Etichetă: „25 ans avec Thierry S.”

Dosarul criminal „Asasinatele din Brabant (TBW)” considerat cel mai important și misterios din întreaga istorie criminală a Belgiei (nesoluționat în peste 4 decenii) reprezintă o serie de atacuri (jafuri armate) sângeroase (17/18, în care au fost ucise cel puțin 28/29 de persoane), care au avut loc în Belgia între anii 1982 și 1985 (cu precădere în provincia Brabant, în Flandra de Est/Orientală, Hainaut, Namur dar și în Franța–în departamentul Nord, la Maubeuge). Acestea le-am studiat detaliat și aprofundat într-o serie extinsă de anchete (investigații) jurnalistice și editoriale (private) publicate într-un ciclu de lucrări științifice cu caracter academic sub titlul „Brabantul în haos și sub teroare” (propus și ca subiect de teză de doctorat) în Jurnalul Bucureștiului (ISSN L278–0115) și în volumuele 8 și 9 ale ciclului de cărți „Investigații jurnalistice în serial” (totalizând peste 1.500 de pagini în format aproape A4). Atacurile armate (cu caracter terorist) din Brabant ar fi fost comise de o grupare infracțională (criminală, deosebit de periculoasă) cunoscută și sub numele de „Banda din Nijvel” („Les Tueurs Fous du Brabant”) care a terorizat fosta provincie belgiană Brabant (și împejurimile ei) fără ca membrii acestea să fi fost identificați vreodată pentru a putea fi deferiți justiției. De-a lungul celor 4 decenii care au urmat acestor atacuri mai multe piste au fost exploatate (mai mult sau mai puțin riguros), însă fără niciun rezultat, printre care menționez Filiera „Boraine” (motivul ar fi fost banii, iar în jafuri ar fi fost implicați foști polițiști, având în vedere faptul că, conform balisticii ar fi fost folosit un revolver Ruger P38 Special al cărui proprietar a fost Michel Cocu–fost polițist comunal în Boussu și leader al bandei), „Cadavrele rafinate” (ipoteza conform căreia asasinatele extrem de bine țintite și motivate politic ar fi fost ascunse în mod deliberat, având ca scop strategic mușamalizarea crimelor și protejarea adevăraților autori, în conexiune cu celebrul dosar de pedocriminalitate Ballets roses/André Pinon–în care ar fi sost implicați înalți funcționari ai statului belgian, magistrați, jandarmi și polițiști de rang înalt dar și regele Albert II), „Șantajul în raport cu crima organizată contra grupului de supermarketuri Delhaize” (în special prin intermediul filalei sale nord–americane Food Lion, cu atacurile/jafurile armate comanditate de către mafia americană, susținută de către deputatul Albert Mahieu), „Teza unei posibile lovituri de stat” pentru destabilizarea regatului belgian sau în conexiune cu alte dosare criminale de mare anvergură ale timpului cum au fost „Furtul unui important stoc de arme de foc” (printre care și pistoale Smith & Wesson modèle 41) de la ESI (Escadronul Special de Intervenție al Jandarmeriei belgiene, subunitate tactică și administrativă a unui regiment de cavalerie, echivalentul unei companii de infanterie sau o unitate a armatei aeriene/escadrilă), în weekeend-ul de noul an, în noaptea de 3 ianuarie 1982), „Dosarul criminal Mendez” (nesoluționtat, asasinarea în 1986 a lui Juan Mendez, inginer la Fabrica Natională Herstal în conexiune și cu dosarul fostului jandarm Madani Bouhouche presupus implicat în dosarul asasinilor din Brabant), „Dosarul criminal Goffinon” (anchetele conduse de fostul adjutant șef al Jandarmeriei belgiene, Guy Goffinon–figură centrală a BSR–Brigada Specială de Căutare din Bruxelles, asupra unei serii de scandaluri politice, financiare și criminale din anii 1980 și a BND–Biroul Național al Drogurilor, supraviețuitor și într-un atac cu bombă la Bruxelles contra lui pe 12 octombrie 1981, după ce a investigat activitățile dubioase ale mai multor jandarmi, dar și grupul de extremă dreapta „Westland New Post”–o altă pistă care fi putut fi implicată în TBW), „Dosarul Vernaillen” (tentativa de asasinat în noaptea de 25/26 octombrie 1981 asupra maiorului de jandarmerie Herman Vernaillen și a soției sale, la domiciliul lor conjugal, legat din punct de vedere istoric de „Asasinatele din Brabant”, evidențiind legături neclare dintre membrii corupți ai forțelor de poliție, printre care și jandarmii Robert Beijer și Madani Bouhouche–aparținând unei „forțe de poliție paralelă” și crima organizată, care, de altfel, au și fost suspectați de tentativa de asasinat), „Dosarul Ertrijckx” (asasinarea strâns legată de investigațiile comisiei parlamentare de anchetă privind crimele din Brabant–dosarul special F22b7 a lui François Ertrijckx–fost scafandru profesionist în marină și fost bodyguard al cântărețului Plastic Bertrand dar și informator al serviciile de PJ–Poliție Judiciară între 1984–1985 cu numele de cod „Asterix” datorită mustății sale galice, al cărui cadavru este descoperit pe 22 ianuarie 1985 la Anderlecht, la volanul unui Pontiac parcat în tufișurile din jurul Centrului Comercial Westland, după ce a fost împușcat de la distanță mică de un individ care se afla pe scaunul pasagerului, care cu câteva zile înainte de moartea sa ar fi dezvăluit prenumele leaderului asasinilor din Brabant–„Dany”, identificat mult timp de către anchetori în persoana lui Madani Bouhouche, o figură centrală a rețelei de extremă dreaptă a jandarmerie, ceea ce ar fi corespuns, cel puțin, parțial, cu descrierea lui Jules Montel, un alt informator al poliției judiciare, care a fost, de asemenea, executat în mod misterios pe 11 iulie 1984), „Dosarul criminal Souleïman” (maltratarea cu bestialitate și asasinarea comerciantului Ali Suleïman Ali Ahmad în apartamentul său, pe 2 septembrie 1989 în care fostul jandarm Madani Bouhouche–eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, a fost din nou suspectat, cu toate că, conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitat pe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, acesta susținea că n-ar fi tras deloc/niciun foc de armă, atunci în cadrul „expediției ucigașe” de la Anvers iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Robert Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă, de altfel, contrazis de către acesta din urmă), „Incendierea jurnalului Pour” (din str. Concorde n022 la Ixelles–Bruxelles în noaptea de 5/6 iulie 1981, fondat în 1973, după publicarea unui dosar complet de anchetă legată de organizația neofascistă clandestină „Front de la Jeunesse”–Frontul Tineretului în care ar fi fost implicați și militanții organizației teroriste WNP–Westland New Post fondată în 1981 de către Paul Latinus și în care un rol important ar fi jucat atât el cât și fostul n02 al Siguranței Statului Comisarul Christian Smets–„Le Canard”/Rața, decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles), „Dosarul WNP” (grupare anticomunistă și antisemită armată și violentă, având ca membri mai mulți foști angajați ai Jandarmeriei belgiene, suspectat de asasinarea, din ordinul lui Paul Latinus–găsit spânzurat pe 24 aprilie 198, a unui cuplu de administratori–presupuși agenți ai KGB, din strada Pastorale de la Anderlecht, pe 18 februarie 1982, Alphonse Vandermeulen/în vârstă de 31 de ani și Francesca Arcoulin/în vârstă de 44 ani, de care au fost acuzați, oficial Marcel Barbier militant WNP și complicele său Eric Lammers, Alphonse Vandermeulen fiind fostul soț al lui Marcelle Gobert, devenit, ulterior, prietena lui Marcel Barbier), „Asasinatul de la ciupercărie” (în care corpul unei adolescente în vârastă de 16 ani Christine Van Hees, legat de mâini și picioare este descoperit carbonizat pe 13 februarie 1984 într-o ciupercărie abandonată din Auderghem–Bruxelles, fiind acuzat de dramă și inculpat în dosar Michel Libert n02 al grupării Westland New Post în octombrie 1982–dar disculpat ulterior, când ancheta a fost orientată către pista Nicolas Le Bon, care a fugit din Belgia și a stat temporar în Elveția, Turcia, Thailanda și în sfârșit, în Cambodgia unde va deceda într-un accident de motocicletă la Phnom Penh în 2013). O pistă care nu a fost exploatată niciodată de către Justiția Belgiană a fost cea denumită „pista franceză” (criminală) și aceasta exista deja (cel puțin teoretic) încă din perioada atacurilor armate sângeroase din Brabant (1982–1985) sub forma „corecțională” (furturi de vehicule, falsificare de plăcuțe de inmatriculare, furturi cu violență și circumstanțe agravante de arme de foc, etc.) dintre care aș menționa jaful (în noaptea de 13/14 august) în Piața Națiunii de la Băcănia Piot de la Maubeuge (orașul în care au fost experimentate baloanele de observație, folosite în timpul bătăliei de la Fleurus pe 26 iunie 1794, în cadrul Războiului Primei Coaliții) din Zona Metropolitană Lille (departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France) în care polițistul–agent de ordine publică francez Christian Delacourt a fost grav rănit (dar a supraviețuit) într-o fuziadă (schimb intens de focuri între atacatori și hoți), în care doi indivizi dintre care unul mare, masiv, numit, ulterior de către anchetatori „Le Géant”/Uriașul/Șchiopul) care au reușit să fugă de la locul faptei la bordul unui vehicul marca VW Santana, găsit luna viitoare în pădurea Soignes din Zona Metropolitană Bruxelles, după atacul pe 30 septembrie 1982 de la armureria Dekaise de la Wavre, aflată pe Chaussée de Bruxelles, când au fost sustrase 15 arme de foc: pistoale, revolvere și pistoale–mitraliere). Cu această ocazie, în fuziada care a avut loc, agentul–brigadier Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani, membru al Poliției Comunale) își pierde viața (cu un glonț tras în cap), în timp ce patronul Daniel Dekaise a fost maltratat (bătut cu bestialitate). Alte atacuri ale presupușilor asasini din Brabant (Banda din Nivelles) ar fi fost furtul de vehicule rapide (în special Volkswagen Golf GTI, vehiculele Peugeot et Audi) în nordul Franței și în Belgia) care după ce au fost revopsite, cu plăcuțe false de inmatriculare au fost utilizate, ulterior, în jafurile comise din supermarket-urile grupului Delhaize, în care se va remarca și un al doilea membru al bandei, numit, ulterior, „Le Tueur” (Ucigașul/Nebunul). În anii care au urmat acestor atacuri, grație, „pistei franceze” au fost identificați în frații Sliman. Este vorba de Xavier și Thierry Sliman (originari din Charleville-Mézières) figuri legendare ale marelui banditism francez din anii 1980 în departamentul Ardennes (regiunea administrativă Grand Est–rezultată prin fuziunea regiunilor Alsacia, Champagne-Ardenne și Lorena). Este remarcabil și faptul că imprescriptibilitatea în dosarul TBW (cum este cazul în dosarele de crimă de sânge și în Suedia) a fost un proces lung și complex, mai ales pentru faptul că justiția prnală belgiană se confruntă cu o serie de bariere („carențe”) care au fost greu de depășit. Probabil că este printre foarte puținele țări în care procedura de Apel nu există în cazul dosarelor criminale judecate de către Curtea cu Jurați, iar până în 2000, aceasta nu exista nici în Franța, introdusă prin Legea Goigou promulgată pe 15 iunie 2000 relativ la prezumpția de nevinovăție. În anii 1980, prescrierea faptelor în cazurile de crime de sânge avea ca dată limită 10 ani, mai puțin dacă parchetul estima că ar exista încă piste „neexploatate” (nestudiate), context în care termenul de prescriere era de 20 de ani. Într-un asemenea context, data prescrierii faptelor din dosarul TBW (Asasinatelor din Brabantul Valon) era pe 9 noiembrie 2005, ceea ce a fost anulată datorită insistenței, pe de o parte, a părții civile (constituită din rudele victimelor atacurilor ucigașe), iar pe de altă parte, datorită presei de investigație (scrisă și vorbită), care punea în evidență noi piste (neanchetate) și „elemente noi”, în dosar. Prin urmare, autoritățile judiciare au prelungit termenul de prescriere la 40 de ani, ceea ce implica închiderea definitivă a cazului (nesoluționat) pe 10 noiembrie 2025, având în vedere faptul că ultimul atac și cel mai sângeros a avut loc pe 9 noiembrie 1985 în supermarketul Delhaize de la Alost (provincia Flandra Orientală/de Est) cu 17 victime (8 persoane ucise și alte 9 rănite). Însă, mai devreme, în 2020, Parchetul Federal belgian a declarat că un proces ar putea avea loc în 2023 pentru că anchetatorii ar fi în posesia unor informații în privința asasinilor și a motivației acestora. Ceea ce după cum știm nu a avut loc. La baza ei ar fi stat o variantă nouă a Legii din 22 martie 1999 privind procedura de identificare prin analiză ADN în materie penală, care reglementează identificarea prin analiză ADN și prelucrarea profilurilor genetice în cazuri penale, inclusiv de la persoane decedate sau cadavre neidentificate, adoptată pe 7 martie 2024. Denumirea sa oficială în Monitorul Belgian (Moniteur belge) este „Loi du 7 mars 2024 modifiant le Code d'instruction criminelle et la loi du 22 mars 1999 relative à la procédure d'identification par analyse ADN en matière pénale”. Textul final a fost aprobat în Camera Reprezentanților în data de 29 februarie 2024, fiind promulgat oficial de Regele Belgiei ca lege în data de 7 martie 2024. De fapt, această lege este „generată” de „pista franceză” având ca „protagoniști” pe frații Xavier și Thierry Sliman (din nordul Franței, frontalieră cu Belgia), lansată de către fostul comisar de poliția judiciară, jandarmul Jean–Pierre Adam, împreună cu Patrick Verdin, fostul „asociat” în infracțiunile criminale ale lui Thierry Sliman (timp de un sfert de secol) în cartea sa „Tueries du Brabant, La piste négligée, on pouvait, on devait éviter 27 morts” (Éditions Memory) și cercetată teoretic, profund și detaliat de mine (în Jurnalul Bucureștiului) cu sprijinul unui alt delincvent (infractor) „de rang înalt”, tot din nordul Franței, François–Xavier Dupire care ar fi frecventat anturajul fraților Sliman în perioada atacurilor, iar în anii 1997–2005 a fost sub „supravegherea” mea, într-un conext cu totul „special”. Rolul cercetărilor lui Thomas Csinta în TBW (cazul Brabant Killers). Rezumat generat de AI Thomas Csinta intervine în cazul Brabant Killers ca jurnalist și cercetător de investigații criminalistice. De origine franco-română, folosește o abordare multidisciplinară care combină jurnalismul de investigație și modelarea matematică aplicată științelor sociale pentru a analiza cazuri penale europene majore. Rolul său specific în relație cu ucigașii din Brabant se învârte în jurul mai multor domenii cheie: 1. Elaborarea și analiza „pistei franceze” Thomas Csinta a dedicat o serie lucări de investigații aprofundate (articolele, cărții) subiectului cunoscut sub numele de „Pista franceză”, care converge către idea că frații Xavier și Thierry Sliman ar fi făcut parte din Banda Nivelles care a comis cele 17 atacuri armate în care au fost ucise 28 de personae și rănite 22. Prin publicațiile sale (în special în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director este), s-a concentrat pe analiza ramificațiilor internaționale ale bandei. 