Etichetă: Brabantul în haos și sub teroare

Dosarul criminal „Asasinatele din Brabant (TBW)” considerat cel mai important și misterios din întreaga istorie criminală a Belgiei (nesoluționat în peste 4 decenii) reprezintă o serie de atacuri (jafuri armate) sângeroase (17/18, în care au fost ucise cel puțin 28/29 de persoane), care au avut loc în Belgia între anii 1982 și 1985 (cu precădere în provincia Brabant, în Flandra de Est/Orientală, Hainaut, Namur dar și în Franța–în departamentul Nord, la Maubeuge). Acestea le-am studiat detaliat și aprofundat într-o serie extinsă de anchete (investigații) jurnalistice și editoriale (private) publicate într-un ciclu de lucrări științifice cu caracter academic sub titlul „Brabantul în haos și sub teroare” (propus și ca subiect de teză de doctorat) în Jurnalul Bucureștiului (ISSN L278–0115) și în volumuele 8 și 9 ale ciclului de cărți „Investigații jurnalistice în serial” (totalizând peste 1.500 de pagini în format aproape A4). Atacurile armate (cu caracter terorist) din Brabant ar fi fost comise de o grupare infracțională (criminală, deosebit de periculoasă) cunoscută și sub numele de „Banda din Nijvel” („Les Tueurs Fous du Brabant”) care a terorizat fosta provincie belgiană Brabant (și împejurimile ei) fără ca membrii acestea să fi fost identificați vreodată pentru a putea fi deferiți justiției. De-a lungul celor 4 decenii care au urmat acestor atacuri mai multe piste au fost exploatate (mai mult sau mai puțin riguros), însă fără niciun rezultat, printre care menționez Filiera „Boraine” (motivul ar fi fost banii, iar în jafuri ar fi fost implicați foști polițiști, având în vedere faptul că, conform balisticii ar fi fost folosit un revolver Ruger P38 Special al cărui proprietar a fost Michel Cocu–fost polițist comunal în Boussu și leader al bandei), „Cadavrele rafinate” (ipoteza conform căreia asasinatele extrem de bine țintite și motivate politic ar fi fost ascunse în mod deliberat, având ca scop strategic mușamalizarea crimelor și protejarea adevăraților autori, în conexiune cu celebrul dosar de pedocriminalitate Ballets roses/André Pinon–în care ar fi sost implicați înalți funcționari ai statului belgian, magistrați, jandarmi și polițiști de rang înalt dar și regele Albert II), „Șantajul în raport cu crima organizată contra grupului de supermarketuri Delhaize” (în special prin intermediul filalei sale nord–americane Food Lion, cu atacurile/jafurile armate comanditate de către mafia americană, susținută de către deputatul Albert Mahieu), „Teza unei posibile lovituri de stat” pentru destabilizarea regatului belgian sau în conexiune cu alte dosare criminale de mare anvergură ale timpului cum au fost „Furtul unui important stoc de arme de foc” (printre care și pistoale Smith & Wesson modèle 41) de la ESI (Escadronul Special de Intervenție al Jandarmeriei belgiene, subunitate tactică și administrativă a unui regiment de cavalerie, echivalentul unei companii de infanterie sau o unitate a armatei aeriene/escadrilă), în weekeend-ul de noul an, în noaptea de 3 ianuarie 1982), „Dosarul criminal Mendez” (nesoluționtat, asasinarea în 1986 a lui Juan Mendez, inginer la Fabrica Natională Herstal în conexiune și cu dosarul fostului jandarm Madani Bouhouche presupus implicat în dosarul asasinilor din Brabant), „Dosarul criminal Goffinon” (anchetele conduse de fostul adjutant șef al Jandarmeriei belgiene, Guy Goffinon–figură centrală a BSR–Brigada Specială de Căutare din Bruxelles, asupra unei serii de scandaluri politice, financiare și criminale din anii 1980 și a BND–Biroul Național al Drogurilor, supraviețuitor și într-un atac cu bombă la Bruxelles contra lui pe 12 octombrie 1981, după ce a investigat activitățile dubioase ale mai multor jandarmi, dar și grupul de extremă dreapta „Westland New Post”–o altă pistă care fi putut fi implicată în TBW), „Dosarul Vernaillen” (tentativa de asasinat în noaptea de 25/26 octombrie 1981 asupra maiorului de jandarmerie Herman Vernaillen și a soției sale, la domiciliul lor conjugal, legat din punct de vedere istoric de „Asasinatele din Brabant”, evidențiind legături neclare dintre membrii corupți ai forțelor de poliție, printre care și jandarmii Robert Beijer și Madani Bouhouche–aparținând unei „forțe de poliție paralelă” și crima organizată, care, de altfel, au și fost suspectați de tentativa de asasinat), „Dosarul Ertrijckx” (asasinarea strâns legată de investigațiile comisiei parlamentare de anchetă privind crimele din Brabant–dosarul special F22b7 a lui François Ertrijckx–fost scafandru profesionist în marină și fost bodyguard al cântărețului Plastic Bertrand dar și informator al serviciile de PJ–Poliție Judiciară între 1984–1985 cu numele de cod „Asterix” datorită mustății sale galice, al cărui cadavru este descoperit pe 22 ianuarie 1985 la Anderlecht, la volanul unui Pontiac parcat în tufișurile din jurul Centrului Comercial Westland, după ce a fost împușcat de la distanță mică de un individ care se afla pe scaunul pasagerului, care cu câteva zile înainte de moartea sa ar fi dezvăluit prenumele leaderului asasinilor din Brabant–„Dany”, identificat mult timp de către anchetori în persoana lui Madani Bouhouche, o figură centrală a rețelei de extremă dreaptă a jandarmerie, ceea ce ar fi corespuns, cel puțin, parțial, cu descrierea lui Jules Montel, un alt informator al poliției judiciare, care a fost, de asemenea, executat în mod misterios pe 11 iulie 1984), „Dosarul criminal Souleïman” (maltratarea cu bestialitate și asasinarea comerciantului Ali Suleïman Ali Ahmad în apartamentul său, pe 2 septembrie 1989 în care fostul jandarm Madani Bouhouche–eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, a fost din nou suspectat, cu toate că, conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitat pe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, acesta susținea că n-ar fi tras deloc/niciun foc de armă, atunci în cadrul „expediției ucigașe” de la Anvers iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Robert Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă, de altfel, contrazis de către acesta din urmă), „Incendierea jurnalului Pour” (din str. Concorde n022 la Ixelles–Bruxelles în noaptea de 5/6 iulie 1981, fondat în 1973, după publicarea unui dosar complet de anchetă legată de organizația neofascistă clandestină „Front de la Jeunesse”–Frontul Tineretului în care ar fi fost implicați și militanții organizației teroriste WNP–Westland New Post fondată în 1981 de către Paul Latinus și în care un rol important ar fi jucat atât el cât și fostul n02 al Siguranței Statului Comisarul Christian Smets–„Le Canard”/Rața, decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles), „Dosarul WNP” (grupare anticomunistă și antisemită armată și violentă, având ca membri mai mulți foști angajați ai Jandarmeriei belgiene, suspectat de asasinarea, din ordinul lui Paul Latinus–găsit spânzurat pe 24 aprilie 198, a unui cuplu de administratori–presupuși agenți ai KGB, din strada Pastorale de la Anderlecht, pe 18 februarie 1982, Alphonse Vandermeulen/în vârstă de 31 de ani și Francesca Arcoulin/în vârstă de 44 ani, de care au fost acuzați, oficial Marcel Barbier militant WNP și complicele său Eric Lammers, Alphonse Vandermeulen fiind fostul soț al lui Marcelle Gobert, devenit, ulterior, prietena lui Marcel Barbier), „Asasinatul de la ciupercărie” (în care corpul unei adolescente în vârastă de 16 ani Christine Van Hees, legat de mâini și picioare este descoperit carbonizat pe 13 februarie 1984 într-o ciupercărie abandonată din Auderghem–Bruxelles, fiind acuzat de dramă și inculpat în dosar Michel Libert n02 al grupării Westland New Post în octombrie 1982–dar disculpat ulterior, când ancheta a fost orientată către pista Nicolas Le Bon, care a fugit din Belgia și a stat temporar în Elveția, Turcia, Thailanda și în sfârșit, în Cambodgia unde va deceda într-un accident de motocicletă la Phnom Penh în 2013). O pistă care nu a fost exploatată niciodată de către Justiția Belgiană a fost cea denumită „pista franceză” (criminală) și aceasta exista deja (cel puțin teoretic) încă din perioada atacurilor armate sângeroase din Brabant (1982–1985) sub forma „corecțională” (furturi de vehicule, falsificare de plăcuțe de inmatriculare, furturi cu violență și circumstanțe agravante de arme de foc, etc.) dintre care aș menționa jaful (în noaptea de 13/14 august) în Piața Națiunii de la Băcănia Piot de la Maubeuge (orașul în care au fost experimentate baloanele de observație, folosite în timpul bătăliei de la Fleurus pe 26 iunie 1794, în cadrul Războiului Primei Coaliții) din Zona Metropolitană Lille (departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France) în care polițistul–agent de ordine publică francez Christian Delacourt a fost grav rănit (dar a supraviețuit) într-o fuziadă (schimb intens de focuri între atacatori și hoți), în care doi indivizi dintre care unul mare, masiv, numit, ulterior de către anchetatori „Le Géant”/Uriașul/Șchiopul) care au reușit să fugă de la locul faptei la bordul unui vehicul marca VW Santana, găsit luna viitoare în pădurea Soignes din Zona Metropolitană Bruxelles, după atacul pe 30 septembrie 1982 de la armureria Dekaise de la