Etichetă: Charles de Gaulle

Ultimul stat democratic european care a abolit pedeapsa capitală pe 9 octombrie 1981, Franța va practica execuțiile publice, după punerea ghilotinei în „circulație” în cursul lunii aprilie 1792 și până pe 17 iunie 1939, când va avea loc ultima execuție, a lui Eugen Weidmann (n.5 februarie 1908, „asasinul cu ochii de catifea”, de origine germană, din Frankurt am Main, Regatul Prusiei, Imperiul German), un serial-killer arestat pe 8 decembrie 1937 în localitatea Les Ormes-sur Voulzie (departamentul Seine-et-Marne–Grand Paris) și condamnat la moarte pe 31 martie (de către Curtea cu Jurați a departamentului Seine et Oise–Grand Paris) ghilotinat în piața publică din fața închisoirii St. Pierre din Versailles (Grand Paris) de către călăul Jules-Henri Desfourneaux (1877–1951) succesorul lui Anatole Deibler (1863–1939). Actorul, producătorul și muzicianul britanic Cristopher Lee (1922–2015), a fost prezent la locul evenimentului. După acest eveniment Édouard Daladier (1884–1970, prim ministru al Republicii Franceze între 1938–1940) va emite un decret pe 24 iunie prin care va interzice aceste „spectacole” care avea ca scop principal descurajarea comiterii infracțiunilor și intimidarea asistenței, dar și compromiterea și umilirea condamnatului, și a rudelor acestuia în fața societății civile. Propus pentru prima oară pentru execuția „echitabilă” și „nebarbară” a celor condamnați la moarte (ca o „mașină democratică și umană” a morții) pe 10 octombrie 1789 de către Joseph–Ignace  Guillotin (1738–1814, fondator al Societății Academice de Medicină, precursoare a Academiei Naționale de Medicină) deputat și secretar al noii Adunări Naționale constituite în timpul Revoluției Franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799) și adoptat printr-o lege din 6 octombrie 1791, chirurgul Louis va pune în funcțiune începând cu luna aprilie 1792 în spații publice, în principiu, în vecinătatea închisorilor în care condamnații la moarte erau încarcerați. Conform unor documente la care am avut acces, până în 1826, când ghilotina va fi instalată și în mediul carceral deasupra unui eșafod, 1.942 de criminali ar fi fost executați în spații publice. Conform art.12 din vechiul Cod Penal (elaborate în 1810), valabil și în noul Cod Penal până  la abolirea pedepsei capitale în 1981 „Toți condamnații la moarte vor fi decapitați”, mai puțin cei condamnați la moarte de către tribunalele militare și politice care vor fi împușcați de către plutoane de execuție. În anii care vor urma, numărul celor executați va scădea de-a lungul anilor: în 1828–114 condamnați la moarte (75 executați), în 1829–89 condamnați la moarte (68 executați), în 1830–92 condamnați la moarte (38 executați), în 1831–108 condamnați la moarte (28 executați). Subliniez aici faptul că execuțiile (cu ghilotina) vor avea o particularitate în timpul Razboiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), când pe 17 martie 1956 vor fi publicate în Jurnalul Oficial legile 56-268 și 56-269 care permit tribunalelor militare franceze  să pronunțe pedeapsa cu moartea, fără instrumentarea prealabilă a unui dosar criminal, în care sunt implicați membri ai FLN (Frontul de Eliberare Națională Algerian–partid  politic fondat pe 23 octombrie 1954) interpelați în posesia unei arme. Astfel, conform unor ducumente la care am avut acces, în perioada 1956–1958 (până la fondarea celei de a 5-a Republici Franceze–4 octombrie 1958) ar fi avut loc 16 execuții duble, 15 triples, 8 cvadruple și 1 cvintuplu.  În total, de la promulgarea legilor (1956) și până la sfârșitul războiului (1962), cca 1.500 de condamnări ar fi avut loc, dintre care pentru 222 de algerieni ar fi fost pronunțată pedeapsa cu moartea, toți executați. În timpul celei de a 4-Republici (27 octobre 1946–4 octobre 1958) ar fi fost executați 142 de condamnati la moarte și 45 în timpul celei de a 5-a Republici când François Mitterrand (1916–1996, fost președinte al franței 1981–1995) a fost ministrul justiției (1 februarie 1956–21 mai 1957). Cei mai mulți ar fi fost executați (29) în timpul guvernului condus de către Maurice Bourgès-Maunoury (1914–1993) între 12 iunie–30 septembrie 1957 (în timpul celei de a 4-a Republici), cca o execuție la fiecare 3 zile. Și în timpul mandatului de prim-ministru Charles de Gaulle (1890 -1970, președinte al Franței între 1959–1969) în perioada 1 iunie 1958–8 ianuarie 1959 au fost executați 80 de condamnați la moarte (unul la fiecare 20 de zile), cu toate că el a și grațiat 209 condamnați la moarte în ianuarie 1959 (comutând pedepsele lor cu moartea la închisoare pe viață).  Singurul european ghilotinat în timpul Războiului Algeriei este Fernand Iveton (n.12 iunie 1926 în Algeria), fost militant comunist și anticolonialist de origine franco–spaniolă, membru al FLN, autor al unui sabotaj cu bombă pe 14 noiembrie 1956 în jurul orei 14 h00 în uzina Hamma (în care lucra). Fără ca bomba să fi ucis vreo persoană (făcând doar victime materiale), el va fi judecat de către un tribunal militar la Alger în cursul lunii martie 1956 si este condamnat la moarte pe 24 noiembrie 1956. Avocații săi din oficiu Albert Smadja și Charles Laînné cred în grațierea lui prezidențială, dar pe 10 februarie 1957 președintele Republicii în exercițiu René Coty (1882–1962, presedinte al Republicii între 1954–1959), la recomandarea ministrului Justiției François Mitterrand  și al prim-ministrului Guy Mollet (1905–1975, în funcție între 1 februarie 1956–13 iunie 1957) îi refuză grațierea și ca urmare, Iveton va fi ghilotinat pe 11 februarie 1957.

Pentru simplificarea procedurilor judiciare, conform legii n°2019-222 din 23 martie 2019, în cadrul noii reforme judiciare, începând cu 1 ianuarie 2020 tribunalele de Instanță (TI) și de Înaltă instanță (TGI) aflate în aceași metropolă (oraș) vor fuziuna într-un Tribunal judiciar (TJ) ale cărui competență teritorială, se rezumă, în principiu, la un departament (județ). Trbunalul de instanță (TI) aflat într-o localitate diferită de cea în care se află Tribunalul de înaltă instanță (TGI), devine o „cameră” (detașată) a Tribunanului judiciar, numit Tribunal de proximitate (TP). Astfel, TJ devine singura jurisdicție de drept comun de primă instanță în materie civilă, penală și comercială competentă pentru judecarea litigiilor nefiind atribuite altor jurisdicții, care în acest context reia în întregime (integral) competența TI și TGI indiferent de sumele implicate în litigii. În principiu, sistemul judiciar francez dispune de mai multe tipuri de tribunale sau jurisdicții. Tribunalul civil–jurisdicție civilă de primă instanță care judecă pentru prima dată litigii, desacorduri între două sau mai multe persoane (fizice sau morale/juridice). Aceste tribunale nu pronunță sancțiuni penale dar pot obliga părțile implicate în dosar la plata unor sume de bani sub formă de despăgubiri (daune) vizând un prejudiciu moral sau material. Tribunal judiciaire–jurisdicție civilă (corespunzând TGI) care judecă toate dosarele civile (conflicte de vecinătate, contracte prost executate sau neonorate, datorii neplătite etc.) care nu au fost atribuite altor tribunal, indiferent dacă valoarea litigiului este superioară sau inferioară sumei de 10.000 €, inclusiv, cele familiale (divorțuri, pensii alimentare și de întreținere, custodia copiilor etc.) și cele de succesiune. Tribunal de proximitate–juridicție civilă (corespunzând TI) care judecă litigii ale căror valoare nu depășesc suma de 5.000 € în cadrul căriuia este creat un nou judecător contencios al protecției care poate statua pe : creditul consumației, supraîndatorarea persoanelor fizice, contractul de închiriere a unei locuințe, protecția persoanelor fizice adulte (majore), expulzarea persoanelor fără drepturi de ședere etc. Tribunal prud'hommes (TPH)–jurisdicție civilă formată din judecători neprofesioniști, dar cu o vastă experiență în câmpul muncii, compusă, în egală măsură, atât din salariații cât și din angajatori, care judecă litigii individuale legate de contracte de muncă (salariu, natura contractului de muncă, ruptura contractului de muncă, sancțiuni disciplinare, contestația unei concedieri, demisii, condiții de igienă și securitate la locul de muncă, hărțuire morală sau esexuală, discriminare, nerespectarea unei promisii de angajări etc.) în sectorul privat. Tribunalul de commerț–jurisdicție civilă care judecă litigii legate de actele (activitățile) comerciale ale întreprinderilor, inclusiv, ale celor aflate în dificultate financiară (pentru redresare/lichidare judiciară), angajamentele comercianților și conflictele dintre aceștia, ale lacestora cu persoane fizice (morale) sau ale băncilor. În principiu, acesta intervine în situațiile în care prejudiciul material nu depășește 5.000 €. Tribunalul pentru arendare rurală–juridicție civilă care judecă litigii (în valoare maximă de 5.000 €) legate de conflictele din mediul rural sau periurban în care sunt implicate contractul de locație al pământului sau ale clădirilor și utilajelor agricole etc., dintre proprietar și arendaș (exploatant agricol). Toate aceste jurisdicții, se pot împărții în următoarele grupe : Jurisdicții administrative (Tribunalul administrativ, Curtea administrativă de apel, Consiliul de stat) Jurisdicțiile civile de primă instanță (Tribunal judiciar, Tribunalul de comereț, Tribunalul de prud'hommes) Jurisdicțiile penale (Tribunalul de poliție–pentru contravenții, Tribunalul corecțional–pentru delicte comise de persoane adulte sancționate cu maximun 10 ani de detenție criminală și Curtea cu Jurați–pentru crime sancționate penal cu pedepse lungi de închisoare, de la 10 ani de detenție criminală până la închisoare pe viață. Legea n°2019-222 din 23 martie 2019, introduce însă și un tribunal „intermediar” între cel Corecțional și Curtea cu Jurați, numit „Tribunal Criminal” care judecă tot crime dar mai puțin grave, sancționate penal până în 20 de ani de recluziune criminală. Completul de judecată al acestui tribunal este compus din 5 magistrați (față de 3 magistrați ai unui tribunal corecțional și a curții cu jurați, în care pe lângă cei 3 magistrați figurează și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prioma instanță și 9 jurați în apel) Jurisdicțiile de recurs (Curtea de apel, Curtea de casație) Jurisdicțiile europene (Curtea de justiție a Uniunii Europene, Curtea europeană a drepturilor omului) După cum putem constata, organizarea justiției în Franța pare destul de complicată, dar în fond și în principiu, distingem 3 tipuri de jurisdicții (administrativ, civil și penal) cu 3 grade de gravitate (tribunale de gradul 1–de primă instanță, cele de gradul 2–de apel și cele de gradul 3–curtea de casație). Numai jurisdicțiile penale pot sancționa cu amendă penală sau închisoare (cu exacutare sau cu suspendare). De fapt, noul CP din 1 martie 1994 este o moștenire al Codului Penal din 1791 (primul cod penal adoptat în timpul Revoluției franceze, între 25 septembrie–6 octombrie 1791 de către Adunarea Națională Legislativă, după adoptarea Constituției pe 3 septembrie și abrogat pe 1 ianuarie 1811) inspirat din principiile Marchizului de Gualdrasco & Villareggi Cesare Beccaria Bonesana (1738–1794, jurist, criminalist, filosof, economist și om de litere italian) și al Codului Penal Imperial din 1810 (propus de către Napoléon Bonaparte, doptat pe 12 februarie, promulgat pe 3 iunie 1810, intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1811 și abrogat pe 1 martie 1994). Merită remarcat faptul că acest nou cod imperial, reintroduce pedeapsa capitală (pedeapsa cu moartea), închisoarea pe viață și maracajul (tatuajul) pe umărul drept al condamnatului cu literele: T (la muncă silnică), TP (la muncă silnică pe viață) și F (pentru falsificatori) abolite de Codul Penal din 1791. Elementul central al unui sistem juridic de tip inchizitorial, JI își alege echipa sa de anchetatori din rândul funcționarilor Poliției Judiciare (aparținând Ministerului de Interne) sau ai militarilor Serviciului de Jandarmerie Judiciară (aparținând Ministerului Apărării Naționale), în funcție de locul infracținii, în metropole și orașe cu zonele lor metropolitane, respectiv, în zonele periurbane și ruale. Un „fals” judecător pentru că simultan dispune de două funcții complet antagoniste (dar și complementare!) cea de investigație pe de o parte și cea de jurisdicție pe de altă parte, Şacalul „vânează” suspectul „no mercy”, atacă (uzând de toate mijloacele sale legale dar și cele oficioase, aflate la limita legii) și nu-l iartă. Lipsit de indulgență, el este rareori „înțelegător” și nu „negociază”, dar nici nu-i scapă nimic din „ceea ce este omenesc”. Nu face compromisuri, iar pe avocatul apărării îl ține (foarte din scurt!) la „distanță” (mai ales de anchetă!), ca pe un ticălos–râios, făcându-l, practic, „sclavul” lui. La nevoie calcă peste cadavre în numele legii pentru descoperirea adevărului. Cu alte cuvinte, acest magistrat–judecător de instrucție (fără niciun superior pe cale ierarhică!) are, tot practic, puteri nelimitate!  Are competența (legală) de a acuza (inculpa), respectiv, de a apăra (disculpa), simultan, pe cel învinuit (acuzat)! De a decide de soarta lui (pe perioada anchetei), de a-l cerceta în libertate (sub „sechestru electronic”) sau încarcerat în detenție provizorie, în funcție de modul în care „vede” el pe cel acuzat (adică, dacă prezintă sau nu un pericol public/social), de probele incriminatorii pe care le are la dosar, de cazierul judiciar al acuzatului, de statutul său socio–profesional, etc., de ceea ce este bun (util) sau rău pentru el, de tot ceea ce este „necesar” și „suficient” pentru ca adevărul să triumfe și să fie cunoscut societății civile. Modificări esențiale vor apărea după soluționarea câtorva dosare criminale de mare anvergură care vor zgudui cea de a III-a Republică franceză (4 septembrie 1870–10 iulie 1940),  din rădăcini, printre care aș menționa conflictul social–politic Dreyfus (13 octombrie 1894–12 iulie 1906) în care căpitanul de artilerie Alfred Dreyfus (1859–1935, evreu de origine alsaciană, absolvent al prestigioasei și celebrei școli de înalte studii inginerești și militare „Polytecnique”), victimă a unei mașinații judiciare, este acuzat, inculpat și condamnat la muncă silnică pe viață, pe nedrept, pentru spionaj în favoarea Imperiului German, în timpul Republicii a III-a respectiv, dosarul politico–financiar  Stavisky (23 decembrie 1933 – 8 ianuarie 1934) în care Serge Alexandre Stavisky (1886–1934, excroc francez de origine rusă, împreună cu amanta sa  Jane Darcy (Bloch, născută Dreyfus, fostă cântăreață în perioada la Belle Époque) sunt implicați într-o serie de infracțiuni delictuale și criminale (deturnare de fonduri, falsificare de cecuri bancare, vânzare de produse inexistente, jocuri de noroc clandestine, trafic de droguri cu Turcia, înselăciune cu titluri de tresorerie, etc.) care vor declanșa o criză de stat, unul dintre cele mai mari scandaluri financiare în secolul trecut (XX). Însă, trebuie așteptată cea de a V-a Republică franceză (din 1958) instaurată de către generalul Charles de Gaulle (1890–1970, președintele Repblicii între 1959-1969), pentru ca independența justiției față de puterea politică să înceapă să se afirme, mai ales, după crearea de către Michel Debré a  Școlii naționale de magistratură, în care admiterea era supus unui concurs de admitere foarte dificil. 1995) în special, pentru infracțiuni comise contra minorilor, adică, majorarea de la 20 de ani la 30 de ani de recluziune crimială, în cazul crimelor și de la 5 ani la 10 ani de detenție criminală pentru delicte, după ce printr-o lege care datează din 3 ianuarie 1993 procedura inchizitorială este reformată acordând un rol mai important persoanelor urmărite penal și părții civile în raport cu „puterea” juridică a Ministerul public. Alte diferite reforme (nu foarte spectaculoase) au fost promulgate în legătură cu „compoziția penală” (art. 41-2 din CPP, introdus prin Legea n° 99-515 din 23 iunie 1999), care permite Procurorului Republicii să propună una sau mai multe sancțiuni penale unei persoane fizice care își recunoaște infracțiunile (delictele) comise, care pot fi acceptate sau nu de către acesta, „condamnarea imediată” (legea din 29 martie 2000, în princioiu, în cazului „flagrantului delict”) care permite trimiterea inculpatului în fața instanței și condamnarea lui, imediat după arestul preventiv de la sediul Poliției Judiciare (GAV–Garde à vue, 24h00, renuvlabil cu încă 24h00–în  cazuri de crimă de sânge, și până la 96h00 în cazurile cele mai grave, cum sunt atacurile teroriste în bandă organizată, contra siguranței naționale, etc.) O reformă de anvergură consituie Legea Élisabeth Guigou (n.1946, ministru al Justiției–PS, între 1997–2000), a „prezumpției de nevinovăție”, în timpul guvernului Lionel Jospin (2 iunie 1997–6 mai 2002) al președinției lui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) promulgată pe 15 iunie 2000 care modifică sensibil CPP și CP, în special, în ceea ce privește detenția provizorie (în timpul anchetei judiciare). Iată câteva dintre modificările (majore), cele „10 porunci” pe care le aduce Codului de procedură penală și Codului penal. Crează JLD (Judecătorul de Libertate & Detenție) pentru protejarea invinuitului (inculpatului) în fața JI (Judecătorul de Instrucție), care în cadrul unei dezbateri în contradictoriu să se poată opune încarcerării abuzive (în detenție provizorie) a acestuia ordonată de către acesta din urmă Reglementează condițiile de încarcerare a „preveniților” (cercetați penal în stare de arest) și întărește prezumpția de nevinovăție a lor (Legea nº 2000-516), ceea ce are ca efect înlocuirea Camerei de Acuzare (creată prin art. 16 al Legii din 10 martie 1917) și a cărei decizie nu putea fi contestată cu Camera de Instrucție (de Instumentare a dosarului) de pe lângă o Curte de Appel, care, în principiu, judecă recursuri contra deciziei JI sau JLD Întărește dreptul victimelor și protejarea lor în toate fazele procedurii penale Instaurează recursul (apelul) în cazul sancțiunii penale pronunțate (pentru infracțiuni criminale) de către Curtea cu Jurați (Juriul Popular), ceea ce până atunci era rezervată, strict, pentru sentințele pronunțate de către Curtea Corecțională (pentru delicte) Reformează eliberarea condiționată (sub control judiciar) și amenajarea pedepselor (pentru deținuți–încarcerați cu sentința de condamnare rămasă definitive) care în Franța în vigoare din 14 august 1885 și 26 martie 1891, conform Legilor René Bérenger (1830–1915, avocat, magistrat, criminalist și om politic Crează CSDP (Comisia de Supraveghere a Detenției Provizorii) pe baza art. 72 din Legea Goigou, abrogată conform art. 4 al Legii ASAP (Accelerarea și Simplificarea Acțiunii Publice  din 7 decembrie 2020) Instaurează CNRDP (Comisia Națională de Reparare a Detenției Provizorii) în perioada anchetei judiciare (art. 70-71), dacă inculpatul va fi achitat sau „relaxat” (datorită unor probe insuficiente pentru condamnarea lui) la proces sau pe parcursul anchetei, are loc încetarea urmării penale contra acestuia, în cel mult 6 luni de la decizie (verdict) Instaurează posibilitatea contestării spitalizării fără consimțământ a unui inculpat (care suferă de tulburări psihice–de diferite grade) în fața JLD Instaurează reexaminarea unei decizii penale în urma unei decizii a CEDO prin intermediul CRR (Curtea de Revizuire & Reexaminare) de pe lângă Curtea de Casație, create cu acest scop Instaurează audierea pealabilă a unui suspect (de o infracțiune) în cadrul unei „informații judiciare” înainte de inculaprea lui într-un dosar penal (corecțional sau criminal). O altă modificare importantă justiției franceze va fi adusă prin Legea n° 2008-174 Rachida Dati (n.1965, ministrul justiției–UMP  între 2007–2009) din 25 februarie 2008 în timpul guvernului François Fillon al președinției lui Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 2007–2012) relativ la „reținerea de siguranță” (a unui condamnat care și-a ispășit pedeapsa) și la „iresponsabilitatea penală” (în cazul unor tulburări psihice grave–schizofrenie, dedublare de personalitate, etc.). Art. 706-53-13 al acestei legi introduce în CPP posibilitatea reținerii a unui fost deținut într-un centru socio–medico–judiciar de siguranță, chiar și după executarea integrală a pedepsei, în contextul în care acesta ar putea prezenta un pericol public datorită gradului ridicat de recidivă pe care îl prezintă datorită unor probleme grave de tulburări de personalitate cu care se confruntă. Legea prevede, în egală măsură, și o „supraveghere de siguranță” prevăzută în în modificarea adusă legii pe 10 martie 2010, în special celor condamnați pentru crime sexuale, prin PSEM (Plasarea sub Supraveghere Electronică Mobilă), care poate fi menținută și după expirarea supravegherii socio–medico–judiciară  a lor. În sfârșit, iată și principalele atribuții, ale Judecătorul de Instrucție (JI) pe care acesta le are încă din 1811 (cu mici „reactualizări” nesemnificative): Utilizarea tuturor mijloacelor posibile (legale !) pentru a-l determina pe acuzat (învinuit, inculpat) să-și recunoască fapta (faptele). Utilizarea detenției provizorii (preventive), ca un mijloc de instrucție (dar și de constrângere), exercitând astfel o puternică presiune psihologică asupra acuzatului cu scopul de a-l face pe acesta să-i facă mărturisiri (deatăinuiri) legate de infracțiunea care îi este reproșată (sau infracțiunile care îi sunt reproșate). Nici o presumptie de nevinovăție (practic), considerându-l pe acuzat întodeauna vinovat, până când cu anchetatorii săi ajunge la o concluzie contrară! Confiscarea investigațiilor de către un „jumătate–judecător” și „jumătate– polițist”, sau în termeni juridici francezi, instrucțiune „à charge” et „à décharge” în ceea ce-l privește pe acuzat. Secretul de instrucție fiind imposibil de păstrat, pentru că este vorba de două fuctii complet diferite și antagoniste: jurisdicție pe de o parte și investigație pe de altă parte. Imposibilitatea acordării libertății sub control judiciar (în timpul derulării anchetei) contra unei cauțiuni, mai puțin în cazuri cu totul „excepționale”, cum ar fi, o stare de sănătate incompatibilă cu detenția, o situație socio–profesională, politică, etc., deosebită în raport cu faptele reproșate, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este (foarte) mică. În sfârșit, în cadrul justiției penale franceze existau până la Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 (intrată, oficial, în vigoare pe 1 ianuarie 2020), două proceduri judiciare. Este vorba de Procedura Corecțională (pentru delicte–infracțiuni mai puțin grave: furt/jaf cu sau fără violență, cu sau fără asociere de răufăctori, în bandă organizată, consum și trafic de droguri „ușoare”, prostituție–proxenetism, înselăciune–escrocherie, hărțuire și agresiune sexuală, hărțuire morală, șantaj, fals și uz de fals, evaziune fiscală etc.) și Procedura Criminală (pentru crime–infracțiuni grave și foarte grave: trafic de droguri „dure”/de mare risc, în bandă organizată cu caracter național și internațional, viol, jafuri armate, falsificare și spălare de bani, evaziune fiscală în bandă organizată, crime de sânge–tentativă  de omor și omor calificat, omor din culpă, asasinat, kidnapping–răpire și sechestrare de persoană, terorism, atentate la siguranța națională, delicte și crime cu caracter militar etc.) Re)amintesc aici faptul că în Franța Curtea cu Jurați (Juriul Popular) este o juridicție departamentală (județeană) care conform art.231 din CPP este competentă să judece dosare criminale de mare anvergură, adică infracțiuni crimiale grave (omucideri, asasinate, kidnapping, violuri, jafu armate, terorism, etc.), care sunt sancțșionabile penal începând de la 10 ani de detenție criminală (în practică de la 15 ani) la închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță de minimum 18 ani de recluziune criminală). Însă, conform unei noi reforme judiciare, începând cu luna septembrie a anului 2019, în câteva departamente (județe franceze), crimele care sunt sancționabile penal cu o pedeapsă cuprinsă între 15–20 de ani de recluziune criminală (fără recidivă) sunt judecate, experimental, de către Curți Criminale (fără jurați, compuse din 5 magistrați–judecători), care datorită „eficacității” lor vor fi generalizate pe întregul teriotoriu național începând cu 1 ianuarie 2023. Din contră, sentințele (verdictele) pronunțate de către acestea fac obiectul unui recurs (apel) în fața unei Curți cu Jurați în Apel (conform art. 231 până la 380-22, art.231–566 în vigoare din 31 iulie 2024). Justiția criminală modernă este instaurată în timpul Revoluției franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799) cu un „tribunal criminal” departamental (județean) compus din magistrați și un juriu criminal format din cetățeni, ceea ce, cel puțin atunci, este o inovare (inovație). Aceste tribunalele criminale devin „Curți cu Jurați” prin intermediul legii din 20 aprilie 1810. Până în 1942, funcțiile pe care îndeplinesc juriul popular (ales de pe listele electorale) si magistrații „profesioniști” sunt separate. Juriul compus din 12 membri (ca în SUA și Marea Britanie) decide doar în privința culpabilității, în timp ce ce 3 cei 3 magistrații fixează (acordă) pedeapsa, ceea ce nu rareori dă naștere la o serie dedivernțe în cadrul completului de judecată (format din jurați și magistrați). Ca urmare, Legea din 25 noiembrie 1941 (publicat în Jurnal Oficial din 12 decembrie) care va intra în vigoare pe 1 ianuarie 1942) atribuie atât decizia în privința culpabilității inculpatului cât și sancțiunea penală acordată acestuia celer 12 membri ai juriului popular (ales de pe listele electorale prin tragere la sorți) care astăzi (fiind redus) este compus numai din 6 membri în Prima instanță și 9 în Apel. Înainte de intrarea în vigoare a legii din 10 august 2011, din 1 ianuarie 2012, numărul juraților (plătiți, în principiu cu 8€/dosar) era 9 în Prima instanță și 12 în Apel. După cum am văzut, crearea Curții Criminale nu reprezintă un „element  nou”, complet în cadrul jurisdicției inchizitoriale franceze, pentru că această Curte datează încă din timpul Revoluției franceze, diferența însă constă în faptul că începând cu 20 aprilie 1810, acestea devin Curți cu Jurați  (care judecă crime) în timp ce, cele create  prin Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 sunt Curți cu 5 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), adică în genul Curților Corecționale (care judecă delicte) cu doar de 3 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), însă acestea judecă tot crime, dar de mai mică anvergură (tentativă de viol și viol, cu sau fără circumstanțe agravante, jafuri în bandă organizată, trafic de stupefiante de mare risc,  falsificare de bani, ceea ce restrânge sensibil atribuțiile Curții cu Jurați de astăzi și numai pentru crimele de mare anvergură (tentativă de omor, omucidere, asasinate, atentate cu caracter terorist, atacuri și jafuri armate cu circumstanțe agravante, kidnapping cu circumstanțe agravante, trafic de stupefiante de mare risc în bandă organizată, acțiuni contra siguranței naționale, spionaj/intelligence etc.). În juridicția franceză, prin crime înțelegem infracțiuni de drept comun, conform art. 131-1 din CP care sunt sancționabile penal cu peste 10 ani de recluzine criminală, inclusiv, cu închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță, în principiu, între 18–22 de ani, dar în cazuri excepționale poate ajunge și la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare). În general, infracțiunile penale desemnează acte (acțiuni) sau de comportament care sunt interzise conform legilor în vigoare și se împart în 3 (mari) categorii: contravenții, delicte și crime. Astfel, există 4 jurisdicții penale care judecă persoane fizice și morale (juridice) : tribunalul de poliție (cu sediul în TJ, pentru contravenții), tribunalul corecțional (pentru delicte), tribunalul criminal (conform reformei, pentru „crime de mai mică anvergură”) și curtea cu jurați (pentru crime de „mare anvergură”). Contravențiile  sunt infracțiunile cele mai puțin grave (în principiu, abaterile de la codul rutier, codul familiei, de la conviețuirea în societate, nerespectarea legii privind regimul armelor și muniției etc.) și sunt ierarhizate în 5 clase, în funcție de gravitatea lor, care nu pot fi sancționate cu închisoare, dar numai cu amendă, căreia se poate asocia și o măsură administrativă (suspendarea permisului de conducere, confiscarea armei etc.). Prescrierea contravenției are loc după un an de la comiterea faptei (faptelor), ceea înseamnă, practic, că după acest termen autorul contravenției nu mai poate fi urmărit penal. Ele sunt judecate de către un Tribunalul de Poliție (compus dintr-un judecător asistat de un grefier). Acestea nu sunt menționate decât în buletinul B1 al cazierului judiciar la care nu au acces decât organele judiciare și polițienești de anchetă. Delictele sunt infracțiuni intermediare, mai grave decât contravențiile (furt/jaf, fraudă fiscală, însușire de bunuri necuvenite, agresiuni sexuale, hărțuire morală, tâlhărie, înșelăciune, escrocherie, proxenetism, prostituție, consum și trafic de droguri, etc.) care sunt sancționate penal începând cu o emendă (penală) de la 3.750€, până la 10 ani de detenție criminală (15 ani în caz de recidivă), cele mai grave. Și acestora pot fi asociate pot fi asociate măsuri socio–administrative (de natură medicală, control judiciar, confiscare de bunuri, anulare permis de conducere, muncă în interes general, interdicție de teritoriu etc.) și sunt judecate de către un Tribunal Corecțional (Curte Corecțională–compusă din 3 magistrați sau numai dintr-unul singur, în cazuri excepționale, dacă pedeapsa este mai mică de 5 ani). Sancțiunile penale pronunțate de către acesta sunt prescrise după 6 ani, dar în cazurile speciale (proxenetism sau agresiunea sexuală a unui minor, trafic de stupefiante etc.) termenul de prescriere a faptei poate fi prelungit. Acestea figurează în bultetinul B2 al cazierului judiciar (la care au acces instituțiile publice, ministerele, administrația de stat etc.) numai dacă sunt egale sau superioare a 2 ani de închisoare cu executare, în caz contrar ele vor fi marcate doar în buletinul B3 al cazierului judiciar, singurul la care are acces titularul acestuia și societatea civilă (inclusiv, mediul privat). pe viață (falsificare de bani, trafic de droguri de mare risc în bandă organizată, kidnapping și omucidere cu circumstanțe agravante, asasinat multiplu/crime de sânge, terorism, acte criminale contra siguranței naționale, sionaj etc.). Termenul de prescriere a crimelor este de 20 de ani, care este extinsă la 30 de ani în cazurile de terorism, falsificare de bani, trafic de stupefiante în bandă organizată, viol comis asupra unui minor etc.). În principiu, există două tipuri diferite de curți cu jurați: Curte cu Jurați pentru minori (cu vărsta peste 16 ani) și Curte cu Jurați specială (pentru trafic de stpefiante internațional în bandă organizată–art. 706-27 și următoarele, pentru proliferarea armelor de distrugere în masă–art. 706-167 și următoarele, terorism internațional–art. 706-25, pentru trădare, spionaj si contra siguranței naționale–art. 702, crime de drept comun comise de către militari–art. 698-7, crime militare–art. 698-6 și 698-7 și următoarele) creată în 1982 (după suprimarea Curții de siguranță a Statului) care este compusă din 7 magistrați ca „jurați” (în Prima instanță) ca și Curtea criminală și 9 magistrați în Apel. Menționez aici faptul că un delict (infracțiune corecțională) comis în circumstanțe agravante poate deveni o infracțiene criminală (furt/jaf comis sub amențiarea unei arme), iar anumite crime (comise în circumstanțe agravante), care trebuia judecate de către un tribunal criminal, pot fi judecate, după terminarea instrumentării dosarului de către o Curte cu Jurați. Sancțiunile criminale sunt înscrise în buletinul B3 al cazierului judiciar (și evident, și în celelate, B2 și B1). Din contră, se poate întâmpla și contrariul, adică un dosar instrumentat în procedura criminală, după încheierea anchetei să fie transferat pentru soluționare în fața unui tribunal corecțional. În sfârșit, în pe 13 februarie 2004, Dominique Perben (n.1945, ministrul Justiției între 2002–2005) a anunțat crearea prin Legea n° 2004-204 din 9 martie 2004 a 8  JIRS (Jurisdicții Interregionale Specializate) care începând cu luna septembrie vor fi localizate la Paris, Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Rennes și Nancy, în Franța metropilitană (continentală) și la Fort-de-France în Franța peste mări (ultramarină), cu fiecare pol (mai puțin cel de la Paris) constituit dintr-un efectiv de 27 de persoane pentru fiecare TGI (Tribunal de Înaltă Instanță, creată în 1958) devenit TJ (Tribunal Judiciar, începând cu 1 ianuarie 2020), printre care 1 viceprședinte, 1 vicepreședintr de instrucție, 2 judecători de instrucție, 3 viceprocurori, 14 funcționari de grefier și 6 asistenți de specialitate. La Paris efectivul era stabilit la 42 de persoane (2 vicepreședinți, 2 vicepreședinți de instrucție, 4 judecători de instrucție, 6 viceprocurori, 28 funcționari de grefier–dintre care 18 grefieri). Anul trecut (în 2023) a fost creată încă o JIRS la Toulouse. Merită de remarcat aici faptul că TGI este „descendentul” Tribunalului de District (creat prin Legea n0 16 din 24 august 1790, care între 1810–1958, era cunoscut sub numele de Tribunal civil, Tribunal de circumscripție, Tribunal de primă instanță, iar pe 31 secembrie 2019 existau 173 TGI (dintre care 164 în Franța continentală, 2 în Corsica și 7 în departamentele ultramarine). În principiu, JIRS au competență în judecarea unor infracțiuni complexe legatate de crima în bandă organizată (trafic de stupefiante, trafic de persoane, proxenetism cu circumstanțe agravante, extocare de fonduri cu circumstanțe agravante, falsificare de bani etc.) și de delincvența financiară (însușire de bunuri necuvenite, activitate lucrativă ilegală, fraude bancare, escrocherie la TVA, contrafacere, corupție, trafic de influență, favorizarea infractorului de către o persoană depozitară a autorității publice în sensul art.432-12 din codul penal–sancționată penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă de de 500.000€ etc.)