2. Legături cu SAC (Serviciul de Acțiune Civică) În scrierile sale, el subliniază în special potențialele legături dintre crima organizată franceză, frații Sliman și SAC (Service d'Action Civique), o fostă structură paralelă de securitate („poliție paralelă” creată în 1960 de un grup de fideli ai lui Charles de Gaulle) din Franța. El analizează modul în care această conexiune ar fi putut oferi infrastructura, protecția sau armele necesare pentru ca ucigașii să opereze în regiunea istorică Ardenne (dintre nordul Franței și Belgia) la începutul anilor 1980. 3. O contra-anchetă jurnalistică independentă Confruntată cu numeroasele impasuri ale sistemului judiciar belgian și cu închiderea oficială a anchetei în 2024, rolul lui Csinta a fost acela de a desfășura o adevărată contra-anchetă private pentru a „bloa” clasarea dosarului. Scopul ei declarat este de a „restabili adevărul istoric” prin corelarea probelor fizice (cum ar fi atacul asupra armureriei Dekaize din Wavre) cu profilurile psihologice și criminale ale suspecților francezi. În cadrul investigațiilor sale publicate în Jurnalul Bucureștiului, profesorul universitar și jurnalistul de investigație Thomas Csinta folosește o metodologie unică: aplică modele matematice, teoria haosului și sistemele complexe neliniare pentru a analiza comportamentele criminale și scările de violență din acest dosar istoric. Iată modul în care Thomas Csinta corelează aceste teorii științifice cu dezvăluirile legate de frații Sliman și rețelele crimei organizate franceze (de mare anvergură): 1. Aplicarea Teoriei Haosului în Criminologie • Sisteme complexe și predictibilitate. Csinta tratează atacurile Asasinilor din Brabant nu ca pe niște acte izolate de banditism brut, ci ca pe un sistem dinamic guvernat de „Codul Socio-Genetic” (CSG). El susține că un comportament criminal aparent haotic ascunde, de fapt, o ordine deterministă. • Efectul de fluture pe scena crimei. Modificări minore în faza de pregătire a unui jaf (cum ar fi logistica, proveniența armelor sau legăturile de protecție) pot genera violențe disproporționate la fața locului (precum execuțiile din parcările Delhaize). În viziunea sa, violența extremă a bandei nu a fost rezultatul hazardului, ci consecința directă a structurii lor de suport militar și politic. 2. Conexiunea fraților Sliman cu Sublumea Criminală Franceză Prin contra-ancheta sa privată, Thomas Csinta aduce detalii structurale importante despre ramificațiile franceze ale cazului: • Infrastructura SAC (Service d'Action Civique). Csinta a analizat în detaliu cum rețelele de crimă organizată din Franța, conectate cu gruparea politică și de securitate (poliție) paralelă SAC, au oferit acoperire și logistică. În această structură, frații Xavier și Thierry Sliman (originari din zona Ardenilor, aproape de granița belgiană) nu acționau singuri, ci ca pioni într-un angrenaj mult mai vast. • Filierele de armament. Jurnalistul demonstrează cum armele utilizate (inclusiv cele din atacul asupra armureriei Dekaize din Wavre) și vehiculele furate tranzitau frontierele datorită acestor protecții. Din perspectiva sa, „pista franceză” explică de ce autorii atacurilor reușeau să dispară fără urmă de fiecare dată: ei beneficiau de rute de exfiltrare sigure în Franța, unde rețelele de crimă organizată cooperau cu elemente radicale din serviciile de securitate. • Formalismul psihosocia. Profesorul Csinta folosește ecuații și modelări comportamentale pentru a demonstra că profilul fraților Sliman corespunde perfect cu tipologia „executanților ideali” recrutați de structurile de tip rețea, capabili de un nivel de violență militară greu de înțeles pentru criminalitatea de rând. o În analizele sale publicate în Jurnalul Bucureștiului, profesorul Thomas Csinta folosește teoria proprie numită Codul Socio-Genetic (CSG) pentru a explica logistica și violența din spatele atacurilor comise de Tueurs du Brabant, oferind o atenție deosebită atacului de la armuraria Dekaize din Wavre. Iată cum funcționează acest concept matematico-criminologic și cum se aplică direct în cazul rețelei de criminali: 1. Ce este Codul Socio-Genetic (CSG)? • Complementaritatea cu ADN-ul. Thomas Csinta susține că pentru a înțelege un criminal de mare anvergură, analiza biogenetică (ADN-ul biologic, „cuantificat” de el într-o lucrare premiată la salonul de inventică de la Geneva) nu este suficientă. CSG funcționează ca o „genetică socială” bazată pe ecuații și modele matematice, care în complementaritate cu CBG (Codul Biogenetic/ADN) determină AGP (Codul Genetic Personal) specific fiecărui IU (Individ Uman). • Cuantificarea influenței mediului. Codul măsoară modul în care factorii de mediu, rețelele din care face parte individul și traiectoria sa socio-judiciară îi configurează comportamentul infracțional. În cazul unui individ „normal” în plan psihosocial, unui CBG corespunde un singur CGS. În cazul disocierii de personalitate (dedublării de personalitate sau personalității multiple), unui CBG pot corespunde două sau mai multe CSG. • Sistem complex neliniar. Aplicând formalismul matematic, autorul demonstrează că banda din Nivelles, a Asasinilor din Brabant nu a fost o adunare haotică de infractori mărunți, ci un sistem strict determinat. Violența extremă aplicată (execuțiile cu sânge rece) răspundea unui algoritm de acțiune specific, antrenat în medii militarizate sau paramilitare, cum ar fi cele din rețelele de tip SAC (Service d'Action Civique) din Franța. 