Wavre, aflată pe Chaussée de Bruxelles, când au fost sustrase 15 arme de foc: pistoale, revolvere și pistoale–mitraliere). Cu această ocazie, în fuziada care a avut loc, agentul–brigadier Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani, membru al Poliției Comunale) își pierde viața (cu un glonț tras în cap), în timp ce patronul Daniel Dekaise a fost maltratat (bătut cu bestialitate). Alte atacuri ale presupușilor asasini din Brabant (Banda din Nivelles) ar fi fost furtul de vehicule rapide (în special Volkswagen Golf GTI, vehiculele Peugeot et Audi) în nordul Franței și în Belgia) care după ce au fost revopsite, cu plăcuțe false de inmatriculare au fost utilizate, ulterior, în jafurile comise din supermarket-urile grupului Delhaize, în care se va remarca și un al doilea membru al bandei, numit, ulterior, „Le Tueur” (Ucigașul/Nebunul). În anii care au urmat acestor atacuri, grație, „pistei franceze” au fost identificați în frații Sliman. Este vorba de Xavier și Thierry Sliman (originari din Charleville-Mézières) figuri legendare ale marelui banditism francez din anii 1980 în departamentul Ardennes (regiunea administrativă Grand Est–rezultată prin fuziunea regiunilor Alsacia, Champagne-Ardenne și Lorena). Este remarcabil și faptul că imprescriptibilitatea în dosarul TBW (cum este cazul în dosarele de crimă de sânge și în Suedia) a fost un proces lung și complex, mai ales pentru faptul că justiția prnală belgiană se confruntă cu o serie de bariere („carențe”) care au fost greu de depășit. Probabil că este printre foarte puținele țări în care procedura de Apel nu există în cazul dosarelor criminale judecate de către Curtea cu Jurați, iar până în 2000, aceasta nu exista nici în Franța, introdusă prin Legea Goigou promulgată pe 15 iunie 2000 relativ la prezumpția de nevinovăție. În anii 1980, prescrierea faptelor în cazurile de crime de sânge avea ca dată limită 10 ani, mai puțin dacă parchetul estima că ar exista încă piste „neexploatate” (nestudiate), context în care termenul de prescriere era de 20 de ani. Într-un asemenea context, data prescrierii faptelor din dosarul TBW (Asasinatelor din Brabantul Valon) era pe 9 noiembrie 2005, ceea ce a fost anulată datorită insistenței, pe de o parte, a părții civile (constituită din rudele victimelor atacurilor ucigașe), iar pe de altă parte, datorită presei de investigație (scrisă și vorbită), care punea în evidență noi piste (neanchetate) și „elemente noi”, în dosar. Prin urmare, autoritățile judiciare au prelungit termenul de prescriere la 40 de ani, ceea ce implica închiderea definitivă a cazului (nesoluționat) pe 10 noiembrie 2025, având în vedere faptul că ultimul atac și cel mai sângeros a avut loc pe 9 noiembrie 1985 în supermarketul Delhaize de la Alost (provincia Flandra Orientală/de Est) cu 17 victime (8 persoane ucise și alte 9 rănite). Însă, mai devreme, în 2020, Parchetul Federal belgian a declarat că un proces ar putea avea loc în 2023 pentru că anchetatorii ar fi în posesia unor informații în privința asasinilor și a motivației acestora. Ceea ce după cum știm nu a avut loc. La baza ei ar fi stat o variantă nouă a Legii din 22 martie 1999 privind procedura de identificare prin analiză ADN în materie penală, care reglementează identificarea prin analiză ADN și prelucrarea profilurilor genetice în cazuri penale, inclusiv de la persoane decedate sau cadavre neidentificate, adoptată pe 7 martie 2024. Denumirea sa oficială în Monitorul Belgian (Moniteur belge) este „Loi du 7 mars 2024 modifiant le Code d'instruction criminelle et la loi du 22 mars 1999 relative à la procédure d'identification par analyse ADN en matière pénale”. Textul final a fost aprobat în Camera Reprezentanților în data de 29 februarie 2024, fiind promulgat oficial de Regele Belgiei ca lege în data de 7 martie 2024. De fapt, această lege este „generată” de „pista franceză” având ca „protagoniști” pe frații Xavier și Thierry Sliman (din nordul Franței, frontalieră cu Belgia), lansată de către fostul comisar de poliția judiciară, jandarmul Jean–Pierre Adam, împreună cu Patrick Verdin, fostul „asociat” în infracțiunile criminale ale lui Thierry Sliman (timp de un sfert de secol) în cartea sa „Tueries du Brabant, La piste négligée, on pouvait, on devait éviter 27 morts” (Éditions Memory) și cercetată teoretic, profund și detaliat de mine (în Jurnalul Bucureștiului) cu sprijinul unui alt delincvent (infractor) „de rang înalt”, tot din nordul Franței, François–Xavier Dupire care ar fi frecventat anturajul fraților Sliman în perioada atacurilor, iar în anii 1997–2005 a fost sub „supravegherea” mea, într-un conext cu totul „special”. Rolul cercetărilor lui Thomas Csinta în TBW (cazul Brabant Killers). Rezumat generat de AI Thomas Csinta intervine în cazul Brabant Killers ca jurnalist și cercetător de investigații criminalistice. De origine franco-română, folosește o abordare multidisciplinară care combină jurnalismul de investigație și modelarea matematică aplicată științelor sociale pentru a analiza cazuri penale europene majore. Rolul său specific în relație cu ucigașii din Brabant se învârte în jurul mai multor domenii cheie: 1. Elaborarea și analiza „pistei franceze” Thomas Csinta a dedicat o serie lucări de investigații aprofundate (articolele, cărții) subiectului cunoscut sub numele de „Pista franceză”, care converge către idea că frații Xavier și Thierry Sliman ar fi făcut parte din Banda Nivelles care a comis cele 17 atacuri armate în care au fost ucise 28 de personae și rănite 22. Prin publicațiile sale (în special în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director este), s-a concentrat pe analiza ramificațiilor internaționale ale bandei. 2. Legături cu SAC (Serviciul de Acțiune Civică) În scrierile sale, el subliniază în special potențialele legături dintre crima organizată franceză, frații Sliman și SAC (Service d'Action Civique), o fostă structură paralelă de securitate („poliție paralelă” creată în 1960 de un grup de fideli ai lui Charles de Gaulle) din Franța. El analizează modul în care această conexiune ar fi putut oferi infrastructura, protecția sau armele necesare pentru ca ucigașii să opereze în regiunea istorică Ardenne (dintre nordul Franței și Belgia) la începutul anilor 1980. 3. O contra-anchetă jurnalistică independentă Confruntată cu numeroasele impasuri ale sistemului judiciar belgian și cu închiderea oficială a anchetei în 2024, rolul lui Csinta a fost acela de a desfășura o adevărată contra-anchetă private pentru a „bloa” clasarea dosarului. Scopul ei declarat este de a „restabili adevărul istoric” prin corelarea probelor fizice (cum ar fi atacul asupra armureriei Dekaize din Wavre) cu profilurile psihologice și criminale ale suspecților francezi. În cadrul investigațiilor sale publicate în Jurnalul Bucureștiului, profesorul universitar și jurnalistul de investigație Thomas Csinta folosește o metodologie unică: aplică modele matematice, teoria haosului și sistemele complexe neliniare pentru a analiza comportamentele criminale și scările de violență din acest dosar istoric. Iată modul în care Thomas Csinta corelează aceste teorii științifice cu dezvăluirile legate de frații Sliman și rețelele crimei organizate franceze (de mare anvergură): 1. Aplicarea Teoriei Haosului în Criminologie • Sisteme complexe și predictibilitate. Csinta tratează atacurile Asasinilor din Brabant nu ca pe niște acte izolate de banditism brut, ci ca pe un sistem dinamic guvernat de „Codul Socio-Genetic” (CSG). El susține că un comportament criminal aparent haotic ascunde, de fapt, o ordine deterministă. • Efectul de fluture pe scena crimei. Modificări minore în faza de pregătire a unui jaf (cum ar fi logistica, proveniența armelor sau legăturile de protecție) pot genera violențe disproporționate la fața locului (precum execuțiile din parcările Delhaize). În viziunea sa, violența extremă a bandei nu a fost rezultatul hazardului, ci consecința directă a structurii lor de suport militar și politic. 