În urma dizolvării Parlamentului bicameral francez (conform Constituției din 4 octombrie 1958 a celei de-a V-a Republici și compus din Senatul Franței/Camera superioară și Adunarea Naționlă/Camera inferioară), instituția care exercită puterea deliberativă, puterea legislativă și puterea de a controla activitatea guvernamentală a Franței, pe  9 iunie 2024, pe 30 iunie și 7 iulie 2024 vor avea loc alegeri anticipate. Împărtăsec aici, oareum, convingerile mele politice, în contextul în care mă consider, apolitic, independent („neînregimentat” în sensul lui Grid Modorcea, în cartea sa „Istoria literaturii neînregimentate”), și profund angajat în slujba adevărului (istoric) cu deviza mea: „dacă vreau să fluier, fluier”! Vive la République, vive la France! Notă. Merită de remarcat faptul că dizolvarea Parlamentului francez nu s-a întâmplat decât în cazuri rare în timpul celei de a V-a Republici franceze fondate în 1958 de către generalul Charles de Gaulle, care a făcut apel la acest concept constituțional doar de 2 ori (în timpul președinției sale timp de un deceniu, între 1959–1969) în 1962, după terminarea Războiului Alegeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) pentru un referendum privind alegerea președintelui Republicii prin vot universal și după evenimentele protestatre studențești, greve generale și manifestații cu caracter anticapitalist, antiimperialist, antiamerican, etc din 1968 (22 martie–30  mai), transformate într-o revoltă populară națională de mare anvergură, (considerată cea mai mare mișcare socială în Franta secolului XX) care necesita dizolvarea Adunării Naționale. Dacă un asemenea eveniment nu a avut loc în timpul președinției lui Georges Pompidou (1969–1974) și a lui Valéry Giscard d'Estaing (1974–1981), succesorul lor, François Mitterrand (1981–1995) a folosit acest „dispoztiv” tot de 2 ori, după alegerea lui și realegera lui în funcția supremă a statului, 10 mai 1981, respectiv, 8 mai 1988, cu scopul diminuării majorității parlamentare care îi era ostilă. Acelaș lucru face și succesorul său Jacques Chirac (1995–2007), pe 21 aprilie 1997, cu alegeri legislative anticipate pe 25 mai și 1 iunie pentru evitarea coabitării cu partidele de „stânga”. În sfârșit, de atunci, timp de 27 de ani acest concept consituțional nu a mai fost utilizat niciodată de către succesorii săi Nicolas Sarkozy (2007–2012) și François Hollande (2012–2017), până astăzi, utilizat din nou, de către actualul președinte Emmanuel Macron (în funcție din 2017), ca un „colac de salvare” contra fostului FN (Front Național, partid de „extremă dreaptă”) devenit RN (Adunare Națională, partid de „dreapta”).  La începutul acestui mileniu, l-am considerat, mult timp, pe compatriotul meu Nicolas Sarkozy (cu origini ungurești și evreiești din Budapesta) un „copil minune al secolului XX””, după ce a încercat să reformeze ministerele pe care le-a condus (dar nu cu mare succes): al „Bugetului” (1993–1995) al „Economiei și finanțelor (2004) și, în sfârșit, al „Internelor și Amenajării Teritoriului (2005–2007). Din păcate, după câștigarea alegerilor prezidențiale de către acesta și numirea sa în funcția de președinte al celei de a V-a Republici franceze (16 mai 2007–5 mai 2012) el va călca în picioare cele „1o porunci dumnezeiești” (devenite „păcate”!) ceea ce va avea ca efect prăbușirea imperiului pe care l-a clădit în jurul său, mai mult sau mai puțin, de manieră ilicită. Vorbim aici de „7 păcate capitale capitale”, un „păcat fatal” și alte două „necapitale” dar (deosebit de) grave cu o anexă la fel de gravă (din punctul meu de vedere)! Recent, într-o dezbatere televizată, el susținea că dacă ar fi rămas el președintele Republicii timp de două mandate, fostul Front Național (creat pe 5 octombrie 1972, de extremă dreaptă) devenit RN (Adunarea Națională, pe 1 iunie 2018), prezidat de către Jean-Marie Le Pen (1972-2011, președinte–fondator), Marine Le Pen (2011-2021) și și Jordan Bardella (începând cu luna septembrie 2021), nu ar fi reușit să se impună pe scena politici franceze, dar RN, într-adevăr, nici nu mai este FN (care s-ar fi schimbat mult de-a lungul anilor). Atunci însă când făcea această afirmație, a uitat să menționeze faptul că datorită  celor 10 păcate (grave) comise în timpul primului său mandat, a fost o mare dezamăgire pentru societatea civilă franceză și nu avea cum să fie reales. Nicolas Sarkozy este primul președinte al Republicii a V-a care a propus o reforma de fond a Codului de Instrucție Criminală francez din 1808 moștenită de la Închiziție și adoptată de către Napoléon Bonaparte, care nu este decât o reactualizare a Ordonanței de Procedura Criminală din 1670. În cadrul acestei reforme el propune suspendarea Judecătorului de Instrucție, un magistrat independent, însărcinat de către Procurorul General al Republicii cu instruirea (instrumentarea) dosarelor penale corecționale și criminale, precum și înlocuirea Juriului Popular în Procedura Juridică Penală Criminală (PJPCri), cu un Complet de Judecată, ca și în Procedura Juridică Penală Corecțională (PJPCor), format din 5 magistrați (3 în PJPCor). Această reformă de fond el justifică prin faptul că Judecătorul de Instrucție (considerat cel mai puternic om al Republicii încă de către Napoleon !) are puteri, practic „nelimitate" (ceea ce nu se mai justifică în mileniul III !) și instruirea (instrumentarea) dosarelor durează prea mult în timp (cca 1 an în PJPCor și în medie 3-4 ani în PJPCri), iar în PJPCri, Juriul Popular (compus din 3 Magistrați și 6 Jurați aleși de pe listele electorale, arbitrar, în prima instanța și 9 în Apel), este deseori influențat de către mass-media (și sensibilizat de către apărare !), ceea ce conduce în nenumărate cazuri la un verdicat necorespunzător, nefavorabil părții vătămate, respectiv, civile. În repetate rânduri, într-o serie de articole, am arătat că această reforma nu este necondiționat, una bună („O reformă fără formă și fără fond", „Șacalii", „Revizuirea condamnarilor în PJP–Procedura Juridică Penală”) un punct de vedere susținut și de către înalți magistrați, membri ai SNM (Sindicatulului Național ai Magistraților) precum și de către avocați penalisti reputați. Menționez aici faptul că începând de la 1 ianuarie 2023, în afară de Curtea Corecțională (care judecă delicte, compusă, obligatoriu, din 3 magistrați în cazul în care pedeapsa pronunțată depășește 5 ani de detenție, care pronunță sancțiuni cu maximum de 10 ani de detenție) și Curtea cu Jurați (care judecă crime, compusă din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prima instanță și din 9 în Apel și care pronunta sentințe de la 10 ani de detenție criminală până la închisoarea pe viață) a fost creată și Curtea Criminală (compusă din 5 magistrați), un fel de „plombă” în cadrul juridicției franceze, între cele două, care judecă tot crime (dar de mai mică anvergură) care sunt sancționate penal cu pedepse cuprinse între 20-25 de ani de recluziune criminală. Astfel, Curtea cu Jurați (Juriul Popular), în această nouă structură administrativ-judiciară judecă numai crime grave și deosebit de grave care sunt sancționate penal cu peste 20 de ani de recluziune criminală. Tot în acest conext, competența Curții Corecționale se va prelungii „prin continuitate” atât în materie delicte cât și în materie criminală la sacțiuni penale până la 15 ani de recluziune criminală.  Nu pot să nu fac mențiunea aici a faptului că această nouă reorganizare a jurisdicției francceze, are o importantă componentă prevăzută în „păcatele" capitale ale lui Sarko (Nicolas Sarkozy).

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed....

https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/culture-et-patrimoine-du-metropole-du-grand-paris-par-marie-francoise-masfety-klein-diplomee-de-sciences-po-paris-institut-detudes-politiques-de-paris-partenaire-du-journal-d/ În cadrul evenimentelor dedicate istoriei și culturii române, Casa de Cultură „Friedrich Schiller" prin Direcția Cultură, Învățământ, Turism a Primăriei Municipiului București organizează conferința „Catedrala...

Trandafirul este un arbust din familia Rosaceae și este una dintre cele mai populare flori din lume. Există aproximativ 100 de specii de trandafiri...

https://www.youtube.com/watch?v=SBXaBiVLDr0&pp=ygURSnVsaWFuIFQuIEphY2tzb24%3D Editura Publisol a pregătit o ofertă specială pentru cititorii cărților semnate de reputatul istoric Julian Jackson. Cele două volume, „Franța: Anii întunecați, 1940-1944” și...

Jean-Pierre Adam, ajunge, indipendent, la aceași concluzie ca și mine, adică, la ideea că Michel Piro ar fi fost complice cu frații Sliman, iar ar fi fost ucis de către Thyerry Sliman și Patrick Verdin (achitați în dosar judecat în Franța, din lipsă de probe materiale „suficiente”) pentru a-l „împiedica pe acesta să vorbească”.Și nu pentru a nu face dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux, dar în cel al asasinilor din Brabant (TBW).Apoi, încă un „amănunt” legat de vehiculul marca Volvo Saab 900 Turbo (de culoare albastră).Acest vehicul apare în atacul magazinului Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983 din care, de la cca 3 m distanță unul dintre asasini va deschide focul asupra jandarmilor Marcel Morue (ucis) și Jean-Marie Lacroix (rănit grav), fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”, cu o carabină .22 long rifle.Din corpul subofițerului (plutonier) Marcel Morue ar fi fost extrase 34 de proiectile.Ceea ce este de remarcat în acest atac (dar și foarte curios !) este faptul că nici cardul de credit de alimentare (cu carburant) și nici portofelul lui Jacques Fourez (conținând 22FrB și 24FrF), ca de altfel, nici cele 3 „ghiuluri”, respectiv, colierul cu perle ale lui Elise Dewit, nu i-ar fi interesat pe asasini.Zeci de cartușe trase și netrase de calibrul .22, .45, de7,65 mm și de 357 Magnumar ar fi fost găsite pe sol de către anchetatorii de la poliția judiciară federală.Cele două vehicule ale asasinilor Volovo Saab 900 Turbo (albastru închis, cu plăcuțele false de inmatriculare SX 976) și Mercedes 190 (alb, al cuplului ucis, cu plăcuțele CNN254) vor fi reperate de către o patrulă (compsă din 3 polițiști de la Braine-I’Alleud) aflată la bordul unui VW Golf (alb, aflat în dotarea polțiției belgiene) pe șoseau care leagă Nivelles de Waterloo, în jurul orei 01h45 care înceracă să le urmărească. (Re)amintes și faptul că vehicul marca Volvo Saab 900 Turbo nu va fi găsit decât mult mai târziu, în cursul dimineții, pe ruta Braine-Alleud care conducea către șoseaua Alsenberg (la nr.404), în proximitatea supermarketului Delhaize (de la Overijse) unde a fost comis jaful aramat pe 27 septembrie 1985 (între orele 20h00–21h00) iar acesta fi fost furat de la garajul Jadot (aflat în proximitatea locului) cu cca 3 luni și 10 zile în urmă (pe 8 iunie 1983), iar de atunci ar fi parcurs cca 1.227km (cu plăcuțele false de inmatriculare) în ciuda faptului că instalația furnizoare de muzică (stereo, cu boxe) cu antena radio (exterioară), ca de altfel și farurile de ceață, de fază lungă și claxonul ar fi fost deja demontate de pe acesta.Jean-Pierre Adam observă corect faptul că vehiculul ar fi avut „dificultăți” în efectuarea unei distanțe atât de mari în Belgia (țară de dimensiuni mici în raport cu Franța) cu atât mai mult cu cât acesta nu ar fi fost remarcat de către niciun martor, ceea ce imlicit, conduce la ideea că asasinii din Brabant l-ar fi utilizat în Franța.Și în sfârșit, înainte de a muri în 2019, Xavier Sliman ar fi scris pe pagina sa de Facebook: „Din păcate nu putem să revenim la cele întâmplate. Dar în unele cazuri, ar fi mai bine, pentru unii și unele”, ceea ce ar putea fi interpretat în mai multe feluri. De remarcat este faptul că acesta nu ar fi dorit să-și dea niciun fel de explicații și nici să facâ confesiuni, în sensul restabilirii adevărului istoric, pe care l-ar cunoaște, dar nu are de gând, sub nicio formă, să-l facă cunoscut. Desigur, majoritatea acestor „coincidențe” sunt, oarecum, contrazise de către presupul supraviețuitor al bandei din Nivelles, Patrick Verdin, dar acesta nu este convingător nici în declarațiile sale (la Ardennes Tv) și nici în caretea sa „25 de ani cu Thierry S.” (Editura Sydney Laurent, 19 mai 2022), cu atât mai mult cu cât cu ceva (puțin) mai devreme (în 2020, cu ocazia unui interviu) el s-ar fi exprimat mult mai „confuz”. „Elementele noi” pe care acesta le aduce în defavoarea pistei noastre franceze, pe scurt, le-aș putea formula în câteva „aserțiuni” care sunt, bineînțeles, mai mult decât discutabile și în majoritatea cazurilor, în contradicție cu „elementele vechi” din dosar care ar fi fost considerate în timpul anchetei mai mult decât fiabile.Acestea rezidă, în primul rând, în faptul că frații Sliman n-ar fi fost sub nicio formă „gangsteri” (având în vedere pedepsele mici cu care au fost sancționați) și nici toxicomani și în sfârșit, cu atât mai puțin jucători de poker (dependenți) motiv pentru care ar fi acumulat datorii pe care i-ar fi plătit cu banii obținuți din jafurile armate comise în supermarketuri.Ori, din contră, după părerea mea, cei doi ar fi fost, foarte probabil, printre altele și jucători de poker dar nu chiar „dependenți” iar datoriile lor n-ar fi fost atât de „uriașe”, încât să nu poate fi acoperite „din jafurile lor”, chiar dacă sumele nu erau nici ele foarte „uriașe”.În privința faptului dacă frații Sliman ar fi fost sau nu „gangsteri” răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, pentru că o analiză detaliată se impune.Cert este faptul că ei ar fi fost „supraapreciați” (supraevaluați), ca răufăcători în activitățile lor infracționale corecționale (atât în materie de trafic de droguri, respectiv, în cel de arme) cât mai ales în cele criminale, și, practic, ei ar fi fost mult mai periculoși prin teroarea pe care o inspirau (mai ales Thierry) decât prin faptele lor, care, după părerea mea, ar fi fost comise sub incidența unei profunde instabilități psihice. Apoi, Verdin susține că el și Thierry Sliman ar fi fost fost areestați și încarcerați în în iulie 1987 în dosarul „Baby Bar” și apoi eliberați pentru ca în 1989 să fie din nou arestați și încarcerați în dosarul asasinatului lui Patrick Lacaze și din nou eliberați (pentru că au fost disculpați) ceea ce ar dovedi faptul că atacurile armate ale bandei nu ar fi fost sistate din cauza menținerii lor în detenție așa cum sugerează Jean–Pierre Adam (conform căruia, Thierry ar fi fost încarcerat în 1984 în detenție provizorie timp de 21 de luni în Franța și ar fi fost eliberat doar în luna iulie 1985).Verdin susține că acesta ar fi fost condamnat, doar, la 1 an de închisoare din care 9 luni cu suspendare, deci ar fi fost încarcerat doar 3 luni.Iar tot în această perioadă, aproximativ, ar fi fost și el condamnat la 1 ani de închisoare în Belgia și la 2 ani în Franța.Însă, aceste date sunt ulterioare atacurilor armate care au fost sistate definitiv pe 9 noiembrie 1985 dupa cel de la Delhaize Alost.După părerea mea, Verdin nu-l contrzice pe jandarm în ceea ce privește perioda de „coincidență” a „moratoriului” ataculurilor după perioada 1 decembrie 1983 (și până pe 27 septembrie 1985) pentru faptul că chiar dacă Tribunalul Corecțional din Metz l-ar fi condamnat pe Thierry la pedeapsa menționată mai sus, acest lucru nu înseamnă (nu implică cu certitudine) că el n-ar fi putut fi încarcerat undeva, în altă parte în Franța, într-un alt dosar corecțional, timp de 21 de luni, pentru că la începutul anilor 1980 comunicările între tribunale era „greoaie” (complicate și lungi) și nu rareori în senințele pronunțate de către acestea nu figurau și altele, pronunțate de către alte tribunale, mai ales dacă cel în cauză (acuzatul) era judecat în stare de libertate. Ceea ce întărește ideea că Jean–Pierre Adam are (ar putea avea!) dreptate.Având însă în vedere faptul că majoritatea celor implicați în dosar (sub o formă sau alta, direct sau indirect), astăzi, sunt decedați sau dispăruți fără urmă, singurul „cunoscător” ar putea fi Xav Dupire („fratele meu de cruce”), cu care, cu un sfert de secol în urmă, am avut lungi discuții și dezbateri pe această temă (a asasinilor din Brabant), fără să fi acordat atunci, importanța cuvenită, din păcate.Dar ca și în cazul „coincidențelor” lui Jean–Pierre Adam, există o serie coincidențe și în relatările și dezvăluirile lui Xav Dupire care converg către conjectura conform căreia frații Xavier și Thyerry Sliman, ar fi făcut parte din banda asasinilor din Brabant, iar dacă ținem cont de „strânsa legătură” dintre Thierry Sliman și Patrick Verdin, am putea admite, fără nicio îndoială, că acesta din urmă ar fi fost cel de-al 3-lea membru al bandei, cu toate că aceasta rămâne doar o ipoteză care nu este confirmată prin probe materiale certe. Un alt „amănunt” interesant ar fi și insistențele lui Jean–Pierre Adam „angajat” în acest dosar pentru descoperirea adevărului și încontul rudelor victimelor asasinatelor din Brabant (care vor să cunoască adevărul). Însoțit de o echipă de jurnaliști, după mai multe încercări și eșecuri (de-a lungul mai multor ani, între 2019–2022), acesta ar fi putut intra în contact în octombrie 2022 cu un fost companion al lui Xavier Sliman (în prima jumătate a anilor 1980, când au avut loc atacarile armate cu asasinate) care locuiește în proximitatea frontierei franco–belgiene și să-i ia un interviu (într-un local nu departe de orașul Charleville-Mézières), timp de cca 3 ore.Femeia (care ar fi dorit să conserve anonimatul și nu ar fi acceptat, sub nicio formă, nici să fie înregistrată) pare „să fi fost distrusă” (marcată profund) de „anii grei petrecuți alături de Xavier Sliman” (pe care l-ar fi întâlnit în cursul lunii iunie 1981 și pe care l-ar fi „frecventat” până în luna august 1984 – „o eternitate” conform declarației ei).Un adevărat calvar, un iad fără sfârșit (caracterizat, cu precădere prin „violență fizică extremă” și „umilință fără limite”), atât de traumatizant încât „rănile” acestuia persită încă și astăzi, după aproape 4 decenii. Această femeie după ce i-ar fi dăruit în luna iunie 1983 o „pereche de gemeni” (un băiat și o fată), un an mai târziu ar fi reușit să fugă (adică, să-l părăsească) cu cei 4 copii ai ei (dintre care ceilați 2 dintr-o altă relație) și să se ascundă la niște prieteni în sudul Franței.Ea ar fi susținut că Xavier Sliman era un „violent psihopat” și că ar fi încercat să o ucidă de mai multe ori cu o „armă de foc”, dar spre norocul ei, aceasta nu era încărcată.Această „dezvăluire” este în contradicție cu cele ale lui Xav Dupire („fratele meu de cruce”), care susținea că Xavier Sliman ar fi fost mult mai „blând” decât fratele său Thierry (idolul său, un adevărat psihopat aflat într-un stadiu mult mai avansat, toxicoman și alcoolic), un adevărat „coșmar” pentru cei din jur în care „trăgea” la întâmplare pentru a-i intimida. După părerea mea, descrierea lui Xavier Sliman, de către fosta concubină a acesteia corespundea, mai mult, fratelui acestuia, Thierry–un „psihopat, violent, capabil să ucidă cu sânge rece fără niciun fel de empatie și regret” (conform spuselor lui Xav.)Personal, eu nu am încredere în sinceritatea acestei femei (cu toate că ea era înscrisă, oficial, într-o asociație de „femei bătute”) și nici nu cred că ea ar fi „scăpat cu viață” numai pentru că arma lui Xavier n-ar fi fost încărcată.Eu sunt ferm convins că frații Sliman (printre altele și mari jucători de poker și plin de datorii – coform conjecturii lui Jean – Pierre Adam) erau adepții terorii, ca de altfel și Xav (care îi idolatriza pentru această „calitate” a lor) și le plăcea să se impună cu „forța”, adică să creeze panică și frică în jurul lor. De multe ori, acest „dispoztiv” sinistru, specific, de altfel, marilor criminali, evită nu rareori un „măcel” scăpat „de sub control”.De remarcat este și faptul că, companionul lui Xavier Sliman n-ar fi auzit niciodată vorbind de asasinatele din Brabant și cu atât mai puțin de implicarea „iubitului” ei în asemenea infracțiuni criminale deosebit de grave, dar ea ar fi recunoscut faptul că „lucrând mai mult noaptea” nu prea știa ce face acesta în cursul zilelor în care era „absent nemotivat” de la domiciliul conjugal și că nu rareori i-ar fi spus că ar fi fost în Belgia.Par suspecte și alibiurile furnizate de către Xavier Sliman cu ocazia atacului armat (fără măști sau cagule) de la armureria Daniel Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, când 15 pistoale automate sunt furate și polițistul municipal, Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani) este ucis la fața locului.Concubinei sale, spune că ar af fi luat masa cu părinții lui, iar în declarația făcută la Jandarmeria din Hastière (localitate francofonă în regiunea Valonia, provincia Namur, creată în 1977 prin fuziunea Agimont, Blaimont, Hastière-Lavaux, Hastière-par-delà, Heer, Hermeton-sur-Meuse și Waulsort, cu centrul administrativ în Hastière-Lavaux) ar fi declarat că ar fi fost la pescuit într-un loc, în care se ducea, într-adevăr des, dar nu putea fi verificat (cu certitudine) dacă în ziua atacului ar fi fost acolo sau nu.Și în plus, acesta ar fi fost și interpelat de către jandarmi în acest dosar criminal, dar la confruntarea cu martorii care ar fi asistat la evenimentul dramatic, el nu ar fi fost identificat de către aceștia „în pielea” presupusului atacator.Apoi, pare la fel de suspect și faptul că ea nu și-ar fi pus niciun fel de întrebări, atunci când la începutul anului 1982, înainte de dezlănțuirea atacurilor în dosarul TBW, frații Sliman vor cumpăra o carabină (pușcă de vânătoare) pe numele ei, pentru că datorită cazierelor lor judicare ei nu puteau face acest lucru, în condiții legale.Contradicțiile persistă și în acest caz, pentru că, dacă frații Sliman erau implicați în trafiucul de droguri și de arme, nu cred că ar fi ajuns „la mâna” concubinei lui Xavier pentru achiziționareea, în condiții legale, a unei carabine!Ori, această carabină ar fi jucat un rol important în jafurile comise în cursul lunilor următoare pentru „echiparea” bandei cu materialul militar necesar atacurilor armate din supermarketuri: pe 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) de la armurerie din Dinant (provincia Namur), iar pe 30 septembrie 1982, jaful armat comis la armureria lui Daniel Dekaise din Wavre (provincia Brabant), în care 15 pistoale automate vor fi furate.Contradicția constă în faptul că dacă gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost autorul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale în Franța), ce rost ar mai fi avut furtul carabinei pe 13 martie 1982 de la armureria din Dinant?Aceași întrebare am putea pune și referitor la atacul armat de la Daniel Dekaise, numai că explicația ar putea consta aici în faptul că în această armurerie se lucra la punerea la punct a unui amortizor de zgmot pentru pistoale-mitraliere ceea ce putea fi de mare utilitate bandei în atacurile armate care urmau a fi comise.Legat de acest ultim atac, Patrick Verdin vine în apărarea fraților Sliman și se întreabă dacă ar fi fost posibil ca niște „gangsteri” ordinari, de drept comun să fi putut fi la curent cu proiectul la care se lucra în armurerie. El pune aceași întrebare legat și de furtul pe 10 septembrie 1983 a celor 7 veste de antiglonț (speciale), concepute recent (de ultima generație) de la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem din Tamise (provincia Flandra Orientală, regiunea administrativă flamandă– Flandra).Și într-adevăr , oarecum, ar putea avea dreptate.Dar fără să-și dea seama, el furnizează un alt „amănunt” prin care nu face decât să răspundă cu „afirmativ” la întrebările, oarecum, nevinovate, pe care le pune. Este vorba de faptul că frații Sliman ar fi fost membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) care, după părerea mea, necesită o „detaliere” pentru că misterul în dosarul asasinatelor din Brabant este legat de acest „amănunt”.Fondat în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) și activ între 1960 și 3 august 1982 când este dizolvat de către președintele François Mitterrand (1916-1996, în funcție între 1981-1995) conform legii din 10 ianuarie 1936 (relativ la activitatea grupărilor de combatanți și miliții private) de către un grup de fideli generalului Charles de Gaulle (1890-1970, președinte al Franței între 1959-1969), printre care Pierre Debizet și Jacques Foccart, SAC (Serviciul de Acțiune Civică) înregistrat la Prefectura Paris pe 4 ianuarie 1960, avea ca principal obiectiv lupta susținerea politiciilor gaulle-iste și lupta împotrica comunismului. Dacă la început cei recrutați erau verificați și au aderat la SAC din convingere (cca 2.500–3.000 de fideli gaulle-ismului), mai târziu (începând cu mijlocul anilor 1960) au început să-și facă apariția în cadrul acestuia și indivizi „dubioși”, compromiși, răufăcători, infractori de drept comun (implicați în tot felul de trafic, inclusiv, de stupefiante și de arme de foc) printre care și numeroși criminali care l-au transformat îmtr-o „poliție paralelă” devenită ulterior o organizație criminală (în contact cu bande de spărgători și tâlhari la drumul mare, cu cca 25.000–30.000 de membri), una dintre cele mai importante ale anilor de plumb francezi.De altfel, Mittrrand decide dizolvarea lui, imediat după masacrul de la Auriol (18/19 iulie 198) un dosar criminal politic de sextuplu asasinat și unul dintre cele mai macabre și sângeroase din istoria Franței în care președintele local al SAC Marsilia - Jacques Massié este asasinat cu întreaga sa familie în cadrul unei reglări de conturi în cadrul organizației) și în care am fost implicat și eu (si sunt incă) cu investigațiile mele și în care, ca și in acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant), restabilirea adevărului istoric depinde tot de un supraviețuitor Lionel Collard, care conform informațiilor mele ar trăi ascuns, undeva, probabil sub un nume fals, în „România Mare” (în Republica Moldova). Conform declarațiilor lui Patrick Verdin, frații Sliman ar fi fost membri ai acestei organizații SAC din „convingere”, ceea ce este, evident, fals.Din contră, faptul că ar fi făcut parte din categoria de „infractori” ai acesteia, poate fi adevărat, pentru că îmi aduc aminte că în 2000 când am devenit atașat de presă al Poliției Capitalei în Franța și Xav Dupire mi-a văzut legitimația (de presă), îmi spunea că ar fi văzut și el asemenea documente și la unii dintre membri gangurilor de infractori din nordul Franței unde a copilărit și și-a petrecut adolsecența ca „delincvent juvenil”.De altfel, în 1981, înainte de masacrul de la Auriol, SAC ar fi dispus, încă, după două decenii de existență, de cca 10.000 de membri, ceea ce este impresionant, dacă ținem cont de faptul că Charles de Gaulle a demisionat în 1969, fiind urmat la președinție de către Georges Pompidou (1911-1974, în funcție între 1969-1974) și Valéry René Marie Georges Giscard d'Estaing (VGE, 1926-1920, în funcție între 1974-1981).Ca urmare, greșala pe care o comite Patrick Verdin în declarația sa constă în faptul că atunci când debutează asasinatele din Brabant, official, SAC a fost deja desființat.Cu alte cuvinte, teoretic, el nu mai exista și în plus, având în vedere vârsta fraților Xavier și Thierry Sliman, dar și activitățile lor infracționale, ei nici n-ar fi putut adera la acesta decât în perioada în care, deja, era profund compromisă datorită numărului mare de infractori care i-au devenit membri dar și a numeroaselor ilegalități și abuzuri pe care aceștia le-au comis (inclusiv, jafuri armate, crime de sânge, asasinate politice, atentate, și kidnapping)Din contră, subliniez faptul că, organizată ca o „poliție paralelă”, legitimațiile SAC semănau foarte mult cu cele ale poliției franceze și nu mă îndoiesc că în anumite „situații grave”, ele ar fi folosit titularilor acestora pentru a nu fi „urmăriți penal”, cu ceea ce Xav („fratele meu de cruce”) nu cred că ar fi fost la curent.El avea impresia că aceste legitimații ar fi atestat calitatea de „colaborator” al autorităților polițienești și ar fi fost furnizate infractorilor „second hand” (de „duminică”, numiți și „indic”, adică turnători ai poliției) de către jandarmii belgieni (mai mult sau mai puțin corupți) contra unor sume de bani (sau avantaje „în natură” rezultate din jafuri).Menționez aici și faptul ca chiar dacă SAC „s-a stins” official, acesta a fost „prelungit prin continuitate” de către fidelii adevărați ai gaulle-ismului cu organizații promovând aceași politică, printre care și MIL (Mouvement initiative et liberté) creată pe 17 noiembrie 1981, imediat după ce Mitterrand a luat decizia desființării SAC, și care a fost activă până în 1986, deci, official, în întreaga perioadă a activității criminale a asasinilor din Brabant.Într-un asemenea context, mi se pare absolut nejustificată întrebarea lui Patrick Verdin cu care încearcă să manipuleze opinia publică, susținând că frații Sliman, ca „simpli gangsteri de drept comun” nu ar fi avut nicio posibilitate ca să obțină informații despre proiectele care erau în derulare la armureria Daniel Dekaise și la Uzina de Textile din Tamise. Conform investigațiilor mele, atât SAC cât și MIL aveau ca membri și „oficiali” atât francezi cât și belgieni, printre care și jandarmi.Dar cea mai surprinzătoare dezvăluire a lui Patrick Verdin constă în identificarea lui Thierry Sliman (n. pe 4 octombrie 1956 la Epinal–prefectura departamentul Vosges din regiunea Lorena, decedat în 2011) ca „asasinul nebun” din Barbant, care ar fi fost fiul unui militar de carieră și care s-ar fi mutat cu soția sa la Charleville-Mézières (de unde ea, era originară), unde Thierry și-ar fi petrecut și copliăria și adolescența de „delincvent juvenil”, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru „jaf cu circumstanțe agravante”.Acesta i-ar fi cerut lui Verdin înainte să moară să „confirme” public faptul că el n-ar fi fost nebun și că ar fi acționat conform unui ordin din partea serviciilor secrete.Mă întreb că într-un asemenea context, de ce el, Patrick Verdin, care a fost atât de „apropiat” acestuia, Thierry Sliman și fratele său mai mare, Xavier Sliman (care ar fi rămas „ușor” schiop ca urmare a unui accident–conform declarației lui Xav Dupire) să nu fi putut constitui nucleul „dur” și „activ” al bandei din Nivelles ?Chiar dacă Verdin susține că fi fost implicați în atacuri și jandarmi belgieni ca „executanți” aflați sub comanda lui Christian Smets printre care și Robert Beijer (arestat la Bangkok, unde executa o pedeapsă privată de libertate de 6 luni și unde este, practic, refugiat și astăzi), dar comanditarii ar fi fost Serviciile secrete (care ?)De ceea ce nu m-am îndoit niciodată după rezultatele investigațiilor pe care le-am efectuat în dosar, coroborate cu dezvăluirile „fratelui meu de cruce”, Xav Dupire.Este „nodul gardian” care aduce o oarecare divergență între conjectura mea și cea a lui Jean–Pierre Adam.Dacă el este convins că asasinii din Brabant sunt în exclusivitate frații Sliman și Verdin, eu cred că ei ar fi constituit, doar, „nucleul dur” al bandei, adică cei care ar fi fost activi și ar fi participat, efectiv, la atacurile armate, dar ei ar fi fost asistați și de către un grup de „fideli” care au făcut parte din organizații (para)militare belgiene și străine (inclusiv, SAC) care au contribuit, decisiv, la „succesul misiunilor” sinistre. În orice caz, în încercarea de a discredita pista noastră franceză, Patrick Verdin, adduce, din contra, argumente serioase în privința validării acesteia, practic, fără să-și dea seama. Dar asta este realitatea, cu sau fără voința lui. (Re)amintesc aici faptul că începând cu luna februarie 1986 și până pe la mijlocul anilor 1990, fostul jandarm Madani Bouhouche va fi considerat de către anchetatorii în dosarul asasinilor din Brabant, ca „suspect” (alături de colegul său Robert Beijerar transferat ulterior la Brigada de jandarmerie de la Uccle) care nu va fi inculpat niciodată, cel puțin, oficial, dar va fi condamnat la 20 de ani de detenție (între 1982–1989) pentru alte infracținui criminale (printre care și asasinatul inginerului Mendez) și va fi eliberat condiționat sub control judiciar pe 15 iunie 2000, când se va retrage în zona Foix, într-un loc izolat, greu accesibil.Atât el cât și Robert Beijer vor fi sancționați disciplinar în 1982 pentru că ar fi ascultat, ilegal, convorbirile telefonice ale unui ofițer, superior lor, motiv pentru care vor fi trecuți în rezervă în 1983, ceea ce îi va determina să deschidă un cabinet de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information).Bouhouche va fi arestat pe 26 ianuarie 1986 și inculpat în dosarul asasinatului prietenului său Mendez, în ciuda faptului că el își clama nevinovăția.Eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, Bouhouche participă pe 2 septembrie 1989, alături de Beijer la o acțiune cu caracter infracțional criominal la Anvers, în care comerciantul libanez Ali Souleimanva fi asasinat, după care cei 2 se refugiază în Spania.Beijer pleacă pe 9 septembre 1988 în Paraguay (unde tranzitează, pentru a ajunge, ulterior, în Tailanda), iar Bouhouche va fi arestat pe 15 septembrie 1989 la Torremolinos (Costa del Sol), pentru ca pe 4 decembrie să fie extrădat (via Madrid) în Belgia (după audierea lui de către un magistrat instructor la Malaga) la solicitarea autorităților judiciare federale belgiene, pe baza unui mandat de arestare delivrat de către judecătorul de instrucție Luc Hennartde la Nivelles.Conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitatpe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, Madani Bouhouche n-ar fi tras deloc (niciun foc de armă) pe 2 septembrie în cazul „expediției ucigașe” de la Anvers (în care Ali Souleiman și-a pierdut viața), iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă.Din contră, conform investigațiilor noastre, fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), vinovatul ar fi fost Madani Bouhouche, care ar fi și tras asupra comerciantului Ali Souleiman Ahmed (Ali Suleiman Ali Ahmad) maltrat și cu bestialitate de către asasini, în apartamentul său.În ceea ce îl privește pe Comisarul Christian Smets, fostul nr.2 al Siguranței Statului Belgian și martor „capital” în dosarul TBW, acesta decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles, ceea ce îi permite, desigur, lui Verdin să fie mai „curajos” și să facă afirmații care, din fericire pentru el și din păcate pentru ații, nu mai pot fi verificate.Supranumit „Canard” (Rața), Christian Smets, fost comisar la Siguranța Statului a fos însărcinat, printre altele și cu investigațiile în dosarul baronului Benoît de Bonvoisin („Le Baron noir", n.1939, licențiat al Université Catholique de Louvain, aristocrat și om politic belgian de extremă dreaptă) fiul lui Pierre de Bonvoisin (fost președinte al Société Générale de Banque) și nepot al lui Alexandre Galopin (guvernatorul băncii Société générale de Belgique), care a editat revista Inforep, în care Bougerol (prieten și cu comandantul Falla), un ofițer de legătură cu SHAPE (Supreme Head Quarters Allied Powers Europe–NATO în Casteau), scria (publica) cu regularitate până la desființarea PIO în 1980 (și a cărei redactor șef ar fi fost în perioada 1976–1978). „Inforep”, era un periodic al PIO (Public Information Office, fondat în 1974 de către Bougerol la ordinul lui ministrului Apărării Naționale Paul Vanden Boeynants, și Benoit de Bonvoisin, finanțată de societea PDG–Société de Promotion et de Distribution Générale, cu reședința la aceași adresă ca și CEPIC–Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens pe str. Belliard nr.39 din Bruxelles, formată din militari și filiala civilă) care din 1977, ca o revistă a presei (axată pe anti-comunism şi antisovietism) ar fi apărut în 200 de exemplare și ar fi fost dirijată de către un „oarecare” Legon și un „misterios” Hugues Miller, conform unor surse (jurnalul lui Florimond Damman din 13 decembrie 1976), „pseudonimul majorului Jean Bougerol”.De altfel, acest lucru ar fi fost „confirmat” și de către Bougerol, el însuși, care la cel de-al 25-lea Congres CEDI (Centre Européen de Documentation et d’Information, fondat de către arhiducele Otto von Habsburg), de la Madrid la care a fost dicutată și dezbăturtă, printre altele și aderarea Peninsulei Iberice (Spania și Portugalia) la structurile europene (în special la CEE–Comunitatea Economică Europeană, viitoare Uniune Europeană) în prezența lui Bernard Mercier, Jean Violet, François Vallet, Antoine Pinay, Carlo Pesenti, Alfredo Sanchez-Bella și Florimond Damman, s-ar fi prezentat ca șef al Oficiului de Informații Publice (PIO) și ca agent SDRA.Dintre cei prezenți la Congres, mulți au fost și membri ai Cercles des Nations Cercle des Nations (fondat pe 3 aprilie 1969), printre ei menționăm pe Paul Vankerkhoven, Jean Violet, Thierry de Limburg Stirum, Paul de Launoit, Jacques-Henri Pirenne, Florimond Damman, Jack de Spirlet, Vincent Van den Bosch, iar ații ca Marcel De Roover, Josep Meurice, Ernest-John Solvay, Jacques Pirenne sau Jacques-Henri Pirenne au jucat un rol important în implementarea organizației, fără să fi figurat „oficial” printre membri acesteia.Ulterior a fost însărcinat și cu supravegherea rețelei maiorului Jean Bougerol la Charleroi, pe care, jurnalistul Guy Bouten îl acuza în cartea sa „Tueries du Brabant: Le Dossier, Le Complot, Les Noms” publicată pe 27 februarie 2020 că ar fi fost „strategul” atacurilor armate ucigașe din Brabant (TBW), decedat pe 20 noiembrie 2020 la vărsta de 86 de ani după contaminarea lui virusul Covid-2019 și incinerat la Crematotriul Gilly pe 26 noiembrie (în prezența a numai, 3 apropiați).Din contră, conform surselor noastre majorul Jean Bougerol n-ar fi aparținut niciodată nici SDRA 8 (Serviciul de Informații al Armatei, o emanare al SGRS – Serviciul General de Informații și al Securității al armatei– în cadrul rețelei „Stay-behind”, compusă din cca 20 de militari–dintre care jumătate activi și 40 de civili) și nici SGRS, cu toate că ar fi dispus de un birou (timp de câteva luni în perioada 1974–1975) în cadrul SDRA (suspectată că ar avea relații cu organizații de extremă dreaptă), care cu secția STC-Mob de la Sûreté de l’Etat au făcut parte dintr-o organizație secretă lansată în 1949 pentru a se opune unei eventuale invazii din partea Uniunii Sovietice, rețeaua „Stay-behind” (căreia aparțineau, în afară de Belgia și SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, respectiv, Norvegia). Iar conform colonelului („honoraire”) Bernard Legrand (ultimul șef al SDRA 8–pilier al rețelei militare Stay-behind) care ar fi dirijat mai multe rețele și organizații cu caracter militar (mai mult sau mai puțin) și care a refuzat de fiecare dată (când a fost audiat în dosarul TBW) să dea nume, suținea SDRA 8 nu ar fi avut nicio legătură cu organizațiile de extrema dreaptă.În sfârșit, astăzi, ar fi implicați în anchetă încă cca 30 de polițiști dintre care 10-15 ar fi, efectiv, și activi dar cei aproape 40 de ani care „ne despart de evenimente” face ca pista adevărului istotic „să fie în impas”, adică „moartă”.Eicred că în activitata criminală din dosarul TBW ar fi fost implicați jandarmi belgieni care ar fi avut legături cu organizații politice extremiste (având mai multe „mobiluri”) de care statul belgian „n-ar fi străin”, dar dosarul ar fi fost prost instrumentat de la început, iar acum după patru decenii de la evenimente, paractic, este imposibil ca adevărul să fie cunoscut și dezvăluit publicului, iar noi, în pista noastră franceză, credem că atacurile și asasinatele din Brabant sunt „opera” unui grup de infractori de drept comun francezi (deci, fără orientare politică), psihopați, pasionați de teroare și infracțiuni criminale (inclusiv, de crime de sânge), cu „sânge în cantitate excesivă în instalație”, lipsiți de scrupule, milă și compasiune cu scopul de a se impune și de a domina „spațiul public”. Într-un asemenea context, Xav Dupire ar putea fi „omul-cheie” în dosarul TBW, care l-ar putea identifica (cel puțin, din vedere), foarte probabil și pe Patrick Verdin (originar din Francheville regiunea urbană Charleville-Mézières) chiar dacă nu-i știa numele, pentru că așa cum rezultă din documentele epocii, declarațiile și cartea lui Verdin, acesta îl însoțea pe Thierry (timp de un sfert de secol) în toate acțiunile sale, dar mai ales, cele infracționale (inclusiv, criminale).În concluzie, după părerea mea, Xav Dupire ar putea face dezvăluiri care ar putea restabili adevărul istoric în dosarul TBW.Conform documentelor aflate în posesia mea, astăzi, dacă el este în viață ar trebui să aibă cca 55 de ani și chiar dacă nu mai am nicio veste „directă” de la el de peste două decenii (deci, ar fi dipărut fără urmă!), autoritățile polițienești și judiciare franceze l-ar putea „descoperi” mai ales grație cazierului său judiciar important.Desigur, există mai multe posibilități.Să fi decedat ca urmare a hepatitei C (cu virusul căreia era contaminat, deja, când ne-am cunoscut) sau cu ocazia unor altercații (ultra)violente în care se angaja, din păcate și de „care era foarte mândru”, pentru că îi plăcea să inspire frică și respect prin (din) frică. Dar este la fel de probabil ca să nu fi fost el victima, dar vinovatul și să fie condamnat la ani grei de detenție într-un dosar de crimă de sânge (cu una sau mai multe victime) cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante, iar mândria lui nu i-a permis (și nici nu-i permite!) să mă contacteze, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri i-am atras atenția că într-o zi „s-ar putea să se termine rău pentru el” (adică, să fie condamnat și încarcerat timp de foarte mulți ani) și în acest caz, „nu are niciun rost să mă mai contacteze” pentru că, oricum, „nu-l voi putea ajuta și nici nu va merita ajutorul meu”.N-ar fi exclus nici faptul ca el să aibă, astăzi, o „sănătate mintală care lasă mult de dorit” și să fie internat într-un spital psihiatric, aflat chiar în subordina unui centru penitenciar (pentru a putea suporta mai ușor regimul de detenție) ceea ce, de altfel, îmi și sugera când îi spuneam că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” și n-ar fi exclus „să o pățească rău de tot”.Poate însă, în acest dosar, nu numai „localizarea” socio–judiciară și fizică a lui Xav este importantă, dar mai ales implicarea autorităților franceze și belgiene pentru descoperirea adevărului, ceea ce spre dezamăgirea lui Jean–Pierre Adam, se pare că acestea nu doresc.Pentru că solicitările lui au rămas de fiecare dată fără niciun fel de răspuns.Nici atunci când era vorba de procurorul general (de atunci) Christian de Valkeneer care nu a reacționat, sub nicio formă, într-un context, totuși, în care era vorba de un dosar criminal în care 28 de persoane au fost ucise (cel puțin) și 22 au fost rănite, pentru un prejudiciu material de 7MdFrB (cca 350.000 €PPA), relativ, „derizoriu” și nici când era vorba de Ministrul Justiției belgiene Koen Geens (n. 1958, în funcție între 2014–2020), ceea ce es este deosebit de grav, pentru că pare, că autoritățile judiciare belgiene vor să ascundă adevărul istoric, pe care n-ar fi exlus, să-l cunoască. Notă. În afară de acest dosar criminal belgiam de excepție TBW (asasinatele din Brabant) eu mai sunt activ în Belgia și cu restabilirea adevărului istoric într-un alt dosar criminal legat de un jaf de diamante (în bijuterii) de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) pe 2 martie 2007, în valoare de cca 21 Mil€, comis de către Carlos Hector Flomenbaum (atunci, posesor al unui pașaport argentinian) care este într-o strânsă legătură cu traficul de carne de vită contaminată cu „boala vacii nebune” (ESB–Bovine Spongiform Encephalopathy, având o lungă perioadă de incubație (de ordinul anilor sau chiar si un deceniu!), afectând de obicei bovinele adulte cu vârsta cuprinsa între patru-cinci ani, toate rasele fiind la fel de sensibile (cunoscută si ca boala vacii nebune), este o boală mortală, cu acțiune neurodegenerativă la bovine, care provoacă o degenerare spongioasă în interiorul creierului și măduvei spinării și provocând ochi roșii practicat după ce, pe 27 martie 1996, Comisia Europeană decretează embargoul privind exportul de carne de vită de origine britanică, pentru a evita ca ESB, depistată recent în Marea Britanie, să contamineze (eventual) consumatorii europeni. În acest dosar, după ani de investigații private, am reușit să ajung la descoperirea adevărului istoric tot cu ajutorul autorităților belgiene și cu un martor de origine spaniolă José-Perez Tornel (fost vecin de palier, peste un deceniu, în imobilul parizian, din sectroul 20 de la place Gambetta în care locuiesc de un sfert de secol) retras la pensie pe pământul natal spaniol, la Alicante (Costa Blanca). Ancheta este în curs de derulare.

