Etichetă: Charlotte Corday

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curte cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte de drept comun au fost ghilotinați în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René Pons (în vârstă de 54 de ani), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. https://www.youtube.com/watch?v=CVn6dYQA5xM La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. (....)

Ca urmare a răpirii, pe 23 ianuarie 1978, al baronului Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), prieten intim al președintelui Franței în exercițiu, Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în funcție între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotoliul no16) și nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias și om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 și dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferată și al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946), respectiv, al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, PDG (Președinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider, viitorul grup Schneider Electric SE (grup industrial francez de dimensiune (talie) internațională, creat între 2-4 decembrie 1871), pentru eliberarea acestuia, o celulă de criză este formată independent de instituțiile guvernamentale ale statului, compus din  René Engen (n02 al grupului industrial și patronul prin interim), Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, că apărător benevol al celor condamnați la moarte și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța sub președinția primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988 și consultant în elaborarea constituției românesti post-decembriste), respectiv, Max Fernet (1910–1997, polițist francez, fost director al PJ[1]Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”. Pentru că, din motive de precauție și securitate, polițiștii, vor să evite, cu orice preț, că familia baronului să între în contact și să negocieze cu răpitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d'Estaing), prin intermediul miniștrilor săi, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în funcție între 1977 –1981) și al Justiției Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat și scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în funcție între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educației naționale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetării științifice, al problemelor nucleare și spațiale/1966–1967, ministrul informației/1962–1966 și ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a și instaurat „situația (specială) de criză” care trebuia gestionată în „condiții optime”, astfel încât, viață baronului să nu  fie pusă în pericol. Édouard-Jean Empain (Wado) este răpit pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), din față domiciliului sau parizian, aflat pe Foch Avenue no 33 în sectorul n016 (lung de cca 1.300m și larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile și porte Dauphine/place du Măréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle și Arc de Triomphe, după ce vehicului de serviciu al acesta (condus de șoferul sau Jean Denis–în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare). După blocarea vehiculului baronului, 3 răpitori (cagulati) înarmati coboară din furgonetă și îl urcă pe baron (amenințat cu arme de foc) forțat în acesată (în care alte 3 persoane vor fi prezente), după ce îi pun cătușe și o cagulă în cap (pentru a-i acoperi față), spunându-i : „dacă nu ne asculți te lichidăm”. Primul mesaj din partea răpitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei următoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populară), revendicăm răpirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarășilor noștri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urmă și alți (mari) patroni francezi” (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminală a PJ). În sfârsit, această pistă indicată de către răpitori (aparent, de natură politică) s-ar fi dovedit, destul de rapid, falsă, cu atât mai mult cu cât după 36h00 de la răpirea baronului ei se vor manifestă și vor anunță familia acestuia, telefonic de la o banca (de pe stradă Anjou din sectorul 8), aflată în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider. În mesajul lor scurt, aceștia îl vor trimite pe René Engen (însotit de către membri ai Brigăzii Criminale) la Gare de Lyon (astăzi, gara TGV –tren de mare viteză, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din căsuța no 595, care avea că scop să probeze faptul că baronul este în viață și că el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”. De fapt, este Patricia Empain (față cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea  acces la căsuța și care o va deschide în prezența lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Națională) a baronului, o scrisoare (după dictare) a acestuia către soția să Silvana (născută Bettuzzi), și în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite mărimi, de către mai multe persoane, etc.), al cărui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era menționată suma necesară răscumpărării baronului: 80MFfr (astăzi, echivalentul a cca 60M€). Din contra, pentru a proba că nu glumesc și sunt mai mult decât determinați, în plic mai era și un „pachețel” (un flacon de formaldehidă/aldehidă metilică sau aldehidă formică - soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formulă chimică este H2CO sau CH2O), care conținea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain! Răpitorii vor menționa și faptul (sub formă de postum scriptum) că dacă banii nu vor fi plătiți în timp util (adică, conform indicațiilor lor), vor urmă și alte mesaje, cu alte pachetele, continând alte bucăți din corpul baronului. Timp de 6 zile, aceștia nu se vor (mai) manifestă sub nicio formă, ceea ce va crește tensiunea în familia Empain dar și în cadrul instituțiilor ministeriale ale Republicii. În sfârsit, datorită scurgerilor de informații de la cei implicați în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viață privată a baronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean și  Silvana. Pentru că baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker și, oarecum, viciat de această pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, să fi fost și o sancțiune datorită lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc.  Ca urmare, mass–media începe să vehiculeze ideea că baronul ar fi pus la cale, el însusi, răpirea, pentru a face rost de banii datorați creditorilor săi. În plus, societatea civilă va descoperii, tot prin intermediul presei, și viață extraconjugală tumultuoasă a baronului, ceea ce va „avaria” și mai grav imaginea să, în față acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât și pentru opinia publică, răpitorii se vor manifestă din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de către Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie plătiți pentru răscumpărare, cu mențiunea că, sub nicio formă, poliția să nu fie implicată în „tranzacție”, pentru că în caz contrar, baronul ar putea fi executat. Mai mult decât înspăimânta, în urmă mesajului primit, familia baronului, nu previne poliția și încearca să negocieze cu răpitorii suma de plătit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi că intermediar între răpitori, familia baronului Empain și René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia că s-ar putea reuni suma de 30MFfr fără a pune în pericol situația financiară a grupului industrial. Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr. Dar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain. Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni.  În ceea ce priveste Brigada Criminală, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (n.1936, considerat un „superpolitist”  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija si unul dintre fondatorii celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale. Aceasta prima tentativa pentru plata rascumpararii esueaza. O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet's Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet's Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo). Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni.  Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d'Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician). Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza”) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday. În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d'Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti. De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris–Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie. Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane). În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L'Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera. În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alain Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalu l Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti. Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania). Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte-Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta.