Etichetă: Antoine Guérini

De Tany Zampa, nu putem să facem „abstracție” niciodată când vorbim de (marea) criminalitate și crima organizată (de mare anvergură), inclusiv, „French Connexion”, de pe Coasta de Azur („din anii de plumb”), iar numele lui ca „naș” al celebrului triunghi infracțional criminal (de tip bermude) delimitat geografic de sistemul urban al metropolelor Marsilia–Toloun–Nisa are rezonanță și astăzi pentru generația BB (Baby Boomers/cei născuți între 1945-1964, Generația X/între 1965-1979, Generația Y/între 1980-1994, Generația Z/între 1995-2009, Generația Alpha/2010–prezent). Fiul unui fost (mic) „borfaș” din Marsilia, Mathieu Zampa, cu studii făcute în „școli bune”, Gaëtan Zampa care își face debutul pe piața infracționalității în anii 1950 ca proxenet în cartierul Saint-Lazare și înainte de a împlini vârsta de 25 de ani era deja administrator al hotelului Réal, cu ocazia unei manifestații comuniste îi spunea lui Gaston Deffere (1910–1986, fost primar socialist al Marsiliei între 1953–1986) cu destulă aroganță: „ Omul cel mai puternic (important) la Marsilia nu sunteți dvs, dar eu”.Câștigând respectul „nașilor” clanurilor (familiilor) mafiote din regiune printre care, în special, al lui Antoine Guérini (n.1902, asasinat în 1967) și Paul Mondoloni (Paul Damien Mondoloni/Monsieur Paul/Petit Paul, n.1916–asasinat în 1985) dar și al lui Robert Léon Arthur Blémant (Monsieur Robert, n.1911–asasinat în 1965 din ordinul lui Antoine Guérini în ciuda opoziției fratelui să Mémé Guérini/Barthélemy Guérini, n.1908–decedat de moarte naturlă–cancer de rectum în 1982, după ce în 1978 este eliberat condiționat după 10 ani de detenție criminală din motive medicale), fost comisar șef la ST (Supravegherea Teritorului) și apoi în cadrul serviciilor secrete militare în timpul războiului, iar după eliberare la DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului, creat pe 19 noiembrie 1944) serviciul de informații al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Națională a Poliției Naționale) care pe 1 iulie 2008 fuzionează cu DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) pentru a da naștere la DCRI (DirecțiaCentrală a Informațiilor Interne), devenită pe 30 aprilie 2014 DGSI (Direcția Generală a Securității Interne), începănd din 1955 Tany Zampa își mută „sediul general” al infracțiunilor sale la Paris (cu scopul unei „specializări”), mai ales în domeniul jocurilor de noroc ilegale din cluburile de noapte și hotelurile de lux, al extorcării de fonduri, al jafului cu violență, etc.), iar ulterior, împreună cu banda „Trois Canards” (Three Ducks Gang), se va lansa și în proxenetism, înainte de a se „consacra” traficului de stupefiante (de mre anvergură). Celebra bandă de crimă organizată își avea sediul în barul „Trois Cannards” (din str. La Rochefoucauld nr.48, Paris 9e), înainte de a deveni un bar „prestigios” din „South Pigalle”, dar era „originar” din Marsilia unde avea și QG (cartierul său general) iar nucleul „dur” al bandei era centrat pe Jacky Imbert (n.1929, „le Mat"/Nebunul, „l'Immortel”/Nemuritorul, „le Matou”/după numele liniei de îmbrăcăminte al soției sale Christine, „le Pacha”/film cu Jean Gabin lansat în 1968, „Ben Hur”/roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace, fost cascador, jockey, skipper, etc., „în timpul liber”), care în ciuda unui violent atac armat împotriva lui pe 1 februarie 1997 (cu 7 gloanțe de calibrul 11.43) va supraviețui și va trăi aproape 90 de ani dintre care, peste 2 ani în Maroc (la Marrakech, cu „sediul său general” în restaurantul de lux „Le Monte-Cristo"), împreună cu Tany Zampa și Francis le Belge (n.1946, traficant de heroină în legătură cu organizația French Connexion–asasinat în 2000), amândoi deveniți, ulterior „nași” ai crimei organizate din Marsilia.Jacky Le Mat (pasionat, printre altele și de Opera), care s-a exilat la Marrakech (într-un „apartament cu 3 camere” cu soția sa Christine–patroana unui salon de estetică „Mohammed V”), după 18 februarie 2008 nu s-a mai „exprimat” în public, până în 2014 (în vârstă de de 85 de ani) când a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de către Curtea Corecțională de la Aix en Provence (Marsilia) pentru extorcare de fonduri.„Ducând o viață magnifică” (de peste 2 ani), printre altele, spunea despre Marsilia (orașul în care și-a desfășurat activitatea infracțională, sic!), la ieșirea din Tribunal: „(...) Acest oraș mă dezgustă astăzi, chiar și numai dacă vorbesc de el, mi se face pielea de găină. Marsilia numai aparține uei persoane (n.r. „naș”), nu mai există respect pentru nimeni (oameni), climatul este grețos. Înainte existau tampoane între lucruri....Oameni care evitau ca publicul, copii să asiste la fuziade, asasinate din străzi. Anumite persoane fac ca aceste lucruri să se petreacă, astăzi, diferit. Dar au greșit. Drogurile înnebunesc copii și trag (n.r. cu arma) pentru orice. Fiind din Toulouse (din naștere) eu nu am fost niciodată legat sufletește de acest oraș, chiar dacă l-am iubit. Astăzi, nu regret deloc că l-am părăsit. (...) Sunt sun un tată împlinit, m-am repatriat (din exilul marocan) atât soția mea Christine (n.r. pe care o cunoaște în 2001 și care îi devine cea de-a 4 soție pe 6 septembrie 2003) cât și cu fiul meu (Jack-Henry, n.19 mai 2004, fratele lui Patricia și Jean-Louis din căsătoriile lui anterioare) la Fuveau (regiuna urbană Marsilia) în casa soției mele. Lui Zampa și Le Belge se vor alătura, puțin mai târziu, Jean-Claude Kella („Le Chanceux"/„Le Diable"/„Yeux bleus", n.1945, traficant de droguri, originar din Toulon–decedat de moarte naturală–cancer de plămâni în 2014, după un sfert de secol de recluziune criminală, din care 15 în dosarul „Topaze”–trafic de cannabis între Maroc și sud-estul Franței, și de cocaină tranzitând prin Brazilia între 1996 et 1998, fost căsătorit cu fata împăratului jocurilor de noroc de pe Coasta de Azur Jean-Dominique Fratoni–prieten intim al lui Jacques Médecin și după părerea mea, implicat în „războiul cazinourilor” de pe coastă și în dispariția lui Agnès Le Roux în dosarul Le Roux–Agnelet–Cazinoul Méditerranée de la Nisa).Zampa, Le Belge și Kella vor fi și protagoniștii dosarului (criminal) de trafic de heroină „Caprice des Temps” (în apele teritoriale Marsiliei) în care este vorba de sesizarea pe 29 februarie 1972 de către autoritățile vamale a 425kg de heroină (record !) provenit de la Miami (SUA), organizat de Kella și un asociat al lui Laurent Fiocconi („Charlot”/„Lolo”/„El Mago”, n.1941, traficant de droguri, membru al organizației French Connexion, dar și al altor rețele de trafic de stupefiante columbiene–decedat de moarte naturală în 2023) cu banii lui Le Belge, care va genera o reglare de conturi deosebit de sângerosă între clanurile mafiote ale lui Zampa și Le Belge în care, din ordinul lui Zampa vor fi asasinați pe 5 septembrie la Canet, trei criminali cunoscuți de pe coastă Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello („Jeannot Cigare”) și Daniel Lamberti (unul dintre ucigașii lor fiind asasinat pe 14 octombrie 1972 în Corse iar celălalt pe 28 octombrie 1972).Pe 26 decembrie, Gualbert Rouvier (în vârstă de 29 de ani, consocut autorităților polițienești pentru jaf și proxenetism, un om de încredere al lui Le Belge) este ucis pe str. Jet d'Eau (în cartierul quartier Saint-Mauront) și apoi alți doi pe 17 februarie 1973 în Belle-de-Mai (cartier din Marsilia în 3e), Emile Chessa (în vârstă de 50 de ani, care voia să-si răzbune nepotul său Daniel Lamberti) și prietenul său André Katchadourian (în vârstă de 41 de ani), pentru ca într-o fuziadă (schimb intens de focuri) pe 31 martie la barul Tanagra (quai de Port nr.218 la Marsilia, între 1968–1973 locul de întâlnire al membrilor organizației French Connection) 4 răufăcători să fie asasinați, de către un comando echipat cu armament de război (format conform surselor mele, foarte probabil din Francis Vanververghe, prietenul său Albert Franconi, Noël Filippi și Vincenzo Parizi–un napolitain condamnat la închisoare pe viață în Italia prin contumacie) dintre care 2 (foarte) apropiați lui Zampa, Joseph Lomini („Toréador”), care l-a excrocat pe Le Belge cu 600.000FFr (cca 680.000€PPA) din ordinul lui Zampa, și Ansan Bistoni („Aga Khan”, în vârstă de 61 de ani, membru de prim rang al French Connection), apoi Jean-Claude Napoletano (un mic răufăcător) și patroana barului Carmen Ambrosino. Pe 12 august 1973 este ucis și fratele lui André Katchadourian, iar pe 24 aprilie 1975, un alt gangster care ar fi participat la măcelul de la barul Tanagra, Vincenzo Parizi, va fi grav rănit într-o fuziadă fusillade la Saintes-Maries-de-la-Mer en Camargue (zona metropolitană a Marsiliei) în fața restaurantului La Brouzetière. În sfârșit, bandei „Tois Cannards” se va alătura și Antoine Cossu („l'Anguille"/n.1940, specialist în bracaje–jafuri armate, arestat, până la urmă, în 2014, la vârsta de 74 de ani, în Austria la Viena, care, în total, ar fi fost încarcerat peste 3 decenii în cariera sa de ciminal), apoi Raymond Mihière („Le Chinois", interpelat în 2012, în vârstă de 61 de ani pentru un vast trafic de cocaină între Peru și Franța, după ce în 2004 a fost condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru un alt trafic între Maroc și Marsilia, interzis de sejur în Franța, motiv pentru care trăia cu soția sa–patroana unei frabrici de săpun în Spania), André Cermolacce („Gros Dédé", în vârstă de 50 în februarie 2005, când va fi interpelat pentru deținere ilegală de arme de foc de prima categorie și corupție de funcționar–polițist, fapte pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executarem iar în 2007 pentru la 18 luni pentru proxenetism), Roland Cassone (implicat în dosarul jocurilor de noroc ilegale „Cercle Concorde” în 2013 la proces scapă de o amendă vamală de cca 7Mil€ amendă, fiind condamnat doar pentru deținerea ilegală a unui pistol atomat Glock 9 mm, la numai 10 luni de închisoare, care până atunci, la vârsta de 70 nu avea cazier judiciar, un apropiat lui Jacky Imbert și a lui Nick Venturi/Dominique Venturi, 1923–2008, discipol al lui Gaston Defferre și om de încredere al senatorului Antoine Andrieux unul dintre cei mai importanți nași ai mediului crimial din Marsilia și French Connexion, care în zile noastre ar trăi undeva prin Simiane-Collongue în regiunea urbană Aix-Marsilia, cu cca 3.000€ grație unei pensi și închirierea a două apartamente), iar ulterior și nepotul lui Jean-Thomas Giudicelli, un naș corsican cunoscut în mediul infracțional sub numewle „U Caputu" Laurent Fiocconi („El Mago"/Le Magicien/„Charlot/„Lolo", 1941–2023, important membru al organizației French Connection, apropiat lui Francis Le Belge, traficant de droguri în „cuplu” cu Jean– Claude Kella–specializat în îmbunătățirea calității heroinei, încarcerat și evadat de mai multe ori, chiar si din penitenciarul de la Atlanta din SUA în 1972 de unde fuge în Columbia– unde obține cetățenia în 1977 și va lucra pentru narco-traficantul Hector Roldan, oficial importator de vehicule BMW la Cali un apropiat lui Pablo Escobar, motiv pentru care a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală prin contumacie, implicat în 2015 în dosarul „papy connection", un trafic de cocaină între America de Sud și Europa, condamnat la 6 ani de închisoare și 50.000€ de amendă de către Tribunalul Corecțional din Marsilia pe 6 noiembrie 2015)Devenit „dușmanul de moarte” alui lui Tany Zampa și asasinat (cu 7 cartușe de calibrul 11.4) pe 27 septembrie 2000 în cafeneau „L'Artois Club” (din sectorul nr. 8 parizian) în primitatea celebrului bulevard parizian Champs-Elysées, de către un comando de motocicliști (cu căști), Francis Vanverberghe (Francis le Belge, n.1946) unul dintre „nașii” legitimi ai mediului infracțional criminal din Marsilia este originar din cartierul Belle de Mai (Marsilia, sectorul nr. 3) și este fiul „legionarului” (angajat în Legiunea Străină) François Vanverberghe (din Croix) devenit, ulterior, tâmplar și al lui Herminia Gomez (europeană din Algeria, de origine spaniolă). În „războiul cluburilor de noapte” care va dura între 1988–1994, prima victimă va fi fratele său, José Vanverberghe, asasinat pe 1 septembrie 1989, în contextul în care acesta din urmă, nici nu prea era implicat în „afacerile” (cu drguri) ale fratelui său Le Belge. Eliberat pe 4 decembrie 1992 (după 4 ani și 8 luni de închisoare), pe 25 noiembrie 1993 el va fi din nou inculpat în dosar, dar din lipsă de probe (fiabile) este pus în libertate.Interzis în regiunile (urbane) Marsilia și Lyon, el se (auto)exilează la Paris, iar pe 22 martie 1996 se căsătorește cu Lydie Fleury și se va muta într-un apartament de pe strada Lord Byron (în proximitatea Champs-Élysées) à Paris, unde duce o viață „confortabilă” din afaceri ilegale (jocuri de noroc, prostituție și proxenetism, extorcare de fonduri, etc.) pe lângă valiza de bani care îi este livrată, săptămânal, din Marsilia (cu scopul „spălării” conținutului acesteia cu „grijă” și „atențe sporită”).În privința asasinului său (asasinilor săi), nu există nicio certitudine.Au existat mai multe piste, cu o probabilitate mai mare sau mai mică „de rezlizare” ca fenomen aleator, care ulterior ai fost abandonate. În ceea ce mă privește, eu sunt convins că Francis Le Belge a fost victima gangului Brise de Mer (uu grup infracțional criminal corsican fondat la sfârșitul anillor 1970 cu „sediul” general în barul cu același nume „Brise de Mer”/briza mării, din cartierul vechiului port din Bastia, în Corsica de Nord) specializat, aproximativ, în aceleași infracțiuni ca și Le Belge (jocuri de noroc ilegale–păcănele, extorcare de fonduri, baruri, hoteluri de lux, cluburi de noapte, proxetentism, spălare de bani, evaziune fiscală, etc.) pentru că victima a încercat să se extindă cu „afacerile” sale fără acordul bandei, cu toate că, în prinvipiu, Le Belge ar fio foat, oarecum, „corect” în afacerile sale.Ca dovadă este și faptul că „parteneriatul” său cu Zampa a funcționat, până când acesta din urmă l-a excrocat în 1972 cu 0,6Mil FFr (cca 0,7Mil €PPA), ceea ce ulterior, a dat naștere acelui carangiu în care au pierit o serie de infractori de ambele părți. Turnat în 1986 de către chimistul François Scapula („Francis le Brun”/„Scapu la Balance”, n.1945, originar din Marsilia, specializat în transformarea morfinei-bază în heroină cu cca 90% puritate, în laboratoare clandestine franceze, asiatice, italiene și americane), cu care va participa (alături de Zampa) la traficul de stupefiante ale organizației French Connexion, după interpelarea lui la Fribourg (în Elveția, în cursul lunii noiembrie 1985), în loc să se predea, Francis le Belge se sustrage arestării și se va „exila” la Paris unde, însă, în 1988 va fi arestat și încarcerat timp de 4 ani în detenție provizorie înainte de a fi eliberat condiționat sub control judiciar.În această perioadă își reface viața cu Lydie Fleury, cu care se și căsătorește pe 22 martie 1996, dar fericirea lui va fi scurtă pentru că pe 27 septembrie 2000 va fi ucis la L’Artois Club, iar în cursul lunii octombrie 2022 vor fi asasinați și alți 2 nepoți de-ai lui care vor prelua „afacera” lui, ceea ce, practic, înseamnă sfârșitul clanului Vanverberghe. Lista „marelui banditism” (francez) conține și alte nume „sonore” devenite adevărate brand-uri legendare ale crimei organizate de mare anvergură. Printre cei „din linia întâi” figurează și Jacques Mesrine („inamicul public n01”) cu un alt asociat al său Michel Ardouin („Porte-Avions”–cu care am avut ocazia să dezbatem la o masă din localul său „viitorul crimei orgamizate” franceze, cu puțin timp înainte de decesul său pe 21 ianuarie 2014) Rédoine Faïd („Le roi de la belle”), François Besse („Prințul evadărilor″), Jean-Charles Willoquet („Frizerul″), apoi, „așii evadărilor” Michel Vaujour și Pascal Payet sau fondatorii–leaderi ai organizației Paul Carbone și François Spirito, Jacky le Mat, Paul Mondolini, etc. Merită să subliniez aici și faptul că „marele banditism” francez este un mediu infracțional criminal foarte special (inclusiv, cel corsican–cel mai criminogen din Europa) foarte diferit de „mafia tradițională” activă în Italia, Europa de Est sau în Asia atât ca structură organizatorică cât și ca mod de funcționare și operativitate. Revenind acum la jaful secolului de la Nisa în 1976, care într-o primă „fază” l-a avut ca legendar „creier” pe Spaggiari („Bert”), până când corsicanul Cassandri („Amigo”) nu-și revendică acest drept în cartea sa, este foarte probasbil, că el n-ar fi ajuns niciodată creierul operațiunii dacă n-ar fi reușit să evadeze de la Palatul de Justiție. Exasperându-l pe judecătorul de instrucție Richard Bouazis cu promisiunile sale (în fiecare joi la ora 14h30–când era extras din celula sa și adus în cabinetul magistratului asistat de avocatul său Jacques Peyrat) că va face dezvăluiri (din ce în ce mai detaliate), conform comisarului Honoré Gévaudan („Ennemis publics, Editions JC Lattès), pe 10 martie 1977 îl convinge pe acesta să rămână singur cu el în birou ceea ce îi va permite lui „folcloristului” Bert („deținutul–model”, cum era considerat de către gardianii închisorii) să sară pe fereastra instituției (de la o înălțime de cca 8m) pe capota unui autoturism lângă care îl aștepta cu o motocicletă, pe baza unui plan bine conceput și pus la punct de către complicii săi de la OAS (fosta Organizație Armată Secretă), Robert Desroches și Michel Brusot. Atunci când Bert este prezentat lui Amigo, grație relației pe care ar fi avut cu un salariat al băncii, cel din urmă îl apreciază spunând despe el că este „unul de-ai noștri, cu pantofi uzați”, ceea ce în jargonul de borfaș însemna „un tip de încredere, fiabil, cu experiență, cunoscător în domeniu”. Tot conform acestuia (ceea ce de altfel, concordă cu realitatea), Bert ar fi și găzduit și banda acestuia (de „égoutiers") la ferma lui (stâna) Les Oies sauvages, aflată în zona urbană a Nisa (la câțiva km de Nisa), printre care îi menționează nominal doar pe „le Grand" (Gérard Vigier), restul vor fi identificați doar prin poreclele lor, „le Fou" (reputat pentru curajul său), „le Mèche", „le Tchoutchou", „le Rieur", „l'Arménien”, „Poupon" („le Petit"), etc.