Etichetă: Curte Corectionala

Pentru simplificarea procedurilor judiciare, conform legii n°2019-222 din 23 martie 2019, în cadrul noii reforme judiciare, începând cu 1 ianuarie 2020 tribunalele de Instanță (TI) și de Înaltă instanță (TGI) aflate în aceași metropolă (oraș) vor fuziuna într-un Tribunal judiciar (TJ) ale cărui competență teritorială, se rezumă, în principiu, la un departament (județ). Trbunalul de instanță (TI) aflat într-o localitate diferită de cea în care se află Tribunalul de înaltă instanță (TGI), devine o „cameră” (detașată) a Tribunanului judiciar, numit Tribunal de proximitate (TP). Astfel, TJ devine singura jurisdicție de drept comun de primă instanță în materie civilă, penală și comercială competentă pentru judecarea litigiilor nefiind atribuite altor jurisdicții, care în acest context reia în întregime (integral) competența TI și TGI indiferent de sumele implicate în litigii. În principiu, sistemul judiciar francez dispune de mai multe tipuri de tribunale sau jurisdicții. Tribunalul civil–jurisdicție civilă de primă instanță care judecă pentru prima dată litigii, desacorduri între două sau mai multe persoane (fizice sau morale/juridice). Aceste tribunale nu pronunță sancțiuni penale dar pot obliga părțile implicate în dosar la plata unor sume de bani sub formă de despăgubiri (daune) vizând un prejudiciu moral sau material. Tribunal judiciaire–jurisdicție civilă (corespunzând TGI) care judecă toate dosarele civile (conflicte de vecinătate, contracte prost executate sau neonorate, datorii neplătite etc.) care nu au fost atribuite altor tribunal, indiferent dacă valoarea litigiului este superioară sau inferioară sumei de 10.000 €, inclusiv, cele familiale (divorțuri, pensii alimentare și de întreținere, custodia copiilor etc.) și cele de succesiune. Tribunal de proximitate–juridicție civilă (corespunzând TI) care judecă litigii ale căror valoare nu depășesc suma de 5.000 € în cadrul căriuia este creat un nou judecător contencios al protecției care poate statua pe : creditul consumației, supraîndatorarea persoanelor fizice, contractul de închiriere a unei locuințe, protecția persoanelor fizice adulte (majore), expulzarea persoanelor fără drepturi de ședere etc. Tribunal prud'hommes (TPH)–jurisdicție civilă formată din judecători neprofesioniști, dar cu o vastă experiență în câmpul muncii, compusă, în egală măsură, atât din salariații cât și din angajatori, care judecă litigii individuale legate de contracte de muncă (salariu, natura contractului de muncă, ruptura contractului de muncă, sancțiuni disciplinare, contestația unei concedieri, demisii, condiții de igienă și securitate la locul de muncă, hărțuire morală sau esexuală, discriminare, nerespectarea unei promisii de angajări etc.) în sectorul privat. Tribunalul de commerț–jurisdicție civilă care judecă litigii legate de actele (activitățile) comerciale ale întreprinderilor, inclusiv, ale celor aflate în dificultate financiară (pentru redresare/lichidare judiciară), angajamentele comercianților și conflictele dintre aceștia, ale lacestora cu persoane fizice (morale) sau ale băncilor. În principiu, acesta intervine în situațiile în care prejudiciul material nu depășește 5.000 €. Tribunalul pentru arendare rurală–juridicție civilă care judecă litigii (în valoare maximă de 5.000 €) legate de conflictele din mediul rural sau periurban în care sunt implicate contractul de locație al pământului sau ale clădirilor și utilajelor agricole etc., dintre proprietar și arendaș (exploatant agricol). Toate aceste jurisdicții, se pot împărții în următoarele grupe : Jurisdicții administrative (Tribunalul administrativ, Curtea administrativă de apel, Consiliul de stat) Jurisdicțiile civile de primă instanță (Tribunal judiciar, Tribunalul de comereț, Tribunalul de prud'hommes) Jurisdicțiile penale (Tribunalul de poliție–pentru contravenții, Tribunalul corecțional–pentru delicte comise de persoane adulte sancționate cu maximun 10 ani de detenție criminală și Curtea cu Jurați–pentru crime sancționate penal cu pedepse lungi de închisoare, de la 10 ani de detenție criminală până la închisoare pe viață. Legea n°2019-222 din 23 martie 2019, introduce însă și un tribunal „intermediar” între cel Corecțional și Curtea cu Jurați, numit „Tribunal Criminal” care judecă tot crime dar mai puțin grave, sancționate penal până în 20 de ani de recluziune criminală. Completul de judecată al acestui tribunal este compus din 5 magistrați (față de 3 magistrați ai unui tribunal corecțional și a curții cu jurați, în care pe lângă cei 3 magistrați figurează și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prioma instanță și 9 jurați în apel) Jurisdicțiile de recurs (Curtea de apel, Curtea de casație) Jurisdicțiile europene (Curtea de justiție a Uniunii Europene, Curtea europeană a drepturilor omului) După cum putem constata, organizarea justiției în Franța pare destul de complicată, dar în fond și în principiu, distingem 3 tipuri de jurisdicții (administrativ, civil și penal) cu 3 grade de gravitate (tribunale de gradul 1–de primă instanță, cele de gradul 2–de apel și cele de gradul 3–curtea de casație). Numai jurisdicțiile penale pot sancționa cu amendă penală sau închisoare (cu exacutare sau cu suspendare). De fapt, noul CP din 1 martie 1994 este o moștenire al Codului Penal din 1791 (primul cod penal adoptat în timpul