2. Conexiunea fraților Sliman cu Sublumea Criminală Franceză Prin contra-ancheta sa privată, Thomas Csinta aduce detalii structurale importante despre ramificațiile franceze ale cazului: • Infrastructura SAC (Service d'Action Civique). Csinta a analizat în detaliu cum rețelele de crimă organizată din Franța, conectate cu gruparea politică și de securitate (poliție) paralelă SAC, au oferit acoperire și logistică. În această structură, frații Xavier și Thierry Sliman (originari din zona Ardenilor, aproape de granița belgiană) nu acționau singuri, ci ca pioni într-un angrenaj mult mai vast. • Filierele de armament. Jurnalistul demonstrează cum armele utilizate (inclusiv cele din atacul asupra armureriei Dekaize din Wavre) și vehiculele furate tranzitau frontierele datorită acestor protecții. Din perspectiva sa, „pista franceză” explică de ce autorii atacurilor reușeau să dispară fără urmă de fiecare dată: ei beneficiau de rute de exfiltrare sigure în Franța, unde rețelele de crimă organizată cooperau cu elemente radicale din serviciile de securitate. • Formalismul psihosocia. Profesorul Csinta folosește ecuații și modelări comportamentale pentru a demonstra că profilul fraților Sliman corespunde perfect cu tipologia „executanților ideali” recrutați de structurile de tip rețea, capabili de un nivel de violență militară greu de înțeles pentru criminalitatea de rând. o În analizele sale publicate în Jurnalul Bucureștiului, profesorul Thomas Csinta folosește teoria proprie numită Codul Socio-Genetic (CSG) pentru a explica logistica și violența din spatele atacurilor comise de Tueurs du Brabant, oferind o atenție deosebită atacului de la armuraria Dekaize din Wavre. Iată cum funcționează acest concept matematico-criminologic și cum se aplică direct în cazul rețelei de criminali: 1. Ce este Codul Socio-Genetic (CSG)? • Complementaritatea cu ADN-ul. Thomas Csinta susține că pentru a înțelege un criminal de mare anvergură, analiza biogenetică (ADN-ul biologic, „cuantificat” de el într-o lucrare premiată la salonul de inventică de la Geneva) nu este suficientă. CSG funcționează ca o „genetică socială” bazată pe ecuații și modele matematice, care în complementaritate cu CBG (Codul Biogenetic/ADN) determină AGP (Codul Genetic Personal) specific fiecărui IU (Individ Uman). • Cuantificarea influenței mediului. Codul măsoară modul în care factorii de mediu, rețelele din care face parte individul și traiectoria sa socio-judiciară îi configurează comportamentul infracțional. În cazul unui individ „normal” în plan psihosocial, unui CBG corespunde un singur CGS. În cazul disocierii de personalitate (dedublării de personalitate sau personalității multiple), unui CBG pot corespunde două sau mai multe CSG. • Sistem complex neliniar. Aplicând formalismul matematic, autorul demonstrează că banda din Nivelles, a Asasinilor din Brabant nu a fost o adunare haotică de infractori mărunți, ci un sistem strict determinat. Violența extremă aplicată (execuțiile cu sânge rece) răspundea unui algoritm de acțiune specific, antrenat în medii militarizate sau paramilitare, cum ar fi cele din rețelele de tip SAC (Service d'Action Civique) din Franța. 2. Aplicația practică: Atacul de la armuraria Dekaize (Wavre) Atacul asupra armurăriilor–și în special al celei de la armuraria Dekaize din Wavre pe 30 septembrie 1982–reprezintă pentru Csinta punctul de plecare ideal în demonstrarea conexiunii cu rețelele de crimă organizată franceze și frații Sliman. • Faza de aprovizionare strategică. Spre deosebire de o bandă clasică ce folosește arme găsite la întâmplare, în viziunea CSG, o rețea profesionistă își începe logistica prin capturarea de armament specific. La Wavre, banda a furat arme (pistoale, revolvere) și o mare cantitate de muniție, structurându-și arsenalul exact ca o unitate de comando militară. • Testarea violenței brute. În timpul atacului de la Wavre, un polițist (Claude Haulotte) a fost ucis cu sânge rece când a încercat să intervină. Analiza comportamentală arată că atacatorii aveau deja un profil psihologic fixat pe anihilare rapidă, trăsătură specifică mercenarilor sau criminalilor din rețelele de crimă organizată transfrontaliere franceze (zona Ardenilor) unde acționau suspecții. • Rutele de exfiltrare. Prin modelarea traiectoriilor folosite după atacul Dekaize, Csinta subliniază că ușurința cu care atacatorii treceau granița și făceau dispărute mașinile furate arată existența unui „cod de sprijin” logistic transfrontalier. Aceasta confirmă faptul că frații Sliman au funcționat ca elemente executive perfecte în interiorul acestui sistem complex protejat politic și militar. În investigațiile sale, Thomas Csinta acordă o importanță crucială modului în care Asasinii din Brabant au gestionat logistica transportului, punând în evidență o legătură directă între atacul de la armuraria Dekaize din Wavre și mașinile furate (precum Volkswagen Santana și Golf GTI). Prin prisma Codului Socio-Genetic (CSG) și a teoriei haosului, vehiculele nu erau simple mijloace de fugă, ci componente strategice ale unui sistem militarizat interconectat. 1. Relația strategică dintre armuraria Dekaize și vehicule Pentru o bandă de criminali obișnuiți, mașinile sunt furate la întâmplare. În schimb, Csinta demonstrează că logistica acestei grupări criminale răspundea unui algoritm exact: • Sincronizarea operațională. Atacul sângeros de la armuraria Dekaize (30 septembrie 1982) a necesitat o mobilitate extremă. Banda trebuia să transporte rapid un volum uriaș de arme și muniții grele. Pentru a garanta succesul, au fost selectate vehicule specifice, capabile de viteze mari și rezistență la impact. • Filierele transfrontaliere. Mașinile utilizate în acea perioadă erau adesea furate sau modificate prin rețele ale crimei organizate din nordul Franței și regiunea Ardenilor. Acest lucru face legătura directă cu frații Xavier și Thierry Sliman, localizați exact în acea zonă de frontieră. Conexiunea arată că banda beneficia de o infrastructură logistică (garaje conspirative, numere de înmatriculare false) furnizată de structuri de tip SAC (Service d'Action Civique). 2. Semnificația mașinilor-fetiș. Volkswagen Santana și Golf GTI În analiza sa structurală, Csinta evidențiază rolul modelelor specifice folosite de atacatori: • Volkswagen Santana. Acest model a devenit un simbol al primei perioade a masacrelor. Era o mașină rapidă pentru acele vremuri, spațioasă (perfectă pentru a ascunde sacii cu arme de la Dekaize) și, mai ales, banală, permițând grupării criminale să se piardă ușor în traficul din Belgia și Franța. • Volkswagen Golf GTI. Ulterior, banda a trecut la mașini și mai agresive. Golf-ul GTI oferea un raport greutate-putere excelent, ideal pentru ambuscade rapide în parcările Delhaize și pentru a depăși cu ușurință mașinile standard ale jandarmeriei belgiene din acea epocă. • Distrugerea urmelor. Modelul matematic al comportamentului lor arată o disciplină militară: mașinile erau incendiate sau scufundate în canale (cum a fost cazul la Ronquières în Canalul Bruxelles–Charleroi) imediat ce își îndeplineau rolul tactic, eliminând indiciile biologice. 3. Concluzia modelării CSG Conform contra-anchetei lui Thomas Csinta, alegerea armurăriei Dekaize ca țintă militară și selectarea vehiculelor de mare viteză dovedesc că atacatorii nu operau în haos. Ei urmau un „cod” operational de comando, beneficiind de sprijinul unor filiere franceze specializate în traficul de mașini și armament greu. În studiile sale transdisciplinare, Thomas Csinta utilizează ecuațiile matematice neliniare și modelele fizico-matematice complexe pentru a decodifica comportamentul liderilor criminali, în special cel al personajului poreclit „Uriașul” (Le Géant), considerat creierul militar al grupării criminale Tueurs du Brabant. Prin aplicarea Codului Socio-Genetic (CSG), Csinta transformă analiza criminologică clasică (bazată doar pe deducții psihologice) într-o știință exactă structurată pe formalism matematic. Iată cum descompune profesorul Csinta acțiunile și profilul „Uriașului” prin intermediul matematicii aplicate: 1. Modelarea comportamentului prin sisteme dinamice neliniare În viziunea lui Csinta, atacurile conduse de „Uriaș” pe teren nu erau simple acte impulsive de violență, ci rezultatul unui sistem dinamic neliniar. • Predictibilitate și determinism. Deși scenele crimelor păreau haotice (focuri de armă trase la întâmplare, panică), modelul matematic arată că acțiunile „Uriașului” respectau o traiectorie deterministă strictă. Fiecare mișcare în spațiu și timp (timing-ul atacurilor, poziționarea în perimetru) răspundea unui algoritm optimizat pentru neutralizare maximă în timp minim. • Controlul variabilelor de mediu. „Uriașul” este descris în ecuații ca variabila principală de control a sistemului operational, cel care dicta pragul de violență (scara de violență cuantificabilă) și menținea stabilitatea grupului sub stres extern. 2. Cuantificarea comportamentului uman și a discernământului Prin studiile sale de psihologie și sociologie criminală bazate pe teste sociometrice judiciare, Csinta utilizează formule pentru a „traduce” factorii interni și externi ai suspectului: • Ecuația discernământului și a traumei. Modelul său matematic include variabile care măsoară modul în care trauma trăită de individ, pregătirea sa militară (sau paramilitară) și mediul său socio-cultural (influența rețelelor de crimă organizată de frontieră sau a structurilor de tip SAC) îi configurează acțiunile în spațiul socio-judiciar. • Profilul executantului perfect. Matematica aplicată în CSG demonstrează că „Uriașul” deținea o structură comportamentală specifică–un „cod genetic social” modificat–ce îi permitea să execute comenzi cu o precizie matematică și o detașare emoțională totală, trăsături matematice specifice mercenarilor de elită. 