În acest context, Amigo pare să fie „șeful”, iar Bert, doar un simplu membru al grupului care intervine, indirect, cu un „serviciu”. Din contră, construcția unui tunel (8m lungime, 0,8m lățime și 1,3m înălțime) prin canalizările orașului la bancă (care ar fi durat cca 3 luni), se pare că ar fi fost o idee „comună” a celor doi. Numai că Amigo uită să spună că planul acestuia, nu-i aparține, că acesta a fost conceput de către unul dintre membri echipei de sistematizare a orașului de la Primăria metropoliei Nisa (un arhitect) care era în contact cu Bert prin intermediul responsabilului instituției cu organizarea evenimentelor festive (nașteri, căsătorii, etc.), ceea ce, evident, era meritul lui Bert.Dacă ne gândim însă la faptul că cei 2 erau membri ai SAC și, oarecum, „oamenii lui Jean-Dominique Fratoni („nașul” jocurilor de noroc de pe coastă și acționar la cazinouri), care la rândul său, era prieten intim cu familia Médecin („stăpânul” absolut și suprem al metropolei Nisa timp de peste 4 decenii) și poate, nu în ultimul rând, erau în relații (foarte) apropiate și cu foști membri (adevărat, nu de prim rang, dar „second hand”) ai organizației criminale French Connexion, adică, indirect, și „oameni” ai lui Tany Zampa („nașul” marii crime/criminalități organizate din Marsilia) ne putem da seama ușor de faptul că nici Bert și nici Amigo nu erau „creierele” jafului și nici cei care l-au conceput și l-au pus la punct. Primul era doar „furnizor” de idei, iar cel de-al doilea, un simplu „supraveghetor” al derulării evenimentului. Adevăratele „creiere” ale operațiunii erau gangsteri (mafioți) implicați direct (sau indirect) și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur (și în special, de la Nisa), care de altfel, erau responsabili și de dispariția lui Agnès Le Roux, un act criminal de mare anvergură care din 1977 l-a antrenat, pe Jean–Maurice Agnelet (avocatul și amantul ei, președintelele ligii locale a Drepturilor Omului) într-un proces „al secolului” fără sfârșit (pe nedrept), care se va stinge, practic, doar cu moartea lui pe 12 ianuarie 2021 (în Noua Caledonie–un ansamblu de insule și arhipelaguri care constituie un teritoriu ultramarin francez în Oceania, situat în Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific).Și în sfârșit, ajungem la Jean Guy (n.1938), un fost membru activ al celebrei organizații criminale Franch Connexion (creată, oficial, în 1937 de către Paul Carbone la nivel local și cuplul Lucky Luciano–Vito Genovese la nivel internațional) specializat în traficul de droguri (heroină) între Franța și SUA/Canada în anii 1930-1970 pe „calea apei” din portul Marsilia (Franța) către porturile din New York (SUA)/Montreal (Canada). Condamnat la 14 ani de recluziune criminală în Elveția (în 1987) pentru activitatea criminală pe care o desfășura în cadrul unui laborator clandestin de „purificare” a heroinei, după ce este arestat cu complicii săi pe 11 noiembrie 1985 în cabana Les Paccots (Cantonul Fribourg), pedeapsa va fi plungită „prin continuitate” cu încă 10 de detenție criminală în Franța (după extrădarea sa) în dosarul French Connexion, instrumentat de către judecătorul de instrucție André Piller, în special, filiera din care făcea parte traficul de cocaină din sudul țării, care îl considera un „mare profeionist”.În ceea ce privește actul său de „predare” autorităților polițienești, acesta generează, automat, întrebarea de ce acum, la 80 de ani? De ce după 12 ani de cavală (fugă), când în ciuda celor două mandate de arestare emise contra lui, el a încetat să mai fie în atenția autorităților, probabil și din cauza vârstei sale înaintate. După unii (printre care și fostul „specialist” în bracaje/fafuri armate în anii 1981-1985, Yazid Kherfi) pentru a beneficia de o „sancțiene” mai „ușoară (probabil „libertate sub sechestru electroniuc”), sau pentru că ar fi „obosit”, având în vedere fapptul că fuga este dificil de „gestionat” din mai multe puncte de vedere.După părerea mea, Jean Guy (un „aventurier” conform Thierry Colombié, autorul cărții „La Mort du juge Michel”, Editions La Martinière). ar fi avut, într-adevăr, un rol important în traficul local de cocaină, dar pe plan național (și mai ales, internațional), el nu ar fi fost decât „vioara a doua” și nici nu cred că ar fi avut ambiții ca legendarii „nași” ai traficului de stupefiante din generația sa (Tany Zampa, Francis Le Belge, Jean Claude Kella, etc.) să devină un mare (important) caid. În plus, nici ar fi „turnat” niciodată și la cei 80 de ani ai săi, avea din ce în ce mai mult nevoie de îngrijiri medicale (chiar și de anvergură), ceea ce în cavală este dificil de gestionat, mai ales, cu „fonduri insuficiente”. Cu alte cuvinte, Jean Guy s-a predat pentru că a dorit să-și prelungească viața în condiții, oarecum, „decente”. Cu atât mai mult cu cât după 80 de ani, într-o mare majoritate de cazuri sănătatea condamnatului este incompatibilă cu încarcerarea sa, cel puțin în centrele de detenție franceze, ceea ce îi permite încarcerarea lui la „domiciliu” sub supraveghere electronică. Ceea ce de altfel, s-a și întâplat !Menționez aici faptul că ancheta făcută în dosarul „Dzodzet Connection” de la „Les Paccots” (în Elveția) în perioada 1985–1986 va permite magistraților francezi să facă conexiune cu dosarul asasinatului celebrului judecător antimafia–antidrog Pierre–Marie Michel (1943–asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia), cel de-al 2-lea magistrat francez ucis în perioada postbelică, după François Renaud (1923–asasinat pe 3 iulie 1975 la Lyon), în care vor avea loc 3 procese criminale. Vor fi inculpați și judecați François Checchi, François Girard, Charles Altiéri și Homère Filippi. În cursul lunii iunie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Bouches-du-Rhône de la Aix-Marsilia, îi condamnă pe primii doi François Checchi și François Girard, la închisoare pe viață, iar în cursul lunii aprilie 1991 aceași curte îi condamnă pe ceilalți 2 complici (prin contumacie), Charles Altiéri și Homère Filippi, tot la închisoare pe viață. Aflat în posesia unui pașaport fals, Charles Altiéri va fi restat în Cipru, în cursul lunii februarie 1993, grație Interpolui și extrădat în Franța unde aceași curte cu jurați îl condamnă din nou (în cursul lunii ianuarie 1994) pe Charles Altiéri la închisoare pe viață. În ceea ce îl privește pe Homère Filippi, eliberat condiționat sub control judiciar în dosar de la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (în 1982), în ciuda eforturilor depuse de către autroritățile judiciare naționale, de cele europene (Europol) și internaționale (Interpol) nu a putu fi reperat, deci nici interpelat, deși mandatele de arestare contra acestuia, după 4 decenii sunt încă „active”. În sfârșit, pe 11 noiembrie 1985 brigada de stupefiante a Siguranței din Fribourg percheziționează, după un plan conceput și elaborat (meticulos) cu mult timp în urmă, cabana L'Armailli din Les Paccots (comuna Châtel-St-Denis, stațiune de schi), în care la primul etaj polițiștii descoperă laboratorul în care avea loc transformarea morfinei-bază în heroină, ocazie cu care vor fi sesizate (și confiscate) 12kg de herionă pură (valorând pe piața stupefiantelor cca 100Mil €) un record absolut în Elveția. Informația le-ar fi parvenit de la autoritățile polițienești americane (în special, DEA), care bănuiau că foști membri ai French Connexion (anihilat teoretic din 1972) ar fabrica „heroină de înaltă calitate” și care este exportată pe teritoriul lor național. Pista „chimiștilor” ex-French Connexion (Philippe Wiesgrill–„chimistul șef”, François Scapula și Charles Altieri) este privilegiată. Pe 11 noiembrie cei 3 vor fi arestați împreună Jean Guy, Marcel Z. (pe terenul căruia se afla cabana) și Oscar H. (din Fribourg, care le-ar fi servit de „ghid local”).

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care s-au împlinit de curând, 4   decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai  sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!)  din întrega istorie criminală a Franței.Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi!Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură  să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996).Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez - de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard  s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România.Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție). SAC (Seviciul de Acțiune Civică, fondat pe 4 ianuarie 1960), organism „independent" de Partidul Gaulle-ist RPF (Rassemblement du Peuple Français, în legalitate între 1960-1981 creat sub forma unei asociații, conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi „succesiunilor" gaulle-iste, a fost considerat (oarecum), printre altele, și ca o „politie paralelâ”, inițiată în serviciul Generalului de către o „gardă de fideli și „devotați necondiționat" gaulle-ismului. Acesta conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca „obiect de activitate" (principalul scop) mobilizarea poporului francez contra comunismului. Printre membri săi fondatori se disting Jacques Foccart (1913–1997) adevăratul său patron și confident al Generalui, Pierre Debizet (1922–1996, un erou, un vetren al „Franței Libere" ramura  Libération-Nord și BCRA-Biroul Central de Informații și de Acțiune), Achille Peretti (1911–1983), Christian Fouchet (1911–1974), Charles Pasqua (1927–2015) și prietenul său fidel Étienne–Paul–Alexandre Léandri (1916–1995, cunoscut și sub pseudonimele „le Pépé”, „le Vieux Monsieur, „le Petit Monsieur”,  ex-colaborator notoriu al Gestapo, prieten intim cu actorul și cântărețul Constantin Rossi), reconvertit în traficul de droguri (și protejat de către CIA pentru activitățile sale anticomuniste).