2. Aplicația practică: Atacul de la armuraria Dekaize (Wavre) Atacul asupra armurăriilor–și în special al celei de la armuraria Dekaize din Wavre pe 30 septembrie 1982–reprezintă pentru Csinta punctul de plecare ideal în demonstrarea conexiunii cu rețelele de crimă organizată franceze și frații Sliman. • Faza de aprovizionare strategică. Spre deosebire de o bandă clasică ce folosește arme găsite la întâmplare, în viziunea CSG, o rețea profesionistă își începe logistica prin capturarea de armament specific. La Wavre, banda a furat arme (pistoale, revolvere) și o mare cantitate de muniție, structurându-și arsenalul exact ca o unitate de comando militară. • Testarea violenței brute. În timpul atacului de la Wavre, un polițist (Claude Haulotte) a fost ucis cu sânge rece când a încercat să intervină. Analiza comportamentală arată că atacatorii aveau deja un profil psihologic fixat pe anihilare rapidă, trăsătură specifică mercenarilor sau criminalilor din rețelele de crimă organizată transfrontaliere franceze (zona Ardenilor) unde acționau suspecții. • Rutele de exfiltrare. Prin modelarea traiectoriilor folosite după atacul Dekaize, Csinta subliniază că ușurința cu care atacatorii treceau granița și făceau dispărute mașinile furate arată existența unui „cod de sprijin” logistic transfrontalier. Aceasta confirmă faptul că frații Sliman au funcționat ca elemente executive perfecte în interiorul acestui sistem complex protejat politic și militar. În investigațiile sale, Thomas Csinta acordă o importanță crucială modului în care Asasinii din Brabant au gestionat logistica transportului, punând în evidență o legătură directă între atacul de la armuraria Dekaize din Wavre și mașinile furate (precum Volkswagen Santana și Golf GTI). Prin prisma Codului Socio-Genetic (CSG) și a teoriei haosului, vehiculele nu erau simple mijloace de fugă, ci componente strategice ale unui sistem militarizat interconectat. 1. Relația strategică dintre armuraria Dekaize și vehicule Pentru o bandă de criminali obișnuiți, mașinile sunt furate la întâmplare. În schimb, Csinta demonstrează că logistica acestei grupări criminale răspundea unui algoritm exact: • Sincronizarea operațională. Atacul sângeros de la armuraria Dekaize (30 septembrie 1982) a necesitat o mobilitate extremă. Banda trebuia să transporte rapid un volum uriaș de arme și muniții grele. Pentru a garanta succesul, au fost selectate vehicule specifice, capabile de viteze mari și rezistență la impact. • Filierele transfrontaliere. Mașinile utilizate în acea perioadă erau adesea furate sau modificate prin rețele ale crimei organizate din nordul Franței și regiunea Ardenilor. Acest lucru face legătura directă cu frații Xavier și Thierry Sliman, localizați exact în acea zonă de frontieră. Conexiunea arată că banda beneficia de o infrastructură logistică (garaje conspirative, numere de înmatriculare false) furnizată de structuri de tip SAC (Service d'Action Civique). 2. Semnificația mașinilor-fetiș. Volkswagen Santana și Golf GTI În analiza sa structurală, Csinta evidențiază rolul modelelor specifice folosite de atacatori: • Volkswagen Santana. Acest model a devenit un simbol al primei perioade a masacrelor. Era o mașină rapidă pentru acele vremuri, spațioasă (perfectă pentru a ascunde sacii cu arme de la Dekaize) și, mai ales, banală, permițând grupării criminale să se piardă ușor în traficul din Belgia și Franța. • Volkswagen Golf GTI. Ulterior, banda a trecut la mașini și mai agresive. Golf-ul GTI oferea un raport greutate-putere excelent, ideal pentru ambuscade rapide în parcările Delhaize și pentru a depăși cu ușurință mașinile standard ale jandarmeriei belgiene din acea epocă. • Distrugerea urmelor. Modelul matematic al comportamentului lor arată o disciplină militară: mașinile erau incendiate sau scufundate în canale (cum a fost cazul la Ronquières în Canalul Bruxelles–Charleroi) imediat ce își îndeplineau rolul tactic, eliminând indiciile biologice. 3. Concluzia modelării CSG Conform contra-anchetei lui Thomas Csinta, alegerea armurăriei Dekaize ca țintă militară și selectarea vehiculelor de mare viteză dovedesc că atacatorii nu operau în haos. Ei urmau un „cod” operational de comando, beneficiind de sprijinul unor filiere franceze specializate în traficul de mașini și armament greu. În studiile sale transdisciplinare, Thomas Csinta utilizează ecuațiile matematice neliniare și modelele fizico-matematice complexe pentru a decodifica comportamentul liderilor criminali, în special cel al personajului poreclit „Uriașul” (Le Géant), considerat creierul militar al grupării criminale Tueurs du Brabant. Prin aplicarea Codului Socio-Genetic (CSG), Csinta transformă analiza criminologică clasică (bazată doar pe deducții psihologice) într-o știință exactă structurată pe formalism matematic. Iată cum descompune profesorul Csinta acțiunile și profilul „Uriașului” prin intermediul matematicii aplicate: 1. Modelarea comportamentului prin sisteme dinamice neliniare În viziunea lui Csinta, atacurile conduse de „Uriaș” pe teren nu erau simple acte impulsive de violență, ci rezultatul unui sistem dinamic neliniar. • Predictibilitate și determinism. Deși scenele crimelor păreau haotice (focuri de armă trase la întâmplare, panică), modelul matematic arată că acțiunile „Uriașului” respectau o traiectorie deterministă strictă. Fiecare mișcare în spațiu și timp (timing-ul atacurilor, poziționarea în perimetru) răspundea unui algoritm optimizat pentru neutralizare maximă în timp minim. • Controlul variabilelor de mediu. „Uriașul” este descris în ecuații ca variabila principală de control a sistemului operational, cel care dicta pragul de violență (scara de violență cuantificabilă) și menținea stabilitatea grupului sub stres extern. 2. Cuantificarea comportamentului uman și a discernământului Prin studiile sale de psihologie și sociologie criminală bazate pe teste sociometrice judiciare, Csinta utilizează formule pentru a „traduce” factorii interni și externi ai suspectului: • Ecuația discernământului și a traumei. Modelul său matematic include variabile care măsoară modul în care trauma trăită de individ, pregătirea sa militară (sau paramilitară) și mediul său socio-cultural (influența rețelelor de crimă organizată de frontieră sau a structurilor de tip SAC) îi configurează acțiunile în spațiul socio-judiciar. • Profilul executantului perfect. Matematica aplicată în CSG demonstrează că „Uriașul” deținea o structură comportamentală specifică–un „cod genetic social” modificat–ce îi permitea să execute comenzi cu o precizie matematică și o detașare emoțională totală, trăsături matematice specifice mercenarilor de elită. 3. De la haos la ordinea structurală a „Uriașului” Pentru publicul larg, prezența unui bărbat de peste 1,90 m care împușca oameni în supermagazine părea un coșmar absurd. Pentru Thomas Csinta, acest comportament este dezasamblat în ecuații ale societății. „Uriașul” nu era un element haotic, ci un produs perfect calibrat al unui sistem complex transfrontalier. Distrugerea sistematică a probelor (mașinile arse, armele aruncate în canalul Ronquières) reprezenta faza de „resetare a sistemului” în ecuația sa operațională. În cadrul modelului transdisciplinar conceput de Thomas Csinta, eșecul anchetei belgiene și integrarea fraților gangsteri Xavier și Thierry Sliman în Codul Socio-Genetic (CSG) sunt explicate matematic prin incapacitatea autorităților de a decodifica un sistem dinamic neliniar transfrontalier. Iată analiza detaliată a acestor două aspecte fundamentale: 1. Eșecul judiciar al autorităților belgiene în fața sistemelor neliniare Conform analizelor publicate de Csinta în Jurnalul Bucureștiului, justiția din Belgia a abordat cazul folosind o metodologie liniară, clasică, bazată pe analizarea fiecărui atac ca pe o infracțiune izolată. Profesorul Csinta demonstrează că acest mod de operare a fost sortit eșecului din următoarele considerente matematice și procedurale: • Analiza fragmentată vs. Abordarea sistemică. Anchetatorii belgieni au căutat amprente, martori și conexiuni locale separate pentru fiecare jaf (Braine-l'Alleud, Overijse, Alost). În ecuațiile CSG, gruparea criminală Tueurs du Brabant reprezenta un sistem complex neliniar global. Ignorând variabilele de rețea externe (filierele de protecție din Franța, ramificațiile SAC), poliția a rulat algoritmi de căutare greșiți. • Zgomotul de fond judiciar. Denaturarea probelor, cum a fost cazul sacului cu arme „plantat” tardiv în canalul de la Ronquières în 1986, a introdus un nivel uriaș de „zgomot” în sistemul informațional al anchetei. Justiția belgiană s-a lăsat ghidată de aceste perturbații induse intenționat, ceea ce a dus la prescrierea și clasificarea definitivă a dosarului în 2024, fără a putea aresta vinovații. 