Bună ziua Dle Michel Gavaza, Am publicat materialul dvs cu o serie de detalii suplimentare pentru publicul nostru (românesc), adică, cu tot ceea ce am putut afla...

Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2). Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați. Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană). Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros. Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii). În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre. La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000. Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008). Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia). În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat). Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.

Din punct de vedere istoric, crima organizată corsicană apare la Marsilia pe la sfârșitul secolului XIX, generată de valul (uriaș) de imigrare din cauza crizei agricole, care se manifestă în prima sa formă în „domeniul” prostituției și proxenetismului, pentru ca ulterior să se prelungească, tot, prin continuite la Paris, unde își instalează „cartierul general” în „Place Pigale” (cartierul Montmartre, sectorul/arondismentul 18) și care se va dezvolta rapid („multilateral” și „polivalent”) în cele 7 decenii ale celei de-a 3-a Republici franceze (4 septembrie 1870–10 iulie 1940) sub autoritatea a 14 președinți (dintre care primi 2 regaliști, apoi următorii 5, republicani moderați (de stânga, de ideologie, republicană, liberală, parlamentară), următorii, membri ai Alianței republicane democratice (la început de centru stânga, apoi centru dreapta, iar în timpul celei de-a 3-a republici, de dreapta), cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), și un sigur radical (partidul republican, radical și radical–socialist), Gaston Doumergue (între 1924–1931).Iată aici și lista celor 14 președinți care au guvernat de-a lungul celei de-a 3-a Republici franceze, mai mult decât sinuos (șerpuitor) din punct de vedere politic, trecând de la extrema regalistă la cea de radical-socialistă, trecând apoi, prin stânga, la centru dreapta și dreapta, practic, cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), având în vedere faptul că Paul Doumer, penultimul președinte al celei de-a 3-a republici, independent și el, a murit după primul an al mandatului său (1931-1938). Este vorba de Adolphe Thiers (1797-1877, în funcție între 1871-1873), Patrice de Mac Mahon (1808-1893, în funție între 1873-1879), Jules Grévy (1807-1891, în funcție între 1879-1886), Sadi Carnot (1837-1894, în funcție între 1887-1894), Jean Casimir-Perier (1847-1907, în funcție 1894-195), Félix Faure (1841-1899, în funcție între 1895-1899), Émile Loubet (1838-1929, în funcție între 1899-1906), Armand Fallières (1841-1931, în funcție între 1906-1913), Raymond Poincaré (1860-1934, în funcție între 1913-1920), Paul Deschanel (1855-1922, în funcție în 1920), Alexandre Millerand (1859-1943, în funcție între 1920-1924), Gaston Doumergue (1863-1937, în funcție între 1924-1931), Paul Doumer (1857-1932, în funcție între 1931-1932), Albert Lebrun (1871-1950, în funcție între 1932-1939 și 1939-1940). Legătura „covalentă” simbolică dintre mediile politic și infracțional –criminal  (crimă organizată) poate fi înlocuită pentru studiul corelării reale a acestora (în cadrul sistemelor complexe), cu serii statistice „multidimensionale”  (specifice fiecăruia) conținând observaţii (măsurători) pentru două sau mai multe observabile (variabile) associate lor și a unor funcții vectoriale cu coeficienți constanți, în particular, funcții liniare, ale căror diagrame de dispersie sunt ușor de construit în spațiul bidimensional și care conduc, nu rareori la rezultate acceptabile. Însă, studiile („multidimensionale”) pe care le-am efectuat în acest domeniu (în spații vectoriale n-dimensionale, cu funcții vectorile) pun în evidență indici de corelație, o covarianță și un coeficient de corelatie cu valori absolute (foarte) ridicate pentru cele două medii (politic și infracțional–criminal), ceea ce confirmă și din punct de vedere (socio)matematic un  „cuplaj” puternic între acestea, deci, o complicitate (în majoritatea cazurilor) tacită (și ascunsă) dar (foarte) eficace. Din punct de vedere sociologic, mediul politic (teoretic „neguvernamental”) este un mediu corupt care pentru a „supraviețui” are nevoie, nu numai de cotizații, dar, mai ales de „sponsorizări” importante, aproape în exclusivitate, din fonduri oculte sau în cazul unei transparențe (reale), de mecanisme și pârghii cu caracter social–politic  care să permită sponsorilor recuperarea „investițiilor” și poate nu în ultimul rând, chiar multiplicarea lor și care fac, deja, implicit, obiectul crimei organizate (de mai mare sau mai mică anvergură), cu sau fără victime (inclusiv, cu asasinate politice, în funcție de interese), mai ales în cadrul unor reglări de conturi. Dar tot în această perioadă, pe teritoriul metropolitan (cu precădere, în regiunea pariziană) sunt activi alți doi infractori (gangsteri) notorii, Paul Carbone și François Spirito specializați în jocurile de noroc ilegale, proxenetism și prostituție „stradală”, dar mai ales în traficul de droguri, care vor deveni în scurt timp leaderii celebrei organizației criminale „The French Connexion/Corsican Connexion” (Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „The French Connexion” (Montages financiers frauduleux...)Iar pentru supraviețuire, într-un (asemenea) context concurențial cu French Conexion, asocierea lui Mariani cu cei 2 (Carbone & Spirito) era o condiție „sine qua non” ! Paul Carbone (Paul Bonnaventure Carbone/Venture, 1994–1943) a fost criminal de origine corsicană, devenit unul dintre „nașii” mediului infracțional–criminal de pe Coasta de Azur (centrat pe „triunghiul Bermudelor”/Marsilia–Toulon–Nisa) și din Corsica, este primul gangster legendar care „cuplează” (cu un indice de corelație ridicat!) mediul politic cu cel criminal. El moare pe 14 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistenței franceze care viza soldați germani (aflați în permisie) într-un vagon al unei garnituri de tren, în care, se afla și el, în proximitatea localității Chalon-sur-Saône (sub-prefectura departamentului Saône-et-Loire în estul Franței).Cu picioarele secționate (înainte de a muri din cauza hemoragiei, cu o țigară în gură) atunci când serviciul mobil de urgență ajunge la fața locului, acesta se adresează paramedicilor: „C'est la vie, pentru mine s-a terminat, ocupați-vă de cei care mai pot fi salvați” .Conform versiunii fostei sale amante, Germaine Germain („Manouche") s-ar părea că, totuși, el ar fi murit câteva ore mai târziu în spital unde a fost transportat cu ale victime ale atentatului.În ceea ce îl privește pe François Spirito (Lydro/Beau Ficelle, 1900–1967), acesta era un mafiot franco–italian originar din Itri (Italia), care se va muta cu părinții săi la Marsilia, unde în anii 1920 va deveni prietenul și asociatul lui Paul Carbone (în materie de crimă organizată). Cei doi s-ar fi cunoscut, nu la Marsilia, cum ar fi fost de așteptat, dar în Egipt, și de atunci ar fi rămas prieteni fideli până când moartea neașteptată a lui Carbone i-a despărțit, nu înainte însă să facă „afaceri de succes” în crima organizată (cu precădere, în proxenetism, prostituție, racket–extorcare de fonduri, șantaj, spălare de bani), iar mai târziu în domeniul traficului de droguri (opium și heroină) cu care au contribuit la fundamentarea organizației „French Connexion” (Corsican Connexion), având ca principala „actvitate lucrativă” exportul de heroină între anii 1930–1970 din Franța (prin portul Marsilia) în SUA (prin portul New York), importat din Orient (Indochoina/Asia de Sud–Est continentală, Turcia și Siria) sub formă de sursa primară de morfină imatură recoltată de la specia Papaver somniferum (agonist opioid, utilizat ca analgezic puternic, principalul agent activ din opiu sub formă de meconat, din grupa alcaloizilor morfinanici propriu-ziși alături de codeină și tebaină) obținută din mac și transformată în heroină într-o serie de laboratoare clandestine ale French Connexion de pe Coasta de Azur din regiunea Marsiliei.Ei au relații „strânse” cu mediile politic și patronal, în special prin intermediul omului politic (independentist de stânga) Simon Sabiani (fost erou al primului Răboi Mondial și colaborator cu naziștii în timpal celui de-al Doilea Război Mondial), iar ulterior cu leaderii Partidului Popular Francez (PPF)al lui Jacques Doriot, la care aderă, după ce au militat în cadrul Partidului Unității Proletare, situat din punct de vedere politic între la SFIO (Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești) și PCF (Partidul Comunist francez). În timpul războiului, Carbone și Spirito colaborează cu Gestapo Francez, evident, numai din interes, iar după moartea accidentală a lui Carbone, înainte de sfărșitul războiului, Spirito se refugiază în Spania, iar de acolo în America Latină și ulterior în SUA, unde începe să facă trafic de heroină, dând astfel naștere organizației criminale French Connexion (Corsica Connexion).Interpelat la New York, el va fi încarceat timp de 2 ani (la închisoare din Atlanta) până la extrădarea lui în Franța, unde urma să fie judecat, atâte pentru traficul de heroină cât și pentru colaboarea sa cu Germania mnazistă, dar procesul, din fericire pentru el, nu va avea loc. Mai mult, în 1954 (când era căsătortit și era tatăl a 2 copii născuți la Marsilia, cu vârstele de 11 și 14 ani) va fi achitat și pentru jaful armat contra artizanului de brânzeturi Rivet în 1943 din lipsă de probe materiale insuficiente.În SUA (care atunci număra cca 150.000 – 160.000 de toxicoimani, dependenți de heroină, italo–americanul Lucky Luciano (Salvatore Lucania) este bănuit de către autorități că ar fi precursorul traficului de heroină, împreună cu alți gangsteri remarcabili ca Arnold Rothstein, Louis „Lepke" Buchhalter și Vito Genovese), pe care în anii 1930 îi va aduna în sânul celebrei organizații criminale Cosa Nostra (divizată în 24 de familii, cu foarte multe similitiduni cu Corsica Connexion).Între anii 1945–1965, frații Antoine Guérini și Barthélemy Guérini (Mémé) membri ai clanului Guérini vor prelua conducerea crimei organizate al filierei din Marsilia și Corsica, deci inclusiv, a organizației French Connexion (Corsica Connexion), care ar fi fost „structurată” de către Lucky Luciano, „exilat” la Napoli.Alte figuri emblematice ale organizației, în afară de Crabone și Spitito, în Franța, au fost și Maurice și Claude Schoch, Auguste Ricord, Jean-Baptiste Croce, Jo (Joseph) Césari („chimistul”), Henri Malvezzi, frații Marius, Antoine și Joseph Aranci, Jean Jehan, Urbain Giaume, Gaëtan Zampa, Paul Mondoloni, Jean-Claude Kella, Jacky le Mat, Francis le Belge Jean Orsini, Laurent Fiocconi, Marcel Francisci, Dominique (Nick) Venturi, Charles Antoine Marignani, Joseph Patrizzi și Paul Mondoloni, iar în SUA, Santo Trafficante Jr, „nașul” familiei Tampa în Florida (în strânsă legătură cu familia Bonanno din New York și Sam Giancana de la The Outfit din Chicago) controla toată zona Miami (Miami Beach, Fort Lauderdale și Palm Beach), care ar fi jucat un rol important în anihilarea rețelei. De fapt, toată coasta de est a Floridei era sub controlul a 5 familles de origine italiană din New York (Bonanno, Gambino, Colombo, Lucchese și Genovese), în special, prin intermediul lui Meyer Lansky, Bugsy Siegel, Carlos Marcello, Leo Stein, Henry Gonzales și Frank Ragano. În cursul lunii aprilie 1968, Administrația americană Lyndon B. Johnson (1964–1968), pentru a putea lupta cu mai multă eficacite contra traficului de droguri crează o nouă structură Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD) ca urmare a fuziunii dintre Federal Bureau of Narcotics (FBN) și Office of National Narcotics Intelligence (ONNI), respectiv, Office of Drug Abuse Law Enforcement (ODALE), care în 1973 devine Drug Enforcement Administration (DEA), și instaleză filiale ale sale în marile metropole europene, la Londra (Marea Briranie) Madrid (Spania) și Frankfurt (Germania Federală/Germania de Vest/Occidentală), iar biroul de la Paris (cu 15 agenți) devine sediul general al regiunii Europa, în timp ce bugetul vămilor si a Poliției de Frontieră, americane, se vor dubla. În 1969, noul președinte ales Richard Nixon intervine pe lângă noul președinte al Franței (ca urmare a demisiei Generalului Charles de Gaulle) Georges Pompidou pentru a pune la punct un dispozitiv mixt, franco–american, de combatere a traficului de droguri din direcția Franța (Marsilia) către SUIA (New York).Într-un asemenea context, vor avea loc, sistematic, reuniuni pe această tematică, prima având loc pe 13 decembrie 1969, la care vor participa directorii Poliției Judiciare (PJ)[1], Serviciului Regional de Poliție Judiciară (SRPJ)[1] Marsilia, Office central de répression du trafic illicite de stupéfiants (OCRTIS) și Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD).Dar în luna august 1971 John Cusack, atunci reprezentantul BNDD la Paris a dat mai multe interviuri prestigioaselor jurnale regionale Le Provençal și Le Méridional în care susținea că ar fi existat pe teritoriul național (francez) 4 „baroni” (gros bonnets) ai drogurilor care ar fi fost protejați de către autoriățile politice, deci, ca urmare și de către cele polițienești și judiciare, ceea ce vor menționa și senatorii americani Morgan Murphy și Robert Steele în raportul lor.Era vorba de frații Dominique (Nick) și Jack Venturi, Joseph (Jean) Orsini, Antoine Guérini și Marcel Francisci. Și asta are loc după ce pe 26 februarie 1971 acordul–protocol de combatere a traficului de droguri prin intermediul French Connexion a fost semnat de către Raymond Marcellin (minstru de interne între 1968–1974) și John Mitchell (procurorul general al SUA între 1969–1072) și în contextul în care Poliția Națională Franceză nu af fi fost, deloc, inactivă, pentru că în perioada 1 august 1969–18 februarie 1971 ar fi confiscat 143kg de heroină, 616kg de opium, 737lg de morfină (bază), 827kg de cannabis, peste 550 de pastile de morfină, peste 3.000 de doze de LSD și ar fi interpelat 679 de traficanți de stupefiante, grație, mai ales, legii „dure” contra toxicomaniei, promulgată pe 31 decembrie 1970, publicată în JO pe 3 ianuarie 1971.Conform acesteia, printre altele, oricine care consumă și face comerț cu substanțe „otrăvitoare” (care pun în pericol, direct sau indirect, sănătatea omului), printre care, evident, atât stupefiantele cât și substanțele psihotrope (publicată și în acest an pe 24 februarie 2022) de către ANSM (Agenția Națională de Securitate a Medicamentului), poate fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între 2 luni și 2 ani de închisoare în cazul consumului, între 2 și 10 ani de detenție criminală în caz de comercializare și între 10 și 20 de ani în cazul fabricării acestora și exportul lor (prin filerele tentaculare ale crimei organizate) dar și la o amendă penală (cu caracter adminisrativ) care putea ajunge la 50 Mil Ffr (cca 53,8 Mil€PPA).Legea în vigoare, până la acestă dată, prevedea „doar”, o pedeapsă, maximum de 5 ani de închisoare iar amenda asociată acesteia nu putea depăși 36.000Ffr (cca 40.000€PPA). Merită să subliniez aici și un aspect de ordin juridic al noii legi promulgate. În primul rând, faptul că dosarele penale din categoria mai sus menționată nu vor mai considerate „delicte”, deci nu vor mai fi judecate de o Curte Corecțională (compusă din 3 magistrați), dar „crime” și vor fi judecate de o Curte cu Jurați (compusă dintr-un Juriu Popular–atunci, formată din 3 magistrați și 9 cetățeni aleși la întâmplare de pe listele 0electorale, astăzi, din 6 cetățeni în Prima instanță și 9 în Apel). În plus, astăzi, dosarele de crimă organizată (de talia French Connexion) ajung chiar în fața unei Curti cu Jurați Specială (cea mai severă, compusă din 5 jurați– magistrați în Prima instanță și 7 magistrați–jurați în Apel).În al 2-lea rând sancțiunile penale (fiind) mai mari de 2 ani (cu executare) ele vor fi înregistrate și în cazierul judiciar în Anexa 3 (singura la care are acces persoana fizică în cauză și angajatorul privat).Anexa 2 în care figurează în plus și sancțiunile penale mai mici, inclusiv, condamnările cu suspendare, sau amenzile penale sunt accesibile doar Administrației de stat (pentru ocuparea unui post în Ministerele de restort–educație, interne, armelor, justiție, etc.), iar Anexa 1 (care conține și alte informații despre titularul persoanei fizice, pe lângă Anexa 2 și Anexa 3, cum sunt amenzile administrative, aresturi sau audieri/interogatorii fără urmări penale, etc.) sunt accesibile doar tribunalelor care în sentințele lor pot sau nu să țină cont de acestea. (Cazierul judiciar francez (Thomas CSINTA–Corespondență din Franța), Modelul „structurat” al cazierului judiciar francez, un model care favorizează (re)inserția socio –..., Rolul Cazierului Judiciar în (re)inserția socială a foștilor deținuți. Detalii și explicații cu...) Nici măcar arestarea (interpelarea) lui Richard Berdin (în vârsta de 32 de ani, specializat în agresiuni armate, reconvertit în traficul de stupefiante) pe 23 septembrie 1970 New York, cu puțin timp înainte de recuperarea („recepționarea”) unui vehicul conținând cca 90kg de heroină pură (ocazie cu care îi denunță pe cei cca 40 de membri ai rețelei sale) nu va „aranja” lucrurile.Pentru că pe 5 aprilie 1971, un alt francez Roger Delouette, sosit cu o zi în urmă la New-York, va retrage la Port Elisabeth din New Jersey minibusul său marca Volkswagen îmbarcat săptămâna trecută pe s/s Atlantic Cognac la Le Havre. Vameșii american alertați datorită lipsei unui șurup pe tabloul de bord al vehicului demontează minibusul și descoperă o încărcaătură de 44kg de heroină.Audiat (interogat), Delouette: „Sunt agent de contrasiopnaj francez și acționez la ordinele colonelului Dubois Fournier al SDECE (Serviciul de Documentare Externă și Contraspionaj).”Și într-adevăr, Roger Delouette ar fi efectuat câteva misiuuni în contul SDECE în Algeria (în 1950), iar mai târziu ar fi lucrat în Cuba în contul BDPA (Biroul de Dezvoltare al Producției Agricole), dar direcția vămilor contactează BNDD care intră în contact cu omologul lui francez OCRTIS (Officiul Central de Reprimare al Traficului Ilicit de Stupefiante).Deși acesta din urmă încearcă să vină cu explicații, Dubois Fournier va fi inculpat de către procurorul de Newark, Herbert Stern, pentru trafic de stupefiante, ceea ce datorită tensiunilor generate între autoritățile americane și poliția franceză, până la urmă, va fi disculpat în dosar. În sfârșit, în ciuda eforturilor autorităților franceze de a stopa activitatea organizației criminale Franch Connexion (și de o anihila), cele americane vor fi nemulțumite de progresele făcute ceea ce de altfel, Richard Nixon va face cunoscut lui Georges Pompidou pe 13 decembrie 1971 la Samitul de la Açores (grup de insule portugheze autonome în Oceanul Atlantic de Nord, care constituie o regiune ultraperiferică a Uniunii Europene) în arhipelagu Macronesia (alături, de Insulele Canare, Madeira, Insulele Capului verde). Să revenim acum la crima organizată din Corsica care se va deezvolta într-o „fraterie” și într-un „bon ménage” cu naționalismul corsican, grație prelungirii ei „prin continuitate” până în prezent, chiar dacă organizația French Connexion a fost anihilată, prin filierele tentaculare ale unei alte grupări criminale „Gang de la Brise de mer” (Gangul/banda de la Briza mării, fondată la sfârșitul anului 1970, activă nu numai în Franța, dar și în Rusia, America Latină, Singapore–China și în sfârșit, poate nu în ultimul rând, în Elveția–prin spălare de bani), cu o activitate infracțională foarte diversificată (hoteluri–restaurante–cluburi de noapte, proxenetism–prostituție, extorcare de fonduri, deturnare de fonduri–spălare de bani–evaziune fiscală, jafuri armate–asasinate, jocuri de noroc, etc.) având ca rivali Mafia rusă și Gang du Petit bar (Banda de la Micul bar/Barul mic–după numele braseriei/cafenelei lui Ange-Marie Michelosi „Petit Bar” din Ajaccio, prefectura departamentului Corsica de Sud rezultat(ă), din banda lui Jean-Jérôme Colonna–specializată în extorcare de fonduri, care nu are nimic în comun cu fostul naționalist corsican, Yvan Colonna), care, ulterior, și-a extins activitatea în traficul de stupefiante, spălare de bani, dar în special, în domeniul bracajelor (jafurilor armate) și a asasinatelor (inclusiv, politice), având printre victimele sale, chiar pe Ange–Marie Michelosi (fost și membru al bandei) pe 8 iulie 2008 la Grosseto-Prugna (Porticcio), iar pe pe 21 aprilie 2011, pe Marie-Jeanne Bozzi (fost om politic și primar la Grosseto-Prugna), de altfel, sora acestuia din urmă.Printre membri săi cei mai „activi” îi menționez pe André Bacchiolelli („Dédé”, a fost arestat pe 5 iulie 2021 la Ajaccio pentru tentativă de asasinat în bandă organizată, asociație de răufăcători în bandă organizată), Mickael Ettori („Micka” în cavală/fugă din 2020), Ange-Marie Gaffory (un apropiat al familiei de oameni politici și de afaceri Marce Francisci–fost om politic și om de afaceri considerat „Împăratul jocurilor de noroc”, cu legături „solide” cu marele banditism, asasinat pe 15 ianuarie 1982 și Roland Francisci–fost apropiat președinților Franței Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy, fost primar al Comunei Ciamannacce, decedat de cancer în 2006), Pierre-François Luccioni (fost gestionar al Petit Bar), Jacques Pastini (în vârstă de 64 de ani, care împreună, alți presupuși membri ai bandei, cu Philippe Porri în vârstă de 60 ani și Jean-Laurent Salasca în vârstă de 71 de ani condamnați pe 23 octombrie 2020 într-un dosar de „degradere/deteriorare sau distrugere de bunuri materiale” la 2 ani de închisoare pentru incendierea restaurantului Globo pe 22 septembrie 2017 în cadrul unei reglări de conturi cu Petit Bar, suspectați și în câteva tentative de asasinat și de asasinat), Pascal Porri („l'Ampoule, condamnat în 2011 la 6 ani de închisoare pentru asociere de răufăcători, iar în 2019 la 16 luni cu executare pentru însușire de bunuri necuvenite, spălare de bani și fraudă fiscală împreună cu soția sa Valérie Mouren și antreprenorul, arestat pe 15 septembrie 2021 la Porto Vecchio), Stéphane Raybier (membru–fondator al bandei, „sinucis” în închisoarea Toulon-La Farlède, pe 14 ianuarie 2021), prieten de copilărie cu Jacques Santoni (n.1978, corsican, șeful bandei, rămas tetraplegic în urma unui accident de motocicletă în 2003, interpelat pe 10 ianuarie 2021 și încarcerat în detenție provizorie într-un dosar de splărare de bani cu circumstanțe agravante, asociere de răufăcători în bandă organizată, în care ar fi reușit să „spele” 2,3 Mil € din cei 4,6 Mil € câștigați de cumnatul său Jean-Laurent Susini.Santoni este bănuit că ar fi fost și comanditarul asasinatelor lui Antoine Nivaggioni (fost om de afaceri și naționalist corsican, care trăia separat de soția sa Nadine, asasinat la vârsta de 49 de ani, cu două rafale de gloanțe, de către un comando format din 2 criminali cagulați echipați cu pistale automate, pe 18 octobrie 2010 la Ajaccio, după ce 11 mai 2010 scapă cu viață dintr-o tentatvă de asasinat) și a lui Antoine Sollacaro (1949–2012, avocat corsican și al lui Yvan Colonna la procesul său, fost militant al Ligii Drepurilor Omului și al Mișcării pentru Autodeterminare–MPA, prieten vechi al lui Alain Orsoni, naționalist corsican și el, presupus șef al FLNC–Canalul obișnuit/tradițional, din 2008 președintele clubului de fotbal AC Ajaccio) pe 16 octommbrie 2012, tot la Ajaccio în timp ce se afla parcat cu vehiculul său (Porche Carrera 911), într-o stație de alimentare cu carburant, asupra căruia ar fi fost trase 9 gloanțe de calibrul 11,43 mm.Pentru primul asasinat, într-un proces deschis în fața Curții cu Jurați al departamentului Bouches du Rhône de la Aix-en-Provence/Marseille Métropole (avându-l ca avocat general Pierre Cortès), pe 19 februarie 2018, 6 persoane vor fi judecate, Jacques Santoni (asistat de avocatul său Pascal Garbarini și Laurent Franck Lienard), Eric Coppolani, Antoine Mondoloni, Patrick Giovannoni, Christophe Ettori și Pascal Porri. Printre cei arestați trebuiau să figureze, evident, atât, presupușii asasini, adică, Pascal Porri, Mickaël Ettori și André Bacchiolelli, dar anunțați (preveniți) din timp de de către un complice de-al lor (polițist) ei vor reuși să dispară (să fugă), dar nu pentru foarte mult timp.Pe 5 iulie 2021, aflat în UG (Urmărire generală) din 28 septembrie 2020, André Bacchiolelli, va fi interpelat la Bastelicaccia (regiunea urbană Ajaccio) de către Sectia de căutarea a Jandarmeriei Naționale din Cosica.Pascal Porri, va fi interpelat pe 15 septembrie, în jurul orei 20h30 de către o echipă de intervenție de elită GIGN (Grupul de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) în restaurantul unui hotel de 5 stele din Porto-Vecchio, unde se afla în compania soției sale. (Subiect de teză de doctorat. Structurile (unitățile, forțele) de elită...)Din contră, Mickaël Ettori fratele lui Christophe Ettori (fost jucător profesionist de fotbal la Cannes, Gueugnon și apoi la Gazélec Ajaccio, unde, astăzi, este director sportiv) și fost apropiat și oamenilor politici și de afaceri Marcel Francisci (1919–1982) și Roland Francisci (1938–2006), conform informațiilor pe care dețin, până în prezent, nu ar fi fost interpelat, deci, în continuare ar fi în cavală (fugă). Joseph Menconi („José”), suspectat pentru furnizare de „ajutor logistic” (în cadrul tentativei de asasinat) a fost autorizat să-și sune soția de pe telefonul mobil al unui anchetator (sic !), ceea ce ar fi permis JIRS[1] Marsilia să-i „detecteze” pe polițitii–informatori (și „colaboratori” ai bandei „Micului Bar”) care ar fi avut ca efect, îndepărtarea lor (3 anchetatori și șeful lor) din SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) și transferul dosarului pentru anchetă la Brigada de Jandarmerie Națională.Jacques Santoni a fost arestat pe 30 septembrie 2020 pentru „complicitate de omucidere în bandă organizată” și „asociere de răufăcător” (contest cu vehemență de avocatul său Pascal Garbarini, având în vedre boala sa incurabilă tetraplegia de care suferă din 2003 și incompatibilă cu detenția provizorie arbitrară, în plină pandemie Covid–19), iar alți 2 posibili complici, François Kay și Ange-Marie Gaffory era încarcerați, deja, preventiv, în alte dosare infracționale.Pus în libertate condiționată sub control judiciar, Santoni nu se va bucura mult timp de indulgența justiției, pentru că, cu ocazia unui nou val de arestări, pe 10 ianuarie 2021, el va fi interpelat din nou de către JIRS Marsilia cu încă alte 20 de persoane și încarcerat în detenție provizorie, într-un alt dosar (complex și tentacular), de spălare de bani, în care ar fi vorba de cca 48-50 Mil€.Subliniez aici faptul că în afară de Antoine Nivaggioni, mâna dreaptă a lui Alain Orsini la MPA (Mișcarea pentru Autodeterminare) și un alt fidel acestuia, Yves Manunta (fost naționalist), asasinat pe scooterul lui pe 9 iulie 2012, respectiv, avocatul Antoine Sollacaro, printre altele, omul său de incredere (și avocatul său), un alt apropiat al acestuia a fost asasinat.Este vorba de Paul Giacomoni, unul dintre fidelii săi în cadrul MPA, asasinat de către un trăgător izolat pe 13 septembrioe 2006.După cum am menționat deja, din fericire, deși grav rănit, Charles Cervoni, un alt apropiat lui Orsini, scapă și el cu viață, miraculos, dintr-o tentativă de asasinat pe 1 septembrie 2012, ca de altfel și el pe 29 noiembrie 2008 la Ajaccio.În egală măsură, dacă anii 1980, au fost marcați de asasinarea lui Guy Orsini (pe 17 iunie 1983 la Ajaccio) respectiv, a lui Marc Leccia și Salvatore Contini (în penitenciarul din Ajaccio pe 7 iunie 1984, unde comandoul format din Pierre Albertini, Bernard Pantalacci, Pantaléon Alessandri și Jean Dominique Vesperini, a reușit să penetreze, inclusiv, în celula lor) și de cea a lui Paul Andreani (asasinat pe 8 ianuarie 1986 la Ajaccio), anii 1970 au loc o serie de reglare de contruri, dintre care 15 au fost deosebit de sângeroase în regiunea Valinco (Propriano, Sartène, Olmeto, etc) și Ajaccio.Între 1974–1982, într-un război între bande rivale, dedicat (consacrat) „cuceririi” teritoriilor pentru jocurile de noroc ilegale (spălare de bani) și racket (extorcare de fonduri, texe de protecție, șantaj, etc.) își vor pierde viața Louis Benedetti, Simon Nicolai, Antoine Leca, Jacques Benedetti, Charles Nicolai, Pierre Recco, Jacques Settier, Marie Mondolini, Franco Uleri, Bernard Santoni, Antoine Paris, Vincent Recco, Jules Leonetti, Antoine Leonetti și poate nu în ultimul rând pentru cluburile de noapte (proxenetism–proistituție), în care vor fi asasinați alți infractori, printre care și frații Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopassi, etc. Din contră, Jean Alfonsi și Henri Rossi „reușesc” să aibă parte de moarte naturală. Notă. Iată aici și Lista neagră a personalităților asasinate în Corsica și Romanul „negru” al Mafiei Corsicane (33 de pagini în format A4, doar cu numele lor!)