Înființată (oficial), pe 4 ianuarie 1960 (după sărbătorile anului nou), data înregistrării acesteia la Prefectura Parisului, în principiu, SAC recruta militanți gaulle-iști dar și „alții″ (infractori de drept comun ordinari ai epocii), care puteau servi gaulle-ismului pentru că ar fi fost angajați  în Rezistenta franceză (intre 1940–1944), cum a Joseph Brahim Attia (1918–1972, fost membru al celebrei organizații criminale pariziene „Des Tractions Avant″ (Le gang des Traction Avant, o bandă de răufăcători post-belic, în conexiune cu  Carlingue sau „Gestapo francez din Strada Lauriston” dirijtă de către  Pierre Bonny (1895-944) et Henri Lafont (1902-1944), specializat în spargeri și jafuri armate în zona Place Pigalle în perioada 1940-1960, ex-patron al localului „Gavroche″ la Paris de pe Strada Joseph de Maistre), François Marcantoni (1920–2010, corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut și sub numele de „Monsieur François″/„Commandant″, oficial, girant de cabaret și vânzător de tablouri, în realitate însă, un gangster specializat în furturi cu violență, bracaje/jafuri armate și șantaj, considerat implicat în uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie și Alain Delon, al cărui prieten se considera, ca de altfel și al lui Jean-Paul Belmondo), văr al influentului om politic francez (corsican)  și înalt funcționar al Statului, Jean-Charles Marchiani (n.1943, fost și ofițer în cadrul DGSE–Diretia  Generala a Securității Externe) și Christian David („Le Beau Serge″, 1030–2019, o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, „membru asociat″ al organizației criminale French Connexion, implicat în asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, și foarte probabil al omului politic marocan Mehdi Ben Barka, dar și în asasinarea lui JFK în noiembrie 1963), recrutat de către Antoine Guérini (1902–1967, corsican de origine, membru al clanurilor mafiote din Marsilia, specializat în prostituție și proxenetism și jocuri ilegale de noroc în perioada 1940-1965), asociat cu grupul infracțional mafiot american al lui Carlos Marcello (Carlos Joseph Marcello, 1910–1993, născut în Tunisia, din părinți sicilieni stabiliți la New Orleans în Luisiana, proprietar de sala de jocuri), cunoscut pentru spargeri (jafuri) armate de bănci și trafic de stupefiante, Santo Trafficante Jr. (1914–1987, fabricant de țigări, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat în trafic de droguri și extorcare de fonduri, la Tampa în Florida) și Salvatore Giancana (1908–1975, cunoscut sub mai multe pseudonume, „Samuel Giancana, „Momo", „Mooney", „Sam the Cigar", „Sammy", din părinți sicilieni stabiliți la Chicago în Illinois, membru al bandei de răufăcători Forty-Two Gang încă din tinerețe, implicat, ulterior, într-o serie de asasinate de drept comun și politice). Ca urmare a masacrului de la Auriol (la „bastide” de la Douronne al familiei Massié), la inițiativa grupului comunist al Adunării Naționale, o comisie parlamentară va fi constituită în cursul lunii decembrie 1981, care timp de 6 luni va desfășura o anchetă minuțioasă și va audia 99 martori în cursul a 46 de ședințe, printre care și pe Pierre Debizet, respectiv, pe Charles Pasqua dar și pe foști funcționari ai Ministerului de Interne, cum ar fi Robert Pandraud (fost membru RPR și apoi UMP și director al Poliției Naționale), sindicaliști, jurnaliști (prestigioși), cum ar fi Roger Colombani, dar și personalități ca Jacques Foccart sau oameni politici, cum ar fi Christian Bonnet (fost membru UDF și ministru de interne). În raportul său din 17 iunie 1982, conform rezultatului anchetei (foarte deforabil organizației!), această comisie parlamentară solicită președinției dizolvarea SAC, ceea ce va și avea loc pe 3 august 1982. În ceea ce privește OAS (Organizația Armată Secretă), aceasta era o grupare politico–militară clandestină franceză antigaulle-istă (adică, contra politicii de decolonizare a lui Charles de Gaulle), implicată într-o serie de acte de terorism (cu deviza „Algeria este și va râmâne franceză”),  având ca obiectiv (principal) apărarea intereselor franceze în Algeria și păstarea Algeriei în structura administrativ–teritorială (colonială) a Franței (în contextul războiului de independență declanșat în 1954), care în 1962, prin contribuția importantă a FLN (Frontul de Eliberare Național) la care a aderat si „revolutionarul anarho–comunist”, scriitorul si filozoful Charlie Bauer, îsi câstigă independența. Ca urmare, Pierre Debizet își lasă locul de sef al SAC, lui Paul Comti (comisar de poliție, fost membru al Rezistenței franceze, garda de corp a Generalului). SAC (Serviciul de Acțiune Civică) și OAS (Organizația Armată Secretă), fondate în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), erau, oarecum, organisme (neguvernamentale), practic, în opoziție. Primul „funcționa” (cel puțin, oficial) în slujba Generalului Charles de Gaulle (cu scopul combaterii comunismului), iar cel de-al 2-lea, contra acestuia (în favoarea Algeriei franceze–adică, în favoarea menținerii statutului său de colonie franceză, în particular și contra politicii generale de decolonizare a președintelui). Cert, ambele organizații, cel puțin la data înființării, erau de bună credință, având la bază ideologii cu un profund caracter patriotic și fondatori ireproșabili („moralicesște”) care, tot, cel puțin teoretic, ar fi servit interesele națiunii franceze, dar din puncte de diferite vedere. Există însă și deosebri fundamentele dintre ele. Legătura dintre SAC și crima organizată de mare anvergură (marea criminalitate, marele banditism) de drept comun (sau cu caracter politic) a fost dovedită cu documente („în regulă”), de către Comisia de anchetă parlamentară (la solicitarea lui Mitterrand ales președinte în mai 1981), care de altfel a și condus lichidarea (desființarea) lui în 1982.Investigațiile mele referitor la această legătură dintre SAC și Crima organizată sunt fost confirmate, indirect, prin intermediul unor documente de arhivă. Conform acestora, Edmond Vidal („Monmon ”, n.1946) fostul creier și șef al celebrei Bande (Gangul) de la Lyon (Banda Lyonnais, „gang des Blouses bleues”, „gang des Estafette”, „gang des Métèques”) un grup infracțional „regional”, compus dintr-un nucleu „dur” de 8 bandiți (gangsteri), Pierre Pourrat („Patrick”, „Le Docteur”, „Le Directeur”), Pierre Rémond, Claude Guerry, Joanny Chavel („Le gros Jeannot”, veteran al Răboilui din Algeria), Jean Augé („P'tit Jeannot”), Nicolas Caclamanos (presupus reprezentant al SAC local Lyon), Jean-Pierre Gandebœuf („Christo la guigne”) și cca 7 „asociați” (Robert Gandebœuf, Joseph Vidal, Louis Guillaud–„La carpe", Pierre Zakarian–„Pipo”, Michel Silmetzoglu–„Le grec”, 2 proxeneți notorii, Jean-Pierre Gandebœuf și Jean-Pierre Mercarian – „Mardir”)  specializat în jafuri armate (în perioada 1967–1977, cel puțin 35 între 1070–1974) a afirmat după interpelarea și audierea lui (în legătură cu crimele bandei sale) că el și „echipa lui” ar fi „lucrat” în contul unei „poliții paralele”.Celebru pentru participarea la „jaful secolului” de la Palatul Poștelor din Strasbourg în 1971 (1 Md Franci Vechi, aproape 11 M€PPA), care ar fi servit interesele SAC, banda este bănuită și de asasinarea în 1975 a magistratului François Renaud (1923–3 iulie 1975), primul judecăror asasinat în Franța după cel de-al 2-lea Răboi Mondial dar și în implicarea unor membri ai săi în răpirea pe 9 decembrie 1975 a lui Christophe Mérieux (1966–2006, medic și om de afaceri), atunci în vârstă de 9 ani, fiul lui Alain Mérieux (n.1938 à Lyon, industriaș în domeniul biologiei și biotehnologiei, miliardar și om politic director–fondator celebrului Institut Mérieux (holding familial specializat în biologie, biotenologie, medicină și sănătate publică înffințat în 1897). Din contră, cea mai importantă acțiune armată a OAS a avut loc contra generalului Charles de Gaulle (1890–1970, fost președintele Franței între 1959–1969) în cadrul unei operațiuni militare numită „Charlotte Corday” la Petit–Clamart (regiunea urbană pariziană) pe 22 august 1962 (după terminarea Războiului Algeriei), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie  Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent a uneia dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique–Școala Politehnică, supranumită „X”, considerată cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondată pe 28 septembrie 1794), inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativă Lorena (astăzi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de către Curtea Militara de Justitie (creată de către Generalul Charles de Gaulle în timpul războiului Algeriei, activă între 1 iunie 1962–1963) si executat prin împușcare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortăreața de la Ivry (Fort d’Ivry–una  dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumătate  a secolului a XIX–lea, aflată la  Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul  condamnat la moarte, executat prin împușcare, în Franța.