Revoluției franceze, între 25 septembrie–6 octombrie 1791 de către Adunarea Națională Legislativă, după adoptarea Constituției pe 3 septembrie și abrogat pe 1 ianuarie 1811) inspirat din principiile Marchizului de Gualdrasco & Villareggi Cesare Beccaria Bonesana (1738–1794, jurist, criminalist, filosof, economist și om de litere italian) și al Codului Penal Imperial din 1810 (propus de către Napoléon Bonaparte, doptat pe 12 februarie, promulgat pe 3 iunie 1810, intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1811 și abrogat pe 1 martie 1994). Merită remarcat faptul că acest nou cod imperial, reintroduce pedeapsa capitală (pedeapsa cu moartea), închisoarea pe viață și maracajul (tatuajul) pe umărul drept al condamnatului cu literele: T (la muncă silnică), TP (la muncă silnică pe viață) și F (pentru falsificatori) abolite de Codul Penal din 1791. Elementul central al unui sistem juridic de tip inchizitorial, JI își alege echipa sa de anchetatori din rândul funcționarilor Poliției Judiciare (aparținând Ministerului de Interne) sau ai militarilor Serviciului de Jandarmerie Judiciară (aparținând Ministerului Apărării Naționale), în funcție de locul infracținii, în metropole și orașe cu zonele lor metropolitane, respectiv, în zonele periurbane și ruale. Un „fals” judecător pentru că simultan dispune de două funcții complet antagoniste (dar și complementare!) cea de investigație pe de o parte și cea de jurisdicție pe de altă parte, Şacalul „vânează” suspectul „no mercy”, atacă (uzând de toate mijloacele sale legale dar și cele oficioase, aflate la limita legii) și nu-l iartă. Lipsit de indulgență, el este rareori „înțelegător” și nu „negociază”, dar nici nu-i scapă nimic din „ceea ce este omenesc”. Nu face compromisuri, iar pe avocatul apărării îl ține (foarte din scurt!) la „distanță” (mai ales de anchetă!), ca pe un ticălos–râios, făcându-l, practic, „sclavul” lui. La nevoie calcă peste cadavre în numele legii pentru descoperirea adevărului. Cu alte cuvinte, acest magistrat–judecător de instrucție (fără niciun superior pe cale ierarhică!) are, tot practic, puteri nelimitate!  Are competența (legală) de a acuza (inculpa), respectiv, de a apăra (disculpa), simultan, pe cel învinuit (acuzat)! De a decide de soarta lui (pe perioada anchetei), de a-l cerceta în libertate (sub „sechestru electronic”) sau încarcerat în detenție provizorie, în funcție de modul în care „vede” el pe cel acuzat (adică, dacă prezintă sau nu un pericol public/social), de probele incriminatorii pe care le are la dosar, de cazierul judiciar al acuzatului, de statutul său socio–profesional, etc., de ceea ce este bun (util) sau rău pentru el, de tot ceea ce este „necesar” și „suficient” pentru ca adevărul să triumfe și să fie cunoscut societății civile. Modificări esențiale vor apărea după soluționarea câtorva dosare criminale de mare anvergură care vor zgudui cea de a III-a Republică franceză (4 septembrie 1870–10 iulie 1940),  din rădăcini, printre care aș menționa conflictul social–politic Dreyfus (13 octombrie 1894–12 iulie 1906) în care căpitanul de artilerie Alfred Dreyfus (1859–1935, evreu de origine alsaciană, absolvent al prestigioasei și celebrei școli de înalte studii inginerești și militare „Polytecnique”), victimă a unei mașinații judiciare, este acuzat, inculpat și condamnat la muncă silnică pe viață, pe nedrept, pentru spionaj în favoarea Imperiului German, în timpul Republicii a III-a respectiv, dosarul politico–financiar  Stavisky (23 decembrie 1933 – 8 ianuarie 1934) în care Serge Alexandre Stavisky (1886–1934, excroc francez de origine rusă, împreună cu amanta sa  Jane Darcy (Bloch, născută Dreyfus, fostă cântăreață în perioada la Belle Époque) sunt implicați într-o serie de infracțiuni delictuale și criminale (deturnare de fonduri, falsificare de cecuri bancare, vânzare de produse inexistente, jocuri de noroc clandestine, trafic de droguri cu Turcia, înselăciune cu titluri de tresorerie, etc.) care vor declanșa o criză de stat, unul dintre cele mai mari scandaluri financiare în secolul trecut (XX). Însă, trebuie așteptată cea de a V-a Republică franceză (din 1958) instaurată de către generalul Charles de Gaulle (1890–1970, președintele Repblicii între 1959-1969), pentru ca independența justiției față de puterea politică să înceapă să se afirme, mai ales, după crearea de către Michel Debré a  Școlii naționale de magistratură, în care admiterea era supus unui concurs de admitere foarte dificil. 1995) în special, pentru infracțiuni comise contra minorilor, adică, majorarea de la 20 de ani la 30 de ani de recluziune crimială, în cazul crimelor și de la 5 ani la 10 ani de detenție criminală pentru delicte, după ce printr-o lege care datează din 3 ianuarie 1993 procedura inchizitorială este reformată acordând un rol mai important persoanelor urmărite penal și părții civile în raport cu „puterea” juridică a Ministerul public. Alte diferite reforme (nu foarte spectaculoase) au fost promulgate în legătură cu „compoziția penală” (art. 41-2 din CPP, introdus prin Legea n° 99-515 din 23 iunie 1999), care permite Procurorului Republicii să propună una sau mai multe sancțiuni penale unei persoane fizice care își recunoaște infracțiunile (delictele) comise, care pot fi acceptate sau nu de către acesta, „condamnarea imediată” (legea din 29 martie 2000, în princioiu, în cazului „flagrantului delict”) care permite trimiterea inculpatului în fața instanței și condamnarea lui, imediat după arestul preventiv de la sediul Poliției Judiciare (GAV–Garde à vue, 24h00, renuvlabil cu încă 24h00–în  cazuri de crimă de sânge, și până la 96h00 în cazurile cele mai grave, cum sunt atacurile teroriste în bandă organizată, contra siguranței naționale, etc.) O reformă de anvergură consituie Legea Élisabeth Guigou (n.1946, ministru al Justiției–PS, între 1997–2000), a „prezumpției de nevinovăție”, în timpul guvernului Lionel Jospin (2 iunie 1997–6 mai 2002) al președinției lui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) promulgată pe 15 iunie 2000 care modifică sensibil CPP și CP, în special, în ceea ce privește detenția provizorie (în timpul anchetei judiciare). Iată câteva dintre modificările (majore), cele „10 porunci” pe care le aduce Codului de procedură penală și Codului penal. Crează JLD (Judecătorul de Libertate & Detenție) pentru protejarea invinuitului (inculpatului) în fața JI (Judecătorul de Instrucție), care în cadrul unei dezbateri în contradictoriu să se poată opune încarcerării abuzive (în detenție provizorie) a acestuia ordonată de către acesta din urmă Reglementează condițiile de încarcerare a „preveniților” (cercetați penal în stare de arest) și întărește prezumpția de nevinovăție a lor (Legea nº 2000-516), ceea ce are ca efect înlocuirea Camerei de Acuzare (creată prin art. 16 al Legii din 10 martie 1917) și a cărei decizie nu putea fi contestată cu Camera de Instrucție (de Instumentare a dosarului) de pe lângă o Curte de Appel, care, în principiu, judecă recursuri contra deciziei JI sau JLD Întărește dreptul victimelor și protejarea lor în toate fazele procedurii penale Instaurează recursul (apelul) în cazul sancțiunii penale pronunțate (pentru infracțiuni criminale) de către Curtea cu Jurați (Juriul Popular), ceea ce până atunci era rezervată, strict, pentru sentințele pronunțate de către Curtea Corecțională (pentru delicte) Reformează eliberarea condiționată (sub control judiciar) și amenajarea pedepselor (pentru deținuți–încarcerați cu sentința de condamnare rămasă definitive) care în Franța în vigoare din 14 august 1885 și 26 martie 1891, conform Legilor René Bérenger (1830–1915, avocat, magistrat, criminalist și om politic Crează CSDP (Comisia de Supraveghere a Detenției Provizorii) pe baza art. 72 din Legea Goigou, abrogată conform art. 4 al Legii ASAP (Accelerarea și Simplificarea Acțiunii Publice  din 7 decembrie 2020) Instaurează CNRDP (Comisia Națională de Reparare a Detenției Provizorii) în perioada anchetei judiciare (art. 70-71), dacă inculpatul va fi achitat sau „relaxat” (datorită unor probe insuficiente pentru condamnarea lui) la proces sau pe parcursul anchetei, are loc încetarea urmării penale contra acestuia, în cel mult 6 luni de la decizie (verdict) Instaurează posibilitatea contestării spitalizării fără consimțământ a unui inculpat (care suferă de tulburări psihice–de diferite grade) în fața JLD Instaurează reexaminarea unei decizii penale în urma unei decizii a CEDO prin intermediul CRR (Curtea de Revizuire & Reexaminare) de pe lângă Curtea de Casație, create cu acest scop Instaurează audierea pealabilă a unui suspect (de o infracțiune) în cadrul unei „informații judiciare” înainte de inculaprea lui într-un dosar penal (corecțional sau criminal). O altă modificare importantă justiției franceze va fi adusă prin Legea n° 2008-174 Rachida Dati (n.1965, ministrul justiției–UMP  între 2007–2009) din 25 februarie 2008 în timpul guvernului François Fillon al președinției lui Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 2007–2012) relativ la „reținerea de siguranță” (a unui condamnat care și-a ispășit pedeapsa) și la „iresponsabilitatea penală” (în cazul unor tulburări psihice grave–schizofrenie, dedublare de personalitate, etc.). Art. 706-53-13 al acestei legi introduce în CPP posibilitatea reținerii a unui fost deținut într-un centru socio–medico–judiciar de siguranță, chiar și după executarea integrală a pedepsei, în contextul în care acesta ar putea prezenta un pericol public datorită gradului ridicat de recidivă pe care îl prezintă datorită unor probleme grave de tulburări de personalitate cu care se confruntă. Legea prevede, în egală măsură, și o „supraveghere de siguranță” prevăzută în în modificarea adusă legii pe 10 martie 2010, în special celor condamnați pentru crime sexuale, prin PSEM (Plasarea sub Supraveghere Electronică Mobilă), care poate fi menținută și după expirarea supravegherii socio–medico–judiciară  a lor. În sfârșit, iată și principalele atribuții, ale Judecătorul de Instrucție (JI) pe care acesta le are încă din 1811 (cu mici „reactualizări” nesemnificative): Utilizarea tuturor mijloacelor posibile (legale !) pentru a-l determina pe acuzat (învinuit, inculpat) să-și recunoască fapta (faptele). Utilizarea detenției provizorii (preventive), ca un mijloc de instrucție (dar și de constrângere), exercitând astfel o puternică presiune psihologică asupra acuzatului cu scopul de a-l face pe acesta să-i facă mărturisiri (deatăinuiri) legate de infracțiunea care îi este reproșată (sau infracțiunile care îi sunt reproșate). Nici o presumptie de nevinovăție (practic), considerându-l pe acuzat întodeauna vinovat, până când cu anchetatorii săi ajunge la o concluzie contrară! Confiscarea