3. De la haos la ordinea structurală a „Uriașului” Pentru publicul larg, prezența unui bărbat de peste 1,90 m care împușca oameni în supermagazine părea un coșmar absurd. Pentru Thomas Csinta, acest comportament este dezasamblat în ecuații ale societății. „Uriașul” nu era un element haotic, ci un produs perfect calibrat al unui sistem complex transfrontalier. Distrugerea sistematică a probelor (mașinile arse, armele aruncate în canalul Ronquières) reprezenta faza de „resetare a sistemului” în ecuația sa operațională. În cadrul modelului transdisciplinar conceput de Thomas Csinta, eșecul anchetei belgiene și integrarea fraților gangsteri Xavier și Thierry Sliman în Codul Socio-Genetic (CSG) sunt explicate matematic prin incapacitatea autorităților de a decodifica un sistem dinamic neliniar transfrontalier. Iată analiza detaliată a acestor două aspecte fundamentale: 1. Eșecul judiciar al autorităților belgiene în fața sistemelor neliniare Conform analizelor publicate de Csinta în Jurnalul Bucureștiului, justiția din Belgia a abordat cazul folosind o metodologie liniară, clasică, bazată pe analizarea fiecărui atac ca pe o infracțiune izolată. Profesorul Csinta demonstrează că acest mod de operare a fost sortit eșecului din următoarele considerente matematice și procedurale: • Analiza fragmentată vs. Abordarea sistemică. Anchetatorii belgieni au căutat amprente, martori și conexiuni locale separate pentru fiecare jaf (Braine-l'Alleud, Overijse, Alost). În ecuațiile CSG, gruparea criminală Tueurs du Brabant reprezenta un sistem complex neliniar global. Ignorând variabilele de rețea externe (filierele de protecție din Franța, ramificațiile SAC), poliția a rulat algoritmi de căutare greșiți. • Zgomotul de fond judiciar. Denaturarea probelor, cum a fost cazul sacului cu arme „plantat” tardiv în canalul de la Ronquières în 1986, a introdus un nivel uriaș de „zgomot” în sistemul informațional al anchetei. Justiția belgiană s-a lăsat ghidată de aceste perturbații induse intenționat, ceea ce a dus la prescrierea și clasificarea definitivă a dosarului în 2024, fără a putea aresta vinovații. 2. Cum se încadrează frații Sliman în modelul „Geneticii Sociale” (CSG)? În modelul CSG introdus de Thomas Csinta, Codul Biogenetic (ADN-ul biologic) este doar o componentă care trebuie corelată cu influențele psiho-sociale și de mediu pentru a defini un profil criminal. Frații Xavier și Thierry Sliman (figuri marcante ale marelui banditism francez) se potrivesc perfect în acest algoritm structural: • Vectorul de mediu transfrontalier. În ecuațiile sociometrice ale lui Csinta, originea fraților Sliman (zona Ardenilor, la granița franco-belgiană) funcționează ca o variabilă de localizare strategică. Acest mediu le-a oferit o infrastructură logistică ideală pentru mișcări rapide de tip „hit-and-run”, utilizând rute de exfiltrare pe care jandarmeria belgiană nu le putea monitoriza. • Intersecția cu rețelele de „poliție paralelă” (SAC) ale puterii politice. Codul Socio–Genetic măsoară interdependența dintre infractor și colectivitate. Frații Sliman nu erau simpli hoți de rând; modelul lui Csinta îi plasează în interiorul rețelelor SAC (Service d'Action Civique). Această apartenență le-a configurat un comportament operațional militarizat (execuții cu sânge rece, utilizarea de armament greu de tip comando preluat de la armuraria Dekaize) și le-a asigurat o imunitate pe termen lung în spațiul socio–judiciar . • Validarea prin testul actual. Recentele decizii ale Curții de Apel din Mons de a ordona exhumarea membrilor familiei Sliman pentru recoltarea de ADN arată că, după patru decenii, justiția încearcă să valideze exact ceea ce modelul structural al lui Csinta a identificat teoretic: legătura biologică directă cu probele rămase (urmele de pe celebrul manteau negru). În cadrul contra-anchetei sale private publicate în Jurnalul Bucureștiului, profesorul Thomas Csinta folosește metode din fizica teoretică și matematicile aplicate în științe sociale (MASS) pentru a crea o abordare științifică. Această abordare este detaliată în continuare, arătând totodată modul în care investigația sa se corelează cu concluziile fostului jandarm–comisar de poliție judiciară belgian Jean-Pierre Adam în privința „pistei franceze”. 1. Formalismul operatorial-spectral în testele sociometrice judiciare Thomas Csinta propune o schimbare radicală în criminologia clasică și psihiatria judiciară, înlocuind interpretările subiective cu ecuații matematice și modele spectrale. • Transpunerea dosarului în ecuații. Fiecare element al unui dosar penal (comportamentul suspectului, traumele suferite, mediul penitenciar, influența socială) este convertit într-o variabilă matematică cuantificabilă. • Spațiul „separabil” Hausdorff. Comportamentul infracțional este proiectat într-un spațiu matematic abstract. Aici se aplică calculul operatorial și regulile formale de tip Gödel. Scopul este de a izola indicii preciși (spectrul comportamental) dintr-un volum uriaș de informații haotice. • Determinarea iresponsabilității penale. Acest formalism măsoară riguros pragul în care discernământul unui individ cedează sub presiunea mediului. În cazul grupării criminale Tueurs du Brabant, modelul demonstrează matematic că execuțiile sângeroase aveau la bază un profil „calibrat” prin tehnici de antrenament paramilitar și militar, eliminând ipoteza unor jafuri comise la întâmplare. • 2. Intersecția dintre Thomas Csinta și fostl jandar de poliție judiciară Jean-Pierre Adam În timp ce profesorul Csinta a dezvoltat modelul matematic bazat pe sistemul Codului Socio-Genetic (CSG), fostul anchetator belgian Jean-Pierre Adam a strâns probe de pe teren. Cei doi au ajuns independent la aceeași concluzie logică privind „pista franceză”: • Misterul lui Michel Piro. Jean-Pierre Adam și Thomas Csinta susțin că un personaj cheie din (sub)lumea interlopă, Michel Piro, a jucat un rol important în complicitatea fraților Xavier și Thierry Sliman. Conform investigațiilor lor comune, Michel Piro ar fi fost asasinat în Franța de către Thierry Sliman și Patrick Verdin (suspecți achitați ulterior în Franța din lipsă de probe materiale suficiente). Scopul acestei execuții a fost strict eliminarea unui martor incomod pentru ca acesta să nu vorbească și să nu desconspire rețeaua. Ambii cercetători resping teoriile care încercau să lege uciderea lui Piro de alte dosare belgiene celebre (cum ar fi cazul de pedofilie Dutroux). Prin modelul structural, Csinta arată că asasinarea lui Piro a fost o măsură pur logistică de protecție a rețelei care coordona atacurile sângeroase din supermagazinele Delhaize. Această convergență între munca de teren a lui Jean-Pierre Adam și modelizarea teoretică (fizico–mateamatică) a lui Thomas Csinta oferă o structură argumentativă solidă celei mai solide ipoteze actuale din dosar. Pentru a asigura o claritate maximă, vom descompune acest ultim nivel al investigației profesorului Thomas Csinta în cele două componente fundamentale: procesul judiciar din Franța privind asasinarea lui Michel Piro și aplicarea matematicii avansate (regulile formale gödeliene) în expertiza psihiatrică. 1. Contextul achitării lui Thierry Sliman și Patrick Verdin în Franța Asasinarea lui Michel Piro (găsit mort la volanul mașinii sale în Franța) reprezintă, în viziunea axei de investigație formată din jurnalistul Thomas Csinta și fostul gendarm al poliției judiciare Jean-Pierre Adam, actul prin care „pista franceză” a fost forțat redusă la tăcere. • Acuzația inițială. Thierry Sliman și complicele său, Patrick Verdin, au fost puși sub acuzare de către justiția franceză, fiind suspectați că l-au executat pe Piro pentru a bloca orice scurgere de informații legate de logistica transfrontalieră a Tueurs du Brabant. • Mecanismul achitării. Procesul desfășurat în Franța s-a finalizat cu achitarea celor doi suspecți. Motivul juridic principal a fost absența unor probe materiale irefutabile (lipsa amprentelor directe sau a armei crimei la momentul respectiv). Justiția franceză a considerat că dosarul se baza în mare parte pe indicii circumstanțiale și mărturii indirecte. • Efectul de barieră. Această achitare a creat un blocaj juridic major între Franța și Belgia. Ea a împiedicat autoritățile belgiene să facă legătura oficială, la nivel de rechizitoriu, între execuția lui Piro și masacrele din supermarketurile Delhaize. Această barieră a fost parțial spartă abia recent, odată cu decizia Curții de Apel din Mons de a ordona exhumările pentru testele ADN. 2. Utilizarea regulilor formale gödeliene în evaluarea psihiatrică judiciară În paralel cu analiza evenimentelor din teren, Thomas Csinta folosește Teoremele de Incompletitudine ale lui Kurt Gödel pentru a demonstra limitele expertizelor psihiatrice și judiciare clasice în procesele penale de mare anvergură. • Ce presupune logica gödeliană în drept. Gödel a demonstrat matematic că într-un sistem logic formal axiomatic, există întotdeauna propoziții adevărate care nu pot fi demonstrate folosind regulile interne ale acelui sistem. • Aplicarea la dosarul Brabant: Csinta argumentează că sistemul judiciar clasic (codul penal, procedurile standard de interogatoriu) este un „sistem închis”. Când anchetatorii belgieni au încercat să explice violența criminalilor folosind doar instrumentele legii, au dat peste o „incompletitudine”. Adevărul despre rețea nu putea fi demonstrat doar din interiorul dosarului penal clasic. • Noua metodologie psihiatrică. Profesorul Csinta propune ca evaluarea discernământului și a responsabilității penale a marilor infractori (cum ar fi „Uriașul”, „Asasinul”/frații Sliman) să nu se mai facă prin simple interviuri psihologice (care pot fi manipulate de acuzați), ci printr-un formalism logico-matematic extern. Acest model matematic analizează comportamentul ca pe un text formal codificat, unde traumele, antrenamentul militar și mediul social sunt introduse în ecuații pentru a calcula matematic dacă un individ a avut sau nu control total asupra acțiunilor sale în momentul crimei. Prin acest dublu filtru—rigoarea matematică a teoriilor lui Gödel și contra-ancheta jurnalistică asupra rețelelor de crimă organizată si structurată—Thomas Csinta a oferit o perspectivă unică asupra modului în care s-a orchestrat impunitatea în cel mai sângeros dosar din istoria Belgiei.