în aceasta operațiune militară Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astăzi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist contra lui Charles de Gaulle și de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max, 1926–2009, militar de carieră, locotenent de artilerie, absolvent al Școlii militare de la Cherchell din Algeria și al celebrei Școli de Artilerie de la Idar-Oberstein din Germania, fost militant de extremă dreaptă–în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, călător și scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze - Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 și ambasador al Franței în Regatul Unit și în Suedia). Locotenent în timpul Războiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de către generalul Charles de Gaulle și se va alătura OAS.Din comando vor face parte și 3 unguri, refugiați în Franța după insurecția anticomunistă de la Budapesta (Revoluția din Ungaria, între 23 octombrie–10 noiembrie 1956), Lajos Márton – autorul cărții „De Gaulle trebuie ucis”, László Varga și Gyula Sári) Celor mentionați mai sus, se vor alătura si alți partizani ai Algeriei franceze,  atât francezi „metropolitani” (din Franța), cat și francezi „pieds-noirs” (din Nordul Africii, în special, diin Algeria).Dintre aceștia  menționez (ca cei mai importanți) pe Gérard Buisines (Leclercq Gérard în vârstă de 36 de ani, fost angajat în Legiunea Straină franceză), Serge Bernier (Murat, Bernard, în vârsta de 29 de ani, fost subofițer în cadrul Batalionului din Coreea–batalion francez de infanterie sub egida ONU), Jacques Prévost (Jean–Marc de Bremonville, în vârsta de 31 de ani, fost sergent parașutist în cadrul aviației militare franceze din Ðiện Biên Phủ–Vietnam), Pierre Magade (în vârsta de 22 de ani, născut în Algeria, dezertor din Forțele Aeriene franceze de la baza militară Luxeuil), Pascal Bertin (Maurice, în vârsta de 20 ani, fost membru al OAS, student în Clasa Pregătitoare la Liceul Saint Louis pentru celebrul concurs al școlii militare speciale Saint Cyr–ESM Saint-Cyr/Școala Superioară de Înalte Studii Militare, fondată pe 1 mai 1802), Louis Honorat de Condé (Pétitou, în vârstă de 24 ani, sublocotenent în rezervă, scriitor, originar dintr-o familie de patrioți francezi), Jean-Pierre Naudin (Vincent, în vârsta de 20 an, student în Clasă Pregătitoare la ESM Saint-Cyr, la Liceul Sant Louis), Alphonse Constantin (în vârsta de 34 de ani, fost soldat în Legiunea Straină franceză, dezertor din ziua precedentă a atentatului), Georges Watin („la boiteuse”, în vârsta de 29 de ani,  inginer, născut în Algeria, căutat de către Poliția Natională franceză pentru acțiunile sale antiguvernamentale în legatură cu  misiunea France III la OAS, al carei șef ar fi fost),  Armand Belvisi (în vârsta de 37 de ani, arestat în iunie 1962 în conditii spectaculoase, în apartamentul unei jurnaliste de la ORTF–Oficiul Radio Televiziunii Franceze, de pe bulevardul Victor Hugo, ca urmare a denunțului lui Wattin, care au inspirat scene din filmul Le Complot–film franco-italo-spaniol realizat de catre René Gainville în 1973), Etienne–Alexis Ducasse (descendent al unei vechi familii de militari de carieră – generali de armată, distinși cu numeroase decorații militare, fost coleg de facultate cu Honorat de Condé, instructor la Compiègne în departamentul Oise), care n-ar fi avut nicio legătura cu atentatul, în afară de faptul ca ar fi împrumutat membrilor comandoului apartamentul parizian al tatălui său vitreg–Generalul de aviație Gaston Venot (1904–1979),  din strada Vaugirard n018, aflat în vacanță, împreună cu mama sa în Austria, din 16 iulie).Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962 (înainte de terminarea Războiului Algeriei) Charles de Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de către un trăgator de elită pe treptele Palatului prezidential Élysée.

Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”.  Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. În sfârsit, revenind acum la Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky.„Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. Carbone si Spirito, împreuna cu Antoine Guérini, ar fi fost implicati si în proiectul de asasinare la Marsilia, al lui JFK (John Fitzgerald Kennedy/20 ianuarie 1961–22 noiembrie 1963, cel de-al 35-lea Presedinte al SUA), în contul mafiei americane, prin recrutarea asasinului Christian David („Le Beau Serge”/n.1930), membru al miscarii gaulle-iste SAC [Serviciul de Actiune Civica – un fel de Politie Paralela, în activitate legala între 1960-1981, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)] la comanda lui Carlos Marcello (Calogero Minacori/1910-1963, criminal si traficant de droguri italo–american din Louisiana, originar din Sicilia, imigrat cu parintii în SUA dupa putin timp de la nasterea sa la New Orleans), Santo Trafficante Jr. (1914-1987, mafiot american, membru al familiei de mafioti italo – americani de la Tampa  implicat în „Pizza Connexion”/1974-1985, din Florida care succede retelei „French Connexion”), Salvatore Giancana (Sam Giancana/Momo/Mooney-„Sam the Cigar, Sammy/1907-1975, gangster american, fiul unui imigrant italian de origine siciliana, care si-a facut ucenicia în cadrul Forty-Two Gang, o banda de raufacatori adolescenti la Chicago aflata sub directia lui Joseph Esposito, colaborator al CIA si al Clanului Kennedy, dar si amantul unei metrese al lui JFK) si a lui James Riddle Hoffa (n.1913, sindicalist american cu origini olandeze, condamnat la 15 ani de recluziune criminala în 1967 pentru coruptie si spalare de bani a mafiei italo-americane din Chicago, gratiat în 1971 de catre Presedintele Richard Nixon/1913-1994, în functie între 1969-1974, disparut în 1975 si declarat mort, oficial, pe 30 iulie 1982, membru al International Brotherhood of Teamsters – Sindicatul soferilor de camioane de cursa lunga nordamericani, fondat în 1903, cu cca 1,4 milioane de aderenti în SUA si Canada – condus din 1998 de catre fiul sau James P. Hoffa/n.1941). Amintesc aici si faptul ca în timpul Regimului de la Vichy (1940–1944), Carbone si Spirito vor adera la Gestapoul German în Franta (La Carlingue) pe care îl vor sustine în invazia „Zonei Libere” (noiembrie 1942) de catre armatele germane (ale celui de-al 3-lea Reich/1933-1945 fondat de catre Adolf Hitler/1889–1945) si italienesti (ale lui Benito Mussolini/1883–1945), cunoscuta sub numele de „Operatiunea Anton”, ceea ce la va perimite sa comita si o serie de infractiuni politico–financiare de tip mafiot fara dificultati (extorcare de fonduri, percepere de taxe de protectie, santaj, prostitutie, etc.). Carbone, moare pe 16 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistentei franceze (activa între 22 iunie 1940 pâna la Eliberare în 1945) contra unui tren de calatori care transporta soldati germani aflati în permisie, în timp ce Spirito, cu putin timp înainte de eliberarea Frantei (pe 8 mai 1945) se refugiaza în Spania, iar mai târziu în America Latina, de unde pleaca în SUA si va contribui pâna în anii 1960 la consolidarea celebrei retele de trafic de heroina  „French Connexion” (în „calitate” de unul dintre sefii sai internationali).  Arestat la New York, el va petrece 2 ani într-o închisoare în Atlanta, dupa care este expulzat si extradat în Franta, unde urma sa fie judecat pentru colaborationism (colaborare) cu Regimul de la Vichy, dar acest proces nu se va mai tine. Cel de-al 3-lea posibil asasin, arestat de catre Inspectorul sef Pierre Bonny, pentru a fi  implicat în asasinarea  judecatorului Albert Prince, Gaëtan L’Herbon („Baron de Lussats”/1888–1962), un gangster originar din Monaco (de unde „migreaza”  în Italia, apoi în Franta, la Nisa, iar ulterior la Londra, unde îsi face „ucenecia” ca barman în cafenele si berarii, venind în contact cu diferite personaje, mai mult sau mai putin „remarcabile”, ale infractionalitatii criminale si a crimei organizate corsicane, pentru ca din 1906 sa se stabileasca la Paris, în cartierul Montmartre (frecventat atunci, cu precadere, de catre membri diferitelor retele ale crimei organizate), este si acesta un personaj, cu o biografie, mai mult decât „turbulenta”.Angajadu-se (voluntar) în Primul Razboi Mondial (1914-1918), în 1920 revine la Paris si devine în 1927 proprietarul restaurantului „Grand Capitole" (un local de noapte), iar în 1929 al localului „Grand Duc" (local tot „nocturn”, pentru cei „invertiti”), între timp fiind însarcinat si cu securitatea Printului Charles II al României (Carol II/1893–1953 ), fiu al lui Ferdinand I (1865–1927) si al lui Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha (1875–1938), Rege al României între 1930-1940 si a lui Henry Torrès (1891–1966), deputat al Departamentului Alpes Maritimes (1932–1936) si senator al Departamentului Seine (Paris/1948–1958), din partea Republicanilor sociali (RS) care sustineau în perioada 1956–1958 actiunile Generalului Charles de Gaulle (1890–1970, presedinte al Republicii Franceze între 1959–1969, Presedinte al Consiliul de Ministri si Ministru al Apararii  între 1958 – 1959). În 1928 este însarcinat si cu apararea legitimitatii Principatului Monaco, iar în 1932 si cu campania municipala a acestuia. Dupa asasinarea misterioasa a lui Albert Prince în 1934, în care Bonny banuieste