investigațiilor de către un „jumătate–judecător” și „jumătate– polițist”, sau în termeni juridici francezi, instrucțiune „à charge” et „à décharge” în ceea ce-l privește pe acuzat. Secretul de instrucție fiind imposibil de păstrat, pentru că este vorba de două fuctii complet diferite și antagoniste: jurisdicție pe de o parte și investigație pe de altă parte. Imposibilitatea acordării libertății sub control judiciar (în timpul derulării anchetei) contra unei cauțiuni, mai puțin în cazuri cu totul „excepționale”, cum ar fi, o stare de sănătate incompatibilă cu detenția, o situație socio–profesională, politică, etc., deosebită în raport cu faptele reproșate, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este (foarte) mică. În sfârșit, în cadrul justiției penale franceze existau până la Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 (intrată, oficial, în vigoare pe 1 ianuarie 2020), două proceduri judiciare. Este vorba de Procedura Corecțională (pentru delicte–infracțiuni mai puțin grave: furt/jaf cu sau fără violență, cu sau fără asociere de răufăctori, în bandă organizată, consum și trafic de droguri „ușoare”, prostituție–proxenetism, înselăciune–escrocherie, hărțuire și agresiune sexuală, hărțuire morală, șantaj, fals și uz de fals, evaziune fiscală etc.) și Procedura Criminală (pentru crime–infracțiuni grave și foarte grave: trafic de droguri „dure”/de mare risc, în bandă organizată cu caracter național și internațional, viol, jafuri armate, falsificare și spălare de bani, evaziune fiscală în bandă organizată, crime de sânge–tentativă  de omor și omor calificat, omor din culpă, asasinat, kidnapping–răpire și sechestrare de persoană, terorism, atentate la siguranța națională, delicte și crime cu caracter militar etc.) Re)amintesc aici faptul că în Franța Curtea cu Jurați (Juriul Popular) este o juridicție departamentală (județeană) care conform art.231 din CPP este competentă să judece dosare criminale de mare anvergură, adică infracțiuni crimiale grave (omucideri, asasinate, kidnapping, violuri, jafu armate, terorism, etc.), care sunt sancțșionabile penal începând de la 10 ani de detenție criminală (în practică de la 15 ani) la închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță de minimum 18 ani de recluziune criminală). Însă, conform unei noi reforme judiciare, începând cu luna septembrie a anului 2019, în câteva departamente (județe franceze), crimele care sunt sancționabile penal cu o pedeapsă cuprinsă între 15–20 de ani de recluziune criminală (fără recidivă) sunt judecate, experimental, de către Curți Criminale (fără jurați, compuse din 5 magistrați–judecători), care datorită „eficacității” lor vor fi generalizate pe întregul teriotoriu național începând cu 1 ianuarie 2023. Din contră, sentințele (verdictele) pronunțate de către acestea fac obiectul unui recurs (apel) în fața unei Curți cu Jurați în Apel (conform art. 231 până la 380-22, art.231–566 în vigoare din 31 iulie 2024). Justiția criminală modernă este instaurată în timpul Revoluției franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799) cu un „tribunal criminal” departamental (județean) compus din magistrați și un juriu criminal format din cetățeni, ceea ce, cel puțin atunci, este o inovare (inovație). Aceste tribunalele criminale devin „Curți cu Jurați” prin intermediul legii din 20 aprilie 1810. Până în 1942, funcțiile pe care îndeplinesc juriul popular (ales de pe listele electorale) si magistrații „profesioniști” sunt separate. Juriul compus din 12 membri (ca în SUA și Marea Britanie) decide doar în privința culpabilității, în timp ce ce 3 cei 3 magistrații fixează (acordă) pedeapsa, ceea ce nu rareori dă naștere la o serie dedivernțe în cadrul completului de judecată (format din jurați și magistrați). Ca urmare, Legea din 25 noiembrie 1941 (publicat în Jurnal Oficial din 12 decembrie) care va intra în vigoare pe 1 ianuarie 1942) atribuie atât decizia în privința culpabilității inculpatului cât și sancțiunea penală acordată acestuia celer 12 membri ai juriului popular (ales de pe listele electorale prin tragere la sorți) care astăzi (fiind redus) este compus numai din 6 membri în Prima instanță și 9 în Apel. Înainte de intrarea în vigoare a legii din 10 august 2011, din 1 ianuarie 2012, numărul juraților (plătiți, în principiu cu 8€/dosar) era 9 în Prima instanță și 12 în Apel. După cum am văzut, crearea Curții Criminale nu reprezintă un „element  nou”, complet în cadrul jurisdicției inchizitoriale franceze, pentru că această Curte datează încă din timpul Revoluției franceze, diferența însă constă în faptul că începând cu 20 aprilie 1810, acestea devin Curți cu Jurați  (care judecă crime) în timp ce, cele create  prin Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 sunt Curți cu 5 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), adică în genul Curților Corecționale (care judecă delicte) cu doar de 3 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), însă acestea judecă tot crime, dar de mai mică anvergură (tentativă de viol și viol, cu sau fără circumstanțe agravante, jafuri în bandă organizată, trafic de stupefiante de mare risc,  falsificare de bani, ceea ce restrânge sensibil atribuțiile Curții cu Jurați de astăzi și numai pentru crimele de mare anvergură (tentativă de omor, omucidere, asasinate, atentate cu caracter terorist, atacuri și jafuri