Jean-Pierre Adam, ajunge, indipendent, la aceași concluzie ca și mine, adică, la ideea că Michel Piro ar fi fost complice cu frații Sliman, iar ar fi fost ucis de către Thyerry Sliman și Patrick Verdin (achitați în dosar judecat în Franța, din lipsă de probe materiale „suficiente”) pentru a-l „împiedica pe acesta să vorbească”.Și nu pentru a nu face dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux, dar în cel al asasinilor din Brabant (TBW).Apoi, încă un „amănunt” legat de vehiculul marca Volvo Saab 900 Turbo (de culoare albastră).Acest vehicul apare în atacul magazinului Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983 din care, de la cca 3 m distanță unul dintre asasini va deschide focul asupra jandarmilor Marcel Morue (ucis) și Jean-Marie Lacroix (rănit grav), fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”, cu o carabină .22 long rifle.Din corpul subofițerului (plutonier) Marcel Morue ar fi fost extrase 34 de proiectile.Ceea ce este de remarcat în acest atac (dar și foarte curios !) este faptul că nici cardul de credit de alimentare (cu carburant) și nici portofelul lui Jacques Fourez (conținând 22FrB și 24FrF), ca de altfel, nici cele 3 „ghiuluri”, respectiv, colierul cu perle ale lui Elise Dewit, nu i-ar fi interesat pe asasini.Zeci de cartușe trase și netrase de calibrul .22, .45, de7,65 mm și de 357 Magnumar ar fi fost găsite pe sol de către anchetatorii de la poliția judiciară federală.Cele două vehicule ale asasinilor Volovo Saab 900 Turbo (albastru închis, cu plăcuțele false de inmatriculare SX 976) și Mercedes 190 (alb, al cuplului ucis, cu plăcuțele CNN254) vor fi reperate de către o patrulă (compsă din 3 polițiști de la Braine-I’Alleud) aflată la bordul unui VW Golf (alb, aflat în dotarea polțiției belgiene) pe șoseau care leagă Nivelles de Waterloo, în jurul orei 01h45 care înceracă să le urmărească. (Re)amintes și faptul că vehicul marca Volvo Saab 900 Turbo nu va fi găsit decât mult mai târziu, în cursul dimineții, pe ruta Braine-Alleud care conducea către șoseaua Alsenberg (la nr.404), în proximitatea supermarketului Delhaize (de la Overijse) unde a fost comis jaful aramat pe 27 septembrie 1985 (între orele 20h00–21h00) iar acesta fi fost furat de la garajul Jadot (aflat în proximitatea locului) cu cca 3 luni și 10 zile în urmă (pe 8 iunie 1983), iar de atunci ar fi parcurs cca 1.227km (cu plăcuțele false de inmatriculare) în ciuda faptului că instalația furnizoare de muzică (stereo, cu boxe) cu antena radio (exterioară), ca de altfel și farurile de ceață, de fază lungă și claxonul ar fi fost deja demontate de pe acesta.Jean-Pierre Adam observă corect faptul că vehiculul ar fi avut „dificultăți” în efectuarea unei distanțe atât de mari în Belgia (țară de dimensiuni mici în raport cu Franța) cu atât mai mult cu cât acesta nu ar fi fost remarcat de către niciun martor, ceea ce imlicit, conduce la ideea că asasinii din Brabant l-ar fi utilizat în Franța.Și în sfârșit, înainte de a muri în 2019, Xavier Sliman ar fi scris pe pagina sa de Facebook: „Din păcate nu putem să revenim la cele întâmplate. Dar în unele cazuri, ar fi mai bine, pentru unii și unele”, ceea ce ar putea fi interpretat în mai multe feluri. De remarcat este faptul că acesta nu ar fi dorit să-și dea niciun fel de explicații și nici să facâ confesiuni, în sensul restabilirii adevărului istoric, pe care l-ar cunoaște, dar nu are de gând, sub nicio formă, să-l facă cunoscut. Desigur, majoritatea acestor „coincidențe” sunt, oarecum, contrazise de către presupul supraviețuitor al bandei din Nivelles, Patrick Verdin, dar acesta nu este convingător nici în declarațiile sale (la Ardennes Tv) și nici în caretea sa „25 de ani cu Thierry S.” (Editura Sydney Laurent, 19 mai 2022), cu atât mai mult cu cât cu ceva (puțin) mai devreme (în 2020, cu ocazia unui interviu) el s-ar fi exprimat mult mai „confuz”. „Elementele noi” pe care acesta le aduce în defavoarea pistei noastre franceze, pe scurt, le-aș putea formula în câteva „aserțiuni” care sunt, bineînțeles, mai mult decât discutabile și în majoritatea cazurilor, în contradicție cu „elementele vechi” din dosar care ar fi fost considerate în timpul anchetei mai mult decât fiabile.Acestea rezidă, în primul rând, în faptul că frații Sliman n-ar fi fost sub nicio formă „gangsteri” (având în vedere pedepsele mici cu care au fost sancționați) și nici toxicomani și în sfârșit, cu atât mai puțin jucători de poker (dependenți) motiv pentru care ar fi acumulat datorii pe care i-ar fi plătit cu banii obținuți din jafurile armate comise în supermarketuri.Ori, din contră, după părerea mea, cei doi ar fi fost, foarte probabil, printre altele și jucători de poker dar nu chiar „dependenți” iar datoriile lor n-ar fi fost atât de „uriașe”, încât să nu poate fi acoperite „din jafurile lor”, chiar dacă sumele nu erau nici ele foarte „uriașe”.În privința faptului dacă frații Sliman ar fi fost sau nu „gangsteri” răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, pentru că o analiză detaliată se impune.Cert este faptul că ei ar fi fost „supraapreciați” (supraevaluați), ca răufăcători în activitățile lor infracționale corecționale (atât în materie de trafic de droguri, respectiv, în cel de arme) cât mai ales în cele criminale, și, practic, ei ar fi fost mult mai periculoși prin teroarea pe care o inspirau (mai ales Thierry) decât prin faptele lor, care, după părerea mea, ar fi fost comise sub incidența unei profunde instabilități psihice. Apoi, Verdin susține că el și Thierry Sliman ar fi fost fost areestați și încarcerați în în iulie 1987 în dosarul „Baby Bar” și apoi eliberați pentru ca în 1989 să fie din nou arestați și încarcerați în dosarul asasinatului lui Patrick Lacaze și din nou eliberați (pentru că au fost disculpați) ceea ce ar dovedi faptul că atacurile armate ale bandei nu ar fi fost sistate din cauza menținerii lor în detenție așa cum sugerează Jean–Pierre Adam (conform căruia, Thierry ar fi fost încarcerat în 1984 în detenție provizorie timp de 21 de luni în Franța și ar fi fost eliberat doar în luna iulie 1985).Verdin susține că acesta ar fi fost condamnat, doar, la 1 an de închisoare din care 9 luni cu suspendare, deci ar fi fost încarcerat doar 3 luni.Iar tot în această perioadă, aproximativ, ar fi fost și el condamnat la 1 ani de închisoare în Belgia și la 2 ani în Franța.Însă, aceste date sunt ulterioare atacurilor armate care au fost sistate definitiv pe 9 noiembrie 1985 dupa cel de la Delhaize Alost.După părerea mea, Verdin nu-l contrzice pe jandarm în ceea ce privește perioda de „coincidență” a „moratoriului” ataculurilor după perioada 1 decembrie 1983 (și până pe 27 septembrie 1985) pentru faptul că chiar dacă Tribunalul Corecțional din Metz l-ar fi condamnat pe Thierry la pedeapsa menționată mai sus, acest lucru nu înseamnă (nu implică cu certitudine) că el n-ar fi putut fi încarcerat undeva, în altă parte în Franța, într-un alt dosar corecțional, timp de 21 de luni, pentru că la începutul anilor 1980 comunicările între tribunale era „greoaie” (complicate și lungi) și nu rareori în senințele pronunțate de către acestea nu figurau și altele, pronunțate de către alte tribunale, mai ales dacă cel în cauză (acuzatul) era judecat în stare de libertate. Ceea ce întărește ideea că Jean–Pierre Adam are (ar putea avea!) dreptate.Având însă în vedere faptul că majoritatea celor implicați în dosar (sub o formă sau alta, direct sau indirect), astăzi, sunt decedați sau dispăruți fără urmă, singurul „cunoscător” ar putea fi Xav Dupire („fratele meu de cruce”), cu care, cu un sfert de secol în urmă, am avut lungi discuții și dezbateri pe această temă (a asasinilor din Brabant), fără să fi acordat atunci, importanța cuvenită, din păcate.Dar ca și în cazul „coincidențelor” lui Jean–Pierre Adam, există o serie coincidențe și în relatările și dezvăluirile lui Xav Dupire care converg către conjectura conform căreia frații Xavier și Thyerry Sliman, ar fi făcut parte din banda asasinilor din Brabant, iar dacă ținem cont de „strânsa legătură” dintre Thierry Sliman și Patrick Verdin, am putea admite, fără nicio îndoială, că acesta din urmă ar fi fost cel de-al 3-lea membru al bandei, cu toate că aceasta rămâne doar o ipoteză care nu este confirmată prin probe materiale certe. Un alt „amănunt” interesant ar fi și insistențele lui Jean–Pierre Adam „angajat” în acest dosar pentru descoperirea adevărului și încontul rudelor victimelor asasinatelor din Brabant (care vor să cunoască adevărul). Însoțit de o echipă de jurnaliști, după mai multe încercări și eșecuri (de-a lungul mai multor ani, între 2019–2022), acesta ar fi putut intra în contact în octombrie 2022 cu un fost