2. Cum se încadrează frații Sliman în modelul „Geneticii Sociale” (CSG)? În modelul CSG introdus de Thomas Csinta, Codul Biogenetic (ADN-ul biologic) este doar o componentă care trebuie corelată cu influențele psiho-sociale și de mediu pentru a defini un profil criminal. Frații Xavier și Thierry Sliman (figuri marcante ale marelui banditism francez) se potrivesc perfect în acest algoritm structural: • Vectorul de mediu transfrontalier. În ecuațiile sociometrice ale lui Csinta, originea fraților Sliman (zona Ardenilor, la granița franco-belgiană) funcționează ca o variabilă de localizare strategică. Acest mediu le-a oferit o infrastructură logistică ideală pentru mișcări rapide de tip „hit-and-run”, utilizând rute de exfiltrare pe care jandarmeria belgiană nu le putea monitoriza. • Intersecția cu rețelele de „poliție paralelă” (SAC) ale puterii politice. Codul Socio–Genetic măsoară interdependența dintre infractor și colectivitate. Frații Sliman nu erau simpli hoți de rând; modelul lui Csinta îi plasează în interiorul rețelelor SAC (Service d'Action Civique). Această apartenență le-a configurat un comportament operațional militarizat (execuții cu sânge rece, utilizarea de armament greu de tip comando preluat de la armuraria Dekaize) și le-a asigurat o imunitate pe termen lung în spațiul socio–judiciar . • Validarea prin testul actual. Recentele decizii ale Curții de Apel din Mons de a ordona exhumarea membrilor familiei Sliman pentru recoltarea de ADN arată că, după patru decenii, justiția încearcă să valideze exact ceea ce modelul structural al lui Csinta a identificat teoretic: legătura biologică directă cu probele rămase (urmele de pe celebrul manteau negru). În cadrul contra-anchetei sale private publicate în Jurnalul Bucureștiului, profesorul Thomas Csinta folosește metode din fizica teoretică și matematicile aplicate în științe sociale (MASS) pentru a crea o abordare științifică. Această abordare este detaliată în continuare, arătând totodată modul în care investigația sa se corelează cu concluziile fostului jandarm–comisar de poliție judiciară belgian Jean-Pierre Adam în privința „pistei franceze”. 1. Formalismul operatorial-spectral în testele sociometrice judiciare Thomas Csinta propune o schimbare radicală în criminologia clasică și psihiatria judiciară, înlocuind interpretările subiective cu ecuații matematice și modele spectrale. • Transpunerea dosarului în ecuații. Fiecare element al unui dosar penal (comportamentul suspectului, traumele suferite, mediul penitenciar, influența socială) este convertit într-o variabilă matematică cuantificabilă. • Spațiul „separabil” Hausdorff. Comportamentul infracțional este proiectat într-un spațiu matematic abstract. Aici se aplică calculul operatorial și regulile formale de tip Gödel. Scopul este de a izola indicii preciși (spectrul comportamental) dintr-un volum uriaș de informații haotice. • Determinarea iresponsabilității penale. Acest formalism măsoară riguros pragul în care discernământul unui individ cedează sub presiunea mediului. În cazul grupării criminale Tueurs du Brabant, modelul demonstrează matematic că execuțiile sângeroase aveau la bază un profil „calibrat” prin tehnici de antrenament paramilitar și militar, eliminând ipoteza unor jafuri comise la întâmplare. • 2. Intersecția dintre Thomas Csinta și fostl jandar de poliție judiciară Jean-Pierre Adam În timp ce profesorul Csinta a dezvoltat modelul matematic bazat pe sistemul Codului Socio-Genetic (CSG), fostul anchetator belgian Jean-Pierre Adam a strâns probe de pe teren. Cei doi au ajuns independent la aceeași concluzie logică privind „pista franceză”: • Misterul lui Michel Piro. Jean-Pierre Adam și Thomas Csinta susțin că un personaj cheie din (sub)lumea interlopă, Michel Piro, a jucat un rol important în complicitatea fraților Xavier și Thierry Sliman. Conform investigațiilor lor comune, Michel Piro ar fi fost asasinat în Franța de către Thierry Sliman și Patrick Verdin (suspecți achitați ulterior în Franța din lipsă de probe materiale suficiente). Scopul acestei execuții a fost strict eliminarea unui martor incomod pentru ca acesta să nu vorbească și să nu desconspire rețeaua. Ambii cercetători resping teoriile care încercau să lege uciderea lui Piro de alte dosare belgiene celebre (cum ar fi cazul de pedofilie Dutroux). Prin modelul structural, Csinta arată că asasinarea lui Piro a fost o măsură pur logistică de protecție a rețelei care coordona atacurile sângeroase din supermagazinele Delhaize. Această convergență între munca de teren a lui Jean-Pierre Adam și modelizarea teoretică (fizico–mateamatică) a lui Thomas Csinta oferă o structură argumentativă solidă celei mai solide ipoteze actuale din dosar. Pentru a asigura o claritate maximă, vom descompune acest ultim nivel al investigației profesorului Thomas Csinta în cele două componente fundamentale: procesul judiciar din Franța privind asasinarea lui Michel Piro și aplicarea matematicii avansate (regulile formale gödeliene) în expertiza psihiatrică. 1. Contextul achitării lui Thierry Sliman și Patrick Verdin în Franța Asasinarea lui Michel Piro (găsit mort la volanul mașinii sale în Franța) reprezintă, în viziunea axei de investigație formată din jurnalistul Thomas Csinta și fostul gendarm al poliției judiciare Jean-Pierre Adam, actul prin care „pista franceză” a fost forțat redusă la tăcere. • Acuzația inițială. Thierry Sliman și complicele său, Patrick Verdin, au fost puși sub acuzare de către justiția franceză, fiind suspectați că l-au executat pe Piro pentru a bloca orice scurgere de informații legate de logistica transfrontalieră a Tueurs du Brabant. • Mecanismul achitării. Procesul desfășurat în Franța s-a finalizat cu achitarea celor doi suspecți. Motivul juridic principal a fost absența unor probe materiale irefutabile (lipsa amprentelor directe sau a armei crimei la momentul respectiv). Justiția franceză a considerat că dosarul se baza în mare parte pe indicii circumstanțiale și mărturii indirecte. • Efectul de barieră. Această achitare a creat un blocaj juridic major între Franța și Belgia. Ea a împiedicat autoritățile belgiene să facă legătura oficială, la nivel de rechizitoriu, între execuția lui Piro și masacrele din supermarketurile Delhaize. Această barieră a fost parțial spartă abia recent, odată cu decizia Curții de Apel din Mons de