Conform rezultatelor investigațiilor noastre minuțioase (de mare anvergură), în Dosarul TBW (Asasinatelor din Brabant) ar exista o serie de „coincidențe” (mai mult sau mai puțin), între activitatea criminală a lui Claude Dubois și faptele pe care justiția le-a reproșat și care cred că (poate) nu sunt întâmplătoare, dar și o serie „elemente noi”, de altă natură, care nu au fost exploatate, fie pentru că nu au fost considerate importante de către anchetatori, fie pentru că nu au fost cunoscute în cei 40 de ani de anchetă. Prezentăm aici câteva de mare importanță, dintr-un material laborios de anchetă (în peste 100 de pagini, în format A4). Auberge du Chevaliers (Beersel, provincia Brabant în sudul regiunii Bruxelles–Capitală), unde în atacul armat pe 23 decembrie 1982, gestionarul (administratorul) José Vanden Eynde a fost ucis (asasinat) aparținea lui Jef Jurion (fost fotbalist), iar localul ar fi fost un loc de întâlnire al membrilor direcției echipei de fotbal RSC Anderlecht.Iar legătura Claude Dubois face „legătura” dintre acesta și banca Van Loo (aparținând echipei RSC Anderlecht), căreia acesta aducea clienți importanți (printer altele, și pentru spălare de bani!), împreună cu prietenul său, avocatul Ronny (Ronald Rossignol).Bancherul Léon Finné, unul dintre cei 5 asasinați pe 27 septembrie 1985 (după jaful armat de la Braine–l’Alleud), la un alt supermarket Delhaize din Overijse (provincia Brabant) lucra pentru banca Van Loo (după ce, înainte, a fost gestionarul Banque Copine de pe Avenue Louise, unde avea biroul avocatul și prietenul lui Claude Dubois, Ronald Rossignol).Acesta revenea din Le Grand-Duché (Marele Ducat de Luxemburg) și s-ar fi oprit la supermarketul din Overijse pentru a cumpăra ziarele locale.Colette Dumont, cealată presupusă vitimă a lui Claude Dubois, revenea tot din Le Grand-Duché.În ceea ce privește cuplul Fourez-Dewit, Jacques Fourez era (printre altele) și agent imobiliar și era în contact cu o serie persoane care „făceau business”, mai mult sau mai puțin legal cu Claude Dubois, în timp ce Elise Dewit lucra (printre altele) și pentru serviciul de urbanism al orașului Bruxelles cu care acesta „colabora” deseori (prin intermediul angajaților–funcționari ai săi). În plus, ulterior, am mai decoperit și o altă „coincidență”.Înainte de cele 3 jafuri armate (deosebit de sângeroase) comise în 1985 (în „etapa a 2-a” a atacurilor Bandei din Nivelles), pe 27 septembrie, la supermarketul Delhaize din Braine–l’Alleud (provincia Brabant), cu 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), respectiv, la cel din Overijse (provincia Brabant) cu 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné) și un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), iar pe 9 noiembrie, la supermarketul Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), cu 8 morți, ceea ce i-a făcut pe anchetatori să creadă că ar fi fost vorba de o „intervenție” (de răbunare) din partea filierei mafiei americane care controla Food Lion, numele lui Claude Dubois apare din nou în dosarul TBW (asasinilor din Brabant) pentru că pe 26 aprilie 1984, la ieșirea Lot-Beersel de pe Autostrada E19 este găsită o valiză–roller, care conform amprentelor recuperate de pe aceasta, ar fi aparținut presupusului „decupator din Mons”, iar printre alte obiecte (o revistă de specialitate despre armament și cu informații detaliate despre incendierea unei mașini, aceasta ar fi conținut și două arme de foc, câteva cărți de identitate furate dar și o scrisoare de santaj contra directorului regional al supermarketelor Delhaize (cu o avere estimate la cca 1,25MdFRB, echivalentul a cca 51M€).După părarea mea, ar fi fost vorba de o înscenare pentru compromiterea lui Claude Dubois (pentru că valiza îi aparținea și o ținea Le Top Ten, din Vilvoorde, dar amprentele sale nu ar fi fost identificate nici pe arme și nici pe scrisoarea de șantaj) sau a lui Ronny (Ronald Rossignol) având în vedere legătura dintre cei doi și afacerile oculte și tentaculare în care erau implicați. (....). De remercat este aici faptul că un martor de sex feminin X2 (în X-dossiers), care ar fi frecventat în anii 1980 o bandă de tineri din Nivelles din care făceau parte Philippe Lauwaert (Le Snoous), Philippe Franck, Bernard Paulus (și frații săi: Jehanne, Françoise, Camille, Juliette), Laurent Ledec și fratele său, Eric Bekaert, Philippe Mouton, François Mouton, Pascal Bekaert, Anne Huybrechts, Jesus, Jean-Paul Pilate, frații Etienne și Muriel Bernard, Damien Taverne, Eric Steenwerk, Kurt Vandera, Manuel Mauquois, fiul notarului Molle, Jijacli Nabil, Catherine Françoise, având ca leaderi pe Bernard Paulus, pe Franck Philippe și pe Pascal Bekaert, înainte de jafurile armate din Brabantul Valon, ar fi frecventat un club de tragere (tir sportiv) la Seneffe (regiunea Wavre) sub podul autostrăzii A19 al fostei papetării din Genval, în proximitatea pădurii Hall. O altă bandă de tineri (sau „superpoziționată”, oarecum, peste cea de mai sus) care „gravita” în jurul lui Kurt Vandera, ar fi comis 47 furturi cu violență, 6 tentative și 9 furturi calificate, un „rackett” la restaurantul Menestrel pe malul lacului Genval, pe 13 iunie 1982 (în care unul dintre membri bandei ar fi fost rănit de către un jandarm) dar și un furt de la Contele Launoy din Waterloo, tot în 1982.Un alt „amănunt” remarcat de către martorul X2 ar fi fost că un tinichigiu italian ar fi împrumutat bandei vehicule și arme de foc, probabil, nu pentru a se deplasa și a se antrena la clubul de tir din Seneffe.Sau faptul că Nadine Dubois (prietenul lui Daniel St-Jean, care, ulterior, a devenit prostituată la Bruxelles), este rugată în seara zilei de 17 septembrie 1983 de către Philippe Lauwaert să aducă niște prieteni (care nu au permis de conducere), la barul (cafeneaua) „Telephone” din Lillois, înainte de jaful aramat de la supermarketul Colruyt din Nivelles (soldat cu 3 morți, jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit).Interesant este faptul că la primul drum al ei ea observă prezența unui vehicul Mercedes 190 (de culoare albă sau gri) la stația de benzină, iar la revenire, în jurul orei 01h30, vehiculul era tot acolo.În cursul zilei următoare, ea află din presă de atacul armat din noaptea trecută.Cu dosarul jafului armat de la Colruyt din Nivel sunt însărcinați comisarii Bernard Glimes, Patrick Denis, Luc Haulotte (de la PJ) și Procurorul Jean Deprêtre.Mama lui Philippe Lauwaert a fost secretara lui Jean-Marie Schlicker (cel de-al 2-lea judecător în dosarul TBW) pe vremea când acesta era avocat. Odată cu mutarea sediului Poliției Judiciare din Nivelles în 1987, o parte o serie de documente din dosarul „Les Balettes roses” au dispărut.(Re)amintesc aici faptul că dosarul „Les Ballets roses” (pângere penală depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79, în conexiune cu „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538) în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi cu rang înalt, oameni politici, înalți funcționari ai statului, etc.), chiar și regele Albert II al Belgiei, au existat bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără urmări (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, André Pinon (psihiatru din Bruxelles) și soția sa Josiane Jeuniau, „Les monstres du loch Ness”, ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.„Pista” purta numele de „Teoria „cadavrelor distinse” (crime–asasinate cu un scop precis, dismulate în măcel uman) în raport (legătură) cu celebrul dosar Pinon (de orgii sexuale în grup, în care, ar fi existat dovezi că înalți funcționari ai statului, miniștri, jandarmi cu grad înalt și chiar regele Albert II al Belgiei, ar fi participat la partuze–sex în grup, în care ar fi fost implicați minori), mai ales, după asasinarea bancherului Léon Finné (pe 27 septembrie 1985).Ceea ce este însă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Les Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr afirma (sub anonimat) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a...În sfârșit, după părerea lui Nadine Dubois, vehiculul Mercedes era utilizat de către cei care frecventau Ciupercăria de la Auderghem (Bruxelles–Capitală), unde pe 14 februarie 1984, în jurul orei 21h00, anunțați telefonic (anonim), de un incendiu devastator, pompierii din Bruxelles vor descoperi cadavrul (gol și carbonizat) al adolescentei Christine Van Hees (în vârstă de 16 ani)Însărcinat cu ancheta în dosar, a fost comisarul general Christian de Vroom, de la PJ (Poliția Judiciară) Bruxelles, iar conform declarației acestuia, înainte ca trupul tinerei să fie ars pe un rug improvizat, aceasta a fost violată și ștrangulată. Timp peste 3 decenii anchetatorii de la poliția federală belgiană vor explora zeci de piste fără niciun succes, după ce pe 13 septembrie 1984, un punk, Serge Clooth este arestat și inculpat, dar va fi eliberat după peste 3 ani de detenție provizorie, pentru că anchetatorii vor ajunge la concluzia că indiviul nu era vinovat. În 1997, un anonim, la început, iar ulterior cunoscut sub numele de Régina Louf, afirma că ea ar fi participat la execuția lui Christine și susținea că ea ar fi fost victima unui un ritual satanic, practicat de către pedocriminalul Marc Dutroux și Jean-Michel Nihoul (om de afaceri și escroc belgian din Bruxelles, asociat cu criminalitatea sexuală a lui Marc Dutroux) dar, în 2014 pista lor va fi abandonată de către Parchet, iar cei doi sunt scoși de sub urmărirea penală în dosar. (A se vedea pentru detalii lucrarea autorului Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții...)Aparent, acest dosar criminal „La Champignonière”, care nu are nicio legătură cu cu dosarul TWB (Asasinatele din Brabant) transmis Parchetului din Nivelles.Procurorul găsește însă similitudini între Banda din Nivelles și cea de tineri de la Ciupercărie, în dosar, dar există divergențe „serioase” între anchetatorii implicați Georges Marnette, Joël Stevens (de la PJ Nivelles) și Bernard Glimes.Într-un raport, în acesr dosar, apare mențoionat numele de „Jesus” și o mașină cu un „vultur” pe capotă, precum și locurile (localurile) pe care acesta le frecventa.Iar italianul (garajistul), poseda un vehicul Ford Transam și în plus, se pare că, printre altele, ar fi și „șchiopătat”.Printre alte „amănunte”, martorul X2 afirma că un „oarecare” Olivier Castiaux (al cărui amantă ar fi devenit în 1984, în timp ce era într-o „relație cu fratele acestuia, Karel Castiaux), se afla în întreținerea garajistului italian, care era în relații (foarte) bune cu patronul localului Les Trois Canards, frecventat, printre alții și de către cuplul format din dr. Mailleux și dr. Lombard, care cu dr. Zimmer, făceau parte din anturajul bandelor din Nivelles.Un martor în dosarul Dutroux, afirma că numele înregistrat în documente al lui Maileux era „Mah.ieu” (care se pronunță Mailleux) și care organiza partuze (sex–party) la Feluy.Conform investigațiilor noastre, acesta ar fi fost medic în închisoare, dar conform martorului X2, el ar fi avut o activitate și în „centrul medical Place E. Delalieux din Nivelles" (X2, PV.118379).Proprietarul unei carmagerii (măcelării) la Bruxelles, el ar fi avut un angajat cunoscut ca „marele blond” (le grand blond) care ar fi fost în contact cu Jean-Michel Nihoul și cunoștea un oarecare „Marceleau”, pe lângă proprietea căruia ar fi fost găsite armele pescuite în cursul lunii noiembrie 1986, la locul „Le Large de Fauquez” (Ronquières) de-a lungul canalului Charleroi-Bruxelles de către o echipă de anchetă flamandă Delta) pentru a cerceta fundul acestuia cu scopul găsirii unor arme de foc de care s-ar fi debarasat în locul indicat mai sus asasinii (conform unui denunț anonim).În plus, conform declarației martorului X2, Castiaux l-a fi cunoscut și pe Jacques Van Camp, patronul pensiunii „Les Troi Canards” din Ohain (pe care Mailleux și Lombard l-ar fi frecventat cu regularitate) și care a fost ucis de membrii bandei din Nivelles, pe 2 octombrie 1983Un alt cuplu, Dassonville Carine și Emmanuel („clarvăzători”, „vrăjitori”), „prieteni” cu martorul X2, l-ar fi frecventat pe Castiaux, iar Carine ar fi fost în relații bune cu cei de „La Champignonière și l-ar fi cunoscut și pe VDB (Paul Vanden Boeynants, 1919–2001, om politic belgian, fost prim-ministru în perioada 1966–1968 si 1978–1979), pe care l-ar fi întâlnit cu ocazia decesului Santini.Ei l-ar fi hipnotizat pe martorul X2 și i-ar fi străpus gâtul cu ace n mai multe locuri.Conform lui Castiaux (care își mai întreținea, din când în când, vehiculul și la garajul Wauthier Braines, unde a avut loc un alt asasinat anchetat de către comisarii Patrick Bertrand și Patrick Denis, anchetorii lui Jean-Marie Schlicker), martorul X2 ar fi fost o „vrăjitoare” într-o viață anterioară, pentru că pe corpul ei ar fi fost prezente 3 triplete de 3 neguri, iar substitutul procurorului Jean Deprêtre, ar fi fost îndrăgostit de ea, căreia de altfel, i-ar fi și mărturist acest lucru în scrisori, pe care i le-ar fi dat lui, personal.În cursul anului 1987, ea (martorul X2) si Castiaux ar fi luat masa de mai multe ori cu Christian Bayens (judecător de instrucție) și De la Chevalière (probabil, Damien „judecător de pace și libertate” la Tribunalul din Tournoi).Bayens susținea că la dineurile Opus-Déi de la castelul Don Jolbert (supravegheat de către Patrick Denis, copii ar fi făcut felații invitaților (chiar în timpul mesei sau după). În 1988, Castiaux și martorul X2 ar fi fost într-un voyage în Franța, ocazie cu care l-ar fi întâlnit pe Wilfried Martens (1936–2013, om politic flamand, cu tendințe democrat creștine, fost membru al Christen-Democratisch en Vlaams–CD&V, ex-CVP și prim-ministru belgian în perioada 1981–1992 și președinte al Partidului European între 1990–2013).Castiaux s-ar fi întâlnit cu un jandarm sau polițist de la Nivelles (probabil, pe Lionel Ruth care împreună cu Eddy Vos conduceau, atunci, o echipă formată din 12 anchetatori), iar martorul X2 ar fi revenit singură, după un sejur de 10 zile.Tot Patrick Bertrand și Patrick Denis (de la PJ Nivelles, care ar fi fost și unul dintre amanții martorului X2) susțineau și faptul că în cele două atacuri armate la supermarketurile Delhaize din Braine Alleud și de la Overijse, pe 27 septembrie 1985, ar fi acționat, simultan două bande, distincte.Din contră, jandarmul Costa din cadrul echipei de anchetatori susținea că ar fi fost vorba de aceași bandă, în cazul în care aceasta ar fi avut „niște informații” și ar fi dispus de un „itinerariu favorabil”. De remarcat este și faptul că în perioada 85/86 dosarul TBW a fost transferat celulei de anchetă din Jumet (condusă de către Lionel Ruth), ca de altfel și dosarul „La champignonière”.Într-o seară la Dolo (club privat de partuze din Etterbeek, administrat de către Dolores Bara), martorul X2 ar fi surprins o conversație între comisarii Georges Marnette și Patrick Bertrand legată de „eliminarea” unui taximetrist.În cursul zilei următoare, aflăm din presa locală că pe 9 ianuarie 1983, un șofer de taxi independent Constantin Angelou a fost găsit în portbagjul mașinii sale, asasinat, la Mons (provincia Hainaut), controlat cu puțin timp înainte de către comisarul Alex Deloyer (de laAntigang–Poliția Judiciară Bruxelles) în timp ce aștepta un client pe Av. de l’Hippodrome la Ixelles). Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru care a lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme (ucis pe 23 decembrie 1982 în pensiunea–restaurant Chevalier din Beersel, de către banda din Nivelles, după ce a fost torturat cu bestialitate) la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta), fiul unu Waffen SS, care a condussocietatea secretă Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă), cărora ar fi aparținut și o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff . Wachtelaer ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde.Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În sfârșit, în privința lui Jean Deprêtre (fost procuror al regelui din Nivelles, timp de 22 de ani, pa care l-a părăsit la vârsta de 67 de ani, în 2003) putem menționa faptul (puțin cunoscut) că acesta ar fi fost șantajat cu moartea fiicei sale Claire–Anne (branșată la aparate pentru a trăi în clinica Anne-Sophie Bordet), decedată ca urmare a unei grave maladii în 1987.El ar fi fost coleg cu Dassonville Carine la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve), care la rândul ei, ar fi fost și ea amenințată cu moartea, ca de altfel și comisarul Marc Simon și fiica sa. Martorul X2 ar fi frecventat și ea Dolo, unde l-ar fi cunoscut pe Madani Bouhouche, dar și pe soția acestuia, în cadrul unei „reuniuni”, la Hilton, la care ar fi participat Jean Gol (1942–1995, om politic belgian, fost deputat de Liège din 1971, apoi, secretar de stat al economiei regionale Valonia între 1974–1977), (1939–2018, om politic și istoric belgian, fost membru al Partidului socialist, autor al legii contra rasismului și xenofobiei adoptată în 1981), Wilfried Martens, VDB, Willy-Clarisse-Elvire-Hector) De Clercq/De Clerck (vicomte, 1927–2011, om politic belgian flamand) Jean-Michel Nihoul, Delvoye și Karel) și la care ea n-ar fi fost prezentă „la fața locului” pentru că ar fi „așteptat la bar”. Conform comisarului lui Jean-Pierre Dorane (obligat să demisioneze din postul de director al Poliției Judiciare din Charleroi în 2009, după 10 ani în funție), ar mai exista un nume în dosarul TBW care nu ar fi fost dat „publicității”.Este vorba de Schwart (un traficant de arme) numele căruia apare, pentru prima dată, în dosarul criminal Mendez (asasinarea în vehiculul său, un WW Passat break–verde închis, pe autostrada Bruxelles–Namur, la Rosières, pe 7 ianuarie 1986, a inginerului comercial Juan Mendez de la Fabrica Națională de Arme din Herstal, care ar fi făcut dezvăluiri fratelui său José Maria referitor la faptul că firma utiliza pentru desfacerea produselor sale o piață paralelă ilicită în America Latină, de care ar fi beneficiat și țări aflate sub embargou–cum ar fi Surinam sau Venezuela, care ar fi adus Belgiei un beneficiu anual de cca 400.000$US).Atât Castiaux căt și Jacques Van Camp, patronul pensiunii Trois Canards (care ar fi fost, conform investigațiilor noastre, o parte, a unei „loje masonice”) îl cunoșteau bine pe Schwart (aparținâmd fie la Mossad fie unei organizații paramilitare arabe), ca de altfel și jurnalistul belgian Serge Dumont (cu numele său real Maurice Sarfatti), corespondent în Orientul Mijlociu al cotidianelor Le Soir (Bruxelles), Le Temps (Genève) și La Voix du Nord (France), răpit și sechestrat timp de 24 ore la Cairo pe 2 februarie 2011, care ar fi avut relații apropiate cu Dorane și frații Mendez, și ar fi lucrat în dosarul TBW și cu celebrul jurnalist belgian René Hacquin (1941–2006) colaborator al cotidianelor La Libre Belgique, iar ulterior, al Le Soir, cu jurnalistul și scriitorul belgian Walter De Bock (1946–2007, fiul lui Alfons De Bock, fost profesor de fizică și prorector la Universitatea Catolică din Louivain), care a colaborat la Nieuwe Linie, Knack, BRT, De Krant și De Morgen, respectiv, cu Paul Ponsaers (n.1952, licențiat în sociologie și doctor în criminologie, profesor la Universitatea Gand) sur les tueries. (https://www.youtube.com/watch?v=f51i7zDpepc) În ceea ce îl privește pe Lionel Ruth, acesta l-ar fi frecventat și pe Bill șoferul lui Paul Vanden Boeynants (răpit pe 14 ianuarie 1989, de către banda lui Patrick Haemers, operațiune pusă la cale de către BRS–Brigada Socialistă Revoluționară și eliberat pe 12 februarie la Tournai de 63Mil FRB–cca 10,3Mil€PPA), cu care, conform martorului X2 se întâneau pe parkingul (în parcarea) motelului Drogenbos, unde ea venea acpmpaniată de către amantul ei, comisarul Patrick Denis. Merită adăgat și faptul că Bill ar fi fost în contact și cu un alt dr. Zimmer, iar la în clubul Dolo, pe care îl frecventa, intra în contact cu Bouhouche. În sfârșit, în acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant) existau o serie de întrebări, dintre care la majoritatea nu au putut fi „exploate” nici până în prezent, cu toate eforurile depuse de către judecătorii de instrucție care l-au instrumentat (Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix, Jean-Paul Raynal), până la numirea oficială în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Este vorba de conexiunile (legăturile) dintre infracțiunile (aproape, în exclusivitate, criminale) care ar fi fost comise de către membri bandei din Nivelles. (...). În această (vastă) conspirație, în care după cum am văzut, ar fi fost implicați jandarmi (conform unui raport în 39 de pagini ai jandarmilor–subofițeri–adjutanți șefi, Gérard Bihay, Guy Dussart și Franz Balfroid de la BSR–Biroul de Supraveghere și Cătare de la Wavre), membri ai grupului G („Gendarmerie”), care ar fi acționat la comanda (și din ordinul) unor personilități politice (de extrema dreaptă), până la urmă, nu a condus la niciun rezultat în privința identificării membrilor bandei din Nivelles.Primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile în dosar, în perioada 1985–1994, subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018, la vârsta de 64 de ani), a urmărit această pistă, care îl avea ca protagoniști pe Paul Latinus (fondatorul Westland New Post (WNP), dar mai ales pe Michel Libert (presupusul „uriaș”), Eric Lammers și Marcel Barbier, militanți neonaziști (membri ai WNP), cercetați penal pentru asasinarea cuplui Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din Anderlecht în 1982 și pe Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel, l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) Aici îmi permit să fac o observație importantă legat de complicitatea lui Michel Libert la jafurile armate și asasinatele din Brabant.Într-un interviu, acesta din urmă (fost unul dintre leaderii organizației de extremă dreaptă Westland New Post–WNP), răspunde pe 23 mai 2018 unei provocări din partea unui martor anonim (recrutat în WNP), care într-o declarație a sa susținea că chiar el i-ar fi spus că în 1982 ar fi fost implicată într-o fuziadă (schimb intens de focuri de armă) cu poliția în care un jandarm a fost ucis și că ar fi făcut parte din banda din Nivelles (fiind „le géant”).În ceea ce îl privește pe Michel Libert, acesta recunoaște că ar fi efectuat, des, misiuni de „reperaj” în lanțul (rețeaua) de magazine GB (Grand Bazar, creat în 1985 exploatat de către grupul Carrefour și oficial, dispărut în 2009, cu toate că în acest an existau înca 780 de magazine, dintre care 58 încă și în 2013) și în special în cel din GB Crainhem, dar neaga orice implicare a sa în jafurile armate și asasinatele din Brabant. Și într-adevăr, în mărturia anonimă există o serie de incoerențe.Pentru că în atacul armat de la armureria Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, este ucis nu un jandarm, dar un polițist comunal, inspectorul Claude Haulotte și nu în timpul urmăririi vehiculului asasinilor, dar în fața armuriei.Doi jandarmi au fost, doar, răniți și nu uciși, în timpul urmăririi vehicului asasinilor către Bruxelles.Și în sfârșit, pe 30 septembrie 1982 era singura dată când dintre cei 3 („uriașul”, „bătrânul” și „asasinul”) membri „activi” ai bandei a lipsit unul, iar acesta a fost uriașul, ori Libert măsura 1m91, deci este imposibil să nu fi fost remarcat dacă ar fi fost la fața locului (dramei). Apoi, faptul că Michel Libert efectua reperaje des în contul WNP, nu înseamnă mare lucru, pentru că lucra, atunci, îm magazin în calitate de „agent de securitate”, iar în acesta nu s-a comis niciun jaf armat și ca urmare, nici n-au fost victime. În ceea ce privește fuziada cu poliția din 1982 (probabil, în cea de la Maubeuge), Libert susține că ar fi fost, doar, în trecere (tranzit), o singură dată în viața lui, în drum către un prieten care locuia la Charleville-Mézière.În concluzie, Alain Lachlan (adjutant la jandarmeria din Wavre) primul jandarm-anchetator aparținând CBV (Celula Brabantului Valon) însărcinat cu investigațiile în dosar (în perioada 1985–1994), legat de implicarea organizațiilor extremiste, ar fi fost convins, ca de altfel și adjuntatul șef Gérard Bihay, că asasinatele din Brabant ar fi avut un caracter politic și ar fi avut ca scop destabilizarea țării pentru înlocuirea regiumului politic regalist.(Re)amintesc aici faptul că, oficial, activitățile WNP se vor încheia după moartea lui Latinus, dar WNP se destrama deja în 1983 – cănd are loc trădarea lui Latinus. După eliberarea lui Libert în ianuarie 1984 (care el însuși va fonda, ulterior, două organizații de etremă dreaptă: „Les compagnons du Christ Graal” și Cersber–Centre d’étude et de recherche socio-biologiques et raciales) au existat două grupuri în cadrul WNP: Grupul Latinus (Paul Latinus, Karl Delombaerde, Guido Delvaux și Jean-Paul Dauphin), respectiv, Grupul Libert ( Michel Libert, Xavier Sandron, Benoit Delcorps, Christophe Delcorps, Xavier Delcorps, Marcel Barbier și Eric Lammers). Pe lângă aceste două facțiuni rivale, un al treilea grup („pro-violență”, format din Bruno Caille, Christian Elnikoff și Lucien Marbaix) a fost activ în cadrul WNP, cel mai probabil după moartea lui Latinus. Alături de cei menționați mai sus au mai apărut ca inculpați la procesul corecțional al WNP de la Bruxelles din 1988 Frédéric Saucez, Jean-Bernard, Pèche, Francine Vandenborre, Françoise Durvin, Philippe Vandenherewege și Marc De Jode. În sfârșit, în afară de cei menționați mai sus, inculpații „principali” și cei „periferici”, în dosarul filierei „boraine” (Cocu, Michel; Baudet, Michel; Vittorio, Adriano; Bouaroudj, Kaci; Estiévenart, Jean-Claude; Debruyn, Josiane) au mai fost anchetați începând cu 1983 (dar până în 1985 disculpați în dosar) și alți posibili complici, denunțați de către Adriano Vittorio: Jean-Louis Dramaix, Vincent Louvaert, Willy De Schepper, Robert Becker, respectiv, taximetristul Constantin Angelou (asasinat la Mons și găsit în portbagajul mașinii sale).. Au existat, evident, și alții.Dintre aceștia aș menționa pe Daniël Blanchart (1955–2008, constituție ateletică–robust, înalt–1m90, posibilul „uiriaș”, decedat ca urmare s unui cancer) care avea în gestiune o întreprindere de fierărie (pe care ar fi exploatat-o timp de 34 de ani) pe strada comerțului nr.345 la Elouges (secțiune a orașului Dour din provincia Hainaut, regiunea Brabantul Valon) numai că acesta n-ar fi avut niciodată nimic de-a face cu justiția, chiar dacă i-ar fi cunoscut pe mulți dintre cei incupați din „filiera boraine”, în special, cu ocazia perecerilor pe care le organiza. Se pare că s-a căsătorit cu puțin timp înainte de a muri cu o cameruneză (în vârstă de 26 de ani), pe care l-ar fi cunoscut-o prin internet și cu care avea și un copil. Din contră, conform anchetei noastre, Daniel Blanchart nu ar fi murit de cancer, dar ca urmare a unui traumatism cerebral (după o comă profundă care a durat o săptămână) pe care l-ar fi suferit  într-o altercație (de o rară violență) între fierari (dealeri) rivali.Pe de altă parte, terenul pe care funcționa întreprinderea lui nici nu ar fi fost a lui, personală, dar fi fost în locație și ar fi aparținut unei societăți de pompe funebre. Aici menționez faptul că el ar fi intrat în colimatorul justiției când în proximitatea întreprinderii sale (de la sfârșitul anilor 1979 și până în prima jumătate a anilor 1980), cu ocazia uor amenajări teritoriale (locale) ar fi fost găsite schelete (umane) și diferite obiecte (printre care și arme) care ar fi aparținut victimelor jafurilor armate sau ar fi fost „originare” din magazinele în care au avut loc jafuri armate.Richard Brouette (decedat la începutul anilor 1990) un antreprenor de pompe funebre (și dealer de fier vechi din Boussu), în contact „direct” cu  Daniël Blanchart dar și cu  Michel Cocu, respectiv, Michel Baudet (care erau inculpați principali în dosarul TWB și ar fi lucrat în trecut pentru el) a fost și el în arest preventiv (detenție provizorie) timp de 1 an (în perioada 1983–1984, în pauza „asasinatelor”), ca un posibil „potențial” membru al „filierei boraine”, după ce vehiculul marca Saab 900 Turbo (implicată în jafurile armate ale Bandei din Nivelles) ar fi fost văzută (și parcată) într-o magazie (garaj) a lui. În plus, acesta ar fi fost și el un fanatic al armelor de foc și posesorul unui revolver de 9mm, respectiv, o carabină (pușcă automată, cu numărul de inmatriculare 413.424) care l-a început, „părea că ar fi fost utilizate în atacuriile armate ale asasinilor”. Conform anchetei noastre, Brouette ar fi fost arestat pe 18 iunie 1984 pentru deținerea ilegală a unui Luger P38 (revolverul de 9mm) și eliberat pe 25 iulie 1984, iar tatăl lui Richard Brouette, ar fi fost vărul lui Michel Baudet.Jean-Claude François (n.1945, cca 1m77–înălțime, originar din Thulin, de lângă Bergen, fost temnicer–gardian la închisoare, înainte de a fi șofer) care locuia în orașul Dour, a fost  și el suspect în cadrul anchetei că ar fi aparținut  Bandei din Nivelles. Într-un interogatoriu al lui Michel Cocu (cel din 2 decembrie 1983), François a fost „menționat” pentru prima oară (de către acesta) drept coautor al jafului de la supermarketul din Nivelles. El ar fi fost în vehiculul Saab 900 Turbo, împreună cu Cocu și alți 2 și tot el ar fi fost cel care–potrivit lui Cocu–ar fi folosit (deschis focul) cu pistolul Colt .45 la jaful armat de la Nivelles. El ar fi fost în contact cu  Adriano Vittorio (pe care l-ar fi cunoscut în închisoare), după ce acesta a fost pus în libertate, cu care ar fi participat la un jaf din Drogenbos, alături de Baudet, Estiévenart și Cocu.Jean-Claude Ilegems (poreclit „Tonton Zébule”, care locuia pe proprietatea lui Richard Brouette și lucra ocazional pentru el),  găsit mort–spânzurat (de un stâlp din beton) pe 9 iunie 1983 lângă rulota în care locuia de pe proprietatea lui Brouette. Odată cu arestarea acestuia în primăvara (vara) anului 1984 în dosarul TWB (Asasinatelor din Brabant), un alt dosar urma să fie deschis, cel al sinuciderii foarte ciudate (bizare, dubioase) a lui Jean-Claude Ilegems, căruia, Richard Brouette (care a apelat uneori la serviciile lui contra cost), i-ar fi  oferit adăpost într-o rulotă pe un teren viran din Boussu (pe același teren pe care ar fi fost ascuns Saab 900 turbo, utilizat la jafurile din Temse și supermarketul Colruyt din Nivelles).După furtul vehicului Saab 900 turbo din garajul Jadot din Braine-l'Alleud în noaptea de 8 spre 9 iunie 1983, anchetatorii s-au întrebat în mod firesc dacă nu cumva Jean-Claude Ilegems ar fi aflat despre activitățile infracționale criminale ale celor din anturajul său (Richard Brouette, Michel Cocu și Michel Baudet), ceea ce ar fi „necesitat” eliminarea (lichidarea) lui. De altfel, cei 3 ar fi lucrat, în trecut și pentru firma de construcții a lui Richard Brouette. Înmormântat într-o „mare grabă” (fără practicarea unei autpsii medico–legale „adevărate”), pe 13 iunie 1984, judecărul de instrucție însărcinat cu instrumentarea dosarul a ordonat exhumarea lui, iar examinarea cadavrului de către legist ar fi pus în evidență faptul că acesta, înainte de a se „sinucide” ar fi fost îmbătat și bătut.Comisarul Jean–Pierre Tilmant de la Poliția Judiciară din Bruxelles ar fi fost și el convins că Tonton nu s-ar fi siuncis (din cauza pozțiței anormale a corpului în cazul unui siuncigaș), dar, această pistă nu a fost explorată în continuare și Richard Brouette a fost eliberat după câteva săptămâni în detenție provizorie din motive de „probe fiabile insuficiente, pentru menținerea lui în detenție”. Cei din Boussu care l-au cunoscut pe Ilegems și care îl știau de „bon vivant” (gurmand), un tip amuzant (distrativ), foarte „mobil” (dinamic) rămân convinși și ei că Tonton a fost pur și simplu ucis. El (care locuia într-o rulotă, înconjurată de „mașini–epave” abandonate), pe proprietatea dealerului local de servicii funerare (pompe funebre) Richard Brouette, era ultimul care închidea, în fiecare seară, cafeneaua (berărie) din Boussu, după ce ultimul client „avea chef să plece”.Jean-Louis Dramaix (n.1945 la Wasmuel–regiuna Mons, mecanic de profesie cu domiciliul pe Chaussée de Bruxelles nr. 157 din Vorst/Forest, care semăna foarte mult cu fostul jandarm Christian Amory, consemnat de altfel, într-un proces verbal de către anchetatori) a fost acuzat și el de către unii membri ai „filierei boraine” că ar fi participat (și lel) la jaful din supermarketul Delhaize din Uccle. În plus, Michel Cocu ar fi susțiunut într-unul dintre cele 28 variante ale declarațiilor sale că Dramaix ar fi participat atât la jaful armat de la Nivelles împreună cu Adriano Vittorio cât și la cel de la Temse (Tamise) de unde au fost furate cele 7 veste anti-glonț.Dramaix a fost interpelat pe 13 decembrie 1983 (în urma unui denunț ai membrilor „filierei boraine” deja anchetați în jaful armat de la supermarketul Delhaize din Genval pe 4 martie 1983) de către echipa GRB (Grupul de Reprimare a Banditismului) al Poliției Judiciare condusă de către comisarul  Georges Marnette (acuzat de falsă pedofilie și suspendat temprar în dosarul Elio Di Rupo, decedat în 2010), care a interpelat și pe legendarul criminal François Besse („regele evadărilor”), dar și pe ați răfăcători belgieni, printre care pe Hassan Maâche (gangster belgian, care împreună cu fratele său Mohammed și Baghdad Maâche, au fost implicati într-o serie de jafuri armate și evadări), respectiv, pe Marcel Habran („specializat” în atacul furgoanelor blindate transportoare de fonduri în cash), fiind implicat și în ancheta privind activitatea teroristă a organizației de extremă dreaptă WNP (Westland New Post), fondată de către  Paul Latinus, respectiv,  Front de la Jeunesse (condus de către  Francis Dossogne). „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez (MCF). Brand-uri...). Cu o jumătate de ani înainte de jaful comis pe 19 decembrie 1969 (în valoare de cca 50.000€PPA) de către Jean-Claude Estiévenart și Oswald Rigali la uzina Carbochimique din Tertre), în noaptea de 18/19 iunie 1969, Dramaix, împreună cu  Estiévenart și alți 2 complici, ar fi escaladat zidul cazarmei Rolinkazerne din Etterbeek (unde își terminase serviciul militar) și ar fi furat 3 mitraliere semiautomatre, participând cu acestea la diferite spargeri ale „filierei boraine” și la 7 furturi de automobile.Mai mult, arma (pistolul) de serviciu al unui agent național fiscal din Eugies, furat pe 12 iulie 1970, a găsit la domiciliul lui Dramaix cu ocazia unor percheziții efectuate în cursul lunii august, după arestarea complicilor săi. Exista deasemenea și suspiciunea implicării sale în jaful armat pe 1 decembrie 1983, la magazinul de bijuterii al familiei Szimusyk din Anderlues (provincia Hainaut) în care soții Maria Krystina Szimusyk (în vârstă de 38 de ani) și Jean Szimusyk (în vârstă de 43 de ani) de origine poloneză stabiliți peste un deceniu în Belgia, au fost asasinați cu sânge rece. El a fost pus în libertate și disculpat în dosarul TBW pe 28 iulie 1984, iar înainte de a fi arestat, lucra ca șofer și susținea că ar fi „rupt” deja cu trecutul său de infractor, deci, n-ar fi avut, absolut, nicio legătură cu jafurile armate în care anchetatorii au vrut să-l implice „forțat” ca țap îspășitor.În sfârșit, ultimul de pe lista suspecților Cel Waals Brabant, a fost politicianul de extremă dreaptă Simon Gevenois (fost membru al Blocului neo-nazist de extremă dreaptă Belge și al Agir, organizații–cu mulți susținători în regiunea La Borinage și  colaboratoare cu Frontul Național Francez al lui Jean-Marie Le Pen) care locuia la o fermă în Honnelles, lângă granița belgiano-franceză–la cca 50km, și era astfel vecin cu gangsterul Adriano Vittorio, considerat mult imp, „părintele spiritual” al bandei din Nivelles. Ferma sa organiza tot felul de întruniri cu militanții de extremă dreaptă ai „Front de la Jeunesse” la care nu rareori ar fi participat si gangsterul Adriano Vittorio (în „calitate” de fost membru al SAC – Serviciul de Acțiune Civică). În percheziția efectuată pe proprietatea sa ar fi fost descoperite o serie de conversații (înregistrate pe casete) cu 10 ofițeri de rang înalt al Armatei belgiene, material propagandistic  neo-nazist, pistoale antirevoltă, etc, dar nu și echipament (armament) utilizat îm jafurile armate de către banda din Nivelles. Ca urmare, el  (fost, printre altele și informator al securității statului, devenit în 1985 leaderul partidului de extremă dreaptă „Forces Nouvelles”) a fost, doar, învinuit și audiat în dosarul TWB fără să fi fost inculpat și acest lucru, foarte probabil și din cauza „vecinului” său Adriano Vittorio, dar nu numai, pentru că mulți dintre susținătorii săi avea legături cu lumea interlopă sau cu crima organizată.În sfârșit, după achitarea în „bloc” a filierei boraine”, magistrații tribunalelor din Brabant vor continua să instrumenteze dosarul TBW (Asasinilor din Brabant), dar fără succes. Guy Wezel, prinul judecător de instrucție însărcinat cu dosarul (care însumează astăzi, cca 1,2 milioane de pagini scrise și peste 2 milioane cu anexe) va fi urmat de alți 4, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix și Jean-Paul Raynal, iar judecătorul de instrucție de Charleroi Martine Michel (împreună cu fostul său șefi de anchetă, comisarul Eddy Vos–care a dirijat ancheta timp de un deceniu și jumătate cu comisarul Lionel Ruth, înlocuiți, ulterior, cu Gilles Quinet și Jean-Luc Duterme de la PJ Charleroi), numit în 2012, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi, este cel de-al 6-lea, până în prezent, sub „îndrumarea” procurorului regelui de Liège, Christian De Valkeneer  și sub „spravegherea” procurorilor de la parchetul federal, Eric Van Duyse și Eric Van der Sypte.De remarcat aici faptul că după retragearea lui Ruth în 2010, Eddy Vos (un profesionist care ar fi cunoscut cel mai bine dosarul, după Ruth, cu 15 ani de vechime în dosar) rămâne șeful de anchetă al CBW (Cellule de Brabant Walon) dar va fi eliberat („îndepărat”) din funcție pe 9 noiembrie 2015 (ca urmare, a „clasării” dosarului) pentru că aceasta va fi reorganizat „pe baze noi” iar în conducera acesteia vor fi numiți comisarii Quinet și Duterme (cu o experiență de 25 de ani, care va juca un rol important și în dosarul pedocriminalului Marc Dutroux, care vor colabora cu cei 8 anchetori ai PJF (Poliția Judiciară Federală). Când Jean-Pierre Doraene, directorul PJ (Poliția Judiciară) din Charleroi se retrage din funcție, Gilles Quinet îi va succede.În sfârșit, ca urmare a unor „elemente noi” care au fost semnalate în dosar, în special de către anchetatorii francezi (printre care figurez și eu), data clasării dosarului a fost prelungită cu încă un deceniu, adică până în 2025, când  se împlinesc 4 decenii de la utimul jaf armat comis pe 9 noiembrie la supermarketul Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), în care 8 persoane vor fi ucise și alte 9 rănite, pentru suma „derizorie” de 937.777 FRB (cca 50.000 €PPA). Însă, pentru ca acest lucru să fi fost posibil, era nevoie de o refromă în procedura civilă (în cursul lunii mai 2015) care să permită prelungirea anchetei în dosar (până la clasarea lui definitivă), de la 30, la 40 de ani.