companion al lui Xavier Sliman (în prima jumătate a anilor 1980, când au avut loc atacarile armate cu asasinate) care locuiește în proximitatea frontierei franco–belgiene și să-i ia un interviu (într-un local nu departe de orașul Charleville-Mézières), timp de cca 3 ore.Femeia (care ar fi dorit să conserve anonimatul și nu ar fi acceptat, sub nicio formă, nici să fie înregistrată) pare „să fi fost distrusă” (marcată profund) de „anii grei petrecuți alături de Xavier Sliman” (pe care l-ar fi întâlnit în cursul lunii iunie 1981 și pe care l-ar fi „frecventat” până în luna august 1984 – „o eternitate” conform declarației ei).Un adevărat calvar, un iad fără sfârșit (caracterizat, cu precădere prin „violență fizică extremă” și „umilință fără limite”), atât de traumatizant încât „rănile” acestuia persită încă și astăzi, după aproape 4 decenii. Această femeie după ce i-ar fi dăruit în luna iunie 1983 o „pereche de gemeni” (un băiat și o fată), un an mai târziu ar fi reușit să fugă (adică, să-l părăsească) cu cei 4 copii ai ei (dintre care ceilați 2 dintr-o altă relație) și să se ascundă la niște prieteni în sudul Franței.Ea ar fi susținut că Xavier Sliman era un „violent psihopat” și că ar fi încercat să o ucidă de mai multe ori cu o „armă de foc”, dar spre norocul ei, aceasta nu era încărcată.Această „dezvăluire” este în contradicție cu cele ale lui Xav Dupire („fratele meu de cruce”), care susținea că Xavier Sliman ar fi fost mult mai „blând” decât fratele său Thierry (idolul său, un adevărat psihopat aflat într-un stadiu mult mai avansat, toxicoman și alcoolic), un adevărat „coșmar” pentru cei din jur în care „trăgea” la întâmplare pentru a-i intimida. După părerea mea, descrierea lui Xavier Sliman, de către fosta concubină a acesteia corespundea, mai mult, fratelui acestuia, Thierry–un „psihopat, violent, capabil să ucidă cu sânge rece fără niciun fel de empatie și regret” (conform spuselor lui Xav.)Personal, eu nu am încredere în sinceritatea acestei femei (cu toate că ea era înscrisă, oficial, într-o asociație de „femei bătute”) și nici nu cred că ea ar fi „scăpat cu viață” numai pentru că arma lui Xavier n-ar fi fost încărcată.Eu sunt ferm convins că frații Sliman (printre altele și mari jucători de poker și plin de datorii – coform conjecturii lui Jean – Pierre Adam) erau adepții terorii, ca de altfel și Xav (care îi idolatriza pentru această „calitate” a lor) și le plăcea să se impună cu „forța”, adică să creeze panică și frică în jurul lor. De multe ori, acest „dispoztiv” sinistru, specific, de altfel, marilor criminali, evită nu rareori un „măcel” scăpat „de sub control”.De remarcat este și faptul că, companionul lui Xavier Sliman n-ar fi auzit niciodată vorbind de asasinatele din Brabant și cu atât mai puțin de implicarea „iubitului” ei în asemenea infracțiuni criminale deosebit de grave, dar ea ar fi recunoscut faptul că „lucrând mai mult noaptea” nu prea știa ce face acesta în cursul zilelor în care era „absent nemotivat” de la domiciliul conjugal și că nu rareori i-ar fi spus că ar fi fost în Belgia.Par suspecte și alibiurile furnizate de către Xavier Sliman cu ocazia atacului armat (fără măști sau cagule) de la armureria Daniel Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, când 15 pistoale automate sunt furate și polițistul municipal, Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani) este ucis la fața locului.Concubinei sale, spune că ar af fi luat masa cu părinții lui, iar în declarația făcută la Jandarmeria din Hastière (localitate francofonă în regiunea Valonia, provincia Namur, creată în 1977 prin fuziunea Agimont, Blaimont, Hastière-Lavaux, Hastière-par-delà, Heer, Hermeton-sur-Meuse și Waulsort, cu centrul administrativ în Hastière-Lavaux) ar fi declarat că ar fi fost la pescuit într-un loc, în care se ducea, într-adevăr des, dar nu putea fi verificat (cu certitudine) dacă în ziua atacului ar fi fost acolo sau nu.Și în plus, acesta ar fi fost și interpelat de către jandarmi în acest dosar criminal, dar la confruntarea cu martorii care ar fi asistat la evenimentul dramatic, el nu ar fi fost identificat de către aceștia „în pielea” presupusului atacator.Apoi, pare la fel de suspect și faptul că ea nu și-ar fi pus niciun fel de întrebări, atunci când la începutul anului 1982, înainte de dezlănțuirea atacurilor în dosarul TBW, frații Sliman vor cumpăra o carabină (pușcă de vânătoare) pe numele ei, pentru că datorită cazierelor lor judicare ei nu puteau face acest lucru, în condiții legale.Contradicțiile persistă și în acest caz, pentru că, dacă frații Sliman erau implicați în trafiucul de droguri și de arme, nu cred că ar fi ajuns „la mâna” concubinei lui Xavier pentru achiziționareea, în condiții legale, a unei carabine!Ori, această carabină ar fi jucat un rol important în jafurile comise în cursul lunilor următoare pentru „echiparea” bandei cu materialul militar necesar atacurilor armate din supermarketuri: pe 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) de la armurerie din Dinant (provincia Namur), iar pe 30 septembrie 1982, jaful armat comis la armureria lui Daniel Dekaise din Wavre (provincia Brabant), în care 15 pistoale automate vor fi furate.Contradicția constă în faptul că dacă gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost autorul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale în Franța), ce rost ar mai fi avut furtul carabinei pe 13 martie 1982 de la armureria din Dinant?Aceași întrebare am putea pune și referitor la atacul armat de la Daniel Dekaise, numai că explicația ar putea consta aici în faptul că în această armurerie se lucra la punerea la punct a unui amortizor de zgmot pentru pistoale-mitraliere ceea ce putea fi de mare utilitate bandei în atacurile armate care urmau a fi comise.Legat de acest ultim atac, Patrick Verdin vine în apărarea fraților Sliman și se întreabă dacă ar fi fost posibil ca niște „gangsteri” ordinari, de drept comun să fi putut fi la curent cu proiectul la care se lucra în armurerie. El pune aceași întrebare legat și de furtul pe 10 septembrie 1983 a celor 7 veste de antiglonț (speciale), concepute recent (de ultima generație) de la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem din Tamise (provincia Flandra Orientală, regiunea administrativă flamandă– Flandra).Și într-adevăr , oarecum, ar putea avea dreptate.Dar fără să-și dea seama, el furnizează un alt „amănunt” prin care nu face decât să răspundă cu „afirmativ” la întrebările, oarecum, nevinovate, pe care le pune. Este vorba de faptul că frații Sliman ar fi fost membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) care, după părerea mea, necesită o „detaliere” pentru că misterul în dosarul asasinatelor din Brabant este legat de acest „amănunt”.Fondat în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) și activ între 1960 și 3 august 1982 când este dizolvat de către președintele François Mitterrand (1916-1996, în funcție între 1981-1995) conform legii din 10 ianuarie 1936 (relativ la activitatea grupărilor de combatanți și miliții private) de către un grup de fideli generalului Charles de Gaulle (1890-1970, președinte al Franței între 1959-1969), printre care Pierre Debizet și Jacques Foccart, SAC (Serviciul de Acțiune Civică) înregistrat la Prefectura Paris pe 4 ianuarie 1960, avea ca principal obiectiv lupta susținerea politiciilor gaulle-iste și lupta împotrica comunismului. Dacă la început cei recrutați erau verificați și au aderat la SAC din convingere (cca 2.500–3.000 de fideli gaulle-ismului), mai târziu (începând cu mijlocul anilor 1960) au început să-și facă apariția în cadrul acestuia și indivizi „dubioși”, compromiși, răufăcători, infractori de drept comun (implicați în tot felul de trafic, inclusiv, de stupefiante și de arme de foc) printre care și numeroși criminali care l-au transformat îmtr-o „poliție paralelă” devenită ulterior o organizație criminală (în contact cu bande de spărgători și tâlhari la drumul mare, cu cca 25.000–30.000 de membri), una dintre cele mai importante ale anilor de plumb francezi.De altfel, Mittrrand decide dizolvarea lui, imediat după masacrul de la Auriol (18/19 iulie 198) un dosar criminal politic de sextuplu asasinat și unul dintre cele mai macabre și sângeroase din istoria Franței în care președintele local al SAC Marsilia - Jacques Massié este asasinat cu întreaga sa familie în cadrul unei reglări de conturi în cadrul organizației) și în care am fost implicat și eu (si sunt incă) cu investigațiile mele și în care, ca și in acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant), restabilirea adevărului istoric depinde tot de un supraviețuitor Lionel Collard, care conform informațiilor mele ar trăi ascuns, undeva, probabil sub un nume fals, în „România Mare” (în Republica Moldova). Conform declarațiilor lui Patrick Verdin, frații Sliman ar fi fost membri ai acestei organizații SAC din „convingere”, ceea ce este, evident, fals.Din contră, faptul că ar fi făcut parte din categoria de „infractori” ai acesteia, poate fi adevărat, pentru că îmi aduc aminte că în 2000 când am devenit atașat de presă al Poliției Capitalei în Franța și Xav Dupire mi-a văzut legitimația (de presă), îmi spunea că ar fi văzut