a ordona exhumările pentru testele ADN. 2. Utilizarea regulilor formale gödeliene în evaluarea psihiatrică judiciară În paralel cu analiza evenimentelor din teren, Thomas Csinta folosește Teoremele de Incompletitudine ale lui Kurt Gödel pentru a demonstra limitele expertizelor psihiatrice și judiciare clasice în procesele penale de mare anvergură. • Ce presupune logica gödeliană în drept. Gödel a demonstrat matematic că într-un sistem logic formal axiomatic, există întotdeauna propoziții adevărate care nu pot fi demonstrate folosind regulile interne ale acelui sistem. • Aplicarea la dosarul Brabant: Csinta argumentează că sistemul judiciar clasic (codul penal, procedurile standard de interogatoriu) este un „sistem închis”. Când anchetatorii belgieni au încercat să explice violența criminalilor folosind doar instrumentele legii, au dat peste o „incompletitudine”. Adevărul despre rețea nu putea fi demonstrat doar din interiorul dosarului penal clasic. • Noua metodologie psihiatrică. Profesorul Csinta propune ca evaluarea discernământului și a responsabilității penale a marilor infractori (cum ar fi „Uriașul”, „Asasinul”/frații Sliman) să nu se mai facă prin simple interviuri psihologice (care pot fi manipulate de acuzați), ci printr-un formalism logico-matematic extern. Acest model matematic analizează comportamentul ca pe un text formal codificat, unde traumele, antrenamentul militar și mediul social sunt introduse în ecuații pentru a calcula matematic dacă un individ a avut sau nu control total asupra acțiunilor sale în momentul crimei. Prin acest dublu filtru—rigoarea matematică a teoriilor lui Gödel și contra-ancheta jurnalistică asupra rețelelor de crimă organizată si structurată—Thomas Csinta a oferit o perspectivă unică asupra modului în care s-a orchestrat impunitatea în cel mai sângeros dosar din istoria Belgiei.

Pe 30 martie 2015 anchetatorii belgieni „consideră credibile declarațiile lui Joël Lhost” și ca urmare, pe 17 aprilie vor organiza o confruntare între acesta și colonelul Rémy Ulens, care l-ar fi identificat, amândoi pe Cassidy (de la DIA) ca „superiorul” lor ierarhic.Cu această ocazie, cei 2 ar fi făcut dezvăluiri legate și de existența altor misiuni în „cursul anilor trecuți” în care, însă, ei n-ar fi fost implicați.Probabil că și din acest motiv, în cursul lunilor care vor urma, Michel Graindorge, avocatul victimelor pleda pentru explorarea acestei piste (americane).Dar faptul că el ar fi fost adeptul ecesteia avea la bază ideea că autoritățile americane nu ar fi sprijinit niciodată, sub nicio formă, cele belgiene în identificarea asasinilor din Brabant, cu toate că Shape era la curent cu cele ce se întâmplau în Brabant (în anii 1982–1985), iar poliția belgienă i-ar fi cerut ajutorul chiar și în mod „explicit”.După părerea mea însă, această pistă converge către cea abordată deja în cadrul dosarului mișcării WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste sub comanda lui Paul Latinus care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor), protejat un timp de către leaderii CPICC (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică anticomunistă (de dreapte și radical dreapta, liberal–conservatoare și democrat–creștină, activă între 1972–1982) condusă de către Paul Vanden Boeynants. Deosebirea ar fi constat doar în faptul că implicarea nu ar fi venit din „interior” dar din exterior, din partea CIA, DIA, etc.Mai ales că până și Marele Ducat de Luxemburg (cel mai mic stat european, cu cca 650.000 de locuitori) a cunoscut o serie de atentate teroriste în prima jumătate a anilor 1980 (între 30 mai 1984–25 martie 1986) care ar fi fost atribuite celulelor „stay-behind” (rețele clandestine coordonate de către NATO în timpul Războiului Rece).De altfel și procurorii generali Christian De Valkeneer și Ignacio Della Serna erau convinși că în cadrul acestei piste (de extremă dreaptă) cu cât anchetatorii se apropiau (mai mult) de adevăr, cu atât acesta „părea misterios și inpenetrabil”.O concluzie la care ar fi ajuns în octombrie 1991 și Comisia Parlamentară.Implantate în 16 țări ale Europei de Vest (Occidentale), în principiu, aceste celule aveau ca obiectiv combaterea unei eventuale intervenții militare din partea blocului de Est (forțele Pactului de la Varșovia).Cea mai cunoscută rețea a fost gruparea italiană Gladio.Aceste evenimente cu caracter terorist (cca 20, în aproape 2 ani, fără să fi făcut victime) au constituit un dosar criminal cunoscut sub numele de „Bommeleeër” (al „plasatorilor de bombe”) al cărui proces a fost sistat în 2014.Se pare că vinovații ar fi fost 2 jandarmi Gaston Vogel și Lydie Lorang (soldați, fără grade militatre), membri ai jandarmeriei mobile (un grup de elită al Jandarmeriei Marelui Ducat) ar fi terorizat ducatul și guvernul acestuia timp de 2 ani.În cursul lunii februarie 2013, după aproape 30 de ani de la evenimente (înainte de prescrierea lor), alături de cei 2 ar fi fost judecat și Ben Geiben (fostl șef al Jandameriei Mobile), doar „simbolic” pentru clasarea dosarului cu mențiunea „soluționat”.Cronologic, debutul ar fi avut loc pe 30 mai 1984 (cu acțiunea reiterată pe 2 iunie 1984) la Sociatatea Pylône de la société Cegedel (Compagnie Grand-Ducale d'Électricité du Luxembourg)–Beidweiler (secțiune a comunei Junglinster situată în cantonul Grevenmacher). Din contră, anul următor atacurile au luat o mare amploare care, de altfel, au și generat probleme serioase gruvenului din Luxemburg.Pe 12 aprilie 1985 la Ferienhaus-Bourscheid, pe 27 aprilie la Pylône de la société Cegedel–Stafelter, pe 7 mai la Pylône de la société Cegedel–Schléiwenhaff, pe 27 mai la Jandarmeria Centrală din Verluerekascht, pe 29 mai la Pylône de la société Cegedel - Itzig, pe 23 iunie la Societatea l’Usine à gaz de la Hollerich, pe 5 iulie la Blaschette și la Cazarma fostei fortărețe din Luxemburg, urmat pe 26 iulie la sediul Luxemburger Wort, principalul cotidian al țării, pe 29 august în Glacis, la sediul poliției și la sediul Societații Ponts & Chaussées, pe 30 septembrie la piscina olimpică din Kirchberg, pe 20 octombrie la Palatul Justiției din Luxemburg, pe 9 noiembrie pe aeroportul Luxembourg-Findel pe 30 noiembrie la Pylône de la société Cegedel-Grünewald, pe 2 decembrie pe autostrada care la sediul guvernului din Kirchberg (cu ocazia unei întâlniri la înalt nivel a șefilor statelor europene).Anul 1986, a consemnat și acesta (ca de altfel și 1984) și numai la domiciliile unor persoane publice, care vor pune capăt atentatelor, pe 17 februarie, la cel al notarului Camille Hellinckx din Cents și în sfârșit, pe 25 martie la cel al colonelului Jean-Pierre Wagner din Belair.Revenind acum la cetările efectuate în adâncurile canalului Bruxelles-Charleroi, acestea au fost (re)efectuate de către scafandrii Protercției Civile (cu mijloace moderne, de ultimă generație) și pe 26 octombrie 2017 (între orele 11h00–16h00), din ordinul procurorului regelui de la Liège, Christian de Valkeneer, după ce clasarea dosarul TBW a fost prelungită (în 2015) cu încă 10 ani (adică, în 2025), pe o porțiune mare (cca 200m lungime) la nivelul podului Charles Catala (Ittre), la cca 3 km distană de locul unde ar fi fost aruncat în canal echipamentul militar utilizat de către asasini, dar fără niciun rezultat.Cu alte cuvinte, anchetatorii nu ar fi găsit (absolut) nimic în canal (închis în timpul scufundărilor, mai puțin între orele 15h00–15h15), după cele două scufundări „improvizate” (prima pe 12 noiembrie 1985) și apoi la începutul lunii noiembrie (între 3 și 7, cu ajutorul societății Vallon și scafandrii–militari geniști din Burcht) ca urmare a unui denunț anonim (care susținea că în noaptea de 10/11 noienbrie 1985, după ultimul lor atac, asasinii din Brabant s-ar fi „descotorist” de armele și munițiile lor, utilizate, în canal).