armate cu circumstanțe agravante, kidnapping cu circumstanțe agravante, trafic de stupefiante de mare risc în bandă organizată, acțiuni contra siguranței naționale, spionaj/intelligence etc.). În juridicția franceză, prin crime înțelegem infracțiuni de drept comun, conform art. 131-1 din CP care sunt sancționabile penal cu peste 10 ani de recluzine criminală, inclusiv, cu închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță, în principiu, între 18–22 de ani, dar în cazuri excepționale poate ajunge și la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare). În general, infracțiunile penale desemnează acte (acțiuni) sau de comportament care sunt interzise conform legilor în vigoare și se împart în 3 (mari) categorii: contravenții, delicte și crime. Astfel, există 4 jurisdicții penale care judecă persoane fizice și morale (juridice) : tribunalul de poliție (cu sediul în TJ, pentru contravenții), tribunalul corecțional (pentru delicte), tribunalul criminal (conform reformei, pentru „crime de mai mică anvergură”) și curtea cu jurați (pentru crime de „mare anvergură”). Contravențiile  sunt infracțiunile cele mai puțin grave (în principiu, abaterile de la codul rutier, codul familiei, de la conviețuirea în societate, nerespectarea legii privind regimul armelor și muniției etc.) și sunt ierarhizate în 5 clase, în funcție de gravitatea lor, care nu pot fi sancționate cu închisoare, dar numai cu amendă, căreia se poate asocia și o măsură administrativă (suspendarea permisului de conducere, confiscarea armei etc.). Prescrierea contravenției are loc după un an de la comiterea faptei (faptelor), ceea înseamnă, practic, că după acest termen autorul contravenției nu mai poate fi urmărit penal. Ele sunt judecate de către un Tribunalul de Poliție (compus dintr-un judecător asistat de un grefier). Acestea nu sunt menționate decât în buletinul B1 al cazierului judiciar la care nu au acces decât organele judiciare și polițienești de anchetă. Delictele sunt infracțiuni intermediare, mai grave decât contravențiile (furt/jaf, fraudă fiscală, însușire de bunuri necuvenite, agresiuni sexuale, hărțuire morală, tâlhărie, înșelăciune, escrocherie, proxenetism, prostituție, consum și trafic de droguri, etc.) care sunt sancționate penal începând cu o emendă (penală) de la 3.750€, până la 10 ani de detenție criminală (15 ani în caz de recidivă), cele mai grave. Și acestora pot fi asociate pot fi asociate măsuri socio–administrative (de natură medicală, control judiciar, confiscare de bunuri, anulare permis de conducere, muncă în interes general, interdicție de teritoriu etc.) și sunt judecate de către un Tribunal Corecțional (Curte Corecțională–compusă din 3 magistrați sau numai dintr-unul singur, în cazuri excepționale, dacă pedeapsa este mai mică de 5 ani). Sancțiunile penale pronunțate de către acesta sunt prescrise după 6 ani, dar în cazurile speciale (proxenetism sau agresiunea sexuală a unui minor, trafic de stupefiante etc.) termenul de prescriere a faptei poate fi prelungit. Acestea figurează în bultetinul B2 al cazierului judiciar (la care au acces instituțiile publice, ministerele, administrația de stat etc.) numai dacă sunt egale sau superioare a 2 ani de închisoare cu executare, în caz contrar ele vor fi marcate doar în buletinul B3 al cazierului judiciar, singurul la care are acces titularul acestuia și societatea civilă (inclusiv, mediul privat). pe viață (falsificare de bani, trafic de droguri de mare risc în bandă organizată, kidnapping și omucidere cu circumstanțe agravante, asasinat multiplu/crime de sânge, terorism, acte criminale contra siguranței naționale, sionaj etc.). Termenul de prescriere a crimelor este de 20 de ani, care este extinsă la 30 de ani în cazurile de terorism, falsificare de bani, trafic de stupefiante în bandă organizată, viol comis asupra unui minor etc.). În principiu, există două tipuri diferite de curți cu jurați: Curte cu Jurați pentru minori (cu vărsta peste 16 ani) și Curte cu Jurați specială (pentru trafic de stpefiante internațional în bandă organizată–art. 706-27 și următoarele, pentru proliferarea armelor de distrugere în masă–art. 706-167 și următoarele, terorism internațional–art. 706-25, pentru trădare, spionaj si contra siguranței naționale–art. 702, crime de drept comun comise de către militari–art. 698-7, crime militare–art. 698-6 și 698-7 și următoarele) creată în 1982 (după suprimarea Curții de siguranță a Statului) care este compusă din 7 magistrați ca „jurați” (în Prima instanță) ca și Curtea criminală și 9 magistrați în Apel. Menționez aici faptul că un delict (infracțiune corecțională) comis în circumstanțe agravante poate deveni o infracțiene criminală (furt/jaf comis sub amențiarea unei arme), iar anumite crime (comise în circumstanțe agravante), care trebuia judecate de către un tribunal criminal, pot fi judecate, după terminarea instrumentării dosarului de către o Curte cu Jurați. Sancțiunile criminale sunt înscrise în buletinul B3 al cazierului judiciar (și evident, și în celelate, B2 și B1). Din contră, se poate întâmpla și contrariul, adică un dosar instrumentat în procedura criminală, după încheierea anchetei să fie transferat pentru soluționare în fața unui tribunal corecțional. În sfârșit, în pe 13 februarie 2004, Dominique Perben (n.1945, ministrul Justiției între 2002–2005) a anunțat crearea prin Legea