ca ar fi fost implicat, el este inculpat si încarcerat pentru comercializare de timbre fiscale furate (si falsificate), respectiv, pentru accidentarea din culpa a unui functionar municipal (de la salubritate). În 1937 se va stabili la Nisa si va instala o serie de echipamente de Slot machine  (jocuri mecanice–electronice–video)  în  Monaco, unde moare în 1962. Din investigatiile pe care le-am efectuat în dosar, ar reiesi ca Baronul ar fi fost cel care i-ar fi contactat pe Carbone si Spirito pentru a-l lichida pe judecatorul de instructie Prince Albert. Si tot el ar fi fost însarcinat cu supravegherea derularii evenimentelor. Sa revenim acum la montajele financiare frauduloase americane din zilele noastre, care si ele au zguduit profund, din temelii, atât economia cât si democratia acestei tari, dar care au avut un puternic „ecou” economico– financiar, deosebit de distructiv, în întreaga lume, inclusiv, în Europa. Ambele din perioada The Great Recession (2007– 2012), „Afacerea Madoff” (în 2008), iar cealalta „Afacerea Stanford” („Micul Madoff”, în 2009). Prima este legata de numele omului de afaceri american evreu, originar din cartierul Queens al New Yorkului, Bernard Lawrence Madoff  („Bernie”/n.1938), Presedinte–Fondator al societatii de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, deosebit de activa în NASD (National Association of Securities Dealers–Asociatia Nationala Americana a Agentilor de Schimb) care în 1971 creaza NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations), o bursa de valori tehnologice (1990–1991) aflata astazi pe locul secund al pietii de actiuni (financiare) în SUA, respectiv, la NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street, principala platforma de schimburi a Bursei de la New York (cea mai mare bursa de valori din SUA si din lume) care apartinea între 2007–2013 grupului NYSE Euronext, rezultat prin fuziunea dintre Euronext (piata bursiera a Zonei Euro din Amsterdam cu o capitalizare de cca 3.000 Md€) si Archipelago Holdings, iar din 13 noiembrie 2013 se afla sub controlul IntercontinentalExchange – o piata bursiera bazata în Atlanta, fondata în 2000. Astfel, putem face o idee despre grandoarea (amploarea, dimensiunea) afacerii Madoff  (având la baza Bernard L. Madoff Investment Securities LLC), care utilizând Algoritmul (Schema, Lantul, Piramida) Ponzi timp de 48 de ani, între 1960, respectiv, criza bancara si financiara din 2008 – caracterizata prin liquidity crisis si soldata cu stock market crash în toamna anului 2008 (cea de-a 2 a faza a crizei financiare din perioada 2007–2010, dupa subprime mortgage crisis din vara anului 2007), a reusit sa escrocheze societatea civila americana cu cca 60-65Md$US (aproximativ, ½ din PIB-ul României). Mentinez aici si faptul ca dupa ce  Bernard L. Madoff Investment Securities LLC  devine una dintre principalele societati de investitii în NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street si una dintre primele 5 ale NASD (National Association of Securities Dealers), „Bernie”, devine, printre altele, între 1990–1993, chiar si presedintele NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) si cel putin aparent, parea a fi un inovator („revolutionar”) în cadrul burssei de valori electronice. Arestat  pe 12 decembrie 2008, dupa the stock market crash (si ca urmare a efectelor acesteia), pe 29 iunie 2009, Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” pentru toate acuzatiile care i-au fost aduse, va fi condamnat de catre un Grand Jury (compus din 23 de jurati)  al  Tribunalului Statului New York, la 150 de ani de recluziune criminala (sanctiune penala maxima prevazuta prin lege). Fara sa fi facut Apel la sentinta, Madoff  îsi executa pedeapsa cu numarul matricol n°61727-054 la FCCB (Federal Correctional Complex din Butner) din Carolina de Nord, cel mai mare centru medical al Biroului Federal al închisorilor americane (care o si gestioneaza), alaturi de alti 3.489 de detinuti masculini (pentru o capacitate totala de cca 5.000 de locuri). Cunoscuta si sub numele de „Tabara pufoasa" (având în vedere personalitatile remarcabile ale mediului infractional criminal, care sunt încarcerate aici, printre care si: „Jonathan Pollard, fost analist la CIA, condamnat pentru spionaj în favoarea Israelului; Carmine Persico, padrino istoric al familiei mafiote Colombo din New York; Omar Ab-Rahman, Seicul egiptean care ar fi comandidtat atentatul contra World Trade Center în 1993; Joseph Testa, celebru killer al mafiei, al familiei Gambino de la New York–unul  dintre cele 5 familii mafiote, cele mai reputate din New York, etc.), FCCB, este o închisoare „medicala” fara gratii la ferestre, care seamana mai mult cu o „tabara americana cu vaste spatii verzi, cu sali de gimnastica, cu biblioteca si mese de biliard, sauna, o capela, etc”, în care sunt „retinuti” (privati doar de libertate de „deplasare la distanta”) „câini de rasa” (cu „lesa la gât”), printre altii si o serie de fosti infractori bogati.Ca urmare al dezastrului financiar provocat de catre Madoff (cel mai mare din  istoria SUA,  având la baza o escrocherie bazata pe un montaj financiar fraudulos), pe 11 decembrie 2010, unul dintre baietii sai Mark Madoff, implicat  si el într-o oarecare masura în afacerile financiar–bancare ale tatalui sau, este descoperit spânzurat în apartamentul sau din Manhattan. Este cel de-al 2-lea caz de siuncidere în acest dosar, dupa cea a omului de afaceri francez René-Thierry Magon de La Villehuchet (1943–2008, fost membru al celebrului club nautic NYYC–New York Yacht Club), care se siuncide (taiându-si venele) pe 22 decembrie 2008 (dupa arestarea lui Bernard Madoff pe 12 decembrie), în biroul sau de pe Madison Avenue (din centrul Manattan-ului) la New York, care, prin investitiile personale (prin intermediul societatii sale Access International Advisors), în nebuloasa piramidala de tip Ponzi a lui Madoff, a pierdut cca 1,4Md$US (dintr-un total de investitii de cca 3Md$US, pe care i-a gestionat si  care au participat si alte societati importante, ca Lux Alpha cu o investie de cca 825Mil$US). Dar nu numai La Villehuchet a fost un „big looser”  în piramida financiara de tip Ponzi a lui Bernie, dar si celebrul producator, regizor si scenarist Steven Spielberg (The Entertainment Kin/n.1946, distins cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Knight Commander of the Order of the British Empire, Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor, Knight Commander's Cross of the Order of Merit of the Federal Republic of Germany, etc., respectiv, cu numeroase premii cinematografice, printre care si de 3 ori cu Premiul Oscar, „pentru cea mai buna regie” – de 2 ori  si „cel mai bun film”, Premiul Sindicatului American al Regizorilor, etc.). Printre marii perdanti se numara si reputate institutii financiare (americane, japoneze, elvetiene, spaniole, franceze, britanice, etc.) sau fundatii de renume, printre care si cea a Laureatului Premiului Nobel pentru Pace în 1986 Eliezer Wiesel (1928–2016, supravietuitor al lagarelor de concentrare naziste Auschwitz si Buchenwald, absolvent al Facultatii de Litere a Universitatii Paris–Sorbonne, profesor universitar, erudit al iudaismului, scriitor în limbile franceza, englezan idiș și ebraică, filosof si militant politic evreu – naturalizat  merican în 1963 – de origine româna, membru al Academiilor Americane de Arte si Litere, respectiv, de Arte si Stiinte,  distins cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare si Knight Commander of the Order of the British Empire, cu Medalia de Aur al Congresului American, respectiv, Medalia Prezidentiala a Libertatii), unul dintre fondatorii în 1993 al fundatiei USHMM (United States Holocaust Memorial Museum) si Doctor Honoris Causa a peste 100 de universitati,  printre care, cele mai renumite: Harvard, Yele, Stanford, Cambridge, Princeton, Columbia, Oxford, Normale Sup (ENS–Scoala Normala Superioara), Sorbonne (astazi, Université Paris 1/Panthéon – Sorbonne), Universitatea ebraica din Irusalim, etc.  Cele mai mar pierderi (peste 1 Md$US) au fost înregistrate de catre institutiile financiar bancare: Fairfield Greenwich Advisors (cca 7,50Md$US), Kingate Management (cca 3,50Md$US), Tremont Capital Management    (3,30Md$US), Banco Santander            (3,10$US), Medici Finanz (Bank Medici din 2003, cca 2,10Md$US), Ascot Partners    (cca 1,80$US), Access International Advisors si Fortis Bank Nederland (cca 1,40Md$US), UBP (Union Bancaire Privée, specializata în gestiunea averilor fondata în 1969  de catre Edgar de Picciotto, dispunând de un capital de cca 125,3 Md CHF/130Md$US) si HSBC[1] (cea mai mare banca uropeană din punctul de vedere al capitalizării, înfiinţată în anul 1865 la Hong Kong şi Shanghai sub numele  de „The Hongkong and Shanghai Banking Corporation Limited”, de către scoţianul Thomas Sutherland, pentru a finanţa Extremul Orient), cca 1,00Md$US, fiecare.