Înainte de a exploara (detaliat) celelalte piste belgiene (privilegiate de către autoritățile judiciare competente în materie criminală), pe care l-am investigat, trebuie să subliniez faptul că acest dosar excepețional (fără precedent) a fost instrumentat de-a lungul timpului (timp de 3 decenii, între 1982–1912) de către 5 judecători de instrucție, Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix și Jean-Paul Raynal, până la numirea în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, care ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Aceștia au fost numiti, la rândul lor, de către procurorii regelui Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta între 1983–1987), urmat de Jean-Claude Elslander (între 2002– 2019), căruia îi va succede, în sfârșit,din 9 septembrie 2019, Marc Rézette, dar și procurorul general de Liège Christian De Valkeneer, care din acest an va prelua președinția Tribunalului de Prima Instanță din Namur.Având în vedere derularea evenimentelor (jafurile armate și asasinatele) și modul operator, primul magistrat instructor însărcinat cu dosarul, Guy Wezel, era ferm convins că banda din Nivelles ar fi copmpusă din foști polițiști sau/și jandarmi (extremiști de stânga sau de dreapta), trecuți în rezervă (în principiu, din motive disciplinare sau pentru diferite abuzuri în serviciu–escrocherii, trafic de inflență, etc.), care ar fi avut ca scop destabilizarea social–politică a Regatului Belgiei și, „mai mult ca sigur”, ar fi acționat la o „comandă politică”. Ca urmare, înainte ca „grupul G”–„Gendarmerie” (și în particular, ceianchtați și inculpați în dosar, Christiaan Bonkoffsky, Madani Bouhouche, Robert Beijer, Martial Lekeu și Christian Amory) să intre în atenția judecătorului de instrucție Jean-Michel Schlicker (cel de-al 2-lea magistrat instructor), Guy Wezel (primul judecător de instrucție) numit în dosar de către procurorul regelui Jean Deprêtre (decedat pe 12 iunie 2014, la vârsta de 76 de ani, ca urmare a unui cancer generalizat, la spitalul Sainte-Élisabeth de la Bruxelles) își concentrează „atenția” (mult mai mult decât ar fi fost necesar, din păcate) asupra unei bande, înregistrată în dosarul de instrucție sub numele de „Filiera Boraine” (după numele zonei geografice belgiene La Borinage din regiunea administrativă Valonia, provincia Hainaut, la vest și la sud–vest de orașul Mons, până la frontiera franco–belgiană și extremitatea vestică Sillon Sambre-et-Meuse–Faille du midi) (.....) În iulie 1997 a fost declanșată o anchetă de către procurorul regelui din Bruges după interceptarea (de către vameșii de pe aeroportul Ostende) materialul militar destinat statului Burundi. Ar fi fost vorba de o încărcătură de aproape 40 de tone de material militar dintr-un surplus al armatei olandeze și destinată Angolei (care urma să fie livrat în cursul lunii mai 1998), într-un Boeing 707 al companiei Avistar Airlines (înmatriculat în Cipru cu indicativul 5B-DAZ) închiriat de către Occidental Airlines. Conform altor investigatii ale noastre, în decembrie 1998 și februarie 1999, aeronave ale companiei slovace Hermes ar fi decolat de pe aeroportul din Ostende cu încărcătură de arme către Sudan, în ciuda embargoului UE. În 1999, Occidental Airlines, împreună cu London Sky Air Cargo de la Syed Naqui, au aranjat transportul a 400 de tone de material militar destinat statului Congo de la Bratislava în Sierra Leone, prin intermediul unor aeronave Boeing.(....). În ceea ce privește CEPIC (Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens), acesta a fost înființat pe 14 iunie 1972, de către Vanden Boeynants, împreună cu Paul Vankerkhoven, baronul Benoît de Bonvoisin („Baronul Negru”, probabil cel mai notoriu personaj din această organizație), Edmond Nerincx, cavalerul Jean Breydel și André Saint-Rémy. În anii 1970, de Bonvoisin era „consilierul politic” al lui Paul Vanden Boeynants. Chiar și atunci, însă, este (în secret) unul dintre principalii contribuabili ai Front de la Jeunesse și omul care ținea frâiele revistei Nouvel Europe în mâinile sale. La mijlocul anilor 1970, Baronul Negru a fost și la originea creării organizației „Mouvement des Forces Nouvelles”, emanația politică a Front de la Jeunesse, iar Albert Lambert, un prieten de afaceri al Baronului, devine primul președinte al Forces Nouvelles.În toamna anului 1975, baronul, împreună cu Emile Lecerf, Francis Dossogne și Albert Lambert, au organizat o întâlnire a „euro dreptei” în castelul său din Maizeret, iar pe lista invitaților figurau și leaderi ai MSI italian (Movimento Sociale Italiano) și Ordine Nuovo (Centro Studi Ordine Nuovo/New Order Scholarship Center) Parti des Forces Nouvelles Franceze (Naționalismul francez care se manifestă în general sub formă de naționalism cultural prin care se promovează unitatea culturală a Franței).   Frontul Național Britanic (BNF, numit Frontul Național, un partid politic ultranaționalist Marea Britanie fondat în 1967 de mare succes în anii 1970 – 1980, care se opune multietnismului și multiculturalismului) și Fuerza Nueva (partid politic spaniol de extrema dreată, fondat de căte notarul și omul politic franchist Blas Piñar López pe 19 octobrie 1976 și dispărut pe 20 noiembrie 1982).(....). Conform investigațiilor noastre, printre „apropiații” majorului Jean Bougerol ar fi fost și comisarul pentru securitatea statului Victor Massart (decedat pe 10 ianuare 2016 la Braine-l'Alleud), colonelul de jandarmerie René Mayerus (decedat în 1985 ca urmare a unui infarctus al miocardului, fost membru al al organizației de extremă dreată WNP, dar și al Rezistenței, colaborator al Office of Strategic Services–fostă agenție de informații guvernamentale ale SUA activă între 13 iunie 1942–1 octombrie 1945 și fondator al grupului de intervenție de elită Diane, angajat al CIA din 1981 și manager al EIM- European Institute of Management, o companie de securitate finanțată de SUA, specializată în paza depozitelor de muniții și a cazărmilor armatei, care conform investigațiilor noastre ar fi fost „a privatized fascist army intelligence group which tried to undermine the Belgian democratic process and appears to have been at the center of a child abuse, torture and murder ring”)  și comandanții  Robert Fagnart (de la Poliția Federală) și Claude Déry (fost comandant al Forțelor Aeriene, șef al serviciului de informații militare ADIV-Algemene Dienst Inlichting en Veiligheid/Serviciul General de Informații și al Securității și expert în balistică al instanțelor judecătorești, decedat în 1995 la vârsta de 60 de ani, care în cei 20 de ani de activitate în cca 17.000 de dosare criminale ar fi efectuat cca 20.000 de expertize balistice) ai SDRA, care în „timpul liber”, în numele procurorului regelui de la Nivelles Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta în dosarrul TWB/AB–Asasinii din Brabantul Valon între 1983–1987), s-au ocupat de majoritatea investigațiilor balistice ale soliciutate de către Instanță.Subliniez aici faptul că Francine Lyna (1922–2013, fost judecător de instrucție în cadrul Parchetului de la Bruxelles), care deși nu desfășurat niciodată investigații („direct”) în dosarul TBW (Bende van Nijvel), a fost responsabil cu anchetarea CCC (Celule Comuniste Combatante, organizație teroristă de extremă stângă activă între 1983–1985) și WNP (Westland New Post, organizație teroristă de extremă dreaptă activă între 1970–1984) și care, ca urmare a jucat (totuși), un rol (indirect), foarte important, în acesta, într-o emisiune RTL a programului dominical Controversy a declarat pe 19 noiembrie 1995, că masacrele bandei din Nivelles nu au nicio legătură cu jafurile (armate) obișnuite (clasice) cu violență și că acestea erau într-adevăr acte teroriste, „iar de mai multe ori ancheta lui a dat peste obstacole care nu puteau fi depășite, parțial, pentru că Securitatea Statului a fost implicată în acestea și a încercat să ascundă adevărul”. (...). În sfârșit, să revenim acum, la Claude Dubois (n.1943 la Ixelles-Bruxelles, un psihopat „foarte inteligent” care pentru a ucide nu ar fi avut, neapărat, nevoie de motive întemeiate), implicat, oarecum (direct sau indirect), în ramificațiile tentaculare ale dosarului TBW (al Asasinilor din Brabant), care ar fi fost bănuit de asasinarea lui Djamila (decapitată), fata lui Kaçi Bouaroudj suspect (inculpat) în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), care în barul său ar fi asistat (intenționat sau nu) la toate discuțiile (dezbaterile) răufăcătorilor din zonă și în special, la cele dintre Adriano Vittorio (considerat, mult timp,de către anchetatori, creierul atacurilor armate din Brabant) și restul inculpaților în dosarul „filierei boraine” (inclusiv, jandarmul Daniel Choquet), considerat de către membri bandei din „borinage”, un trădător (turnător al poliției).După cum am menționat, el scapă miraculous, achitat în dosarul criminal Collette Dumont (în „beneficiul îndoielii”), grație intervenției lui Rossignol (Ronny) Ronald, misteriosul avocat, unul dintre cei mai dotați și apreciați și poate în ultimul rând, bogați (cu o avere estimate la cca 400Mil FB–20 M€PPA) și influenți avocați în Baroul din Bruxelles. După cum am menționat, corpul acesteia (în vărstă de 42 de ani) este găsit la începutul lunii noiembrie sub un pod peste care trece o autostradă (viaductul autostrăzii des Ardennes) la nivelul localității Beez, în fluviul Meuse (fluviu european care izvorăște din regiunea franceză Lorena și traversează Belgia și Țările de Jos, până la vărsarea în Marea Nordului). Dar, peste două decenii, pe 26 aprilie 2004, Claude Dubois va fi judecat de către Curtea cu Jurați din Bruxelles într-un alt dosar criminal de mare anvergură neelucidat (Dépeceur de Mons) legat de cadavrul lui Karim Mounouar (Menouar Megherbi, algerian în vârstă de 33 de ani), descoperit pe 22 octombrie 2001, în canalul Bruxelles-Charleroi (pe rol încă din 1983 și în care, tot din probe insuficiente, a fost achitat în 1989).Asistat de către cel de-al 9-lea avocat al său, Cédric Waucquez (cu peste 300h de studiu consacrat dosarului), în acest ultim dosar, Dubois a fost condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (sancțiune penală destul de rară în Belgia), după ce justiția i-ar fi reproșat alte 6 asasinate în 1996 (fără probe fiabile). Avocatul ar fi avansat și ipoteza că victima ar fi în viață și ar trăi în Algeria, unde ar fi fost și văzută la Oran, Blida și Alger, dar justiția belgiană refuză comisia rogatorie care l-ar putea disculpa pe clientul său. Ea (care, lucra în garajul Park Inn din strada Vanderkinderen la Uccle, aparținând Leila Boukhoubza din Ixelles–Bruxelles), ar fi fost torturată după care, executată în genunchi, cu un glont în ceafă și cu două gloanțe în spate, înainte de a fi decupată (secționată) în 6 bucăți, dintre care una–brațul drept al acesteia, n-ar fi fost găsit niciodată.Conform investigațiilor noastre, înainte de fi măcelărit, algerianul ar fi fost ras în cap, mutilat cu acid, iar sexul lui ar fi fost secționat, după care asasinul l-ar fi îmbrăcat cu chiloți de damă. Rămășițele corporale acestui solicitant de azil politic în Danemarca au început să fie pesccuite începând cu 22 octombrie 2001, dar conform legiștilor el ar fi fost ucis pe 19 octombrie. Studiile lui Claude Dubois la o școală de carmangerie (ocazie cu care ar fi frecventat și abatoarele din Andrelecht) l-ar fi ajutat în „dezosarea” și secționarea victimei sale și poate nu în ultimul rând, în ambalarea și disimularea părților corpului în saci de plastic înainte de a fi aruncate în Canalul Bruxelles–Charleroi. Alte investigații de-ale noastre aduc în prim plan și alte „elemente” care nu cred că ar fi fost exploatate suficient. În primul rând faptul că algerianul ar fi fost amantul lui Leila Boukhoubza,companionul lui Claude Dubois și proprietarul garajului în care el lucra, apoi, acesta ar mai fi avut și o datorie de cca 60.000 FB (cca 3.000€PPA) pe care aceste „uita” (voit sau nu) să-i rambursese „stăpânului”.Arestarea lui Claude Dubois va avea loc (conform investigațiilor noastre) pe 6 noiembrie 2001 la Anderlecht, în toaleta casei vechiului său prieten Raymond Lippens (inculpat pentru complicitate într-un „jaf al secolului” –în valoare de 400 Mil FB, cca 20 M€PPA, de la Agence Chapelle–Société Générale de Banque, din strada Haute la Bruxelles, în week-endul de Paște de 11–14 aprilie 1980, în urma a spargerii a 220 de căsuțe cu valori, inclusiv, acțiuni și tiluri). Ar fi fost el cel care ar fi transportat banii rezultați din „jaful secolului” de la Société Générale într-o camionetă cu portbagajul „înzestrat” cu dublu capitonaj, adus special, cu acest scop din Franța. Acest jaf, cel puțin teoretic, este reiterarea celebrului jaf al secolul de la Nisa în 1976 (în week-endul 16–17 iulie), de la Société Générale (Av. Jean-Médecin), avândul „în calitate de creier al loviturii”, pe legendarul răufăcător franco–italian Albert Spaggiari. Cu această ocazie, 200 de căsuțe cu valori au fost sparte (cu cash, bijuterii, lingouri de aur, titlui și acțiuni, etc.) pentru un total de 46MFFr (cca 30 M€PPA). Justitia franceză l-ar fi considerat ca șef al operațiunilor (în absența lui Spaggiari) pe Jacques Cassandri. (...). Nu pot să nu menționez aici, totuși, faptul că el a fost inculpat într-un dosar de corupție în 1990 și condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare în 1996, pedeapsă redusă la 10 luni în 1999, în Apel. În concluzie, esențial este faptul că Claude Dubois era prieten cu frații De Staerke și Lippens (în acea perioadă, gestionar al unui bistrot cu numele satiric de „Loi”–Legea), care (conform investigțiilor noastre) ar fi fost „brațul drept” al „nașului” Michel Dewit (care în anii 1970 era „stăpânul” infracțiunilor criminale în regiunea Bruxelles–Capitală). Trebuie să adaug aici și faptul că, conform investigațiilor mele, în cursul zilei de 17 septembrie 1983, cu puțin timp înainte de atacul de la Colruyt, 38 de deținuți ar fi evadat „în masă” de la închisoarea Tournai.Printre aceștia se afla și Philippe De Staerke (fost angajat în Legiunea Străină franceză) al cărui frate Léon De Staerke („Petit Léon”) a fost anchetat timp de 1 an și jumătate după descoperirea a 3 cadavre într-o pădure de brazi din de Rhode Saint Genèse, la începutul toamnei 1980, într-un dosar în care putea fi implicat și evadatul, adică Philippe De Staerke, fratele său. În ciuda acestui eveniment excepțional, presa n-ar fi acordat nicio importanță acestuia, probabil, datorită celui care a avut loc în cursul nopții în parcarea de la Colruyt. Foarte probabil, pentru a nu „bruia” pista (pistele) jandarmilor legate de asasinii din Brabant, care, ar fi avut deja „clienții” lor.În sfârșit, investigații aprofundate în dosarul asasinilor din Brabant (TBW) ar fi scos la iveală și faptul că Jacques Fourez (om de afaceri celibatar, foarte discret, domiciliat la Menin, care avea o relație „secretă” cu Elise Dewit de peste un deceniu), au fost uciși de către asasinii din Brabant în jaful armat de la supermarketul Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), pe 17 septembrie 1983, ocazie cu care este ucis și jandarmul Marcel Morue, iar un altul, Jean-Marie Lacroix a fost rănit.(Re)amintesc faptul că  Jacques Fourez era patronul unei societăți imobiliare (de închirieri apartamente), dar și al unui lanți de „superettes” (magazine alimentare de dimensiuni mici) în contact cu suprafețele mari de alimentație (dedistribuție), fiind asociat și într-o afacere cu dulciuri (și cafea) iar amanta sa Elise Dewitera, era proprietarul unui apartament de lux și a unui hotel (particular) la Bruxelles (dar și a unei proprietăți la Knokke). Conform investigațiilor noastre aprofundate (în care am inclus și autoritățile belgiene), se pare că între Michel Dewit („nașul” afacerilor de tip mafiot în regiunea Bruxelles) și Elise Dewit n-ar fi existat nicio „relație de sânge”, dar, cel puțin, eu, personal, nu sunt convins de acest lucru, având în vedere „activitățile lucrative”, ale lui Michel Dewit și ale cuplului Jacques Fourez – Elise Dewit.În sfârșit, tânărul algerian ar fi fost identificat după amprentele sale digitale de către poliția daneză, care l-ar fi interpelat în 1999 pentru „ședere ilegală pe teritoriul național”. Inspectorii de la Brigada criminală Bruxelles vor identifica rapid reședința (domiciliul) lui Karim, iar din aproape, în aproape, identifică și garajul (dezafectat) din strada Vanderkindere la Uccleîn care acesta a efectuat lucrări de reparații (zugrăveală) și în care găsesc, spre surprinderea lor, și o găletă plină cu sângele aparținând acestuia. Proprietarul acestuia va fi interpelat si el la scurt timp, dar și Claude Dubois, care, imediat va fi arestat, inculpat și încarcerat în detenție provizorie, grație mai ales, trecutului său criminal (după punerea lui în libertate în 1984) de către judecătorul de instrucție de la parchetul din Bruxelles, Sophie Huguet. Acesta n-ar fi recunoscut niciodată asasinatele care i-au fost reproșate, iar pe 5 mai 2012 ar fi murit (din motive medicale) în penitenciarul de maximă siguranță din Louvain, unde își executa pedeapsa, în contextul în care urma să fie audiat în dosarul asasinatelor din Brabant, de care se pare că n-ar fi fost străin.Menționez că „Prison centrale de Louvain” (Geldenaaksevest nr. 64), monument protejat din 9 iulie 1996, este o închisoare (foarte) veche cu o capacitate de 350 de locuri, iar din 1 octombrie 1860 (când a fost dată în folosință, conform unui proiect al directorului administrației penitenciarelor al epocii Édouard Ducpétiaux) este destinată executării pedepselor lungi de închisoare (cel puțin 5 ani). Moartea lui Claude Dubois n-ar fi fost mai puțin suspectă decât cea a lui Paul Latinus sau siunciderea lui Patrick Haemers (în închisoare). Cei din urmă ar fi avut legături „solide” cu grupul neonazist WNP (Westland New Post) organbizație de extremă dreaptă fondată în 1979, și ar fi avut informații despre autorii jafurilor armate din Brabant comise în perioada 1982–1985. După sinuciderea leaderului grupului Paul Latinus pe 24 aprilie 1984. WNP a fost dizolvat, cel puțin, teoretic.(...). Conform documentelor, către Congo, ar fi fost folosite avioanele companiei Congolese Planet Air și New Goma Air. Conform unor surse (mai mult sau mai puțin oficiale), se pare Rossignol ar fi fost implicat și în transportul de arme, de pe Aeroportul „Henri Coandă” București–Otopeni al companiei românești Romtehnica (una din companiile naţionale de renume cu 40 de ani de experiență pe piața internațională, aflată în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale, care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară și promovează produsele de apărare fabricate în România pe pieţele internaţionale de profil).Tot conform investigaiilor noastre, ca fapt divers sau ca o simplă „coincidență”, Jacques Van Camp se pare că îi datora lui Ronny (Rossingol) o mare sumă de bani. Ori, acesta are legătură cu dosarul TBW (Aasasinatele din Brabantul Valon) pentru că pe 2 octombrie 1983, în jaful armat de la Auberge (restaurant-pensiune) „Les Trois Canards” (Ohain, provincia administrativă Brabant), în care patronul localului Jacques Van Camp își pierde viața, iar vehiculul furat (de la fata acestuia), un VW Golf GTI (roșu, model 1981, inamatriculat FGK-991, cu jante sport, argintii) va fi utilizat de către asasini în alte jafuri armate, în care alți nevinovați vor fi uciși fără scrupule (no mercy).În momentul atacului, în bucătăria restaurantului sunt 7 persoane, patronul, fiica sa și 5 salariați, care după ce sunt „culcați pe podea cu fața în jos” sunt obligați să colaboreze cu asasinii care solicită cheile vehicului Porche (al patronului) și cele ale vehicului Alfa Romeo (al bucătarului), aflate în parcare, dar se mulțumesc, până la urmă cu vehiculul Golf GTI (al fetei patronului, Catherine Van Camp), probabil pentru că erau „presați” (jandarmii fiind pe urmele lor) iar cheile vehiculelor nu ar fi fost la îndemână.În sfârșit, dacă ținem cont și de „afacerile” (mai mult decât dubioase) pe care le avea Ronny cu Claude Dubois (printre care și  exploatarea celui mai mare hangar de pe aeroportul Oostende, lângă turnul de control, care se bucura de favorurile lui Paul Waterlot, unul dintre directorii executivi ai aeroportului), pare motivată (justificată), cel puțin la prima vedere, intervenția acestuia din urmă pe lână autoritățile judiciare belgiene în favoarea „clientului” său, ceea ce va avea ca efect, până la urmă, achitarea lui în dosarul asasinării lui Dumont Colette.Dacă ținem cont și de alte documente, conform cărora s-ar părea că unul dintre avioanele lui Ronny ar fi fost implicat în traficul de droguri în care ar fi fost implicați și foștii jandarmi Madani Bouhouche (care a efectuat, deja, 38 de luni de detenție provizorie în dosarul Mendez și 18 luni în dosarul Suleiman, până în 1991, ccondamnat la 20 de ani recluziune criminală, pus în libertate condiționată sub control judiciar pe 15 septembrie 2000) și Jean-François Buslik (american din Florida, originar din Bruxelles), ne întrebăm dacă anchetorii au avut sau nu motive să-i audieze pe Ronny și Dubois în dosarul asasinilor din Brabant  (TWB). (...) Investigațiile noastre în acest dosar au condus la rezultate, absolut, inedite. După război (în care ar fi condus o unitate de „mercenari”), Christian Elnikoff se mută (se stabilește) în Belgia și devine membru al EPE (Partidul European–de extremă dreptă) al lui Jacques Borsu, fondat în 1971, fost șef al grupurilor de acțiune „Tânăra Europă” (Jeune Europe) și ofițer al mercenarului francez Bod Denard (Robert Denard, 1929 – 2007, presupus că ar fi fost implicat într-o serie de lovituri de stat în Africa în perioada 1960–1995), iar ulterior, membru al WNP (având ca mentor pe Nemry) și începând cu luna decembrie 1982, al societății secrete Hagal devenită Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă) condus de către Herman Wachtelaer (n.1934, fiul unui fost Waffen SS) cărora ar fi aparținut o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff  (din 20 decembrie 1982, cu numele de cod „Müller”/„G. Béranger”) și care ar fi trebuit să se „sinucidă” (ca de altfel  și Paul Latinus în 1984), însă în 1984 el a declarat (categoric): „Mon ami Paul, un type bien, un gars de valeur qui ne s’est pas suicidé. On l’a suicidé !” (Prietenul meu Paul, un băiat bun, de valoare care nu s-a sinucis. L-au sinucis!). Între martie–iulie 1989, Wachtelaer, ar fi fost audiat timp de 144h în dosarul TWB (Asasinilor din Brabantul Valon) care, întotdeauna și-a negat implicarea în jafurile armate comise de către Banda din Nivelles în care 28 de persoane și-au pierdut viața în perioada 1982–1985. Audierea lui era justificată prin faptul că el ar fi avut contacte cu dooă persoane ucis în jafuri armate de către membri ai bandei din Nivelles (Bende van Nijvel).Este vorba de șoferul de taxi Constantin Angelou, ucis pe 9 ianuarie 1983, la Mons (provincia Hainaut), respectiv, de José Vanden Eynde (în vârstă de 72 de ani), pe 23 decembrie 1982, cu ocazia jafului armat de la  Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), executat cu 6–8 gloanțe (trase în cap prin urechea stângă), după ce acesta ar fi fost bătut cu bestialitate și torturat cu sadism.Conform fiului acestuia Marc Vanden Eynde, ar fi fost vorba de „o răzbunare spaniloă”, având în vedere legătura tatălui său cu „extrema dreaptă și mai ales cu Léon Degrelle (șeful nazi belgian) cu care în perioada post–belică ar fi și locuit îmrpeună la Leuven și cu care ar fi vrut să lanseze și niște proiecte”. Din contră, conform lui Siegfried Debbaudt (fiul lui Jean-Robert Debbaudt–mort în 2003, vecin cu Degrelle), Eynde n-ar fi făcut parte din „apropiații intimi” ai acestuia. Ulterior, investigațiile noastre ne-au confirmat bănuiala că între Herman Wachtelaer și cei 2 asasinați ar fi existat o „legătură  și mai strânsă”.Și înt-adevăr, Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru carea lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme, la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta). Acesta din urmă ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde. Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În cee ace îl privește pe Christian Elnikoff , acesta ar fi locuit  în Etterbeek (pe Avenue Hansen-Soulie nr. 121, etajul 3), una dintre cele 19 localități din Regiunea Capitalei Bruxelles, situată în partea de centru-est a aglomerației Bruxelles, vecină cu  Bruxelles, Ixelles, Auderghem, Woluwe-Saint Lambert și Schaerbeek), iar într-o declarație în 1989 el ar fi susținut că înainte de a tenta o siuncidere (eșuată), ar fi fost el cel care ar fi comis dublul asasinat din Anderlecht (pe strada Pastorale) pe 18 februarie 1982, al cuplului  Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din ordinal lui Paul Latinus și nu Marcel Barbier care a fost inculpat în dosar și condamnat pe 27 mai 1987 la închisoare pe viață (atunci, compresibil după 15 ani de privare de libertate). Iar primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile (între 1985–1994) urmând această pistă, ar fi fost fost subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018), după ce Jean Bultot (pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, ca urmare a inculpării lui Madani Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez pe 26 ianuarie 1986, de către judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel).Numai că, conform investigațiilor noastre Alphonse Vandermeulen, a fost căsătorit cu actuala iubită a lui Barbier, Marcelle Gobert, ceea ce putea din el, la nevoie, „să facă un țap isășitor” în acest dosar, cee ace de altfel s-a și întâmplat. Cu atât maim ult cu cât, victima a contractat și o asigurare de viață de 5 Mil. FB (750000 FrF, cca 265.000€), de care ar putut beneficia (indirect). Ca dovadă că în ciuda mai multor interogatorii ale lui Barbier (și Gobert), până pe 16 august 1983 (când a avut loc un incident violent la casa lui Barbier din Saint-Gilles), anchetarorii nu l-au putut aresta pe acesta.Dar în timpul interogatoriilor anchetatorii au aflat de apartenența acestuia la Westland New Post, ceea ce a avut ca efect și audierea lui Paul Latinus, care ar fi declarat anchetatorilor (pentru a-l proteja pe Christian Elnikoff) că el îl suspectează pe Marcel Barbier (de dublul asasinat), pe care l-ar fi ajutat să se debaraseze de arma crimei și toate brobele „materiale” fiabile care îl incriminau și care, la rândul său, ar fi „făcut o mărturisire mincinoasă, tot sub ordinele lui Latinus”. (Je me suis accusé sur ordre). (...). Herman Geschier (supranumit „Le Russe”, fost agent secret și persoană de contact pentru WNP, fost membru al VMO -Vlaamse Militanten Orde-organizație naționalistă flamandă și mai târziu un grup de propagandă și de acțiune de extremă dreaptă în Flandra între 1950 și 1983, fondat de către Bob Maes, ca reacție împotriva represiunii împotriva naționaliștilor flamanzi după cel de-al Doilea Război Mondial).și-a făcut intrarea și în Comité d'Ouwendijck și la Bernard Mercier, membru al Milice du Jésus Christ, din care a făcut și Libert.Din sursele noastre, Libert l-ar fi asigurat pe Mercier că Geschier ar fi călătorit în străinătate cu Jean Bougerol de mai multe ori, inclusiv în America de Sud, Africa de Sud, Liban și Taiwan și era prieten apropiat cu VDB și Bonvoisin dar și cu liderul VMO din Anvers, Eriksson. Libert ar fi descoperit că Bougerol face un joc dublu pentru că Geschier a lucrat cu Stasi (prescurtare Das Ministerium für Staatssicherheit - Ministerul pentru Securitatea Statului–oficial MfS, fost serviciul secret și poliția politică a fostei Republicii Democrate Germane) și Kintex (o companie a serviciilor secrete bulgare). De asemenea, se pare că el ar fi călătorit adesea și în China comunistă și ar fi avut și o relație (strânsă) cu o femeie (membră a Patidului comunist), pe care ar fi folosit-o pentru trafic de droguri și de arme.În Zair și în Africa de Sud ar fi fost sub acoperire (pentru operațiuni ascunse) ca reprezentat al firmei de baterii Varta, dar ar fi fost bănuit de spiuonaj și ar fi fost expluzat. Tot după părerea lui Libert, Geschier (al cărei soție ar fi fost toxicomană–fiind dependentă de stupefiante) ar fi fost, un mare traficant de droguri, cumpărând diferite substanțe chimice (cu conținut important de heroină) din Elveția, cu ajutorul unui intermediar (Arabin), pe care, ulterior, le importa (ilegal) pe continentul african. În anii 1970, ar fi condus chiar și consorțiul Eurosystem Hospitalier, care pe 14 iunie 1976 aparținând holdingului belgian De Generale Maatschappij, cu sprijinul guvernului condus de către Leonard Clemence „Leo" Tindemans (1922 – 2014, fost un politician federalist convins, creștin-democrat din Flandra, prim-ministru al Belgiei între 1974–1978) a încheiat un contract în valoare de 36.257.829.000 FRB (cca 1,8Md€PPA) cu Garda Națională a Arabiei Saudite (compusă din 30.000 de soldați), care trebuia să protejeze câmpurile petroliere împotriva oricărei amenințări (motiv pentru care urma să fie modernizată cu ajutorul unor achiziții militare).Contractul prevedea construirea unui complex spitalicesc gigant în Riad.Car urmare, nu este o coincidență faptul că mulți prieten –investitori din mediul de afaceri al lui Vanden Boeynants (precum agentul imobiliar de la Bruxelles Charly De Pauw, comerciantul de arme Roger Boas, baronul Benoît de Bonvoisin și Philippe Chauveau), și-au găsit locul pe această piață arabă. Însă, din păcate pentru ei, în iulie 1979, proiectul Eurosistemului s-a încheiat cu un faliment fraudulos (când cca 8MdFRB – cca 400Mli€PPA au fost deja cheltuiți pe „comisioane”).Pentru că Proiectul spitalului Eurosistem a fost parțial pregătit din inițiativa Prințului Moștenitor Albert II (care în 2013, la vârsta de 79 de ani, după 20 de ani la încoronarea sa, cedează tronul în favoarea fiului său, Prinţul Moştenitor Philippe) președintele de onoare de atunci al Serviciului Belgian de Comerț Exterior, iar pe 23 iulie 1979, președintele PS de atunci Karel Van Miert s-a opus categoric acestuia, declarând că biroul socialiștilor flamanzi era foarte revoltat de „modul scandalos (mafiot) în care aceștia au acționat în cadrul proiectului spitalului Eurosistem”.Dar, conform investigațiilor noastre, în acest (vast) dosar financiar (nr.4982/79), înainte ca, consorțiul de întreprinderi belgiene să semneze contractul cu Arabia Saudită, (pentru a se asigura că va câștiga contractul) aceesta o angajează în calitate de „director de comunicare și relații publice” pe Israël Habib Fortunato (o prostituată de lux olandeză de origine egipteană, stabilită din 1986 la Bruxelles, cunoscută sub pseodonimul Tuna), care dirija o echipă de call-girls (Cercle de Tuna/Tania, Tounia–cu membrii societății Asco (uzină la Zaventen) printre clienții săi, aparținând lui traficantului dearme Roger Boas, amantul ei, si apropiat ministrului apărării VDB–Van Den Boeynants) și care „călătorea” pe cheltuiala Eurosystems (ESH) în toată lumea, pentru a-i seduce pe magnații saudieni (în particular și pe cei din Peninsula Arabică, în general).Sarcina ei principală la ESH era să-și „plaseze fetele” în anturajul prințului Abdullah bin Abdul Aziz, șeful saudit (Saoedische Nationale Vvacht).Dar, Tuna lucrează, simultan, și cu serviciul de informații isrelian Mossad, care în colaborare cu CIA, vor face niște înregistrări compromițătoare (cu caracter sexual–în special, în timpul actului sexual în desfășurare), care pentru Prințul saudit Abdullah bin Abdul Aziz (și anturajul său diplomatic) dar și pentru funcționarii de rang înalt al ESH, respectiv, ai statului belgian („Roze Balletten/Ballets roses”, dosar 38.66.4982/79 și „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538 în care sunt implicați și minori) va constitui un (puternic) instrument de șantaj din partea „coaliției” israelo–americane. După părerea mea, acesta a fost motivul pentru care Belgia va pierde contractul pentru construirea complexului spitalicesc saudit.Ca dovadă, nici măcar călătoria regelui Baudouin (1930–1993, cel de-al 2-lea copil și primul fiu al regelui Léopold III și al reginei Astrid, fratele predecesorului rege Albert II și al Grande-duchesse Joséphine-Charlotte de Luxemburg, cel de-al 5-lea rege al Belgiei din 1951 și până moartea sa) în Arabia Saudită (însoțit de Michel Pirkin (dealer de vape), nu va conduce la niciun rezultat, iar pe 12 iulie 1979, ESH intră în lichidare judiciară (faliment) și contractul va fi atribuit unui consorțiu anglo-american pentru, aproximativ, la un preț dublu.Începând cu luna februarie 1977, Lydia Montaricourt (care conducea un club de noapte cu caracter sexual în Schaerbeek–Bruxelles Capitală) preia direcția „echipei” Cercle de Tuna (în cadrul căruia ar fi activat ca „angajată din vara anului 1975) dar va fi interpelată pe 21 februarie 1979 de către o echipă a BOB (Bevvakings en Opsporings Brigade Staatsveiligheid) după o percheziție la domiciliul ei din Schaerbeek (efectuată pe 19 februarie de către fițerii BOB, Lainé și Jacques ordonată de către judecătorul de instrucție Jacques Schellekens) și încarcerată în detenție provizorie până pe 2 mai (la închisoarea Forest), din ordinul substitutului procurorului regelui de la Bruxelles Jean Deprêtre, însărcinat cu dosarul (rețelei de prostituate Cercle lui Tuna), care va fi, de altfel, fa fi însărcinat (la început) și cu dosarul ABV/TWB (Asasinilor din Brabantul valon).Într-o oarecare măsură, Lydia Montaricourt, era, printr-o „prelungire prin continuitate” Madam Claude (Fernande Grudet, 1923–2015, proxenet de lux la Paris în anii 1960–1970) „matroana de lux a Franţei, care i-a numărat printre clienţii săi, printre alții și pe John F. Kennedy, Marlon Brando şi Charles de Gaulle”, deţinătoarea unei reţele de prostituţie de lux (cu cca 500 de dame de companie) În cadrul percheziției efectuate la Lydia Montaricourt, ca urmare a unei plângeri depuse la Jandarmerie cu un an în urmă (6 februarie 1978) au fost ridicate o serie de documente compromițătoare care o acuzau (agende, fotografii, registre, chei, scrisori, obiecte sexuale, vibratoare, echipamente SM, etc.).Rețeaua ar fi intrat în vizorul Poliției Germane (Bundeskriminalamt - BKA), după moartea suspectă a unei prostituate la München, care ar fi decedat într-un apartament care aparținea lui Lydia Montaricourt din Belgia.Pe 2 mai 1979 ea a fost condamnată de Tribunalul Corecțional Bruxelles la 15 luni de închisoare cu suspendare, din care a și executat 70 zile de detenție provizorie („nejustificat”) la închisoarea Forest, motiv pentru care a și fost pus, imediat, în liberate, după proces, ceea ce i-a permis să părăsească Belgia și să se stabilească în Franța.Trebuie să adaug aici faptul că dosarul „Ballets roses” (pângere depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79), în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi, etc.), chiar și regele Albert II, au exista bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără utmări, în 1981 (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, psihiatrul André Pinon și soția sa Josiane Jeuniau („les monstres du loch Ness”) din Bruxelles ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.Legătura cu dosarul TWB ar fi constat în fapul că asasinii ar fi încercat să recupereze casete video cu înregistrările partuzelor organizate de către André Pinon pentru a putea face presiuni (a putea șantaja) înalții funcționari ai jandameriei și ai ministerului justiției cu blocarea anchetei în dosar sau dirijarea aceseia către o pistă fasă.Totul ar fi început pe malul lacului Genval (pe 30 august 1979), când Josiane Jeuniau sotia lui André Pinon s-ar fi lansat într-o serie de partuze mixte cu bărbați și femei (cca 10–12 persoane) în vila somptuoasă (și clubul de golf din Bercuit) a amantului ei, dr. Ronald Bettens, organizate în fiecare week-end (sera).Audiată, Josiane Jeuniau va identifica și câteva personalități, printre care unii în funcții înalte în cadrul departamentului securității Statului și dr. Jacques Crokaert din Waterloo (oraș francofon din regiunea Valonia, celebră datorită Bătăliei de la Waterloo care a avut loc aici la 18 iunie 1815 și a opus armatelor lui Napoleon Bonaparte o coaliție anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a acestuia din urmă).„Secretul” ar fi fost păstrat, dacă pe 7 septembrie 1979, când Pinon se întoarce acasă constată că a fost jefuit, numai că ceea ce îi lipseau, de fapt, erau îngrestrările (casetele) video cu partuzele soției sale, care, intenționa să le folosească pentru obținerea tutelei copiilor după divorț.Deși ar fi reușit să obțină o copie de la detectivul privat care le-a furnizat, el va trece și pe la Comisaritul central de poliție și va depune o plângere pentru jaf, care pe 10 octombrie 1979 va fi înregistrat la Parchetul din Nivelles într-un dosar de cercetare penală (cu nr. 38.91.1005/79).Dar după numai 5 zile de la audierea lui Josiane Jeuniau, Anne Dedeurwaerder (în vârstă de 44 de ani), soția dr. Crokaert se sinucide în camera 419 a hotelului Holiday Inn din Machelen în urma unui consum important (supradoză) de Vesparax.Din contră, Josiane Jeuniau susținea că ar fi decedat în timpul unei orgii sexuale, la care participa și ea, cu regularitate.Ceea ce este înă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Și evident, nu pentru ai proteja pe „protagoniștii principali”, dar pe cei din „sfera” înalților demintari ai statului, dar această decizie a magistratului va determina pe JDE (Judecătorul de Minori) să încredințeze copii lui Pinon, fostei sale soții, Josiane Jeuniau. La tribunal, cu această ocazie, Pinon o cunoaște pe Christine Doret (o tânără în vârsta de 31 de ani), care și ea era implicată într-o procedură de divorț, pentru că șiea, alături de fosta soție a lui Pinon participa la petrecerile (cu partuze) organizate de către dr. Ronald Bettens, iar printre clienții fidideli ai acestora figurau, printre altele și fostul prim-ministru Paul Vanden Boeynants (VDB), Guy Mathot (1941–2005, fost om politic, deputat valon din partea Partidului Socialist) comandantul jandarmeriei Fernand Beaurir, regele Albert II, Blondeel Paul, consilier de pe lângă Curtea de Apel Bruxelles, implicat și în dosarul Forstigate, etc., precum și promotorii imobiliari Charly De Pauw și Ado Blaton, foarte apropiați lui VDB.Tot ea susținea că la orgii ar fi participat și copii dintre care, 2 s-ar fi siuncis, dar ulterior, pe 20 iulie 1981, când inspectorii belgieni o găsesc pe Coasta de Azur (în vacanță), ea se va retracta și va spune că ar fi „inventat” totul pentru că i-ar fi fost milă de Pinon atunci când acesta a pierdut custodia copiilor săi.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr (atunci în vârstă de 42 de ani, dar fizic „epuizată”) ar fi susținut (cu capul acoperit) în jurnalul de seară pe canalul de televiziune flamand VTM (Vlaamse Televisie Maatschappi) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a...Din păcate (sau din fericire), se pare că Maud Sarr ar fi fost plătită pentru a afirma cele mai sus menționate, care, readuceau în atenția justiției și a societății civile, din nou, printre altele și dosarele Uzina Asco (Bruxelles–Zaventen), Eurosystems, Latinus și Pinon.Mai mult, încă din 1989, Maud Sarr afirma că în anii 1970 ar fi participat la partuze la Knokke la care participau și copii, dar nimeni nu știa de unde erau aduși aceștia.Dintre aceștia Regina Louf (a copilărit la a Knokke) și alte două tinere X2 și X3 ar fi confirmat la Parchetul din Neufchâteau existența unei rețele de sex, ceea ce concordă cu declarațiile lui Sarr, Doret, Pinon și alții.Merită să menționez aici faptul că jandarmul Col. Herman Vernaillen (asupra căruia s-ar fi tras) afirma că el ar fi văzut o casetă cu „ballets roses” dar ulterior nu s-ar mai fi manifestat, de ce? Poate de frică?Mai ales că în mai multe imagini ar fi apărut și fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot, care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția sa și copilul său în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche Mandani și în Dosarul criminal Suleiman (asasinarea comerciantului libanez din Anvers, Ali Suleiman Ahmad în vârstă de 40 de ani, pe 2 septembrie 1989, care ar fi avut o datorie de 2,5MFB patronului italian al unui Casino) și dosarul asasinatului inginerului Mendez, care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), amândoi cercetați penal și în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon). Dar investigațiile noastre nu se opresc aici, pentru că acest dosar ar putea avea „legături” și cu moartea lui Paul Latinus fondatorul mișcării de extremă dreaptă WNP (Westland New Post) care s-ar fi sinucis, conform legistului pe 24 aprilie 1984.Numai că, comisarul pj-ist Georges Marnette (de la Poliția Judiciară) care a ajuns primul la locul dramei, susținea că, coarda cu care Latinus s-a spânzurat ar fi fost mult prea scurtă, deci el nu s-ar fi sinucis, dar ar fi fost „siuncis” de către o altă sau alte persoane.Și într-adevăr, acesta ar fi depus o plângere la jandarmerie pentru „amenințări cu moartea în dosarul Pinon”, cu 6 luni înainte de a se „sinucide”.Iată acum și o posibilă legătură „strânsă” cu asasinatele din Brabant. În noaptea de 16–17 decembrie 1983, atunci când cu ocazia jafului armat de la supermarketul Colruyt din Nivelles, omul de afaceri Jacques Fourez (printre altele și promotor imobiliar) și amanta sa Élise Dewit sunt asasinați (de către membri bandei din Nivelles), un proces verbal al BSR de Wavre (Biroul de Supraveghere și Căutare/Biroul Special de Căutare) indica că în porbagajul vehiculului Mercedes alb 190 (cu nr. De inmatriculare CNN254) al cuplului s-ar fi aflat o copie a unei casete video (VHS) cu partuze sexuale la care ar fi participat și copii și pentru recuperarea căreia, Charly De Pauw ar fi plătit suma de 140 Mil FB (cca 5 Mil€PPA), ceea ce, înainte de a fi plecat de la Paris, ar fi susținut și cuplul asasinat și puțin timp înainte de acest eveniment dramatic, acesta ar fi negociat și cumpărarea unui domeniu prestigios în Ardennes (departament în nord-estul Franței, situat în Champagne, în regiunea administrativă Grand Est–zonă în care au avut loc lupte intense în ambele războaie mondiale, unul dintre departamentele originale ale Franței create în urma Revoluției din 1790, numit astfel, după Munții Ardeni a căror parte semnificativă se află pe teritoriul departamentului). În plus, Élise Dewit ar fi colaborat și cu cubinetul unui candidat din Bruxelles la alegeri legislative din partea PVC (Partid Popular Creștin „olandofon”, creat oficial în 1972, dar neoficial în 1968, după scindarea PSC–Partidul Social Creștin) foarte apropiat lui VDB. Rămâne totuși neclar faptul că asasinii ar fi știut că cei uciși se vor opri la benzinăria de la supermarketul Colruyt, pentru că s-ar părea că Fourez nu și-ar fi „făcut plinul” niciodată la această benzinărie, cel puțin conform lui Christel fiica lui Dewit) și mai ales în noaptea asasinatului când cei 2 reveneau de la Paris (unde ar fi asistat la niște lucrări de reparații în apartamentul pe care îl aveau închiriat) și se grăbeau să ajungă acasă (în Belgia).După această „sumară” descriere a lui Michel Libert („uriașul”–le géant) și conexiunea acesteia cu o serie de organizații și persoane (mai mult sau mai puțin influente în „anii de plumb” belgieni), să-i analizăm acum pe ceilați doi presupuși membri ai bandei din Nivelles, Jean–Paul (Pol) Dauphin („bătrânul”–șoferul) și Christian Elnikoff („ucigașul”– asasinul), care asa cum am menționat, în ciuda faptului că ar fi fost membri ai organizației de extremă dreaptă WNP și au fost anchetați în dosarul TBW (Asasinatele din brabantul Valon) ar fi fost foarte puțin probabil să facă parte din banda din Nivelles, având în vedere afecțiunile lor medicale.Primul ar fi fost cardiac, iar celălalt epileptic.Jean–Paul (Pol) Dauphin (supranumit „le bancal”/cel șchiop, pentru că șchiopăta), membru al WNP (Westland New Post) a fost identificat de către Michel Libert și Eric Lammers ca membru al GAP (Groupe d'Action Politique, filială a WNP cu membri militari și ofițeri de poliție). (...). Prieten intim cu Jean-Louis Nemry (descris de către Eric Lammers ca un nazist însetat de sânge, inteligent, cu bune cunoștințe de engleză și japoneză, care a lucrat pentru banca japoneză „Nomura” până în anul 1992/1993, și ulterior, pentru banca japoneză „Mitsui”, al unul dintre leaderii săi, Iijima Ken, fost membru al Cercle des Nations), Frédéric Saucez, membru WNP și soldat transmisionist la Centrul de transmidie din Evere, ar participat la toate acțiunile pe care le-a intreprins organizația de extremă dreaptă și a realizat o serie de rapoarte confidențiale, fiind responsabil, printre altele și cu furtul (sustragerea) de documente de la sediul NATO. Grație lui Michel Libert, a intrat în contact cu Bernard Mercier („Profesorul Tournesol”, membru al comitetului executiv al CEPIC, administrator al Institutului Européen de Développement, fondat de Bonvoisin și membru WACL–Liga Mondială Anti-Comunistă devenită Liga Mondială pentru Libertate și Democrație după căderea Uniunii Sovietice,  fondată în 1966 în Taipei, Taiwan dar și președintele unui club de iaht din Landelies din regiunea urbană Charleroi) însărcinat cu activitățile grupului Milice de Jésus-Christ (având ca membri principali pe Bernard Mercier, Jean Bougerol, Michel Libert, Marcel Barbier, Frédéric Saucez, Claude Dery, Antoine Humblet și Claude Nancy). Într-un interogatoriu (cu indicativele Ch, F17, K54, MA V, CWB) din 3 februarie 1988 (PV nr.21294/88), Frédéric Saucez (atunci în vârstă de 35 de ani, originar din Jemappes) descrie cu detalii structura activităților mișcării, prezentată, de altfel, în cursurile lui Christian Smets („Canard”/Rața, foarte inteligent și foarte bun manipulator) comisarul Securității Statului, însărcinat cu întocmirea unui dosar împotriva baronului de Bonvoisin și al spionului majorul Bougerol la Charleroi. Acesta se infiltrează (sub acoperire) în WNP și îi învață pe membri acesteia să fie operativi în acțiunile lor dar și învețe să „confecționeze” bombe artizanale. Este la curent cu tot felul de dosare (de infracțiuni criminale, sabotaje, atentate, furtul de telexuri și coduri ultrasecrete al NATO, etc.) dar și cu dubla crimă din strada Pastorale (adică, cu asasinarea cuplului Vandermulen–Arcoulin) fără să informeze poliția judiciară și Parchetul. Ar fi fost prieten apropiat al lui Jean-Francis Ferrari Calmette (instructor de karate la Bruxelles în cadrul unor firme de paza si cluburi sportive, instructor la Front de la Jeunesse și WNP, fost soldat vetran francez în OAS - Organizația Armată secretă în timpul Războiului Algreriei/1954-1962, stabilit în Belgia), un perfecționist, meticulos, suspicios și considerat foarte periculos) cu solide (și profunde) cunoștințe în domeniul tehnicilor de comandă (de luptă), precum și în cel al vehiculelor militare, fiind și un specialist (de înalt nivel) în tehnica și echipamentul militar, respectiv, în utilizarea armamentului (convențional și neconvențional) și ale tehnicilor de luptă și combatere a „atacurilor teroriste”. Dar și protejatul ministrului Justiției Jean Gol și Albert Raes, cu care a fondat celula specială SS „P” la începutul anului 1983 și se spune că ar fi colaborat cu Bouhouche și Beijer, dar neagă acest lucru. Conform declarației lui Saucez, Latinus se temea că membrii WNP vor „deraia”. În declarația sa el menționa: „eram sigur că vom lucra pentru un serviciu guvernamental, în special pentru Securitatea Statului. Pentru că mai întâi am fost contactați de către Michel Libert și apoi de o doamnă Nicole Schollaerts care avea numele de cod „Valk” și care atunci lucra pentru Securitatea Statului." În plus, „cred și faptul că este posibil ca anumiți membri ai WNP să aibă de-a face cu Bende van Nijvel”. La întrebarea dacă „Crezi că membrii WNP sunt capabili de asemenea crime brutale?”, Frédéric Saucez, a răspuns fără ezitare: „Da, unii sunt. Nu voi da nume, pentru că au fost deja condamnați pentru alte fapte (infracțiuni) și riscă alte pedepse. Nu am dovezi, dar bănuiesc, simt ceva." (...). „Oamenii vorbesc mereu despre cele 28 de victime ale bandei din Nivelles. Recent, Juan Mendez de la FN (inginer comercial la Fabrica Națională de Arme din  Herstal)  a fost „notat” cu numărul 29. În realitate, au fost cel puțin 50 de morți. Inclusiv leaderul nostru Latinus  care a murit pentru că știau prea multe...” (...). „Sper că nu se va face o nouă conexiune „filiera Borinage”, spune el.  Înainte să se alăture organizației de extrema dreată Westland New Post, el ar fi fost militant al Socialistische Jonge Wacht (Garda Tânără Socialistă).