n° 2004-204 din 9 martie 2004 a 8  JIRS (Jurisdicții Interregionale Specializate) care începând cu luna septembrie vor fi localizate la Paris, Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Rennes și Nancy, în Franța metropilitană (continentală) și la Fort-de-France în Franța peste mări (ultramarină), cu fiecare pol (mai puțin cel de la Paris) constituit dintr-un efectiv de 27 de persoane pentru fiecare TGI (Tribunal de Înaltă Instanță, creată în 1958) devenit TJ (Tribunal Judiciar, începând cu 1 ianuarie 2020), printre care 1 viceprședinte, 1 vicepreședintr de instrucție, 2 judecători de instrucție, 3 viceprocurori, 14 funcționari de grefier și 6 asistenți de specialitate. La Paris efectivul era stabilit la 42 de persoane (2 vicepreședinți, 2 vicepreședinți de instrucție, 4 judecători de instrucție, 6 viceprocurori, 28 funcționari de grefier–dintre care 18 grefieri). Anul trecut (în 2023) a fost creată încă o JIRS la Toulouse. Merită de remarcat aici faptul că TGI este „descendentul” Tribunalului de District (creat prin Legea n0 16 din 24 august 1790, care între 1810–1958, era cunoscut sub numele de Tribunal civil, Tribunal de circumscripție, Tribunal de primă instanță, iar pe 31 secembrie 2019 existau 173 TGI (dintre care 164 în Franța continentală, 2 în Corsica și 7 în departamentele ultramarine). În principiu, JIRS au competență în judecarea unor infracțiuni complexe legatate de crima în bandă organizată (trafic de stupefiante, trafic de persoane, proxenetism cu circumstanțe agravante, extocare de fonduri cu circumstanțe agravante, falsificare de bani etc.) și de delincvența financiară (însușire de bunuri necuvenite, activitate lucrativă ilegală, fraude bancare, escrocherie la TVA, contrafacere, corupție, trafic de influență, favorizarea infractorului de către o persoană depozitară a autorității publice în sensul art.432-12 din codul penal–sancționată penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă de de 500.000€ etc.)

În ceea ce privește, Gang(ul) de la Brise de mer (aflat „în slujba”/custodia a 6 familii: Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, frații Voillemier, Guazzelli și Patacchini) este o grupare criminală corsicană (mafia corsicană) „mitică și feroce”, mult mai bine organizată și structurată (cu filiere tentaculare), activă efectiv, de peste un sfert de secol, care, și el își datorează numele unui bar „La Brise de Mer”, aflat în cartierul portului vechi din Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), fost, printre altele și QG („Cartierul general”) al bandei, unde, în principiu, erau planificate și organizate majoritatea infracțiunilor criminale de către leaderii grupării, iar acesta, spre deosebire de gangul „Le Petit Bar” are contacte (și legături) profunde atât cu mișcările naționaliste corsicane cât și cu mediul politic, cel puțin, local (regional). Reputat pentru acțiunile sale militare violente, gangul ar fi responsabil pentru cca 100 de jafuri (atacuri) armate, cu precădere în Franța și Corsica, dar și în Elveția, unde „lovitura” lor pe 25 martie 1990, considerată „jaful secolului” (în valoare de 31,4 FCh/30 Mil€–cca 220kg de bancnote) de la o agenție a Union de Banques Suisses în Geneva, rămâne celebră atât în istoria bandei cât și în istoria marii criminalități corsicane (crima organizată).André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini vor fi inculpați în dosar, iar după 14 ani de la eveniment (2004) ei vor foi achitați de către Curtea cu Jurați de la Paris. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „armă de foc,...).Dar, „actul de debut” al bandei, poate fi considerat jaful armat de la Crédit Lyonnais din Bastia, din strada César Campinchi nr.22 (în proximitatea Cmisariatului de Poliție) pe 12 aprilie 1982, unde, după neutralizarea sistemului de alarmă, în week end-ul de Paște, 159 de căsuțe cu valori vor fi sparte (în valoare de cca 30 Mil Ffr/cca 11 Mil €) de către membrii acestuia, după care au continuat să opereze între Saint-Laurent-du-Var și Angoulême (în sudul Franței).În cursul anului 1984, în luna mai, 7 membri (cagulați) ai bandei vor sparge 90 de casete de valori la o Casă de Economii (și Consemnațiuni), la Toulouse, unde în urma unei fuziade (schimb intens de focuri) cu funcționarii de poliție, unul dintre gangsteri, François G. va fi interpelat la locul crimei, iar pe 3 octombrie la Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris), într-un atac asemănător ați 3 infractori (membri ai gangului) vor fi arestați, după ce pe e 22 iunie, Philippe Tortosa (care se va sinucide în celula sa în 1987, la vârsta de 39 mde ani), considerat șef al bandei va fi arestat (împreună cu alți 5 complici) în timp de pregătea un atac asermănător la o agenție a băncii Société Générale la Nisa, ude an gangster legendar, Albert Spaggiari a comis „jaful secolului”, cu 8 ani în urmă (între 16–18 iulie 1976), în valoare de cca 50MilFFr (cca 30Mil€PPA). (A se vedea „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari..., Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale...Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență...) În curs de diversificare a activităților crimminale și de „profesionalizare”, la intrevale scurte banda va comite și alte tipuri de atacuri (jafuri armate), printre care și asupra furgoanelor blindate (transportoare de fonduri în cash) ceea ce, de altfel, va și permite anchetatorilor identificarea ei.Dintre acestea menționez cel de pe 16 august 1983, când 5 membri ai gangului (echipați cu armament de război) atacă un furgon blindat (tranportor de fonduri în cash) al STF (Société de Transport de Fonds) pe șoseau Impériale în proximitatea orașului Bastia (prefectura departamentului Haute de Corse/Corsica de Nord) și dezramează însoțitorii acestuia, sustrăgând suma de 170.000Ffr (cca 55.000€). (A se vedea Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria...). Un eveniment asemănător va avea loc și pe 4 noiembrie 1988 la Pietralba, când 5 membri ai gangului, cagulați și înarmați cu echipament militar (pistoale mitralieră semiautomate și arancătoare de grenade RPG7–Ruchnoy Protivotankoviy Granatomyot, portable, unguided, shoulder-launched, anti-tank, rocket-propelled grenade launcher) atacă un furgon blindat al societății SECSO care revenea dintr-o colectare de fonduri în Balagne cu cca 1Mil Ffr (cca 320.000€PPA).Cei 3 însoțitori vor recunoasște (rapid) complicitatea lor la atacul armat și îi vor denunța pe organizatorii operațiunii și membri comandoului (format din Guy și Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Christian Leoni și Joël Pattachini) ceea ce va permite interpelarea fraților Voillemier și a lui Guazzelli, dar care, evident, vor neaga participarea lor la operațiune.Până la urmă, pe 22 noiembrie 1988, juedcătorul de instrucție care instrumenta dosarul va fi obligat să-i pună în libertate pe Gilbert Voillemier și pe Francis Guazzelli datorită alibiilor „solide” pe care le-ar fi furnizat.Din contră, Leoni, va fi interpelat pe 18 martie 1989 și va fi încarcerat în detenție provizorie.Dar însoțitorii (gardienii) de fonduri se vor retracta, ceea ce îl obligă pe judecătorul de instrucție ca să ordone pe 16 mai 1989 punerea în libertate atât a lui Leoni, cât și a lui Guy Voillemier, ceea ce va fi confirmată de către Camera de Acazuare din Bastia pentru primul pe 16 mai 1989, dar va fi refuzată pentru cel de-al doilea.Până la urmă, judecătorul de instrucție va ordona și eliberarea celor 3 însoțitori (gardieni) ai furgonului pe 23 octombrie 1989 (confirmată și de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie 1989) iar dosarul va transfera din procedura „criminală” (judecată de o Curte cu Jurați formată din 3 magistrați și 6 cetățeni aleși de pe listele electorale–în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel, care pronunță pedepse cu închisoarea de la 10 ani de recluziune criminală până la închisoare pe viață) în procedura „corecțională” (judecată de o Curte Corecțională compusă doar din 3 magistrați, care pronunță pedepse până la 10 ani de detenție criminală).Într-un asemenea context, TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Bastia îi condamnă pe 1 iulie 1997 pe Guy Voillemier și Francis Guazzelli (probabil, țapi ispășitori!) la 3 ani de închisoare, iar pe cei 3 însoțitori de fonduri (furgon) la 2 ani de închisoare.Ceea ce va permite gangului să „recidiveaze” și ca urmare, pe 22 octombriie 1992, mai mulți membri ai bandei vor ataca cu o Bazooka (Rocket-propelled-grenade RPG, utilizat în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial și puști mitraliere), din nou, un furgon blindat pe strada Capanelles la Bastia aparținâns societății SecuriPost din care vor sustrage suma de 6,65Mil Ffr (cca 2,22 Mil€PPA), după ce pe 10 septembrie, 2 dintre ei (tot cagulați) și înarmați cu echipament militar, au interceptat la Cordo (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) un furgon blindat al societății de transport fonduri Transbank în cabina căruia se aflau soții Giordani.Luându-i ostatici, ei vor sustrage din camionetă suma de 3 Mil Ffr (cca 1 Mil€PPA).Un jandarm aflat în permisie și martor la eveniment îl identifică pe unul dintre autoeri în persoana lui Michel Chiappalone, care va fi interpelat.Dar pe 1 decembrie 1992, în urma unei confruntări și dezbateri contradictorii acesta va fi pus în liberate (sub control judiciar) „în beneficiul îndoielii”, cu atât mai mult cu cât el era „perfect” integrat în societatea civilă, find, oficial, directorul–gestionar/administrator al braseriei/cafenelei „Palais des Glaces" din Bastia.Până la urma, utilizând tot un transfer al dosarului din procedura criminală în cea corecțională, Michel Chiappalone va fi condamnat de către Curtea Corețională a TGI Bastia, pe 8 iulie 1997 la 5 ani de închisoare, dar tribunalul nu va delivra mandatul de încarcerare contra condamnatului pentru că acesta a făcut Apel.Dar datorită formalităților administrative (judiciciare), Curtea de Apel nu va confirma pedeapsa acestuia, decât pe 10 martie 1999, când din păcate pentru magistrați și din fericire pentru Michel Chiappalone, acesta nu mai putea fi arestat pentru că era deja, „de ceva vreme”, în cavală (fugă), nefiind interpelat încă, nici astăzi.Nu știu însă, cum a reușit, totuși, să se sustragă libertății condiționate sub control judiciar, fără ca autoritățile polițienești din Corsica să se (auto)sesizeze. În sfârșit, în afară de jafuri armate din bănci și din furgoane blindate, gangul este implicat și în jocuri de noroc ilegale, în cluburi de noapte „fictive” (care practică prostitulia „deghizată”), în extorcare de fonduri, etc și poate nu în ultumul rând, și în spălare de bani, în strânsă legătură cu clubul de fotbal de la Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), ca de altfel și cel de la „Micul Bar”, în legătură cu clubul de fotbal de la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud/Corse du Sud).