Între 100Mil$US–1 Md$US: Ruth and Carl J. Shapiro Family Foundation, RBS (Royal Bank of Scotland), Management Consulting Group PLC, BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria), Man Group PLC, Reichmuth & Co., Nomura Holdings, Maxam Capital Management, EIM SA EIM (Privately Owned Investment Manager). Alti cca 23 de potentialoi clienti ar fi pierdut sume cuprinse între 1– 100Mil$US. Pe 20 februarie 2009 lichidatorul judiciar Lee S. Richards al Bernard Madoff Investment Securities LLC (numit de catre Judecatorul Federal Louis L. Stanton), ar fi recuperat 650Mil$US, iar pe 17 decembrie 2010, alte 10Md$US ar fi fost recuperate de catre autoritatile americane, dintre care cca 7,2Md$US ar fi apartinut lui Jeffry M. Picower (1942–2009) un fost investitor american implicat în scandalul escrocheriei Madoff. Conform unor documente apartinând New York Times, s-ar parea ca pâna în prerent, cca 720.000 de investitori (în afara SUA) ar fi fost rambursati de catre bancile implicate în cea mai mare escrocherie a acestui secol (cel putin, pâna în prezent). Printre institutiile financiar–bancare franceze care au avut pierderi importante putem mentiona: Natixis SA (cca 450Mil€), BNP Paribas (cca 350Mol€), AXA (cca 100 mil€), Dexia (cca 85 Mil€), iar Crédit Agricole, Groupama si Société Générale, fiecare cu cca 10Mil€, în timp ce pierderile micilor investitori ar fi înregistrat un prejudiciu de cca 40Mil€. În sfârsit, nici celalalt fiu al lui Madoff, Andrew Madoff, care nu a fost implicat în afacerile tatalui sau, n-a fost mult mai norocos. Acesta moare de cancer limfatic pe 3 septembrie 2014.În sfârsit, pe 20 decembrie 2012, Peter Madoff  (n.1945), fratele lui Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” ca de altfel si fratele sau Bernard (în 2009) este condamnat si el, la 10 ani de închisoare pentru falsificarea conturilor societatii de investitii familiale Medoff, în cadrul caruia era angajat (salariat) în calitate de „gardian al conturilor”, precum si la confiscarea integrala a averii (în valoare de câteva miliarde de dolari US), conform Procurorului de Manhattan Preet Bharara, respectiv, Judecatorului Laura Taylor Swain. De altfel, contra lui Petrer Madoff (care lucrat timp de peste 3 decenii cu fratele sau Bernard Madoff, doua acuzatii grave au fost formulate: „complot la frauda financiara” datorita „declaratiilor false facute investitorilor si autoritatilor de la SEC ( Securities & Exchange Commission („Jandarmii Bursei” de pe Wall Street) si „falsificarii dosarelor”, respectiv, „inducerea în aroarea a IRS” (Serviciul Impozitelor Americane). Fiul lui Ralph Madoff (1910–1972, instalator de meserie, devenit agent de schimb) si Sylvia Muntner (1911–1974), descendenti din parinti evrei imigranti în SUA (cu origini în Polonia, România si Autsria), dupa obtinerea diplomei de bacalaureat în 1956 la Far Rockaway High School, Bernard Madoff frecventeaza un an Universitatea din Alamama. Devenind membru al Fraternitatii Sigma Tau Alpha Mu, acesta obtine licenta în stiinte politice la Hofstra College în 1960, pentru ca începând din 1961 sa înceapa sa studieze dreptul la Brooklyn Law School, pe care, ulterior, îl abandoneaza. În ciuda unei calificari profesionale si a unor studii superioare, reusite (mai mult sau mai putin aprofundate), Madoff debuteaza în „viata activa” înca în perioada studiilor ca instructor de natatie în Long Island, pentru ca în 1960, în calitate de „întreprinzator autodidact”, sa-si creeze propria societate de investitii cu 5.000$US. Peste 48 de ani, în 2008, în momentul arestarii sale, când fondul sau de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC a pierdut deja 50Md$US, „Bernie” (care gestiona înca cca 17,5 Md$US, corespunzând fondurilor a cca 17–20 de depunatori) poseda mai multe proprietati luxoase la New York si în regiunea sa urbana (la Roslyn si la Montauk), precum si a un apartament în Mahattan, estimat la cca 5,5Mil$US. Dar Bernie avea proprietati somptuoase si în afara Statului New York, la Palm Beach în Florida, la Antibe (regiunea urbana Cannes) pe Coasta de Azur, iar în calitatea sa de membru al Palm Beach Country Club, el era si proprietarul unui avion privat, respectiv, a mai multor iahturi (nave sportive sau de agrement), printre care si unul deosebit, Bull. Interesant este si faptul ca daca în primele 3 decenii de „întreprinzator autodidact” (1960–1990), Madoff, ar mai fi facut, totusi, si investitii reale (mai mult sau mai putin profitabile), iar în calitatea sa de gestionar de hedge funds (fondri speculative, alternative, de arbitraj, etc.), el promitea investitorilor sai o dobânda anuala cuprinsa între 8–12% la început, ajungând, ulterior pâna 16-17% (ceea ce reusea „sa si acopere”), în ultimele 2 decenii de activitate (1990-2008), el ar fi renuntat si la acestea. Conform unor documente al FBI, Bernie ar fi recunoscut pe 11 decembrie în fata propriei sale familii ca n-ar fi (re)investit niciodata niciun cent din banii investitorilor sai. Cu alte cuvinte, fondul sau de investitii de invesitii (de tip, priramidal – Ponzi), Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, ar fi fost întretinuta, în exclusivitate, ca de altfel si propriile sale „cheltuieli” familiale, numai din fondurile depunatorilor. Ca urmare, arestat pe 12 decmbrie, Bernie, este repus în libertate contra unei cautiuni de 10Mil$US. Peste exact 3 luni, el va pleda „cupabil” (vinovat) în fata „marelui juriu” (Grand Jury) al tribunalului Statului New York, iar verdictul în procesul sau urma sa fie pronuntat pe 16 iunie 2009.Dar între timp, Irving H. Picard (n.1941, absolvent al facultatii de Drept a Universitatii din Boston, membru al Baroului de avocati din New York din 1982, partener al Cabinetului de avocati Baker Hostetler - American law firm founded in 1916) numit de catre Judecatorul de District Lawrence McKenna, noul administrator judiciar în dosarul lui Bernie, va depune plângere contra acestuia, pentru recuperarea a cca 10Md$US virate de catre Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, diferitelor institutii financiar – bancare carora le era dator, iar în ziua în care urma anuntarea sentintei, acesta primeste (surprins) 8.848 de plângeri legate de 3.565 de conturi ale fondului de investitii Madoff, motiv pentru care sentina va fi anutata doar pe 29 iunie 2009. Cum Bernie nu va face apel, sentinta de condamnare a lui la 150 de ani de recluziune criminala (maxima, conform legii), cu confiscarea integrala a averii acestuia, ramâne definitiva. Merita sa subliniez aici faptul ca Picard, însarcinat cu lichidarea judiciara  a societatii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, estima ca cca 2.000 de persoane fizice sau morale (juridice) ar fi realizat câstiguri importante gratie fondului de investii al lui Bernie si acuza cca 1.000 de persoane ca ar fi fost complicele lui (mai mult sau mai putin) într-o forma activa sau pasiva. Acesta reclama suma de 6,4Md$US celei mai mari banci americane JPMorgan Chase & Co. cu sediul social la New York si cu cele comercial– bancare la Chicago (având o capitalizare de cca 410Md$US si o cifra de afaceri de cca 103Md$US, respectiv, un rezultat net de cca 25Md$US, cu active în valoare de cca 2.513 Md$US, realizat prin intermediul celor cca 235.000 de salariati în 60 de tari), principala banca al fondului de investii al Lui Bernard Madoff, un holding financiar creat pentru prima data în 1799 si (re)fondat în ianuarie 2001 prin fuziunea dintre Chase Manhattan Bank (1954–1976, banuita de catre FBI ca ar fi fost o banca colaborationista cu cel de-al 3-lea Reich/fondat pe 1 septembrie 1799 de catre Aaron Burr Jr./1756–1836, fost cel de-al 3-lea Vicepresedinte al SUA/4 martie 1801–4 martie 1805, sub numele de Bank of the Manhattan Company situat pe Wall Street n°40 pâna în 1877, devenita Chase National Bank/1877–1954 sub directia lui John Thompson/1802– 1891, atunci Secretar de Stat al Trezoreriei si Salmon Portland Chase/1808–1873, un abolitionist convins, fost Senator si Guvernator al Statului Ohio în timpul Războiului de Secesiune–Razboiul Civil American/12 aprilie 1861–9 aprilie 1865, iar ulterior, secretar al Trezoreriei celui de-al 16-lea Presedinte al SUA, Abraham Lincoln/ 4 martie 1861–15 aprilie 1865 si Presedinte al Curtii Supreme) si J.P. Morgan & Co., banca americana de investitii fondata în 1871, printre altii de catre bancherul si omul de afaceri Junius Spencer Morgan/1813–1890 casatorit cu  Juliet Pierpont/1816–1884, parintii celebrului bancher si colectionar de arta  John Pierpont Morgan/1837–1913, fostul proprietar al gigantului transatlantic RMS Titanic, lansat pe 31 mai 1911, pus în functiune pe 10 aprilie 1912 si scufundat în noaptea de 14–15 aprilie în Oceanul Atlantic). Tot Picard, reclama 9Md$US bancii HSBC (din Hong Kong) si 2,5Md$US bancii elvetiene UBS Group[2] (societate de servicii financiare cu sediile la Basel şi Zurich şi rezultă din fuziunea dintre două mari bănci elveţiene private, comerciale şi de investiţii: Union de Banques Suisses şi Société de Banques Suisses, anunţată pe 8 decembrie 1997). El va depune plângere pentru suma de 425Mil$US si contra institutiilor financiar–bancare  Citigroup Inc., cu sediul la New York (membru din 17 martie 1997 al Dow Jones Industrial Average, creat pe 26 mai 1896–cel mai veche indice bursier din New York si din lume), rezultat pe 7 aprilie 1998 din fuziunea cu Travelers Group (societate pe actiuni de asigurari finantat atât din fonduri private cât si publice, creata în 1853) care cu un total de active de cca 1.800Md$US si 220.000 de salariati (respectiv, cu cca 200 milioane de clienti în 100 de tari) se plaseaza pe locul 12 pe plan modial. O alta plângere pentru 400Mil$US, contra BNP Paribas (cea mai mare banca franceza si prima banca din Zona Euro, respectiv, cel de al 5-lea grup bancar international, prezenta în 74 de tari, fondat în 1822 la Bruxelles sub numele de Société générale de Belgique, devenit Comptoir national d'escompte de Paris în 1848,  Banque de Paris et des Pays-Bas, ancêtre de Paribas în 1872, Banque nationale pour le commerce et l'industrie în 1932, BNP - Banque nationale de Paris în 1966 si în sfârsit, BNP Paribas pe 23 mai 2000), cu o capitalizare de 85Md€ si fonduri proprii de 200Md€ cu un bilant contabil de cca 2.000Md€. Si în final, contra institutiilor financiar–bancare Capital Research (The Capital Group Companies/Capital Group, unul dintre 3 cele mai mari organisme de gestionare ale fondurilor de pensii din lume, împreuna cu The Vanguard Group si Fidelity Investisment, creata în 1931 de catre  Jonathan Bell Lovelace/1895 – 1979);   ABN AMRO (banca comerciala de investitii olandeze, membra a indicelui AEX Amsterdam Exchange Index (creata în 1991 în urma fuziunii dintre ABN si AMRO Bank), cumparata pe 10 octombrie 2007 (contra sumei de 70Md€, ceam mai mare suma platita vreodata în sistemul bancar) de catre consortiul format din  Ageas (grup de asigurari belgiene creat în 1990, cu o capitalizare  de cca 7,5Md€ si fonduri proprii de cca 8,6Md€, pentru o cifra de afaceri de cca 12Md€, realizat cu cca 13.000 de salariati), RBS (Royal Bank of Scotland, fondata la Edinburgh în 1727, cu sediul în St Andrew's Square, cea mai mare banca scotiana, cea de-a 2-a în Marea Britanie si în Europa, respectiv, a 5-a în lume din punctul de vedere al capitalizarii, cu o cifra de afaceri de cca 47Md€, realizata cu un efectiv de cca 120.000 de salariati) si Santander (creata în 1857, devenita în 1999 prin fuziunea dintre Banco Santander si Banco Central Hispano, cea mai mare banca spaniola si una dintre cele mai mari europene si mondiale, cu sediul operational la Boadilla del Monte din Madrid, cu o capitalizare de cca 75Md€ si cifra de afaceri de cca 46Md€, realizat cu cca 180.000 de angajati, care opereaza în Spania, Portugalia, Germania, Marea Britanie, Brazilia, Mexic, Chile, Argentina si SUA); BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, grup bancar spaniol de origine basca prezent în 37 de state, cel de-al 2-lea brup bancar spaniol si din America Latina, care este principalul operator bancar în Mexic via filiala sa Bancomer, creat în 1999 prin fuziuna dintre Banco Bilbao Vizcaya si Banco Argentaria, ca urmare a fuziunii în 1988 dintre Banco de Bilbao si Banco de Viscaya, cu cca 35 milioane de clienti si 1,2 milioane de actionari, 7.410 de agentii bancare cu cca 98.000 de angajati si o capitalizare de cca de 57Md€); Oppenheimer Holdings Acquisition Corp (banca de investitii fondata în 1881, cu 25,5Md$US active sub gestiune); Vontobel Asset Management (banca privata elvetiana creata in 1924 de catre Jakob Vontobel); Nomura Holdings (holding financiar japonez, vreat în 1925, cu o cifra de afaceri de cca 20Md$US); Merrill Lynch & Co., Inc. (banca de investitii americane creata de catre Charles E. Merrill si  Edmund C. Lynch în 1914,  cu sediul în Manhattan, Four World Financial Center n°1, care gira active în valoare de cca 800Md$US în peste 40 de tari, cu o cifra de afaceri de cca 55Md$US, cumparata oe 15 septembrie 2008 contra sumei de 50Md$US de catre Bank of America, creata în 1929, cu o capitalizare de 235Md$US si 93Md$US cifra de afaceri, realizata cu cca 208.000 de salariati); Pictet & Cie (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare creat la Geneva pe 28 iulie 1805 de catre Jacques-Henry Mallet si Jacob-Michel-François de Candolle, cu cca 4150 de salariati si active în gestiune în valoare de cca 510MdFCH/525Md$US); Banca Lombard Odier (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare, fondat la Geneva în 1796, cu cca 2250 de salariati care gestioneaza efective bancare în valoare de cca  225MdFCH/240Md$US).Dar ulterior, Irving H. Picard a depus plângere si contra altor institutii de investitii de mai mica importanta pe piata financiara: Legacy Capital, Groupe Tremont, MassMutual Holding LLC, Notz & Stücki, Bank Hapoalim (banca isrealiana, creata în 1921, înainte de crearea Statului Israel pe 14 mai 1948), Genevalor Benbassat & Cie (societate de gestiune elvetiana), etc. Acesta banuia si pe banchera austriaca Sonja Kohn („Femeia austriaca de pe Wall Street”/n.1948, de origine poloneza, din parinti imigranti în Austria, în 1945, fosta sotia a jucatorului de tenis de masa austriac Erwin Kohn/1911 – 1994 , cu care se casatoreste în 1966, dupa care, cei 2 vor locui succesiv, la Francfurt, Milano, Zurich si New York, unde ea devine broker - agent de vânzări la Merrill Lynch din New York între 1985–1987, dupa care ea creaza societatea de investitii  Eurovaleur) ca ar fi fost complicele lui Madoff, „care timp de 20 de ani ar fi orchestrat o vasta masinatie ilegala”.În plângerea sa depusa în 2010 contra Sonja Kohn în SUA si Marea Britanie, Picard reclama acesteia suma de 9,1Md$US si înca 10,5Md$US de la banca italiana Unicredit, filiala a Austria Bank, însa aceasta este achitata în octombrie 2013 de catre Curtea Suprema britanica, care o va declara, oficial, ca victima a lui Bernard Madoff Investment Securities LLC. În concluzie, atât Medici Finanz (devenita Bank Medici în 2003), cât si Sonja Kohn, devin „victime” (oficial) ale lui Bernie Madoff. În 1994 ea revine cu familia în Europa si creaza societatea de investitii „Medici Finanz”, a carei actionar minoritar va deveni chiar si Austria Bank, pentru ca în 1998 sa creeze fondul de capital garantat „Emirates – Bank Austria”, pentru care obtine Marea Medalie de Onoare a Republicii Austria. În total, Picard ar fi depus, peste 1.000 de plângeri civile pentru un total de cca 50Md$US. În ceea ce îl priveste pe miliardarul texan Sir Robert Allen Stanford („Micul Madoff”- „Sir Allen”/n.1950, om de afaceri, filantrop si sponsor al sportului profesionist, cetean si al tarii insulare Antigua și Barbuda din estul Marii Caraibilor,   fost numit Cavaler al Commonwealth), în realitate, acesta, aflat în fruntea conglomeratului american de servicii financiare Stanford Financial Group (limited liability company, creat în 1932 si lichidat pe 17 februarie 2009, cu cca 30.000 de clienti), având sediul general la Houston (5051 Westrheimer) în Statul Texas, a fost un escroc american ca si predecesorul sau Bernie, care si-a construit impriul sau financiar „masiv” pe un sistem piramidal care utiliza Algoritmul Ponzi. Banuit de catre SEC (Securities and Exchange Commission) de escrocherie, pe 17 februarie 2009, dupa declansarea scandalului Madoff, acesta va depune o plângere contra lui „Micului Madoff” si societatii pe care o dirija Stanford Financial Group. Atunci, Magazinul Forbes evalua averea lui „Sir Allen” la cca 2,2Md$US.Arestat pe 18 iunie 2009 de catre FBI si inculpat cu 13 capete de acuzare, printre care si pentru escrocherie printr-un sistem piramidal de tip Ponzi (prin intermediul propriei sale institutii bancare Stanford International Bank– nationalizat pe 24 februarie 2009 de catre Guvenul din Antigua–insula în Antilele Mici din Marea Caraibilor, unde îsi avea sediul), el este gasit vinovat pe 6 martie 2012 si care urmare, condamnat pe 16 iunie 2012 de catre judecatorul David Hittner de la Tribunalul Districtual din Houston–Taxas (515 Rusk Avenue, Houston, Texas), la 110 ani de recluziune criminala, pentru „frauda financiara în banda organizata” („într-o asociere de reufacatori”) cu un prejudiciu de cca 7Md$US adus celor 30.000 de clienti ai sai, executându-si pedeapsa sub Register Nomber n° 35017-183 în United States Penitentiary – Coleman  I&II, un penitenciar federal de înalta siguranta (maxima securitate) din Florida (cu o capacitate de cca 3.000 de locuri), girat de catre Federal Bureau of Prisons (Biroul Federal al Închisorilor, fondat în 1930, dependent de Departamentul de Justie al SUA), aflat la cca 80km nord-vest de Orlando, cca 100km nord-est de Tampa si cca 60km sud de Ocala. Alti 2 colaboratori ai sai, acuzati de catre Procurorul Jeffrey Goldberg  de complicitate activa la escrocheria comisa de catre „Micul Madoff” (fostul Sir Robert Allen Stanford), vor fi condamnati deasemenea, pe 14 februarie 2013, în acelasi dosar, de catre judecatorul districtului, David Hittner, la câte 20 de ani recluziune criminala, fiecare. Este vorba de Gilbert Lopez Jr. (în vârsata de 70 de ani, aparat de catre Jack Zimmermann), fostul contabil-șef al uneia dintre companiile lui  Stanford si Mark Kuhrt (în vârsta de 40 de ani, aparat de catre Richard Kuniansky) fostul controlor la nivel global al Stanford Financial Group. Alți doi foști directori ai „Imperiului Stanford” – care se întindea din SUA spre America Latină și Caraibe–au fost condamnați după ce au pledat „vinovat” în dosar. Este vorba de James M. Davis, fostul șef al finanțelor în cadrul diferitelor companii facând parte din Stanford Financial Group, condamnat la 5 ani de închisoare si Laura Pendergest-Holt, fostul director de investiții al Stanford Financial Group, condamnat la 3 ani de închisoare.