalului Bucureștiului, care îi susține îndeaproape moralul inocent
- Elena Armenescu, poetă, medic la bază, a cărei creație mistică este izvorâtă direct din Rai
- Maria Mona Vâlceanu, scriitoare, la baza profesoară de limba și literatura română, reprezentantă a hedonismului literar, a cărei vocație este să caute cu nesaț și să apere Iubirea Ideală
- Paola Bentz-Fauci actriță, traducătoare, cu rădăcini românești, Franța
- Mihaela și Gabriela aka Indiggo Twins, artiste totale, USA
- Peter Ilica („Petrușca”), mare constructor de tuneluri în America, mare iubitor de muzică clasică, nelipsit de la Festivalul „Enescu”, USA
- Richard Owen, fondatorul formației Camerata „New York”, mesager al muzicii universale
- Anthony Oliver Scott, conducătorul secției de critică de la cotidianul „The New York Times”, reprezentant al Spiritului Critic, fără de care lumea ar lua-o razna
- Walter Miclo, USA, producător de film, scenarist, angajat să realizeze coproducția româno-americană „Nemuritoarele”, dedicată gemenelor Mihaela și Gabriela
- Lucreția Eugenia Brezeanu, savant, chimist, înzestrat cu harul de a descoperi lucruri ne-bănuite
- Cristina Marin, medic, care vindecă sufletele cu poezia sa utopică
- Marin Voican, doctor honoris causa al Academiei Dacoromâne, poet și compozitor, care apără cu osârdie tradiția
- Gheorghe Zamfir, artist universal, mesager divin al sunetului primordial;
- Visarion Alexa, regizor-model, ale cărui spectacole sunt pătrunse de idealele pure ale cunoașterii
- Grigore Leșe, artist magic din Țara Lăpușului, care apără cu sfințenie Predania
- Dinu Grigorescu, dramaturg, a cărui vocație rară este să împace turma de rinoceri cu singurătatea gheparzilor
- Mircea Constantinescu, actor divin, a cărui seninătate olimpiană se manifestă atât în viață, cât și pe scenă
- Ion Pecie, om de afaceri (petrolist), al cărui elan creator l-a făcut să dea lumii o Enciclopedie a umorului de buzunar
- David Esrig, marele regizor cartezian, care m-a numit „un Mrozek al României”
- Vasile Blendea, marele fotograf, care mă prezenta peste tot cu titlul „un Lope de Vega al României”
- Dan Pița, regizor de elită, fără vârstă, mereu în avangardă, care de câte ori mă întâlnește (în ultimii ani tot mai rar), îmi spune „Fenomenul”
- Teșu Solomovici, polihistor evreu
- Bartolomeu Constantin Săvoiu, mare maestru francmason, care în Marea Lojă pe care o conduce, stă cu fața la România
- Părintele Valerian, starețul mănăstirii Sf. Mucenic Filimon, care din actor (Dragoș Pâslaru), retras în pustie, purtând roba sfințeniei, s-a preschimbat în monah, îmbrăcând haina Credinței Simple și slujind cu profundă smerenie dumnezeirea
- Și Lista rămâne deschisă….
Indiggo Twins are the stage names for Gabriela Modorcea and Mihaela Modorcea, twin sisters and Romanian-American professional actresses, dancers, singers, and writers. They were born in Romania, received visas for extraordinary artistic abilities, became American citizens and live in New York City. They speak English, French, German and Romanian and sing in seven languages. They wrote, composed, choreographed, designed and perform their Off Broadway play Wicked Clone The Cinema Musical (2018) based on Mihaela’s 500-page novel Wicked Clone or how to deal with the evil (2016). New York City Guide’s Theatre Editor Griffin Miller describes the show as „a rare piece of visual and audio creativity” that „turns the tables on tradition by telling „the story of a vampire bitten by a human being””. They wrote, composed, arranged, designed and performed their original cast recording album of 25 „immortal” songs
Summer in Winter by Indiggo Twins (original composition from upcoming TV series „Wicked Clone”)
Open Up (You’re Free at Last!) by Indiggo Twins
You’ll Love Again by Indiggo Twins
Articole asociate
[…] Twitter Pinterest WhatsApp Articolul precedentStatuia Martirului. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibliotecă”, …Articolul următorStudiu Randstad România Workmonitor 2024. Generațiile care formează tabloul […]
[…] Statuia Martirului. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibliotecă”, … […]
[…] Statuia Martirului Iuliu Maniu. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibl… […]
[…] Statuia Martirului Iuliu Maniu. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibl… […]
[…] Statuia Martirului Iuliu Maniu. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibl… […]
[…] Statuia Martirului Iuliu Maniu. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibl… […]
[…] Statuia Martirului Iuliu Maniu. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibl… […]
[…] Statuia Martirului Iuliu Maniu. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibl… […]
[…] Statuia Martirului Iuliu Maniu. Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea („Omul bibl… […]