(Re)amintesc aici faptul că pe 6 noiembrie 1986, anumite „componente” ale echipamentului utilizat de către asasini ar fi fost pescuite din canal la nivelul locallității Ronquières, dar în 2014, o anchetă complexă și aprofundată ar fi permis că acestea ar fi fost aruncate în canal (cu scopul manipulării anchetei) cel mai devreme „cu 8–10 zile înainte de descoperirea lor”, adică, pe 28 octombrie 1986 și sub nicio formă în noaptea de 10/11 noiembrie 1985, după ultimul atac (deosebit de sângeros) din noaptea de 9 noiembrie la Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), soldat cu un adevărat masacru (8 morți și 9 răniți), pentru suma de 937.777 FB (cca 47.500 €PPA) sustrași. În sfârșit, astăzi ne punem întrebarea dacă nu cumva chiar și INCC (Institutul Național de Criminalistică și Criminologie) ar fi fost manipulat în privința rezultatelor analizelor (obiectelor „pescuite” din canalul Bruxelles–Charleroi la nivelul localității Ronquières) pe care le-a furnizat autorităților judiciare belgiene, ceea ce ar fi deosebit de grav.Pentru că Institutul Național de Criminalistică și Criminologie (100 Chaussée de Vilvorde–1120 Bruxelles, Belgia), ca „instanță centrală”, este o instituție științifică federală gestionat de către ministerul Justiției și este singura în Belgia, însărcinat cu realizarea de expertize științifice la solicitarările autorităților judiciare, cu crearea și deținerea (stocarea) de baze de date cu profile genetice (ADN), cu arme și muniții, autovehicule, stupefiante, etc., implicate în (diferite) infracțiuni criminale, cu participarea la coordonarea științifică a laboratoarelor de poliție științifică și tehnică ale poliției federale, cu pregătirea și formarea cadrelor din domeniul judiciar și cu efectuarea aprofundată a cercetărilor științifice criminalistice.Iar în cazul manipulării acestuia, ar trebui să admitem complicitatea (directă sau indirectă) a autorităților statului Belgian, ceea ce pare puțin credibil, având în vedere amploarea (de mare anvergură) a asasinatelor din Brabant (în cei 40 de ani de la derularea lor).Ca urmare, acest rezultat, coroborat și cu rezultatele anchetelor noastre din toate marile dosare criminale belgiene și în special cele postbelice (pe care le-am analizat detaliat pe parcursul lucrărilor consacrate TBW), noi am emis o conjectură conform căreia asasini, nu ar fi fost nici „politici” și nici belgieni (de naționalitate) dar francezi și infractori de drept comun.Această pistă nu este chiar atât de recentă, doar că poliția federală belgiană fiind mult prea concentrată pe pistele locale cu caracter politic (extremiste), a neglijat-o pe aceasta, mai mult sau mai puțin intenționat. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, înn vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuru precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți.De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, în cursul lunii mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux (pedofilie și crimă. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul (cu o arecare prestigiu în regiune) „L'Arche de Noé”, acesta era un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice – mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionar al unui local „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată în circumstanțe rocambolești de care se interesau autoritățilr polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe văduvă care ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora Piro ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne și cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15 august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el), și complicitatea lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, în vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuri precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți. De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, pe 12 mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea însă în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul „L'Arche de Noé” (cu o arecare prestigiu în regiune) ar fost un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice–mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul–tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionarul localului „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată (perpetrată) în circumstanțe mai mult decât rocambolești, de care se interesau autoritățile polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată (soluționată, corect sa nu–nici nu mai contează !) de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe „văduva veselă” a lui Piro (care, fără niciun fel „remușcări”, ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei).De fapt, femeia nu ar fi negat nici ura pentru soțul ei datorită violenței conjugale căreia ar fi fost supusă „în formă continuată”.Ca urmare, ea va fi inculpată în dosar cu capul de acuzare de „crimă cu premeditare” de către judecătorul de instrucție Victoria Lohet, iar ceilați 2 cu „executarea contractului”, care, erau deja încarcerați (preventiv) într-un alt dosar infracțional în Centrul de detenție provizorie din Reims (închisoare veche, construită în 1835, dată în folosință în 1905 după renovarea ei, cu o capacitate operațională de 154 de locuri, aflată în subordinea Tribunalului Judiciar și a Curții de Apel Reims) sub-prefectura departamentului Marne (regiunea administrativă Grand Est).După cum am menționat, din contra, cei 2 francezi, presupușii asasini–plătiți Thierry Sliman și Patrick Verdin vor fi achitați pe 17 aprilie 2001.