Structurile (Forțele) speciale (de elită) ale Poliției și Jandarmeriei Naționale franceze sunt unități de intervenție (și de luptă armată), echipate cu armament sofisticat (de ultimă generație), special antrenate, care „înlocuiesc” structurile lor „clasice” în gestionarea situațiilor de criză, în special, în domeniul marii criminalități organizate (jafuri armate, kidnapping-luare si sechestrare de ostatici,  atacuri teroriste-atentate sau evenimente care pun în pericol, direct sau indirect, siguranța națională) dar care „colaborează” pentru soluționarea acestora cu toate forțele lor angajate în menținerea și restabilirea ordinii publice. În Franța, de-a lungul istoriei sale, acest tip de „forțe speciale” (sub o formă sau alta) au existat întotdeauna, dar stutul lor oficial este reglementat și definit doar în timpul celei de a V-a Republici Franceze, fondat (în 1958) de către  legendarul comandant istoric „eliberatorul Franței de sub dominația nazistă”, Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului său René Coty (1882–1962) președinte al Franței în timpul cele de a IV-Republici (între 1954–1959). Prima Republică Franceză este regimul politic care a guvernat Franţa între septembrie 1972 şi mai 1804. Este începutul unui nou tip de guvernare în Europa. Pe 21 septembrie 1792, deputaţii Convenţiei, reuniţi pentru prima oară, decid abolirea regalităţii în Franţa. Republica nu a fost (niciodată) oficial proclamată. Pe 25 septembrie 1792, Republica este declarată  „una şi indivizibilă". În timpul Republicii au existat trei forme de guvernări: 21 septembrie 1972–26 octombrie 1795, include şi Perioada Terorii (1793-1794). Între 26 octombrie 1795–9 noiembrie 1799 şi între 10 noiembrie 1799 – 18 mai 1804. A II-a Republică Franceză este regimul politic francez între 24 februarie 1848, data proclamării provizorii a Republicii de la Paris şi 2 decembrie 1851, după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte. Acest regim a fost deosebit de original, pe de-o parte pentru că a fost scurt, iar pe de altă parte, pentru că a introdus votul (masculin) universal şi a abolit sclavagismul în coloniliile franceze. A III-a Rebublică Franceză, care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, succede celui de-al doilea Imperiu. Este vorba de democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940. Niciun regium nu a adurat aşa de mult după Revoluţia Franceză (5 mai 1789-9 noiembrie 1799). Cea se-a IV-a Rebublica Franceză începe din octombrie 1946 şi se termină în octombrie 1958. Și în sfârșit, a V-a Republică Franceză (în desfășurare și în prezent, fondată de către Charles de Gaulle) debutează pe 4 octombrie 1958 şi este un regim republican „girat” de către Constituţia Franceză din 1958. Este epoca marii construcţii Europene, care debutează cu intrarea în vigoare a  Tratatului de la Roma şi crerea Pieţii Comune (Comunităţii Economice Europene) de la 1 inanuarie 1958. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „„Cele șapte „păcate capitale” ale Turciei și imposibila ei aderare la o Europă „unită” aflată într-o profundă criză de identitate!”]. Iată cei 6 preşedinţi ai Republicii a V-a:  Charles de Gaulle (1959-1969); Georges Pompidou (1969-1974); VGE (Valéry Giscard d’Estaing, 1974-1981); François Mitterrand (1981-1995); Jacques Chirac (1995-2007); Nicolas Sarkozy (2007-2012); François Hollande (2012-2017) şi Emanuel Macron (2017-). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat francez. Incursiune în istoria unui „five-year term”, a celei de a V-a Republici, plin de reforme, care a eșuat pe „the green mile” a istoriei Republicii”]. PN (Poliţia Naţională Franceză). Timp de 29 de ani, între 1966-1995 în cadrul PN existau 15 grade repartizate în corpuri active. Efectivul acestuia este de cca 150.000 de persoane, impartiti în două corpuri: a) activii, respectiv b) personal administrativ, tehnic şi ştiinţific. Corpul funcţionarilor activi al PN, însărcinat cu misiuni de securitate, de investigaţie şi de menţinere a ordinii publice este împărţit în patru subdiziuni: Corpul contractualilor (ADS–Adjunct de Securitate, care asistă şi ajută în misiunile lor Corpul de Încadrare şi Aplicaţie); Corpul de Încadrarea şi Aplicaţie („Gardienii păcii”–Funcţionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii pe drumul public şi gradaţii); Corpul de Comandă (Ofiţerii de Poliţie); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisarii de Poliţie). Acest corp de activi al PN numără cca 130.000 de funcţionari de poliţie (cca 89% din afectivul total al PN). Gradele personalului activ al PN sunt următoarele: Corpul de Încadrare şi Aplicaţie (Elev-Gardian al Păcii, Gardian al Păcii Stagiar, Gardian al Păcii, Sub-Brigadier, Brigadier de Poliţie, Major); Corpul de Comandă (Elev-Locotenent de Poliţie, Locotenent de Poliţie stagiar, Locotenent de Poliţie, Căpitan de Poliţie, Comandat de Poliţie (Maior); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisar de Poliţie, Comisar de Divizie (Şef) de Poliţie); Corpul Înalţilor Funcţionari de Poliţie (Controlor General, Inspector General, Directorul Serviciilor Active); Personalul Tehnic şi Ştiinţific (Agent specialist al PTS-Poliţie Tehnică şi Ştiinţifică, Agent specialist Principal al PST, Tehnician al PST, Tehnician Principal al PST, Tehnician Şef al PST, Inginer al PST, Inginer Principal al PST, Inginer Şef al PST); Personalul Administrativ al Ministerului de Interne în PN (Adjunct Administrativ-AA Clasa 2-a, AA Clasa 1, AA Principal clasa a 2-a, AAP Clasa 1, Secretar Administrativ de Clasa Normală, Secretar Administrativ de Calasă Superioară, Secretar Administrativ de Clasă Excepţională, Ataşat de Administraţie, Ataşat Principal de Administraţie). În anii 80, anual cca 20 de poliţişti erau ucişi la datorie. Începând cu anii 90, numărul a scăzut în medie la jumătate. Rata (medie) de siuncidere la poliţişti este mai mare decât media naţională franceză. PN dispune de echipe de intervenţie de elită RAID (Recherche-Aide-Intervention et Dissuasion) şi GIPN (Groupe d’Intervention de la Police Nationale/Grupul de Intrevenţie a Poliţiei Naţionale), care gestionează situaţiile de criză (kidnapping, atacuri teroriste, etc.), în special de mare risc, în zonele şi regiunile urbane. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Criza de identitate a Poliției Române. Reforma acesteia după modelul european (franco – belgian)”]. RAID s-a remarcat într-o serie de misiuni deosebit de dificile şi complexe care i-au adus celebritatea. Acestea încep cu intervenţia (cu mai puţin de 2 luni după crearea ei) la eliberarea unor ostatici (reţinuţi timp de peste 34 de ore) în Palatul de Justiţie din Nantes. Pe 19 decembrie 1985 (în jurul orei 10h50) Juriul Popular al Departamentului Loire-Atlanrique (Curte cu Juraţi compusă din: 3 magistraţi şi 6 cetăţeni aleşi de pe listele electorale, prezidat de către Dominique Bailhache, avadu-l ca Avocat general al acuzării pe Substitutul de Procuror Philippe Varin) împreună cu 15 studenţi (în total 29 de persoane, printre care şi 3 jurnalişti şi 2 poliţişti), care asistau la procesul lui lui George Courtois (n.1947, autor de hold-upuri de „mărunte”) pentru un jaf comis într-o bancă la Sucé-sur-Erdre (regiunea urbană Nantes) şi ai complicilor săi Patrick Thiolet (n.1958, condamnat pentru prima dată la vârstă de 17 ani pentru furturi din supermarketuri), Yannick Brevet (31 de ani) şi Chrystelle Ménard (28 de ani), pentru asociere de răufăcători şi trafic de obiecte furate, sunt luaţi ostateci de către un prieten intim şi fidel al lui Curtois (de peste 2 ani şi jumătate) Abdel Karim Khalki (n.1950 la Fez, marocan, stabilit în Franţa în 1974 ca muncitor sezonier în construcţii metalice), condamnat pe 19 octombrie 1983 (atunci încă fără cazier judiciar), la 5 ani de închisoare (pentru un hold-up, comis în cursul lunii mai 1982 cu un pistolet de alarmă pentru a-şi aproviziona contul în bancă, descoperit cu 5.000Ffr/cca 1.250€, liberat condiţionat cu cca 20 de zile mai devreme) care declarându-se musulman integrist apropiat mişcării palestiniene a lui Abou Nidal, solicită eliberarea lui Curtois şi Thiolet, pe care îi şi înarmează cu un.357 Magnum, după ce face irupţie în Palatul de Justiţie (înarmat cu o puşcă cu cartuşe de calibrul 8 produse de către Winchester Repeating Arms Company şi cu 6 grnade în vesta sa, un lanţ cu o lungime de 1 m cu lacăte şi mai multe perechi de cătuşe, cu 1 cartuş de ţigări Gitanes şi 1 post mic de radio portabil). După o noapte albă de negocieri dintre RAID si cei 3 răufăcători, o parte din ostatici sunt eliberaţi, dar în dimineaţa zilei de 20 decembrie, încă 14 persoane vor fi sechestrate şi negocierile eşuează. Cei 3 voiau un mijloc de transport la bordul căruia să ajungă, neurmăriţi, în siguranţă, la Aeroportul Nantes–Château Bougon pentru a pleca către o destinaţie neidentificată (Liban, Maroc, etc.), ceea ce vor şi obţine (un Renault Espace) la 15h15, când înconjuraţi de ostatici (legaţi la mâna) dar şi de ei vor pleca la aeroport unde se vor gara la capătul pistei, după ce acesta este evacuat de către PAF (Plolitia Aerului şi Frontierelor). Epuizaţi, (niciunul dintre ei nefiind criminal „profesionist”) şi conştienţi de faptul că RAID  „n-o să-i lase în viaţă”, la ora 20h30, cei 3 vor depune armele şi se vor preda acesteia. Pentru această luare de ostatici şi hold-upurile precedente (nepedepsite), pe 28 februarie 1988, Courtois şi Khalki vor fi condamnaţi la 20 de ani de recluziune criminală, iar Thiolet la 14 ani de recluziune criminală. Curtois, a fost eliberat contionat sub control judiciar de la Maison Centrale (Închisoarea de Maximă Siguranţă) Saint Maur pe 9 octombrie 1997. Timp de 1 ani, respectă regulile liberării condiţionate, după care îşi reia activitatea sa infracţională, comiţând o altă serie de 7 jafuri, find condamnat şi reincarcerat din nou între 2002-2014. În 2015, publică cartea sa (incepta cu mulţi ani în urmă, în închisoare) „Aux marches du palais, mémoires d’un preneur d’otages” (Le Nouvel Attila). Din contră, Khalki, în primăvara anului 1999 era încă în închisoare la Maison Centrale Arles (unde pe 15 martie declanşează şi o greva a foamei). Cca 300 de semnături au fost adunate în favoarea liberării sale condiţionate, fiind scrisă în sprijinul acestuia şi o carte (gen broşură) de către Georges Courtois şi alţi prieteni ai lui Kazrim Khalki („Karim Khalki, n° d’écrou 584 K”, Editura l’Insomniaque, 1999). Acesta ar fi vrut să fie eliberat şi expulzat în Maroc pentru „a-l prinde” încă în viaţă pe tatăl sau grav bolnav, ceea ce se va şi întâmpla, dar numai în 2000. Acolo se va căsători şi îşi va intemeia o familie. În plus, intertine şi astăzi o strânsă legătură cu Curtois (via Internet). În ceea ce îl priveşte pe cele de-al 3-lea „muschetar” Patrick Thiolet, acesta este liberat condiţionat în 1993, însă va fi condamnat din nou (tot) la 14 ani de recluziune criminală în noaptea de 4-5 iunie 1997, pentru un jaf armat la banca Crédit Mutuel din Montagne (regiunea urbană Nantes) comis pe 31 mai 1994 (în timpul libertăţii condiţionate sub control judiciar) împreună cu Franck Parois (30 de ani), condamnat şi acesta la 9 ani de detenţie criminală, ,in acelaşi dosar, pentru complicitate. În final el va fi eliberat din nou în 2006, dar numai după efectuarea integrală a pedepsei. Intervenţia RAID este capitală şi  în anihilarea pe 14 ianuarie 1986 pe strada Doctor Blanche a bandei „Deghgizatilor” (Le gang des postiches, activă între 1981-1986 la Paris), unde această a şi început activitatea criminală (jaful armat) la Banca Crédit Lyonnais, pe 29 septembrie 1981 şi arestarea „rămăşiţelor” acesteia (principalii şefi), pe 13 decembrie 1986 (Jean-Claude Myszka, André Bellaïche, Patrick Geay și Gian Luigi Esposito) într-o vilă pe strade des Pins n°28 la Yerres (regiunea urbană pariziană, Departamentul Essonne) şi recuperarea a cca 300.000Ffr (45.000€-cca 250.000€PPA/pe putere de cumpărare, 5.000 piese de aur, câteva kg de bijuterii şi pietre preţioase. [„A se vedea pentru detalii articolul autorului „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați „deghizații” lui François Mitterrand în amenințarea cu moartea și uciderea jurnalistului și criticului literar Jean-Edern Hallier? În căutarea adevărului istoric!”]. DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012–2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris–Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. BRI (Brigăzile de Căutare și Intervenție) sunt unități de anchetă și de intervenție (de eliata) ale DCPJ (Poliția Judiciară), apartinând PN (Poliția Noțională) create în 1964, aflate din 2013  sub direcția lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afară de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Poliție Paris, cea mai veche unitate de intervenție) care depinde direct de DRPJ (Direcția Regională a Poliției Juficiare), restul unităților BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB–Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne și dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispoziția  DRPJ (Diretia regională a Poliției Judiciare) sau DIPJ (Direcția Interregională a Poliției Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) ele colaborează atât cu GIR (Grupurile de Intervenție Regionale) cât și serviciile de securitate publică sau cu cele ale polițiilor străine. BAC (Brigada Anticriminalitate, în numar de cca 300 pe teritoriul national) este  un serviciu al PN  (Politiei Nationale) creata în 1994, apartinând DCSP (Directie Centrale a Securitatii Publice, înfiintata pe 1 februaroe 1968, având un efectiv de cca 66.500 de functionari si director central pe Pascal Lalle/n.1956, în functie din 19 iulie 2012, fost director departamental al securitatii publice la Marsilie/2008–2012). Implantata în 1.713 localitati ale celor 92 departamente metropolitane (cca 5% din teritoriul national, dar cca 51% din populatia Frantei), în 4 departamente-regiuni Outre-Mer (Guadelupa, Martinica, Guyana Franceza si La Réunion), în 2 colectivitati teritoriale Outre-Mer (Noua Caledonia si Polinezia Franceza) si în colectivitatea departamentala Mayotte, începând din 14 septembrie 2009 (conform decretului n°2009-898 din 24 iulie 2009), DCSP, nu mai este prezenta în Métropole du Grand Paris (Paris, Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne), unde securitate publica se afla sub comanda PP (Prefecturii de Politie) Paris. DCRI/DGSI (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). DGSE (Direcţia Generală a Securităţii Extene), membră a CFR (Comunitatea Franceză de Informaţii), înlocuieşte SDECE (Serviciul de Documentare Externă şi de Contraspionaj creat pe 28 decembrie 1945), prin decretul din 2 aprilie 1982. Aflată sub tutela Ministerului Apărării Naţionale Franceze (în temeiul art. D. 3126-2 din Codul Apărării), ea este serviciul de informaţii externe al Republicii Franceze. Avându-l ca director pe Bernard Émié (n.1958) din 22 iunie 2017 şi fiind sub responsabilitatea Ministrului Armatelor (fostul Minister al Apărării) Florence Parly (n.1963) din 21 iunie 2017, cu un buget anual de cca 650 M€, DGSE dispune de cca 5.200 de angajaţi/salariaţi-funcţionari (dintre care: 1.259 de categoria A, 855 de categori B, 1.308 de categorie C, 558 ofiţeri, 750 subofiţeri şi 17 militari de rang înalt) şi are ca obiectev căutarea şi exploatarea informaţiilor privind securitatea Republicii Franceze, ca de altfel şi detectarea, respectiv, anihilarea activităţilor de spionaj în afară teritoriului naţional contra intereselor franceze. DGSE are în componenţă următoarele 6 servicii: 1. Direcţia generală; 2. Direcţia administrativă; 3. Direcţia Operaţiunilor (printre care şi Serviciul de Acţiune, însărcinată cu operaţiunile clandestine); 4. Direcţia de Informaţii; 5. Direcţia Strategiei; 6. Direcţia Tehnică (care cercetează şi exploatează informaţiile de origine tehnică). GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură, în principiu, 3 tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); c) misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare); şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). GIGN (Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale) este o unitate de luptă (intervenţie) de elită a Gandarmeriei Nationale, echivalentul RAID al Poliţiei Naţionale specializată în gestionarea crizelor care intervin în materie de antiterorism, kidnapping (răprire şi sechestrare de persoane/luare de ostatici), arestări cu un risc (foarte) ridicat în cadrul luptei contra crimei organizate („grand banditisme”), în materie de securitate – protecţie (oficialităţi/diplomaţi francezi) în străinătate: Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Algeria, Coasta de Fildeş, Haiti, Afganistan, Irak, Libia, Mali sau ale unor obiective  ameninţate), respectiv, în cazul revoltelor sau rebeliunii în mediul carceral (inclusiv în centrele de retenţie), cu precădere, în regiunile (ariile) metropolitane (mediul periurban/gări, aeroporturi, porturi, penitenciare, etc.) dar şi în cel rural (localităţi izolate/în cazuri rare, având în vedere faptul că peste 95% din teritoriul francez este urbanizat). Creat (oficial) pe 1 martie 1974 (cu un efectiv de 387 de funcţionari – jandarmi, cu deviza „S’angager pour la vie”/a se angaja pentru viaţă), condus din 30 martie 2017 de către Col. Laurent-Gilles-Marie Phélip (n.1969, al 11-lea şef al GIGN) şi dependent (direct) de DGGJ (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale) aflată sub comanda Generalului de Armata Richard Lizurey (din 1 septembrie 2016), GIGN deşi este activ, în principiu, pe teritoriul naţional, acesta intervine, în egală măsură şi în străinătate în cadrul Forţelor Armate Franceze şi în special, în cadrul misiunilor COS (Comandamentul Operaţiunilor Speciale, creat pe 24 iunie 1992) subordonat CMA (Şeful Statului Major al Armatei) şi autorităţii directe al Preşedintelui Republicii. Crearea acestuia este hotărâtă, după ce la Jocurile Olimpice de la München, 11 membri ai echipei israeline sunt luaţi ostatici (5-6 septembrie 1972/„Masacrul de la München: 11 sportivi israelieni şi un poliţist vest-german, ucişi) de către 8 terorişti (5 ucişi şi 3 capturaţi), care solicitau eliberarea şi transferul în Egipt a 236 de militanţi palestinieni deţinuţi în Israel, precum şi eliberarea a 2 prizonieri germani de extremă stânga încarceraţi în Germania Federală (RFG): Ulrike Marie Meinhof (1934-1976, membră RAF/Rote Armee Fraktion, jurnalist, sociolog şi scriitor, fata reputatului istoric Werner Meinhof/1901-1940, fost profesor la Friedrich-Schiller-Universität Jena, arestată pe 25 iunie 1972 şi condamnată la 8 ani de închisoare pe 29 septembrie 1974, pentru comiterea a mai multor atentate teroriste în periada 1960-1970), respectiv, Bernd Andreas Baader (1943-1977, şeful organizaţiei RAF, implicat în 5 atentate cu bombă în cursul anului 1972, arestat în acelaşi an), care împreună cu companionul sau Gudrun Ensslin (1940-1977, cofondator şi ea al RAF) şi un alt membru al RAF, Jan–Carl Raspe (1944-1977), toţi au făcut obiectul unei sinucideri colective (în închisoare) pe 18 octombrie 1977. Evenimentul succede „Războiului de 6 zile” (5-10 iunie 1967/Israel, Egipt, Sinai) şi Rezoluţiei n°242 din 22 noiembrie 1967 al ONU, conform căreia Israel urma să restituie ţărilor arabe teritoriile cucerite, care la rândul lor erau obligate să recunoască, oficial, Statul Israel. De atunci, practic, palestinienii sunt plasaţi sub ocupaţie israeliană. Ca urmare a evenimentului dramatic de la München, Christian Prouteau (n.1944, ofiţer de Jandarmerie şi prefect) crează pe 1 decembrie 1973, o unitate de intervenţie de elită ECRI (Echipa de Comando Regional de Intervenţie) în cadrul EGM (Escadrila Jandarmeriei Mobile) la Maisons-Alfort (regiunea urbană pariziană), care fuzionează pe 26 aprilie 1974 cu GIGN (creat pe 1 martie 1974) sub comanda acestuia. GIGN va avea 2 subdiviziuni (cu cartierul său general, din 1983, la Satory/Versailles, regiunea urbană pariziană) şi centrul de instrucţie la Frileuse (Beynes): una la Maisons-Alfort, prin asimilarea ECRI (operativă pe teritoriul naţional corespunzând regiunilor militare: 1, 2, 3, respectiv, 6) şi una constituită în cadrul EGM (operativă în regiunile militare 4, 5, 7). Pentru integrarea acestui corp de armată de elită a GN candidatul trebuie fie jandarm şi să aibă mai puţin de 32 de ani. Începând cu 1 septembrie 2007 (la sugestia Preşedintelui Nicolas Sarkozy/2007-2012) are loc o profundă reorganizare al GIGN în 3 forţe operaţionale, „absorbind” GSIGN (Grupul de Securitate al Jandarmeriei Naţionale/creat pe 1 ianuarie 1984, împreună cu EPIGN/Escadrila de Paraşutişti a Jandarmeriei Naţionale/creat în 1971, aflat în subordina GSIGN): Forţa de Intervenţie (vechiul GIGN); Forţa de Observaţie–Căutare, vechiul grup de obserervatie–căutare al EPIGN şi Forţele de Securitate–Protecţie  (membrii secţiei de securitate şi protecţie a EPIGN şi al GSPR (Grupul de Securitate al Preşedenţiei Republicii), o unitate a Poliţiei Naţionale şi a Jandarmeriei Naţionale, aparţinând din punct de vedere administrativ Serviciului de Protecţie (creat pentru prima oară pe 1 martie 1935, reorganizat pe 19 octombrie 1994 sub preşedinţia lui François Mitterrand/1981-1995 şi „reformat” pe 2 octombrie 2013 sub preşedinţia lui François Hollande/2012-2017). GIGN dispune astăzi de un efectiv de 387 de militari (407 în august 2009, înainte ca GN să fie transfertat, din iniţiativa Preşedintelui Nicolas Sarkozy pe 1 septembrie 2009, din subordina Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne) şi de un buget de cca 2 M€ de euro, din care 0,5M€ „cheltuieli de deplasare”, fiind condus de către Colonelul Laurent Phélip (din 30 martie 2017). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un „păcat” fatal al unui fost Preșetdinte de Stat francez!”]. SDPJ (Subdirectia Poliţiei Judiciare), este în sânul GN  (Jandarmeria Naţională Franceză) o componentă majoră a DEO (Direcţia Operaţiunilor şi a Muncii) aparţinând DGGN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale, avându-l ca director general începând din 1 septembrie 2016 pe Generalul de Armată Richard Lizurey/n.1958 care succede Generalului de Armată Denis Favier/n.1959, fost şef al GIGN). SDPJ este compus din 3 birourui: BPJ (Biroul de Poliţie Judiciară), BAC (Biroul Afacerilor Criminale) şi BLAT (Biroul de Lupta Antiteroristă); 4 oficii: OCLDI (Oficiul Central de Luptă contra Delincvenţei Itinerante); OCLTI (Oficiul Central de Luptă contra Muncii Ilegale); OCLAESP (Oficiul Central de Luptă contra prejudiciului adus Mediului Înconjurător şi Sănătăţii Publice); OCLCH (Oficiul Central de Luptă contra Crimelor împotriva Umanităţii, Genocidului şi Crimelor de Război). În sfârşit, SDPJ dispune şi de 2 institute speciale: un IRCGN (Institut de Cercetări Criminale a Jandarmeriei Naţionale), respectiv, un SCRC (Serviciu Central de Informaţii),  amândouă fiind implantate la Pontoise (regiunea urbană pariziană) la sediul general PJGN (Polul Judiciar al Jandarmeriei Naţionale). Aceasta întreţine relaţii strânse cu DCPJ (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare) din cadrul PN (Poliţia Naţională), ca de altfel şi cu SDAO (Subdirectia Anticipării Operaţionale), respectiv, cu BLAT.