și el asemenea documente și la unii dintre membri gangurilor de infractori din nordul Franței unde a copilărit și și-a petrecut adolsecența ca „delincvent juvenil”.De altfel, în 1981, înainte de masacrul de la Auriol, SAC ar fi dispus, încă, după două decenii de existență, de cca 10.000 de membri, ceea ce este impresionant, dacă ținem cont de faptul că Charles de Gaulle a demisionat în 1969, fiind urmat la președinție de către Georges Pompidou (1911-1974, în funcție între 1969-1974) și Valéry René Marie Georges Giscard d'Estaing (VGE, 1926-1920, în funcție între 1974-1981).Ca urmare, greșala pe care o comite Patrick Verdin în declarația sa constă în faptul că atunci când debutează asasinatele din Brabant, official, SAC a fost deja desființat.Cu alte cuvinte, teoretic, el nu mai exista și în plus, având în vedere vârsta fraților Xavier și Thierry Sliman, dar și activitățile lor infracționale, ei nici n-ar fi putut adera la acesta decât în perioada în care, deja, era profund compromisă datorită numărului mare de infractori care i-au devenit membri dar și a numeroaselor ilegalități și abuzuri pe care aceștia le-au comis (inclusiv, jafuri armate, crime de sânge, asasinate politice, atentate, și kidnapping)Din contră, subliniez faptul că, organizată ca o „poliție paralelă”, legitimațiile SAC semănau foarte mult cu cele ale poliției franceze și nu mă îndoiesc că în anumite „situații grave”, ele ar fi folosit titularilor acestora pentru a nu fi „urmăriți penal”, cu ceea ce Xav („fratele meu de cruce”) nu cred că ar fi fost la curent.El avea impresia că aceste legitimații ar fi atestat calitatea de „colaborator” al autorităților polițienești și ar fi fost furnizate infractorilor „second hand” (de „duminică”, numiți și „indic”, adică turnători ai poliției) de către jandarmii belgieni (mai mult sau mai puțin corupți) contra unor sume de bani (sau avantaje „în natură” rezultate din jafuri).Menționez aici și faptul ca chiar dacă SAC „s-a stins” official, acesta a fost „prelungit prin continuitate” de către fidelii adevărați ai gaulle-ismului cu organizații promovând aceași politică, printre care și MIL (Mouvement initiative et liberté) creată pe 17 noiembrie 1981, imediat după ce Mitterrand a luat decizia desființării SAC, și care a fost activă până în 1986, deci, official, în întreaga perioadă a activității criminale a asasinilor din Brabant.Într-un asemenea context, mi se pare absolut nejustificată întrebarea lui Patrick Verdin cu care încearcă să manipuleze opinia publică, susținând că frații Sliman, ca „simpli gangsteri de drept comun” nu ar fi avut nicio posibilitate ca să obțină informații despre proiectele care erau în derulare la armureria Daniel Dekaise și la Uzina de Textile din Tamise. Conform investigațiilor mele, atât SAC cât și MIL aveau ca membri și „oficiali” atât francezi cât și belgieni, printre care și jandarmi.Dar cea mai surprinzătoare dezvăluire a lui Patrick Verdin constă în identificarea lui Thierry Sliman (n. pe 4 octombrie 1956 la Epinal–prefectura departamentul Vosges din regiunea Lorena, decedat în 2011) ca „asasinul nebun” din Barbant, care ar fi fost fiul unui militar de carieră și care s-ar fi mutat cu soția sa la Charleville-Mézières (de unde ea, era originară), unde Thierry și-ar fi petrecut și copliăria și adolescența de „delincvent juvenil”, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru „jaf cu circumstanțe agravante”.Acesta i-ar fi cerut lui Verdin înainte să moară să „confirme” public faptul că el n-ar fi fost nebun și că ar fi acționat conform unui ordin din partea serviciilor secrete.Mă întreb că într-un asemenea context, de ce el, Patrick Verdin, care a fost atât de „apropiat” acestuia, Thierry Sliman și fratele său mai mare, Xavier Sliman (care ar fi rămas „ușor” schiop ca urmare a unui accident–conform declarației lui Xav Dupire) să nu fi putut constitui nucleul „dur” și „activ” al bandei din Nivelles ?Chiar dacă Verdin susține că fi fost implicați în atacuri și jandarmi belgieni ca „executanți” aflați sub comanda lui Christian Smets printre care și Robert Beijer (arestat la Bangkok, unde executa o pedeapsă privată de libertate de 6 luni și unde este, practic, refugiat și astăzi), dar comanditarii ar fi fost Serviciile secrete (care ?)De ceea ce nu m-am îndoit niciodată după rezultatele investigațiilor pe care le-am efectuat în dosar, coroborate cu dezvăluirile „fratelui meu de cruce”, Xav Dupire.Este „nodul gardian” care aduce o oarecare divergență între conjectura mea și cea a lui Jean–Pierre Adam.Dacă el este convins că asasinii din Brabant sunt în exclusivitate frații Sliman și Verdin, eu cred că ei ar fi constituit, doar, „nucleul dur” al bandei, adică cei care ar fi fost activi și ar fi participat, efectiv, la atacurile armate, dar ei ar fi fost asistați și de către un grup de „fideli” care au făcut parte din organizații (para)militare belgiene și străine (inclusiv, SAC) care au contribuit, decisiv, la „succesul misiunilor” sinistre. În orice caz, în încercarea de a discredita pista noastră franceză, Patrick Verdin, adduce, din contra, argumente serioase în privința validării acesteia, practic, fără să-și dea seama. Dar asta este realitatea, cu sau fără voința lui. (Re)amintesc aici faptul că începând cu luna februarie 1986 și până pe la mijlocul anilor 1990, fostul jandarm Madani Bouhouche va fi considerat de către anchetatorii în dosarul asasinilor din Brabant, ca „suspect” (alături de colegul său Robert Beijerar transferat ulterior la Brigada de jandarmerie de la Uccle) care nu va fi inculpat niciodată, cel puțin, oficial, dar va fi condamnat la 20 de ani de detenție (între 1982–1989) pentru alte infracținui criminale (printre care și asasinatul inginerului Mendez) și va fi eliberat condiționat sub control judiciar pe 15 iunie 2000, când se va retrage în zona Foix, într-un loc izolat, greu accesibil.Atât el cât și Robert Beijer vor fi sancționați disciplinar în 1982 pentru că ar fi ascultat, ilegal, convorbirile telefonice ale unui ofițer, superior lor, motiv pentru care vor fi trecuți în rezervă în 1983, ceea ce îi va determina să deschidă un cabinet de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information).Bouhouche va fi arestat pe 26 ianuarie 1986 și inculpat în dosarul asasinatului prietenului său Mendez, în ciuda faptului că el își clama nevinovăția.Eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, Bouhouche participă pe 2 septembrie 1989, alături de Beijer la o acțiune cu caracter infracțional criominal la Anvers, în care comerciantul libanez Ali Souleimanva fi asasinat, după care cei 2 se refugiază în Spania.Beijer pleacă pe 9 septembre 1988 în Paraguay (unde tranzitează, pentru a ajunge, ulterior, în Tailanda), iar Bouhouche va fi arestat pe 15 septembrie 1989 la Torremolinos (Costa del Sol), pentru ca pe 4 decembrie să fie extrădat (via Madrid) în Belgia (după audierea lui de către un magistrat instructor la Malaga) la solicitarea autorităților judiciare federale belgiene, pe baza unui mandat de arestare delivrat de către judecătorul de instrucție Luc Hennartde la Nivelles.Conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitatpe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, Madani Bouhouche n-ar fi tras deloc (niciun foc de armă) pe 2 septembrie în cazul „expediției ucigașe” de la Anvers (în care Ali Souleiman și-a pierdut viața), iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă.Din contră, conform investigațiilor noastre, fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), vinovatul ar fi fost Madani Bouhouche, care ar fi și tras asupra comerciantului Ali Souleiman Ahmed (Ali Suleiman Ali Ahmad) maltrat și cu bestialitate de către asasini, în apartamentul său.În ceea ce îl privește pe Comisarul Christian Smets, fostul nr.2 al Siguranței Statului Belgian și martor „capital” în dosarul TBW, acesta decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles, ceea ce îi permite, desigur, lui Verdin să fie mai „curajos” și să facă afirmații care, din fericire pentru el și din păcate pentru ații, nu mai pot fi verificate.Supranumit „Canard” (Rața), Christian Smets, fost comisar la Siguranța Statului a fos însărcinat, printre altele și cu investigațiile în dosarul baronului Benoît de Bonvoisin („Le Baron noir", n.1939, licențiat al Université Catholique de Louvain, aristocrat și om politic belgian de extremă dreaptă) fiul lui Pierre de Bonvoisin (fost președinte al Société Générale de Banque) și nepot al lui Alexandre Galopin (guvernatorul băncii Société générale de Belgique), care a editat revista Inforep, în care Bougerol (prieten și cu comandantul Falla), un ofițer de legătură cu SHAPE (Supreme Head Quarters Allied Powers Europe–NATO în Casteau), scria (publica) cu regularitate până la desființarea PIO în 1980 (și a cărei redactor șef ar fi fost în perioada 1976–1978). „Inforep”, era un periodic al PIO (Public Information Office, fondat în 1974 de către Bougerol la ordinul lui ministrului Apărării Naționale Paul Vanden Boeynants, și Benoit de Bonvoisin, finanțată de societea PDG–Société de Promotion et de Distribution Générale, cu reședința la aceași adresă ca și CEPIC–Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens pe str. Belliard nr.39 din Bruxelles, formată din militari și filiala civilă) care din 1977, ca o revistă a presei (axată pe anti-comunism şi antisovietism) ar fi apărut în 200 de exemplare și ar fi fost dirijată de către un „oarecare” Legon și un „misterios” Hugues Miller, conform unor surse (jurnalul lui Florimond Damman din 13 decembrie 1976), „pseudonimul majorului Jean Bougerol”.De altfel, acest lucru ar fi fost „confirmat” și de către Bougerol, el însuși, care la cel de-al 25-lea Congres CEDI (Centre Européen de Documentation et d’Information, fondat de către arhiducele Otto von Habsburg), de la Madrid la care a fost dicutată și dezbăturtă, printre altele și aderarea Peninsulei Iberice (Spania și Portugalia) la structurile europene (în special la CEE–Comunitatea Economică Europeană, viitoare Uniune Europeană) în prezența lui Bernard Mercier, Jean Violet, François Vallet, Antoine Pinay, Carlo Pesenti, Alfredo Sanchez-Bella și Florimond Damman, s-ar fi prezentat ca șef al Oficiului de Informații Publice (PIO) și ca agent SDRA.Dintre cei prezenți la Congres, mulți au fost și membri ai Cercles des Nations Cercle des Nations (fondat pe 3 aprilie 1969), printre ei menționăm pe Paul Vankerkhoven, Jean Violet, Thierry de Limburg Stirum, Paul de Launoit, Jacques-Henri Pirenne, Florimond Damman, Jack de Spirlet, Vincent Van den Bosch, iar ații ca Marcel De Roover, Josep Meurice, Ernest-John Solvay, Jacques Pirenne sau Jacques-Henri Pirenne au jucat un rol important în implementarea organizației, fără să fi figurat „oficial” printre membri acesteia.Ulterior a fost însărcinat și cu supravegherea rețelei maiorului Jean Bougerol la Charleroi, pe care, jurnalistul Guy Bouten îl acuza în cartea sa „Tueries du Brabant: Le Dossier, Le Complot, Les Noms” publicată pe 27 februarie 2020 că ar fi fost „strategul” atacurilor armate ucigașe din Brabant (TBW), decedat pe 20 noiembrie 2020 la vărsta de 86 de ani după contaminarea lui virusul Covid-2019 și incinerat la Crematotriul Gilly pe 26 noiembrie (în prezența a numai, 3 apropiați).Din contră, conform surselor noastre majorul Jean Bougerol n-ar fi aparținut niciodată nici SDRA 8 (Serviciul de Informații al Armatei, o emanare al SGRS – Serviciul General de Informații și al Securității al armatei– în cadrul rețelei „Stay-behind”, compusă din cca 20 de militari–dintre care jumătate activi și 40 de civili) și nici SGRS, cu toate că ar fi dispus de un birou (timp de câteva luni în perioada 1974–1975) în cadrul SDRA (suspectată că ar avea relații cu organizații de extremă dreaptă), care cu secția STC-Mob de la Sûreté de l’Etat au făcut parte dintr-o organizație secretă lansată în 1949 pentru a se opune unei eventuale invazii din partea Uniunii Sovietice, rețeaua „Stay-behind” (căreia aparțineau, în afară de Belgia și SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, respectiv, Norvegia). Iar conform colonelului („honoraire”) Bernard Legrand (ultimul șef al SDRA 8–pilier al rețelei militare Stay-behind) care ar fi dirijat mai multe rețele și organizații cu caracter militar (mai mult sau mai puțin) și care a refuzat de fiecare dată (când a fost audiat în dosarul TBW) să dea nume, suținea SDRA 8 nu ar fi avut nicio legătură cu organizațiile de extrema dreaptă.În sfârșit, astăzi, ar fi implicați în anchetă încă cca 30 de polițiști dintre care 10-15 ar fi, efectiv, și activi dar cei aproape 40 de ani care „ne despart de evenimente” face ca pista adevărului istotic „să fie în impas”, adică „moartă”.Eicred că în activitata criminală din dosarul TBW ar fi fost implicați jandarmi belgieni care ar fi avut legături cu organizații politice extremiste (având mai multe „mobiluri”) de care statul belgian „n-ar fi străin”, dar dosarul ar fi fost prost instrumentat de la început, iar acum după patru decenii de la evenimente, paractic, este imposibil ca adevărul să fie cunoscut și dezvăluit publicului, iar noi, în pista noastră franceză, credem că atacurile și asasinatele din Brabant sunt „opera” unui grup de infractori de drept comun francezi (deci, fără orientare politică), psihopați, pasionați de teroare și infracțiuni criminale (inclusiv, de crime de sânge), cu „sânge în cantitate excesivă în instalație”, lipsiți de scrupule, milă și compasiune cu scopul de a se impune și de a domina „spațiul public”. Într-un asemenea context, Xav Dupire ar putea fi „omul-cheie” în dosarul TBW, care l-ar putea identifica (cel puțin, din vedere), foarte probabil și pe Patrick Verdin (originar din Francheville regiunea urbană Charleville-Mézières) chiar dacă nu-i știa numele, pentru că așa cum rezultă din documentele epocii, declarațiile și cartea lui Verdin, acesta îl însoțea pe Thierry (timp de un sfert de secol) în toate acțiunile sale, dar mai ales, cele infracționale (inclusiv, criminale).În concluzie, după părerea mea, Xav Dupire ar putea face dezvăluiri care ar putea restabili adevărul istoric în dosarul TBW.Conform documentelor aflate în posesia mea, astăzi, dacă el este în viață ar trebui să aibă cca 55 de ani și chiar dacă nu mai am nicio veste „directă” de la el de peste două decenii (deci, ar fi dipărut fără urmă!), autoritățile polițienești și judiciare franceze l-ar putea „descoperi” mai ales grație cazierului său judiciar important.Desigur, există mai multe posibilități.Să fi decedat ca urmare a hepatitei C (cu virusul căreia era contaminat, deja, când ne-am cunoscut) sau cu ocazia unor altercații (ultra)violente în care se angaja, din păcate și de „care era foarte mândru”, pentru că îi plăcea să inspire frică și respect prin (din) frică. Dar este la fel de probabil ca să nu fi fost el victima, dar vinovatul și să fie condamnat la ani grei de detenție într-un dosar de crimă de sânge (cu una sau mai multe victime) cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante, iar mândria lui nu i-a permis (și nici nu-i permite!) să mă contacteze, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri i-am atras atenția că într-o zi „s-ar putea să se termine rău pentru el” (adică, să fie condamnat și încarcerat timp de foarte mulți ani) și în acest caz, „nu are niciun rost să mă mai contacteze” pentru că, oricum, „nu-l voi putea ajuta și nici nu va merita ajutorul meu”.N-ar fi exclus nici faptul ca el să aibă, astăzi, o „sănătate mintală care lasă mult de dorit” și să fie internat într-un spital psihiatric, aflat chiar în subordina unui centru penitenciar (pentru a putea suporta mai ușor regimul de detenție) ceea ce, de altfel, îmi și sugera când îi spuneam că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” și n-ar fi exclus „să o pățească rău de tot”.Poate însă, în acest dosar, nu numai „localizarea” socio–judiciară și fizică a lui Xav este importantă, dar mai ales implicarea autorităților franceze și belgiene pentru descoperirea adevărului, ceea ce spre dezamăgirea lui Jean–Pierre Adam, se pare că acestea nu doresc.Pentru că solicitările lui au rămas de fiecare dată fără niciun fel de răspuns.Nici atunci când era vorba de procurorul general (de atunci) Christian de Valkeneer care nu a reacționat, sub nicio formă, într-un context, totuși, în care era vorba de un dosar criminal în care 28 de persoane au fost ucise (cel puțin) și 22 au fost rănite, pentru un prejudiciu material de 7MdFrB (cca 350.000 €PPA), relativ, „derizoriu” și nici când era vorba de Ministrul Justiției belgiene Koen Geens (n. 1958, în funcție între 2014–2020), ceea ce es este deosebit de grav, pentru că pare, că autoritățile judiciare belgiene vor să ascundă adevărul istoric, pe care n-ar fi exlus, să-l cunoască. Notă. În afară de acest dosar criminal belgiam de excepție TBW (asasinatele din Brabant) eu mai sunt activ în Belgia și cu restabilirea adevărului istoric într-un alt dosar criminal legat de un jaf de diamante (în bijuterii) de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) pe 2 martie 2007, în valoare de cca 21 Mil€, comis de către Carlos Hector Flomenbaum (atunci, posesor al unui pașaport argentinian) care este într-o strânsă legătură cu traficul de carne de vită contaminată cu „boala vacii nebune” (ESB–Bovine Spongiform Encephalopathy, având o lungă perioadă de incubație (de ordinul anilor sau chiar si un deceniu!), afectând de obicei bovinele adulte cu vârsta cuprinsa între patru-cinci ani, toate rasele fiind la fel de sensibile (cunoscută si ca boala vacii nebune), este o boală mortală, cu acțiune neurodegenerativă la bovine, care provoacă o degenerare spongioasă în interiorul creierului și măduvei spinării și provocând ochi roșii practicat după ce, pe 27 martie 1996, Comisia Europeană decretează embargoul privind exportul de carne de vită de origine britanică, pentru a evita ca ESB, depistată recent în Marea Britanie, să contamineze (eventual) consumatorii europeni. În acest dosar, după ani de investigații private, am reușit să ajung la descoperirea adevărului istoric tot cu ajutorul autorităților belgiene și cu un martor de origine spaniolă José-Perez Tornel (fost vecin de palier, peste un deceniu, în imobilul parizian, din sectroul 20 de la place Gambetta în care locuiesc de un sfert de secol) retras la pensie pe pământul natal spaniol, la Alicante (Costa Blanca). Ancheta este în curs de derulare.