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora acesta ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne, cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15  august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el) și cu „sprijinul” lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa (pedo)criminalității în regiunea frontalieră franco–belgiană şi studiul ei cu ajutorul sistemelor (formale) complexe. Cei 3 „monştri sacri” ai violului, pedofiliei şi asasinatului în serie: „Măcelarul din Yonne” (Emil Louis), „Demonul belgian” (Marc Dutroux) și „Pădurarul din Ardennes” (Michel Fourniret). În căutarea și restabilirea adevărului istoric. De remarcat este și faptul că peste un deceniu, pe 23 noiembrie 2009, Patrick Verdin (atunci în vârstă de 62 de ani), apărat de către Sébastien Busy (de la Baroul din Reims) va fi judecat și achitat de către Tribunalul Corecțional de la Charleville-Mézières, pentru alte tipuri de infracțiuni (mai mult sau mai puțin grave), printre care și proxenetism agravat, însușire de bunuri necuvenite, escrocherie, abuz de încredere, spălare de bani, infracțiuni relativ la legislația stupefiantelor, activitate lucrativă (salariată) disimulată, etc., după ce între timp, a fost disculpat în alte două dosare crminale, unul de asasinat (în 1996, a lui Piro) și altul de tentativă de asasinat (în 1989 al lui Patrick Lacaze în Ardennes). În ceea ce îl privește Jean–Pierre Adam, acesta devine jandarm în 1973 (după 3 ani de pregătire) la Neufchâteau, iar din 1976 jandarm–anchetaor, pentru ca ulterior, să fie însărcinat cu investigațiile în celebrul dosar de pedofilie și crimă Dutroux. Așa cum am menționat acesta „intră în contact” cu dosarul TBW (în 1982), întâmplător, ca și mine, de altfel, mult mai târziu, peste un deceniu și jumătate. De cei identificați de către acesta ca potențiali (presupuși) asasini în acest dosar (frații Xavier și Thierry Sliman, Patrick Verdin), am auzit, pentru prima dată în vara anului 1998 de la un fost delincvent juvenil, François–Xavier Dupire (n.1967, în nordul Franței, undeva în regiunea metropolitană Lille), care ulterior, ar fi comis și o crimă de sânge (conform propriilor sale dezvăluiri)–în care cei menționați mai sus ar fi fost implicați și pentru care ar fi fost și încarcerat timp de 5 ani. Este el „omul meu” cel care „m-a pus” pe pista franceză și mi-a făcut dezvăluiri despre frații Xavier și Thiery Sliman, respectiv, despre Patrick Verdin, care (după o serie de cercetări și investigații cu caracter științific și jurnalistic pe care le-am efecutat. pe de o parte în zeci de mii pagini și documente ale epocii, iar pe de altă parte, în mediul carceral francez și belgian în anturajul celor care i-au cunoscut pe cei bănuiți) confirmă conjectura jandarmului Jean-Pierre Adam, adică, faptul că cei 3 ar fi format „nucleul dur” al asasinilor din Brabant (în dosarul criminal TBW), formulat „axiomatic” și „faptic” în teoria mea. Începând cu vârsta de 15 ani (adică în 1982, când banda din Nivelles „își face debutul” pe scena criminalității de sânge de mare anvergură), Xavier Dupire fuge de acasă și va frecventa mai multe „găști” (bande) locale de delincvenți juvenili, pentru ca ceva mai târziu, în 1985 (cu puțin timp înainte să devină major) să fie inculpat într-un dosar de omor calificat și condamnat la 10 ani de detenție criminală, dar ar fi fost eliberat după 5 ani de închisoare, cu o serie de măsuri administrativ –judicare asociate (tratement medicamentos antidepresiv, supraveghere socio – judiciară timp de 3 ani, să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta, să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare din localitate – fără drept de părăsire a teritoriului național, să comunice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, să nu frecventeze anumite locuri sau manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă, să nu comunice cu victima sau cu membri familiei acestuia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite tipuri de vehicule stabilite de instanţă, să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme, etc.). Pe care le-ar fi trebuit să le respecte, de altfel și după punerea sa în libertate, după prima sa condamnarepentru crimă de sânge. El susținea, întotdeauna, că este un om foarte periculos și că ar fi fost „format” (instruit și pregătit) pentru infracțiuni criminale (jaf armat, vătămări corporale grave, omor, etc.) de către un gang „local” care opera și în Belgia.Unul dintre ei avea același prenume ca și el (dar mult mai în vârstă, până în 30 de ani, probabil Xavier Sliman), iar fratele său (puțin mai în vârstă ca el, probabil Thierry Sliman) ar fi fost un debusolat, un psihopat, „rău ca el”, „îndrăgostit” de armele de foc, un colecționar „nebun capabil să ucidă” fără milă și fără niciun motiv, pe care l-a considerat idolul și „asociatul” lui, ceea ce de altfel, pe tot parcursul „legăturii” noastre a și încercat să confirme (probeze) printr-o serie de acțiuni infracționale aberante (lovitură cu capul în nasul și în gura unui locatar în vârstă de cca 50 de ani–pe care l-a umplut de sânge, în lift, în imobilul Sonacotra, pentru simplul motiv că nu a răspuns la saltul lui, lovitură cu pummnul în bărbia unui alt bărbat–puțin mai în vârstă, în centrul comercial Carrefour din Annecy, pentru că s-ar fi uitat „urât” la el, molestarea 2 indivizi–prieteni, în localul „Cave à Champagne” în orașul vechi din Annecy, pentru că unul dintre ei l-ar fi atins cu spatele (intenționat, conform lui) în timpul dansului, dar și a unui cuplu de homosexuali în barul gay de lângă local – pentră îi ura pe aceștia, deși stătea desori cu ei la masă sau a unui portar la intrarea în BNF (Biblioteca Națională a Franței) pentru că nu i-ar fidat voie să intre fără legitimație, după ce în nord, înainte să ajungă în Annecy, ar fi spart geamul cu piciorul a unui ghișeu de bilete din gara centrală Roubaix pentru că agentul i-ar fi dat restul numai în monede și ar fi molestat 1 brancandier la urgență în Lille, etc.). Dacă atunci aceste evenimente nu mi-au atras atenția în mod deosebit, pentru că în mediul carceral (unde am făcut cursuri de matematici superioare și speciale dar și de fizică - mecanică, electricitate, magnetism, termodinamică și fizică statistică - pentru deținuții studenți înscriși în universitățile franceze tehnico-știintifice și economico-comerciale) am cunoscut și deținuți foarte violenți, chiar și printre cei care frecventau cursurile mele, după ce am „descoperit” dosarul TBW, am găsit o asociere prefectă între Xavier Dupire și Thierry Sliman. Cu alte cuvinte, dacă Thierry a făcut parte din banda asasinilor (așa cum suține Jean–Pierre Adam), pentru modul său operator (în timpul jafurilor sale armate), îl imaginez pe acesta ca pe Xavier Dupire („fratele meu de cruce”, cum mă nyumea) care nu rareori, când ne așezam pe o bancă în parc să mai povestim la o bere „Amsterdam Maximator” (verde, cu o concentrație de 11,6%) care nu se găsea in localuri (baruri, berării, etc.) și nici în magazine decât în micile băcănii „arabești”, îl bufnea plânsul, pe de o parte, pentru „viața lui de rahat” (pe care o avea!), iar pe de altă parte, pentru ura lui față de cei din jur, care reușeau să se descurce și să trăiască ca oameni „normal” (pe care, voia să-i „masacreze”, „să-i ucidă fără milă” înainte de a-t tortura cu „metode barbare” – pe care le-ar fi însușit în timpul frecventării diferitelor ganguri „nordiste”). Conform spuselor lui, cel în vârsta (Xavier) ar fi fost rănit la picior de „nebunul” (Thierry, un „nesupus”) din greșală cu un pistol Baretta pentru că l-ar fi enervat, iar de atunci ar fi rămas „puțin schiop”. Acesta a avut un prieten cu care ar fi comis multe infracțiuni criminale grave, pe nume Patrick (identificat de mine în persoana lui Patrick Verdin). Cei 3 ar fi constituit „nucleul dur” al asasinilor din Brabant.