Notă autorului Premiul Ig Nobel („Ig Nobel”/Ignoble, creat în SUA în 1991 de către Marc Abrahams, cofondator al Annals of Improbable Research) este o...

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care s-au împlinit de curând, 4   decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai  sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!)  din întrega istorie criminală a Franței.Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi!Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură  să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996).Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez - de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard  s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România.Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție). SAC (Seviciul de Acțiune Civică, fondat pe 4 ianuarie 1960), organism „independent" de Partidul Gaulle-ist RPF (Rassemblement du Peuple Français, în legalitate între 1960-1981 creat sub forma unei asociații, conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi „succesiunilor" gaulle-iste, a fost considerat (oarecum), printre altele, și ca o „politie paralelâ”, inițiată în serviciul Generalului de către o „gardă de fideli și „devotați necondiționat" gaulle-ismului. Acesta conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca „obiect de activitate" (principalul scop) mobilizarea poporului francez contra comunismului. Printre membri săi fondatori se disting Jacques Foccart (1913–1997) adevăratul său patron și confident al Generalui, Pierre Debizet (1922–1996, un erou, un vetren al „Franței Libere" ramura  Libération-Nord și BCRA-Biroul Central de Informații și de Acțiune), Achille Peretti (1911–1983), Christian Fouchet (1911–1974), Charles Pasqua (1927–2015) și prietenul său fidel Étienne–Paul–Alexandre Léandri (1916–1995, cunoscut și sub pseudonimele „le Pépé”, „le Vieux Monsieur, „le Petit Monsieur”,  ex-colaborator notoriu al Gestapo, prieten intim cu actorul și cântărețul Constantin Rossi), reconvertit în traficul de droguri (și protejat de către CIA pentru activitățile sale anticomuniste).Înființată (oficial), pe 4 ianuarie 1960 (după sărbătorile anului nou), data înregistrării acesteia la Prefectura Parisului, în principiu, SAC recruta militanți gaulle-iști dar și „alții″ (infractori de drept comun ordinari ai epocii), care puteau servi gaulle-ismului pentru că ar fi fost angajați  în Rezistenta franceză (intre 1940–1944), cum a Joseph Brahim Attia (1918–1972, fost membru al celebrei organizații criminale pariziene „Des Tractions Avant″ (Le gang des Traction Avant, o bandă de răufăcători post-belic, în conexiune cu  Carlingue sau „Gestapo francez din Strada Lauriston” dirijtă de către  Pierre Bonny (1895-944) et Henri Lafont (1902-1944), specializat în spargeri și jafuri armate în zona Place Pigalle în perioada 1940-1960, ex-patron al localului „Gavroche″ la Paris de pe Strada Joseph de Maistre), François Marcantoni (1920–2010, corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut și sub numele de „Monsieur François″/„Commandant″, oficial, girant de cabaret și vânzător de tablouri, în realitate însă, un gangster specializat în furturi cu violență, bracaje/jafuri armate și șantaj, considerat implicat în uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie și Alain Delon, al cărui prieten se considera, ca de altfel și al lui Jean-Paul Belmondo), văr al influentului om politic francez (corsican)  și înalt funcționar al Statului, Jean-Charles Marchiani (n.1943, fost și ofițer în cadrul DGSE–Diretia  Generala a Securității Externe) și Christian David („Le Beau Serge″, 1030–2019, o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, „membru asociat″ al organizației criminale French Connexion, implicat în asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, și foarte probabil al omului politic marocan Mehdi Ben Barka, dar și în asasinarea lui JFK în noiembrie 1963), recrutat de către Antoine Guérini (1902–1967, corsican de origine, membru al clanurilor mafiote din Marsilia, specializat în prostituție și proxenetism și jocuri ilegale de noroc în perioada 1940-1965), asociat cu grupul infracțional mafiot american al lui Carlos Marcello (Carlos Joseph Marcello, 1910–1993, născut în Tunisia, din părinți sicilieni stabiliți la New Orleans în Luisiana, proprietar de sala de jocuri), cunoscut pentru spargeri (jafuri) armate de bănci și trafic de stupefiante, Santo Trafficante Jr. (1914–1987, fabricant de țigări, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat în trafic de droguri și extorcare de fonduri, la Tampa în Florida) și Salvatore Giancana (1908–1975, cunoscut sub mai multe pseudonume, „Samuel Giancana, „Momo", „Mooney", „Sam the Cigar", „Sammy", din părinți sicilieni stabiliți la Chicago în Illinois, membru al bandei de răufăcători Forty-Two Gang încă din tinerețe, implicat, ulterior, într-o serie de asasinate de drept comun și politice). Ca urmare a masacrului de la Auriol (la „bastide” de la Douronne al familiei Massié), la inițiativa grupului comunist al Adunării Naționale, o comisie parlamentară va fi constituită în cursul lunii decembrie 1981, care timp de 6 luni va desfășura o anchetă minuțioasă și va audia 99 martori în cursul a 46 de ședințe, printre care și pe Pierre Debizet, respectiv, pe Charles Pasqua dar și pe foști funcționari ai Ministerului de Interne, cum ar fi Robert Pandraud (fost membru RPR și apoi UMP și director al Poliției Naționale), sindicaliști, jurnaliști (prestigioși), cum ar fi Roger Colombani, dar și personalități ca Jacques Foccart sau oameni politici, cum ar fi Christian Bonnet (fost membru UDF și ministru de interne). În raportul său din 17 iunie 1982, conform rezultatului anchetei (foarte deforabil organizației!), această comisie parlamentară solicită președinției dizolvarea SAC, ceea ce va și avea loc pe 3 august 1982. În ceea ce privește OAS (Organizația Armată Secretă), aceasta era o grupare politico–militară clandestină franceză antigaulle-istă (adică, contra politicii de decolonizare a lui Charles de Gaulle), implicată într-o serie de acte de terorism (cu deviza „Algeria este și va râmâne franceză”),  având ca obiectiv (principal) apărarea intereselor franceze în Algeria și păstarea Algeriei în structura administrativ–teritorială (colonială) a Franței (în contextul războiului de independență declanșat în 1954), care în 1962, prin contribuția importantă a FLN (Frontul de Eliberare Național) la care a aderat si „revolutionarul anarho–comunist”, scriitorul si filozoful Charlie Bauer, îsi câstigă independența. Ca urmare, Pierre Debizet își lasă locul de sef al SAC, lui Paul Comti (comisar de poliție, fost membru al Rezistenței franceze, garda de corp a Generalului). SAC (Serviciul de Acțiune Civică) și OAS (Organizația Armată Secretă), fondate în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), erau, oarecum, organisme (neguvernamentale), practic, în opoziție. Primul „funcționa” (cel puțin, oficial) în slujba Generalului Charles de Gaulle (cu scopul combaterii comunismului), iar cel de-al 2-lea, contra acestuia (în favoarea Algeriei franceze–adică, în favoarea menținerii statutului său de colonie franceză, în particular și contra politicii generale de decolonizare a președintelui). Cert, ambele organizații, cel puțin la data înființării, erau de bună credință, având la bază ideologii cu un profund caracter patriotic și fondatori ireproșabili („moralicesște”) care, tot, cel puțin teoretic, ar fi servit interesele națiunii franceze, dar din puncte de diferite vedere. Există însă și deosebri fundamentele dintre ele. Legătura dintre SAC și crima organizată de mare anvergură (marea criminalitate, marele banditism) de drept comun (sau cu caracter politic) a fost dovedită cu documente („în regulă”), de către Comisia de anchetă parlamentară (la solicitarea lui Mitterrand ales președinte în mai 1981), care de altfel a și condus lichidarea (desființarea) lui în 1982.Investigațiile mele referitor la această legătură dintre SAC și Crima organizată sunt fost confirmate, indirect, prin intermediul unor documente de arhivă. Conform acestora, Edmond Vidal („Monmon ”, n.1946) fostul creier și șef al celebrei Bande (Gangul) de la Lyon (Banda Lyonnais, „gang des Blouses bleues”, „gang des Estafette”, „gang des Métèques”) un grup infracțional „regional”, compus dintr-un nucleu „dur” de 8 bandiți (gangsteri), Pierre Pourrat („Patrick”, „Le Docteur”, „Le Directeur”), Pierre Rémond, Claude Guerry, Joanny Chavel („Le gros Jeannot”, veteran al Răboilui din Algeria), Jean Augé („P'tit Jeannot”), Nicolas Caclamanos (presupus reprezentant al SAC local Lyon), Jean-Pierre Gandebœuf („Christo la guigne”) și cca 7 „asociați” (Robert Gandebœuf, Joseph Vidal, Louis Guillaud–„La carpe", Pierre Zakarian–„Pipo”, Michel Silmetzoglu–„Le grec”, 2 proxeneți notorii, Jean-Pierre Gandebœuf și Jean-Pierre Mercarian – „Mardir”)  specializat în jafuri armate (în perioada 1967–1977, cel puțin 35 între 1070–1974) a afirmat după interpelarea și audierea lui (în legătură cu crimele bandei sale) că el și „echipa lui” ar fi „lucrat” în contul unei „poliții paralele”.Celebru pentru participarea la „jaful secolului” de la Palatul Poștelor din Strasbourg în 1971 (1 Md Franci Vechi, aproape 11 M€PPA), care ar fi servit interesele SAC, banda este bănuită și de asasinarea în 1975 a magistratului François Renaud (1923–3 iulie 1975), primul judecăror asasinat în Franța după cel de-al 2-lea Răboi Mondial dar și în implicarea unor membri ai săi în răpirea pe 9 decembrie 1975 a lui Christophe Mérieux (1966–2006, medic și om de afaceri), atunci în vârstă de 9 ani, fiul lui Alain Mérieux (n.1938 à Lyon, industriaș în domeniul biologiei și biotehnologiei, miliardar și om politic director–fondator celebrului Institut Mérieux (holding familial specializat în biologie, biotenologie, medicină și sănătate publică înffințat în 1897). Din contră, cea mai importantă acțiune armată a OAS a avut loc contra generalului Charles de Gaulle (1890–1970, fost președintele Franței între 1959–1969) în cadrul unei operațiuni militare numită „Charlotte Corday” la Petit–Clamart (regiunea urbană pariziană) pe 22 august 1962 (după terminarea Războiului Algeriei), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie  Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent a uneia dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique–Școala Politehnică, supranumită „X”, considerată cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondată pe 28 septembrie 1794), inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativă Lorena (astăzi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de către Curtea Militara de Justitie (creată de către Generalul Charles de Gaulle în timpul războiului Algeriei, activă între 1 iunie 1962–1963) si executat prin împușcare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortăreața de la Ivry (Fort d’Ivry–una  dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumătate  a secolului a XIX–lea, aflată la  Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul  condamnat la moarte, executat prin împușcare, în Franța.în aceasta operațiune militară Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astăzi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist contra lui Charles de Gaulle și de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max, 1926–2009, militar de carieră, locotenent de artilerie, absolvent al Școlii militare de la Cherchell din Algeria și al celebrei Școli de Artilerie de la Idar-Oberstein din Germania, fost militant de extremă dreaptă–în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, călător și scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze - Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 și ambasador al Franței în Regatul Unit și în Suedia). Locotenent în timpul Războiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de către generalul Charles de Gaulle și se va alătura OAS.Din comando vor face parte și 3 unguri, refugiați în Franța după insurecția anticomunistă de la Budapesta (Revoluția din Ungaria, între 23 octombrie–10 noiembrie 1956), Lajos Márton – autorul cărții „De Gaulle trebuie ucis”, László Varga și Gyula Sári) Celor mentionați mai sus, se vor alătura si alți partizani ai Algeriei franceze,  atât francezi „metropolitani” (din Franța), cat și francezi „pieds-noirs” (din Nordul Africii, în special, diin Algeria).Dintre aceștia  menționez (ca cei mai importanți) pe Gérard Buisines (Leclercq Gérard în vârstă de 36 de ani, fost angajat în Legiunea Straină franceză), Serge Bernier (Murat, Bernard, în vârsta de 29 de ani, fost subofițer în cadrul Batalionului din Coreea–batalion francez de infanterie sub egida ONU), Jacques Prévost (Jean–Marc de Bremonville, în vârsta de 31 de ani, fost sergent parașutist în cadrul aviației militare franceze din Ðiện Biên Phủ–Vietnam), Pierre Magade (în vârsta de 22 de ani, născut în Algeria, dezertor din Forțele Aeriene franceze de la baza militară Luxeuil), Pascal Bertin (Maurice, în vârsta de 20 ani, fost membru al OAS, student în Clasa Pregătitoare la Liceul Saint Louis pentru celebrul concurs al școlii militare speciale Saint Cyr–ESM Saint-Cyr/Școala Superioară de Înalte Studii Militare, fondată pe 1 mai 1802), Louis Honorat de Condé (Pétitou, în vârstă de 24 ani, sublocotenent în rezervă, scriitor, originar dintr-o familie de patrioți francezi), Jean-Pierre Naudin (Vincent, în vârsta de 20 an, student în Clasă Pregătitoare la ESM Saint-Cyr, la Liceul Sant Louis), Alphonse Constantin (în vârsta de 34 de ani, fost soldat în Legiunea Straină franceză, dezertor din ziua precedentă a atentatului), Georges Watin („la boiteuse”, în vârsta de 29 de ani,  inginer, născut în Algeria, căutat de către Poliția Natională franceză pentru acțiunile sale antiguvernamentale în legatură cu  misiunea France III la OAS, al carei șef ar fi fost),  Armand Belvisi (în vârsta de 37 de ani, arestat în iunie 1962 în conditii spectaculoase, în apartamentul unei jurnaliste de la ORTF–Oficiul Radio Televiziunii Franceze, de pe bulevardul Victor Hugo, ca urmare a denunțului lui Wattin, care au inspirat scene din filmul Le Complot–film franco-italo-spaniol realizat de catre René Gainville în 1973), Etienne–Alexis Ducasse (descendent al unei vechi familii de militari de carieră – generali de armată, distinși cu numeroase decorații militare, fost coleg de facultate cu Honorat de Condé, instructor la Compiègne în departamentul Oise), care n-ar fi avut nicio legătura cu atentatul, în afară de faptul ca ar fi împrumutat membrilor comandoului apartamentul parizian al tatălui său vitreg–Generalul de aviație Gaston Venot (1904–1979),  din strada Vaugirard n018, aflat în vacanță, împreună cu mama sa în Austria, din 16 iulie).Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962 (înainte de terminarea Războiului Algeriei) Charles de Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de către un trăgator de elită pe treptele Palatului prezidential Élysée.

https://www.youtube.com/watch?v=dVNKlgEtRhM Repentance. Lettre ouverte à monsieur Macron, par le général de corps d’armée (2s) Michel Franceschi (A se vedea traducerea în limba română în Anexă)...

Canal Blog Lettre ouverte adressée au général d'armée François Lecointre, Chef d'Etat-Major des Armées (A se vedea traducerea în limba română în Anexă) 30 avril...

In memoriam,  Tignous (Bernard Verhlac, 1957–2015), colaboratorul meu dr la Charlie Hebdo (A se vedea și Editorialul  autorului: Adio Charlie!) Descendent al unei famlii nobile înstărite (Mihály Sarközy de Nagy Bócsa, aristocrat maghiar din secolul XVII cu ținuturi întinse de pământ în satul Alattyán aproape de Szolnok), Nicolas–Paul–Stéphane Sarközy de Nagy Bócsa (Județul Bács-Kiskun, Ungaria), fostul Președinte al Republicii Franceze  a fost și va ramâne, fără nicio îndoiala, una dintre marile figuri emblematice ale lumii politice franceze și internaționale, contemporane. Un adevărat nonconformist, un reformator, normalizator și simplificator" (Luca Niculescu, Red. Șef RFI România), Nicolas Sarkozy (de Nagy Bócsa, n.1955) este primul Președinte al celei de-a V-a Republici Franceze (2007–2012, avocat, fost membru și președinte al partidului UMP–Uniunea  pentru Majoritatea Prezidențială, devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Populară, partid de centru dreapta–dreapta, cu ideologie de: liberalism, conservatorism, liberal-conservatorism, democrație creștină) care a „sfidat" din plin legile nescrise ale acesteia („codul" nescris tradițional de deontologie prezidențial), respectat cu strictețe de către toți predecesorii acestuia: Charles de Gaulle (militar–general de armată, în funcție între 1958–1969, președinte–fondator al celei de a V-a Republici franceze, precum și al partidelor politice de dreapta, cu idelogie gaulle-istă,  RPF–Adunarea Poporului Francez, fondat în 1947 și UNR–Uniunea pentru Nouă Republică, fondată în 1958, devenită din 1967  UDR–Uniunea Democraților pentru Republică/1968–1974); Georges Pompidou (profesor universitar, în funcție între 1969–1974, cel de-al 2-lea presedinte al celei de-a V-a Republici, fost membru al partidelor UNR, UDR, respectiv, UNR–UDT/Uniunea Democraților pentru Republică–Uniunea Democratică a Muncii/1962–1967); Valéry Giscard d'Estaing/VGE (inginer, inspector de finanțe, în funcție între 1974–1981,  cel de-al 3-le presedinte al celei de-a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de centru dreapta, cu ideologie de centru-dreapta: CNIP–Centrul Național al Independenților și al Țăranilor, 1952–1962, RI–Republicani  Independenți, 1962–1966 partid devenit FNRI–Federația  Națională a Republicanilor Independenți între 1966–1977; PR–Partidul  Republican/1977–1978; UDF-PR–Uniunea  pentru Democrația Franceză-Partidul Republican/1978-1995, devenit UDF între 1995-2002, când a fost integrat în UMP, conservatorism, social-liberalism, democrație creștină, patriotism, tradiționalism); François Mitterrand (avocat, editor de prsă, în funcție între 1981-1995, cel de-al 4-lea presedinte al celei de a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de stânga: UDSR–Uniunea  Democratică și Socialistă a Rezistenței/1946-1965; CIR–Convenția Instituțiilor Republicane/1965–1971; PS–Partidul  Socialist, 1971–1995) și  Jacques Chirac (înalt funcționar al statului, în funcție între 1995-2007, reprezentant al partidelor politice gaulle-iste UNR/1968–1971; UDR/1971-1976; RPR–Adunarea  pentru Republică/1976–1995, scindat din UDF, integrat în 2002, în UMP). Dar și de către succesorii săi, François Hollande (înalt funcționar al statului, avocat, în funcție între 2012 –2017, PS–Partidul Socialist/din 1979, primul secretar între 1998– 2007), respectiv, Emanuel Macron (înalt funcționar al statului, inspector de finanțe și consilier bancar de afaceri, în funcție din 2017, o altă mare promisiune a reformelor franceze, membru PS între 2006-2009, fondator al partidului EM/LREM–La  Republique en Marche în 2016, care aparent este fără un program politic de „culoare” – de stânga sau de dreapta, cu o ideologie destul de ambiguă: „mergem, înainte și sinuos, între stânga și dreapta, apoi, mai vedem pe parcurs cum evoluează societatea"). Notă. A se vedea pentru detalii și lucrările autorului Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle”, „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea I: OAS – Organizația Armată Secretă, puciul generalilor de la Alger, dosarul Bazooka, atentatul de la Pont-sur-Seine) Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle” „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea II: Charlotte Corday de la Petit–Clamart, Mont Faron)

În 1959, cu 6 decenii în urma, dupa instituirea celei de-a V-a Republici franceze, Franta va renaste din „propria-i cenusa”,  dar fondatorul acesteia, comandantul istoric–legendar  Generalul  Charles de Gaulle, „cel mai ilustru dintre francezi”, va trebui sa faca fata mai multor tentative de atentate (atacuri) teroriste care aveau ca scop înlaturarea lui de la putere (din functia suprema a statului), în care a fost ales, prin vot, democratic, pe 21 decembrie 1958. Instaurarea celei de a V-a Republici franceze si revenirea în fruntea acesteia (dupa o absenta de 13 ani), ca presedinte de stat, a legendarului comandant istoric Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului sau René Coty (1882–1962, în functie între 1954–1959), care va si demisiona în favoarea acestuia, anii 1960 reprezinta în istoria Frantei, anii revolutionari care vor avea ca efect schimbari radicale în toate sectoarele  (domeniile) vietii umane (mai ales dupa revoltele nationale de mare anvergura ale organizatiilor sindicale, studentesti si de tineret, din mai 1968). Atât pe plan ideologic, social–politic si economic, cât si pe plan intelectual, cultural–artistic si sexual.   Este vorba, cu precadere, de modernizarea economiei nationale (a industriei si a agriculturii), a sistemului economic (financiar – bancar), a sistemului de sanatate si protectie sociala, a învatamântului si a cercetarii, a institutiilor religioase si în special a bisericii catolice (totalitatea credincioșilor uniți prin crezul apostolic și sfintele taine sub autoritatea papei și a episcopilor aflați în comuniune cu el),  dar si de interzicerea oficiala a rasismului si a homofobiei.Dar  înainte de toate, începutul deceniul 7 este marcat profund, de politica „decolonizarii” teritoriilor franceze din Africa de Nord (Magreb) si Africa Centrala (Subsahariana), careia noul presedinte Charles de Gaulle (ales pe 21 decembrie 1958 si intrat în functie pe 9 ianuarie 1959), favorabil, va generera, la nivel national, o serie de conflicte (mai mult sau mai putin antagoniste, de mai mare sau mai mica anvergura), atât între partidele politice franceze (parlamentare sau nu) cât si în cadrul societatii civile. Între cei care sustin politica decolonizarii presedintelui si cei care sunt împotriva acesteia, în special, datorita pierderii influentei (uriase) franceze pe continentul african. Istoria însa nu iarta si are propriul sau curs (mai mult sau mai putin natural), benefica unora si defavorabila altora.Instalat în fruntea Statului Francez dupa o absenta de 13 ani, Generalul Charles  de Gaulle (decedat în urma unei rupturi de anevrism pe 9 noiembrie 1970) este considerat unul dintre cei mai mari eroi ai Frantei din istoria tuturor timpurilor (cel mai mare, dupa majoritatea istoricilor), ca fondator al celei de-a 5-a Republici Francze în 1958 (adica, al Frantei moderne) dar si ca autoritate suprema a Frantei libere în timpul ocupatiei germane si în primii ani postbelici (timp de 7 ani–atunci, echivalentul unui mandat prezidenmtial francez): Seful Frantei Libere (18 iunie 1940–1 august 1943), Presedintele Comitetului National Francez (24 septembrie 1941–3 iunie 1943), Presedintele Comitetului Francez de Eliberare Nationala (1 iunie 1943–3 iunie 1944), Seful Statului si al Guvernului Provizoriu Provizoriu al Republicii Franceze (3 iunie 1944–27 octombrie 1946), dupa ce ultimul presedinte al celei de a IV –Republici, René Coty (1882–1962, în functie, între 1954 –1959), considerând-l  „cel mai ilustru dintre francezi”, îl numeste Ministru al Apararii si presedinte al Consiliul de Ministri – Prim–ministru al Guvernului (1958–1959), iar ulterior (în 1962), demisioneaza în favoarea acestuia din functia suprema a statului.

Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”.  Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. În sfârsit, revenind acum la Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky.„Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. Carbone si Spirito, împreuna cu Antoine Guérini, ar fi fost implicati si în proiectul de asasinare la Marsilia, al lui JFK (John Fitzgerald Kennedy/20 ianuarie 1961–22 noiembrie 1963, cel de-al 35-lea Presedinte al SUA), în contul mafiei americane, prin recrutarea asasinului Christian David („Le Beau Serge”/n.1930), membru al miscarii gaulle-iste SAC [Serviciul de Actiune Civica – un fel de Politie Paralela, în activitate legala între 1960-1981, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)] la comanda lui Carlos Marcello (Calogero Minacori/1910-1963, criminal si traficant de droguri italo–american din Louisiana, originar din Sicilia, imigrat cu parintii în SUA dupa putin timp de la nasterea sa la New Orleans), Santo Trafficante Jr. (1914-1987, mafiot american, membru al familiei de mafioti italo – americani de la Tampa  implicat în „Pizza Connexion”/1974-1985, din Florida care succede retelei „French Connexion”), Salvatore Giancana (Sam Giancana/Momo/Mooney-„Sam the Cigar, Sammy/1907-1975, gangster american, fiul unui imigrant italian de origine siciliana, care si-a facut ucenicia în cadrul Forty-Two Gang, o banda de raufacatori adolescenti la Chicago aflata sub directia lui Joseph Esposito, colaborator al CIA si al Clanului Kennedy, dar si amantul unei metrese al lui JFK) si a lui James Riddle Hoffa (n.1913, sindicalist american cu origini olandeze, condamnat la 15 ani de recluziune criminala în 1967 pentru coruptie si spalare de bani a mafiei italo-americane din Chicago, gratiat în 1971 de catre Presedintele Richard Nixon/1913-1994, în functie între 1969-1974, disparut în 1975 si declarat mort, oficial, pe 30 iulie 1982, membru al International Brotherhood of Teamsters – Sindicatul soferilor de camioane de cursa lunga nordamericani, fondat în 1903, cu cca 1,4 milioane de aderenti în SUA si Canada – condus din 1998 de catre fiul sau James P. Hoffa/n.1941). Amintesc aici si faptul ca în timpul Regimului de la Vichy (1940–1944), Carbone si Spirito vor adera la Gestapoul German în Franta (La Carlingue) pe care îl vor sustine în invazia „Zonei Libere” (noiembrie 1942) de catre armatele germane (ale celui de-al 3-lea Reich/1933-1945 fondat de catre Adolf Hitler/1889–1945) si italienesti (ale lui Benito Mussolini/1883–1945), cunoscuta sub numele de „Operatiunea Anton”, ceea ce la va perimite sa comita si o serie de infractiuni politico–financiare de tip mafiot fara dificultati (extorcare de fonduri, percepere de taxe de protectie, santaj, prostitutie, etc.). Carbone, moare pe 16 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistentei franceze (activa între 22 iunie 1940 pâna la Eliberare în 1945) contra unui tren de calatori care transporta soldati germani aflati în permisie, în timp ce Spirito, cu putin timp înainte de eliberarea Frantei (pe 8 mai 1945) se refugiaza în Spania, iar mai târziu în America Latina, de unde pleaca în SUA si va contribui pâna în anii 1960 la consolidarea celebrei retele de trafic de heroina  „French Connexion” (în „calitate” de unul dintre sefii sai internationali).  Arestat la New York, el va petrece 2 ani într-o închisoare în Atlanta, dupa care este expulzat si extradat în Franta, unde urma sa fie judecat pentru colaborationism (colaborare) cu Regimul de la Vichy, dar acest proces nu se va mai tine. Cel de-al 3-lea posibil asasin, arestat de catre Inspectorul sef Pierre Bonny, pentru a fi  implicat în asasinarea  judecatorului Albert Prince, Gaëtan L’Herbon („Baron de Lussats”/1888–1962), un gangster originar din Monaco (de unde „migreaza”  în Italia, apoi în Franta, la Nisa, iar ulterior la Londra, unde îsi face „ucenecia” ca barman în cafenele si berarii, venind în contact cu diferite personaje, mai mult sau mai putin „remarcabile”, ale infractionalitatii criminale si a crimei organizate corsicane, pentru ca din 1906 sa se stabileasca la Paris, în cartierul Montmartre (frecventat atunci, cu precadere, de catre membri diferitelor retele ale crimei organizate), este si acesta un personaj, cu o biografie, mai mult decât „turbulenta”.Angajadu-se (voluntar) în Primul Razboi Mondial (1914-1918), în 1920 revine la Paris si devine în 1927 proprietarul restaurantului „Grand Capitole" (un local de noapte), iar în 1929 al localului „Grand Duc" (local tot „nocturn”, pentru cei „invertiti”), între timp fiind însarcinat si cu securitatea Printului Charles II al României (Carol II/1893–1953 ), fiu al lui Ferdinand I (1865–1927) si al lui Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha (1875–1938), Rege al României între 1930-1940 si a lui Henry Torrès (1891–1966), deputat al Departamentului Alpes Maritimes (1932–1936) si senator al Departamentului Seine (Paris/1948–1958), din partea Republicanilor sociali (RS) care sustineau în perioada 1956–1958 actiunile Generalului Charles de Gaulle (1890–1970, presedinte al Republicii Franceze între 1959–1969, Presedinte al Consiliul de Ministri si Ministru al Apararii  între 1958 – 1959). În 1928 este însarcinat si cu apararea legitimitatii Principatului Monaco, iar în 1932 si cu campania municipala a acestuia. Dupa asasinarea misterioasa a lui Albert Prince în 1934, în care Bonny banuieste ca ar fi fost implicat, el este inculpat si încarcerat pentru comercializare de timbre fiscale furate (si falsificate), respectiv, pentru accidentarea din culpa a unui functionar municipal (de la salubritate). În 1937 se va stabili la Nisa si va instala o serie de echipamente de Slot machine  (jocuri mecanice–electronice–video)  în  Monaco, unde moare în 1962. Din investigatiile pe care le-am efectuat în dosar, ar reiesi ca Baronul ar fi fost cel care i-ar fi contactat pe Carbone si Spirito pentru a-l lichida pe judecatorul de instructie Prince Albert. Si tot el ar fi fost însarcinat cu supravegherea derularii evenimentelor. Sa revenim acum la montajele financiare frauduloase americane din zilele noastre, care si ele au zguduit profund, din temelii, atât economia cât si democratia acestei tari, dar care au avut un puternic „ecou” economico– financiar, deosebit de distructiv, în întreaga lume, inclusiv, în Europa. Ambele din perioada The Great Recession (2007– 2012), „Afacerea Madoff” (în 2008), iar cealalta „Afacerea Stanford” („Micul Madoff”, în 2009). Prima este legata de numele omului de afaceri american evreu, originar din cartierul Queens al New Yorkului, Bernard Lawrence Madoff  („Bernie”/n.1938), Presedinte–Fondator al societatii de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, deosebit de activa în NASD (National Association of Securities Dealers–Asociatia Nationala Americana a Agentilor de Schimb) care în 1971 creaza NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations), o bursa de valori tehnologice (1990–1991) aflata astazi pe locul secund al pietii de actiuni (financiare) în SUA, respectiv, la NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street, principala platforma de schimburi a Bursei de la New York (cea mai mare bursa de valori din SUA si din lume) care apartinea între 2007–2013 grupului NYSE Euronext, rezultat prin fuziunea dintre Euronext (piata bursiera a Zonei Euro din Amsterdam cu o capitalizare de cca 3.000 Md€) si Archipelago Holdings, iar din 13 noiembrie 2013 se afla sub controlul IntercontinentalExchange – o piata bursiera bazata în Atlanta, fondata în 2000. Astfel, putem face o idee despre grandoarea (amploarea, dimensiunea) afacerii Madoff  (având la baza Bernard L. Madoff Investment Securities LLC), care utilizând Algoritmul (Schema, Lantul, Piramida) Ponzi timp de 48 de ani, între 1960, respectiv, criza bancara si financiara din 2008 – caracterizata prin liquidity crisis si soldata cu stock market crash în toamna anului 2008 (cea de-a 2 a faza a crizei financiare din perioada 2007–2010, dupa subprime mortgage crisis din vara anului 2007), a reusit sa escrocheze societatea civila americana cu cca 60-65Md$US (aproximativ, ½ din PIB-ul României). Mentinez aici si faptul ca dupa ce  Bernard L. Madoff Investment Securities LLC  devine una dintre principalele societati de investitii în NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street si una dintre primele 5 ale NASD (National Association of Securities Dealers), „Bernie”, devine, printre altele, între 1990–1993, chiar si presedintele NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) si cel putin aparent, parea a fi un inovator („revolutionar”) în cadrul burssei de valori electronice. Arestat  pe 12 decembrie 2008, dupa the stock market crash (si ca urmare a efectelor acesteia), pe 29 iunie 2009, Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” pentru toate acuzatiile care i-au fost aduse, va fi condamnat de catre un Grand Jury (compus din 23 de jurati)  al  Tribunalului Statului New York, la 150 de ani de recluziune criminala (sanctiune penala maxima prevazuta prin lege). Fara sa fi facut Apel la sentinta, Madoff  îsi executa pedeapsa cu numarul matricol n°61727-054 la FCCB (Federal Correctional Complex din Butner) din Carolina de Nord, cel mai mare centru medical al Biroului Federal al închisorilor americane (care o si gestioneaza), alaturi de alti 3.489 de detinuti masculini (pentru o capacitate totala de cca 5.000 de locuri). Cunoscuta si sub numele de „Tabara pufoasa" (având în vedere personalitatile remarcabile ale mediului infractional criminal, care sunt încarcerate aici, printre care si: „Jonathan Pollard, fost analist la CIA, condamnat pentru spionaj în favoarea Israelului; Carmine Persico, padrino istoric al familiei mafiote Colombo din New York; Omar Ab-Rahman, Seicul egiptean care ar fi comandidtat atentatul contra World Trade Center în 1993; Joseph Testa, celebru killer al mafiei, al familiei Gambino de la New York–unul  dintre cele 5 familii mafiote, cele mai reputate din New York, etc.), FCCB, este o închisoare „medicala” fara gratii la ferestre, care seamana mai mult cu o „tabara americana cu vaste spatii verzi, cu sali de gimnastica, cu biblioteca si mese de biliard, sauna, o capela, etc”, în care sunt „retinuti” (privati doar de libertate de „deplasare la distanta”) „câini de rasa” (cu „lesa la gât”), printre altii si o serie de fosti infractori bogati.Ca urmare al dezastrului financiar provocat de catre Madoff (cel mai mare din  istoria SUA,  având la baza o escrocherie bazata pe un montaj financiar fraudulos), pe 11 decembrie 2010, unul dintre baietii sai Mark Madoff, implicat  si el într-o oarecare masura în afacerile financiar–bancare ale tatalui sau, este descoperit spânzurat în apartamentul sau din Manhattan. Este cel de-al 2-lea caz de siuncidere în acest dosar, dupa cea a omului de afaceri francez René-Thierry Magon de La Villehuchet (1943–2008, fost membru al celebrului club nautic NYYC–New York Yacht Club), care se siuncide (taiându-si venele) pe 22 decembrie 2008 (dupa arestarea lui Bernard Madoff pe 12 decembrie), în biroul sau de pe Madison Avenue (din centrul Manattan-ului) la New York, care, prin investitiile personale (prin intermediul societatii sale Access International Advisors), în nebuloasa piramidala de tip Ponzi a lui Madoff, a pierdut cca 1,4Md$US (dintr-un total de investitii de cca 3Md$US, pe care i-a gestionat si  care au participat si alte societati importante, ca Lux Alpha cu o investie de cca 825Mil$US). Dar nu numai La Villehuchet a fost un „big looser”  în piramida financiara de tip Ponzi a lui Bernie, dar si celebrul producator, regizor si scenarist Steven Spielberg (The Entertainment Kin/n.1946, distins cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Knight Commander of the Order of the British Empire, Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor, Knight Commander's Cross of the Order of Merit of the Federal Republic of Germany, etc., respectiv, cu numeroase premii cinematografice, printre care si de 3 ori cu Premiul Oscar, „pentru cea mai buna regie” – de 2 ori  si „cel mai bun film”, Premiul Sindicatului American al Regizorilor, etc.). Printre marii perdanti se numara si reputate institutii financiare (americane, japoneze, elvetiene, spaniole, franceze, britanice, etc.) sau fundatii de renume, printre care si cea a Laureatului Premiului Nobel pentru Pace în 1986 Eliezer Wiesel (1928–2016, supravietuitor al lagarelor de concentrare naziste Auschwitz si Buchenwald, absolvent al Facultatii de Litere a Universitatii Paris–Sorbonne, profesor universitar, erudit al iudaismului, scriitor în limbile franceza, englezan idiș și ebraică, filosof si militant politic evreu – naturalizat  merican în 1963 – de origine româna, membru al Academiilor Americane de Arte si Litere, respectiv, de Arte si Stiinte,  distins cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare si Knight Commander of the Order of the British Empire, cu Medalia de Aur al Congresului American, respectiv, Medalia Prezidentiala a Libertatii), unul dintre fondatorii în 1993 al fundatiei USHMM (United States Holocaust Memorial Museum) si Doctor Honoris Causa a peste 100 de universitati,  printre care, cele mai renumite: Harvard, Yele, Stanford, Cambridge, Princeton, Columbia, Oxford, Normale Sup (ENS–Scoala Normala Superioara), Sorbonne (astazi, Université Paris 1/Panthéon – Sorbonne), Universitatea ebraica din Irusalim, etc.  Cele mai mar pierderi (peste 1 Md$US) au fost înregistrate de catre institutiile financiar bancare: Fairfield Greenwich Advisors (cca 7,50Md$US), Kingate Management (cca 3,50Md$US), Tremont Capital Management    (3,30Md$US), Banco Santander            (3,10$US), Medici Finanz (Bank Medici din 2003, cca 2,10Md$US), Ascot Partners    (cca 1,80$US), Access International Advisors si Fortis Bank Nederland (cca 1,40Md$US), UBP (Union Bancaire Privée, specializata în gestiunea averilor fondata în 1969  de catre Edgar de Picciotto, dispunând de un capital de cca 125,3 Md CHF/130Md$US) si HSBC[1] (cea mai mare banca uropeană din punctul de vedere al capitalizării, înfiinţată în anul 1865 la Hong Kong şi Shanghai sub numele  de „The Hongkong and Shanghai Banking Corporation Limited”, de către scoţianul Thomas Sutherland, pentru a finanţa Extremul Orient), cca 1,00Md$US, fiecare.Între 100Mil$US–1 Md$US: Ruth and Carl J. Shapiro Family Foundation, RBS (Royal Bank of Scotland), Management Consulting Group PLC, BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria), Man Group PLC, Reichmuth & Co., Nomura Holdings, Maxam Capital Management, EIM SA EIM (Privately Owned Investment Manager). Alti cca 23 de potentialoi clienti ar fi pierdut sume cuprinse între 1– 100Mil$US. Pe 20 februarie 2009 lichidatorul judiciar Lee S. Richards al Bernard Madoff Investment Securities LLC (numit de catre Judecatorul Federal Louis L. Stanton), ar fi recuperat 650Mil$US, iar pe 17 decembrie 2010, alte 10Md$US ar fi fost recuperate de catre autoritatile americane, dintre care cca 7,2Md$US ar fi apartinut lui Jeffry M. Picower (1942–2009) un fost investitor american implicat în scandalul escrocheriei Madoff. Conform unor documente apartinând New York Times, s-ar parea ca pâna în prerent, cca 720.000 de investitori (în afara SUA) ar fi fost rambursati de catre bancile implicate în cea mai mare escrocherie a acestui secol (cel putin, pâna în prezent). Printre institutiile financiar–bancare franceze care au avut pierderi importante putem mentiona: Natixis SA (cca 450Mil€), BNP Paribas (cca 350Mol€), AXA (cca 100 mil€), Dexia (cca 85 Mil€), iar Crédit Agricole, Groupama si Société Générale, fiecare cu cca 10Mil€, în timp ce pierderile micilor investitori ar fi înregistrat un prejudiciu de cca 40Mil€. În sfârsit, nici celalalt fiu al lui Madoff, Andrew Madoff, care nu a fost implicat în afacerile tatalui sau, n-a fost mult mai norocos. Acesta moare de cancer limfatic pe 3 septembrie 2014.În sfârsit, pe 20 decembrie 2012, Peter Madoff  (n.1945), fratele lui Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” ca de altfel si fratele sau Bernard (în 2009) este condamnat si el, la 10 ani de închisoare pentru falsificarea conturilor societatii de investitii familiale Medoff, în cadrul caruia era angajat (salariat) în calitate de „gardian al conturilor”, precum si la confiscarea integrala a averii (în valoare de câteva miliarde de dolari US), conform Procurorului de Manhattan Preet Bharara, respectiv, Judecatorului Laura Taylor Swain. De altfel, contra lui Petrer Madoff (care lucrat timp de peste 3 decenii cu fratele sau Bernard Madoff, doua acuzatii grave au fost formulate: „complot la frauda financiara” datorita „declaratiilor false facute investitorilor si autoritatilor de la SEC ( Securities & Exchange Commission („Jandarmii Bursei” de pe Wall Street) si „falsificarii dosarelor”, respectiv, „inducerea în aroarea a IRS” (Serviciul Impozitelor Americane). Fiul lui Ralph Madoff (1910–1972, instalator de meserie, devenit agent de schimb) si Sylvia Muntner (1911–1974), descendenti din parinti evrei imigranti în SUA (cu origini în Polonia, România si Autsria), dupa obtinerea diplomei de bacalaureat în 1956 la Far Rockaway High School, Bernard Madoff frecventeaza un an Universitatea din Alamama. Devenind membru al Fraternitatii Sigma Tau Alpha Mu, acesta obtine licenta în stiinte politice la Hofstra College în 1960, pentru ca începând din 1961 sa înceapa sa studieze dreptul la Brooklyn Law School, pe care, ulterior, îl abandoneaza. În ciuda unei calificari profesionale si a unor studii superioare, reusite (mai mult sau mai putin aprofundate), Madoff debuteaza în „viata activa” înca în perioada studiilor ca instructor de natatie în Long Island, pentru ca în 1960, în calitate de „întreprinzator autodidact”, sa-si creeze propria societate de investitii cu 5.000$US. Peste 48 de ani, în 2008, în momentul arestarii sale, când fondul sau de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC a pierdut deja 50Md$US, „Bernie” (care gestiona înca cca 17,5 Md$US, corespunzând fondurilor a cca 17–20 de depunatori) poseda mai multe proprietati luxoase la New York si în regiunea sa urbana (la Roslyn si la Montauk), precum si a un apartament în Mahattan, estimat la cca 5,5Mil$US. Dar Bernie avea proprietati somptuoase si în afara Statului New York, la Palm Beach în Florida, la Antibe (regiunea urbana Cannes) pe Coasta de Azur, iar în calitatea sa de membru al Palm Beach Country Club, el era si proprietarul unui avion privat, respectiv, a mai multor iahturi (nave sportive sau de agrement), printre care si unul deosebit, Bull. Interesant este si faptul ca daca în primele 3 decenii de „întreprinzator autodidact” (1960–1990), Madoff, ar mai fi facut, totusi, si investitii reale (mai mult sau mai putin profitabile), iar în calitatea sa de gestionar de hedge funds (fondri speculative, alternative, de arbitraj, etc.), el promitea investitorilor sai o dobânda anuala cuprinsa între 8–12% la început, ajungând, ulterior pâna 16-17% (ceea ce reusea „sa si acopere”), în ultimele 2 decenii de activitate (1990-2008), el ar fi renuntat si la acestea. Conform unor documente al FBI, Bernie ar fi recunoscut pe 11 decembrie în fata propriei sale familii ca n-ar fi (re)investit niciodata niciun cent din banii investitorilor sai. Cu alte cuvinte, fondul sau de investitii de invesitii (de tip, priramidal – Ponzi), Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, ar fi fost întretinuta, în exclusivitate, ca de altfel si propriile sale „cheltuieli” familiale, numai din fondurile depunatorilor. Ca urmare, arestat pe 12 decmbrie, Bernie, este repus în libertate contra unei cautiuni de 10Mil$US. Peste exact 3 luni, el va pleda „cupabil” (vinovat) în fata „marelui juriu” (Grand Jury) al tribunalului Statului New York, iar verdictul în procesul sau urma sa fie pronuntat pe 16 iunie 2009.Dar între timp, Irving H. Picard (n.1941, absolvent al facultatii de Drept a Universitatii din Boston, membru al Baroului de avocati din New York din 1982, partener al Cabinetului de avocati Baker Hostetler - American law firm founded in 1916) numit de catre Judecatorul de District Lawrence McKenna, noul administrator judiciar în dosarul lui Bernie, va depune plângere contra acestuia, pentru recuperarea a cca 10Md$US virate de catre Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, diferitelor institutii financiar – bancare carora le era dator, iar în ziua în care urma anuntarea sentintei, acesta primeste (surprins) 8.848 de plângeri legate de 3.565 de conturi ale fondului de investitii Madoff, motiv pentru care sentina va fi anutata doar pe 29 iunie 2009. Cum Bernie nu va face apel, sentinta de condamnare a lui la 150 de ani de recluziune criminala (maxima, conform legii), cu confiscarea integrala a averii acestuia, ramâne definitiva. Merita sa subliniez aici faptul ca Picard, însarcinat cu lichidarea judiciara  a societatii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, estima ca cca 2.000 de persoane fizice sau morale (juridice) ar fi realizat câstiguri importante gratie fondului de investii al lui Bernie si acuza cca 1.000 de persoane ca ar fi fost complicele lui (mai mult sau mai putin) într-o forma activa sau pasiva. Acesta reclama suma de 6,4Md$US celei mai mari banci americane JPMorgan Chase & Co. cu sediul social la New York si cu cele comercial– bancare la Chicago (având o capitalizare de cca 410Md$US si o cifra de afaceri de cca 103Md$US, respectiv, un rezultat net de cca 25Md$US, cu active în valoare de cca 2.513 Md$US, realizat prin intermediul celor cca 235.000 de salariati în 60 de tari), principala banca al fondului de investii al Lui Bernard Madoff, un holding financiar creat pentru prima data în 1799 si (re)fondat în ianuarie 2001 prin fuziunea dintre Chase Manhattan Bank (1954–1976, banuita de catre FBI ca ar fi fost o banca colaborationista cu cel de-al 3-lea Reich/fondat pe 1 septembrie 1799 de catre Aaron Burr Jr./1756–1836, fost cel de-al 3-lea Vicepresedinte al SUA/4 martie 1801–4 martie 1805, sub numele de Bank of the Manhattan Company situat pe Wall Street n°40 pâna în 1877, devenita Chase National Bank/1877–1954 sub directia lui John Thompson/1802– 1891, atunci Secretar de Stat al Trezoreriei si Salmon Portland Chase/1808–1873, un abolitionist convins, fost Senator si Guvernator al Statului Ohio în timpul Războiului de Secesiune–Razboiul Civil American/12 aprilie 1861–9 aprilie 1865, iar ulterior, secretar al Trezoreriei celui de-al 16-lea Presedinte al SUA, Abraham Lincoln/ 4 martie 1861–15 aprilie 1865 si Presedinte al Curtii Supreme) si J.P. Morgan & Co., banca americana de investitii fondata în 1871, printre altii de catre bancherul si omul de afaceri Junius Spencer Morgan/1813–1890 casatorit cu  Juliet Pierpont/1816–1884, parintii celebrului bancher si colectionar de arta  John Pierpont Morgan/1837–1913, fostul proprietar al gigantului transatlantic RMS Titanic, lansat pe 31 mai 1911, pus în functiune pe 10 aprilie 1912 si scufundat în noaptea de 14–15 aprilie în Oceanul Atlantic). Tot Picard, reclama 9Md$US bancii HSBC (din Hong Kong) si 2,5Md$US bancii elvetiene UBS Group[2] (societate de servicii financiare cu sediile la Basel şi Zurich şi rezultă din fuziunea dintre două mari bănci elveţiene private, comerciale şi de investiţii: Union de Banques Suisses şi Société de Banques Suisses, anunţată pe 8 decembrie 1997). El va depune plângere pentru suma de 425Mil$US si contra institutiilor financiar–bancare  Citigroup Inc., cu sediul la New York (membru din 17 martie 1997 al Dow Jones Industrial Average, creat pe 26 mai 1896–cel mai veche indice bursier din New York si din lume), rezultat pe 7 aprilie 1998 din fuziunea cu Travelers Group (societate pe actiuni de asigurari finantat atât din fonduri private cât si publice, creata în 1853) care cu un total de active de cca 1.800Md$US si 220.000 de salariati (respectiv, cu cca 200 milioane de clienti în 100 de tari) se plaseaza pe locul 12 pe plan modial. O alta plângere pentru 400Mil$US, contra BNP Paribas (cea mai mare banca franceza si prima banca din Zona Euro, respectiv, cel de al 5-lea grup bancar international, prezenta în 74 de tari, fondat în 1822 la Bruxelles sub numele de Société générale de Belgique, devenit Comptoir national d'escompte de Paris în 1848,  Banque de Paris et des Pays-Bas, ancêtre de Paribas în 1872, Banque nationale pour le commerce et l'industrie în 1932, BNP - Banque nationale de Paris în 1966 si în sfârsit, BNP Paribas pe 23 mai 2000), cu o capitalizare de 85Md€ si fonduri proprii de 200Md€ cu un bilant contabil de cca 2.000Md€. Si în final, contra institutiilor financiar–bancare Capital Research (The Capital Group Companies/Capital Group, unul dintre 3 cele mai mari organisme de gestionare ale fondurilor de pensii din lume, împreuna cu The Vanguard Group si Fidelity Investisment, creata în 1931 de catre  Jonathan Bell Lovelace/1895 – 1979);   ABN AMRO (banca comerciala de investitii olandeze, membra a indicelui AEX Amsterdam Exchange Index (creata în 1991 în urma fuziunii dintre ABN si AMRO Bank), cumparata pe 10 octombrie 2007 (contra sumei de 70Md€, ceam mai mare suma platita vreodata în sistemul bancar) de catre consortiul format din  Ageas (grup de asigurari belgiene creat în 1990, cu o capitalizare  de cca 7,5Md€ si fonduri proprii de cca 8,6Md€, pentru o cifra de afaceri de cca 12Md€, realizat cu cca 13.000 de salariati), RBS (Royal Bank of Scotland, fondata la Edinburgh în 1727, cu sediul în St Andrew's Square, cea mai mare banca scotiana, cea de-a 2-a în Marea Britanie si în Europa, respectiv, a 5-a în lume din punctul de vedere al capitalizarii, cu o cifra de afaceri de cca 47Md€, realizata cu un efectiv de cca 120.000 de salariati) si Santander (creata în 1857, devenita în 1999 prin fuziunea dintre Banco Santander si Banco Central Hispano, cea mai mare banca spaniola si una dintre cele mai mari europene si mondiale, cu sediul operational la Boadilla del Monte din Madrid, cu o capitalizare de cca 75Md€ si cifra de afaceri de cca 46Md€, realizat cu cca 180.000 de angajati, care opereaza în Spania, Portugalia, Germania, Marea Britanie, Brazilia, Mexic, Chile, Argentina si SUA); BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, grup bancar spaniol de origine basca prezent în 37 de state, cel de-al 2-lea brup bancar spaniol si din America Latina, care este principalul operator bancar în Mexic via filiala sa Bancomer, creat în 1999 prin fuziuna dintre Banco Bilbao Vizcaya si Banco Argentaria, ca urmare a fuziunii în 1988 dintre Banco de Bilbao si Banco de Viscaya, cu cca 35 milioane de clienti si 1,2 milioane de actionari, 7.410 de agentii bancare cu cca 98.000 de angajati si o capitalizare de cca de 57Md€); Oppenheimer Holdings Acquisition Corp (banca de investitii fondata în 1881, cu 25,5Md$US active sub gestiune); Vontobel Asset Management (banca privata elvetiana creata in 1924 de catre Jakob Vontobel); Nomura Holdings (holding financiar japonez, vreat în 1925, cu o cifra de afaceri de cca 20Md$US); Merrill Lynch & Co., Inc. (banca de investitii americane creata de catre Charles E. Merrill si  Edmund C. Lynch în 1914,  cu sediul în Manhattan, Four World Financial Center n°1, care gira active în valoare de cca 800Md$US în peste 40 de tari, cu o cifra de afaceri de cca 55Md$US, cumparata oe 15 septembrie 2008 contra sumei de 50Md$US de catre Bank of America, creata în 1929, cu o capitalizare de 235Md$US si 93Md$US cifra de afaceri, realizata cu cca 208.000 de salariati); Pictet & Cie (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare creat la Geneva pe 28 iulie 1805 de catre Jacques-Henry Mallet si Jacob-Michel-François de Candolle, cu cca 4150 de salariati si active în gestiune în valoare de cca 510MdFCH/525Md$US); Banca Lombard Odier (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare, fondat la Geneva în 1796, cu cca 2250 de salariati care gestioneaza efective bancare în valoare de cca  225MdFCH/240Md$US).Dar ulterior, Irving H. Picard a depus plângere si contra altor institutii de investitii de mai mica importanta pe piata financiara: Legacy Capital, Groupe Tremont, MassMutual Holding LLC, Notz & Stücki, Bank Hapoalim (banca isrealiana, creata în 1921, înainte de crearea Statului Israel pe 14 mai 1948), Genevalor Benbassat & Cie (societate de gestiune elvetiana), etc. Acesta banuia si pe banchera austriaca Sonja Kohn („Femeia austriaca de pe Wall Street”/n.1948, de origine poloneza, din parinti imigranti în Austria, în 1945, fosta sotia a jucatorului de tenis de masa austriac Erwin Kohn/1911 – 1994 , cu care se casatoreste în 1966, dupa care, cei 2 vor locui succesiv, la Francfurt, Milano, Zurich si New York, unde ea devine broker - agent de vânzări la Merrill Lynch din New York între 1985–1987, dupa care ea creaza societatea de investitii  Eurovaleur) ca ar fi fost complicele lui Madoff, „care timp de 20 de ani ar fi orchestrat o vasta masinatie ilegala”.În plângerea sa depusa în 2010 contra Sonja Kohn în SUA si Marea Britanie, Picard reclama acesteia suma de 9,1Md$US si înca 10,5Md$US de la banca italiana Unicredit, filiala a Austria Bank, însa aceasta este achitata în octombrie 2013 de catre Curtea Suprema britanica, care o va declara, oficial, ca victima a lui Bernard Madoff Investment Securities LLC. În concluzie, atât Medici Finanz (devenita Bank Medici în 2003), cât si Sonja Kohn, devin „victime” (oficial) ale lui Bernie Madoff. În 1994 ea revine cu familia în Europa si creaza societatea de investitii „Medici Finanz”, a carei actionar minoritar va deveni chiar si Austria Bank, pentru ca în 1998 sa creeze fondul de capital garantat „Emirates – Bank Austria”, pentru care obtine Marea Medalie de Onoare a Republicii Austria. În total, Picard ar fi depus, peste 1.000 de plângeri civile pentru un total de cca 50Md$US. În ceea ce îl priveste pe miliardarul texan Sir Robert Allen Stanford („Micul Madoff”- „Sir Allen”/n.1950, om de afaceri, filantrop si sponsor al sportului profesionist, cetean si al tarii insulare Antigua și Barbuda din estul Marii Caraibilor,   fost numit Cavaler al Commonwealth), în realitate, acesta, aflat în fruntea conglomeratului american de servicii financiare Stanford Financial Group (limited liability company, creat în 1932 si lichidat pe 17 februarie 2009, cu cca 30.000 de clienti), având sediul general la Houston (5051 Westrheimer) în Statul Texas, a fost un escroc american ca si predecesorul sau Bernie, care si-a construit impriul sau financiar „masiv” pe un sistem piramidal care utiliza Algoritmul Ponzi. Banuit de catre SEC (Securities and Exchange Commission) de escrocherie, pe 17 februarie 2009, dupa declansarea scandalului Madoff, acesta va depune o plângere contra lui „Micului Madoff” si societatii pe care o dirija Stanford Financial Group. Atunci, Magazinul Forbes evalua averea lui „Sir Allen” la cca 2,2Md$US.Arestat pe 18 iunie 2009 de catre FBI si inculpat cu 13 capete de acuzare, printre care si pentru escrocherie printr-un sistem piramidal de tip Ponzi (prin intermediul propriei sale institutii bancare Stanford International Bank– nationalizat pe 24 februarie 2009 de catre Guvenul din Antigua–insula în Antilele Mici din Marea Caraibilor, unde îsi avea sediul), el este gasit vinovat pe 6 martie 2012 si care urmare, condamnat pe 16 iunie 2012 de catre judecatorul David Hittner de la Tribunalul Districtual din Houston–Taxas (515 Rusk Avenue, Houston, Texas), la 110 ani de recluziune criminala, pentru „frauda financiara în banda organizata” („într-o asociere de reufacatori”) cu un prejudiciu de cca 7Md$US adus celor 30.000 de clienti ai sai, executându-si pedeapsa sub Register Nomber n° 35017-183 în United States Penitentiary – Coleman  I&II, un penitenciar federal de înalta siguranta (maxima securitate) din Florida (cu o capacitate de cca 3.000 de locuri), girat de catre Federal Bureau of Prisons (Biroul Federal al Închisorilor, fondat în 1930, dependent de Departamentul de Justie al SUA), aflat la cca 80km nord-vest de Orlando, cca 100km nord-est de Tampa si cca 60km sud de Ocala. Alti 2 colaboratori ai sai, acuzati de catre Procurorul Jeffrey Goldberg  de complicitate activa la escrocheria comisa de catre „Micul Madoff” (fostul Sir Robert Allen Stanford), vor fi condamnati deasemenea, pe 14 februarie 2013, în acelasi dosar, de catre judecatorul districtului, David Hittner, la câte 20 de ani recluziune criminala, fiecare. Este vorba de Gilbert Lopez Jr. (în vârsata de 70 de ani, aparat de catre Jack Zimmermann), fostul contabil-șef al uneia dintre companiile lui  Stanford si Mark Kuhrt (în vârsta de 40 de ani, aparat de catre Richard Kuniansky) fostul controlor la nivel global al Stanford Financial Group. Alți doi foști directori ai „Imperiului Stanford” – care se întindea din SUA spre America Latină și Caraibe–au fost condamnați după ce au pledat „vinovat” în dosar. Este vorba de James M. Davis, fostul șef al finanțelor în cadrul diferitelor companii facând parte din Stanford Financial Group, condamnat la 5 ani de închisoare si Laura Pendergest-Holt, fostul director de investiții al Stanford Financial Group, condamnat la 3 ani de închisoare.

Thomas CSINTA, Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și social– economice Franța (Le Parisien) Corespondență din Franța „Adevărul este că nu există adevăr....

Pentru prima oara cand am auzit de „Paco",  legionarul  (Francesco Benitez), era in iarna anului 1998 ( in zilele de 5 si 6 februarie)  la Centrul de Arest (preventiv) Aiton (Alpii franco-elvetieni), in timpul pauzei unui curs de matematici superioare pregatitoare pentru obtinerea unei diplome de invatamant superior de scurta durata (pe atunci DEUG-Diploma de Studii Universitare Generale, nivel Bac+2 ani).Erau discutii contradictorii (cel putin aparent),  purtate  dintre un alt legionar "Yoko"  (Jozef Michalek),  incarcerat preventiv (in detentie provizorie) intr-un dosar de crima pasionala, in calitate de comanditar si un  "fioros" corsican nationalist G. B. (numele caruia nu pot dezvalui), aflat tot in detentie provizorie si cercetat in 5 dosare penale de bracaje (jaf armat) de furgoane blindate. Acesta din urma i-ar fi reprosat  legionarului Yoko (in repetate randuri), ca n-ar fi procedat "corect" si ca ar fi trebuit sa faca apel la serviciile lui Paco, pentru ca adevarul sa nu fi fost descoperit niciodata.Cu alte cuvinte, Paco ar fi putut rezolva "problama" lui sentimentala, fara niciun fel de urmari sau consecinte.Din pacate insa, mediul carceral, desi este un mediu fascinant, in care majoritatea detinutilor si, in special cei condamnati la pedepse lungi de inchisoare isi (re)gasec vocatia, este si un mediu pervers care geme de tot felul de pericole, care iti pun viata in pericol, daca esti prea curios si pui intrebari care nu tin de natura cursului pe care il predai !Este si motivul pentru care, pe atunci, nu mi-am permis sa-mi pun niciun fel de intrebari si nici altora, cu toate ca istoria amoroasa a lui Yoko, cu finalul sau dramatic, a devenit celebra intre timp si mijloacele mas-media nu incetau sa o faca cunoscuta lumii pe acesta.In acest context, cel putin la inceput, parea ca o relatie de incredere s-ar fi instaurat intre mine, Michalek si G. B., ceea ce m-a ajutat si deterimant sa fac eforturi (cat se poate de discret) pentru a intelege (neoficial), in cadrul unori cursuri de matematici superioare, psihosociologia unei crime diabolice, pasionale (pregatite minutios, cu diferite moduri operatoare) respectiv, comiterea unori jafuri armate bine organizate (cu arme de razboi, probabil pentru sponsorizarea atentatelor teroriste ale separatistilor din Corsica) in care cei din jur, aflati la locul evenimentelor, intamplator, erau intr-o stare de gratie !

Condamnat la RCV (Recluziune Criminala pe Viata-inchisoare pe viata) in iunie 2006 pentru asasinarea a cinci membri al familiei Flactif in aprilie 2003, David Hotyat, principalul inculpat in dosar,...