În principiu, cca 10 „familii” (importante) vor susține activitățile infracționale (delictuale) ale gangului de la Barul Brise de Mer, care dispunea de un patrimoniu („capital „social”) de cca 140–150 Mil€ (provenind din bracaje/jafuri armate, spălare de bani, extorcare de fonduri, etc. pe însulă cu care au fost aciziționate hoteluri, localuri/baruri de noapte, restaurante, braserii, complexuri turistice, cazinouri/sală de jocuri, etc., cu „filiale” în Italia și Africa)Iar cadrul acestor activități infracționale vor avea loc și o serie de asasinate în bătălia pentru „teritoriu” și mai ales în detrimentul fraților Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopass, etc.QG (Cartierul general) „principal” al bandei este „Challenger" (deschis în Île Rousse în 1984, considerat cel mai frumos local/club de nopate din Europa), alături de care vor funcționa si alte QG „secundare” cum sunt „Starlight" și „Biblos" (incendiat în 1986), din Calvi, „Palladium” din Saint Florent, „Midnight" de la Cervione, „New-Club" (devenit, ulterior „L'Aventure") de la Corte și „L'Apocalypse” din Bastia (route de la Marane) inaugurat de către celebrul actor francez Alain Delon.Mai multe atacuri și atentate vor favoriza renunțarea la acestea, în genul celui comis asupra lui Joël Martin (victimă a unui atentat la Algajola, motiv pentru care va ceda pentru o sumă modică comerțul său lui Benoit Grisoni administrator și gestionar al Sarl Corsica. Pe 17 octombrie 1986 în virtutea unei comisii rogatorii delivrată de către judecătorul de instrucție Michel Huber de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Bastia, polițiștii de OCRB (Oficiul de Central pentru Reprimarea Banditismului–devenit OCLCO–Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate din 6 mai 2006), apaținând Direcției Centrale ale Poliției Judiciare (DCPJ) și de SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Ajaccio, asistați de către anchetatorii BNEE (Brigada Națională de Anchete Economice) vor opera (efectua) mai multe interpelări și percheziții, printre care și la proprietarii localurilor din Bastia: cafeneaua (braseria) „Palais des Glaces”, discoteca (clubul de noapte) „Le Saint-Nicolas" și barul „Le Continental", respectiv, în discoteca „L'Apocalypse" (de pe șoseaua Marane) din Biguglia. Pe lista celor 13 persoane reținute vor figura și Robert Moracchini (barmanul și asociatul de la barul „Le Continental” din Bastia), respectiv, Gilbert Voillemier (administratorul discotecii „L'Apocalypse").Din păcate însă, nimic nu va permite anchetatorilor inculparea membrilor localurilor de mai sus, într-un dosar infracțional de „asociere de răufăcători”, având ca scop „evaziunea fiscală și spălarea de bani”, așa cum spera după arestarea lor, magistratul instructor. O altă percheziție însoțită de alte interpelări are loc la girantul societății „Forum” Srl care exploata discoteca „Le Challenger" în Île rousse (departamentul Haute-Corse), cartierul general al gangului de la barul Brise de Mer.La domiciliul lui Francis Navarro constructorul discotecii „Le Challenger", este identificată o dublă facturare în profitul societății Forum Srl legată de lucrări de renovare a discotecii la solicitarea lui Alexandre Rutily (girantul/gestionarul discotecii) cu scopul spălării în cash a sumei de 600.000 FrF (cca 170.000€PPA) dar a sumei de 1,4Mil FrF (cca 385.000€PPA) rezultată din vânzarea diferitelor bunuri sociale.În cursul lunii februarie 1987, pe lângă procedura judiciară în curs DNVSF (Direcția Națională de Verificare a Situațiilor Fiscale) va descoperi și alte neregularități la membrii gangului de la micul bar din cartierul Vieux Port (Marsilia) „La Brise de Mer”, care, până la urmă se vor concretiza cu niște pedepse „lejere” (cu suspendare) și amenzi în valoare de 13 Mil FrF (cca 3,6 Mil€PPA), însă plata acestora nu ar fi fost niciodată consemnată.Din contră, un eveniment major (foarte grav) neașteptat, va bulversa societatea civilă din insulă. Este vorba de cel care a avut loc pe 23 august 1998, în care Georges Seatelli (atunci, în vârstă de 48 de ani, unul dintre baronii gangului de la Brise de Mer), fratele actalului decan al baroului din Bastia, Jean-Louis Seatelli (care astăzi, la vârsta de 75 de ani este decanul Marii Adunări Naționale din Corsica) și fost cumnat al avocatei naționaliste Marie-Hélène Mattéi (figură marcantă a A Cuncolta Independentista–fost partid politic naționalist corsican fondat în 1998, rezultat din A cuncolta naziunalista prin fuziune cu Corsica Viva, Partitu per independenza, Associu per a suvranità și Cullettivu naziunale devenit în 2001 Partidul Indipendenza) este asasinat de către un comando compus din 2 bărbați cagulați de pe o motocicletă (cu 15 gloanțe de calibrul 9mm și 11,43), în jurul orei 1800, pe sezlongul său lângă piscina de pe terasa hotelului Pineto din Bastia. Acesta, împreună cu alți presupuși membri ai gangului de la barul Brise de Mer, printre care și frații Voillemier, frații Guazelli și Robert Moracchini (asociat al barului Continental din Bastia) au fost plsați în GAV (Garde à vue–arest la sediul Poliției Judiciare) de către anchetorii diviziei antiteroriste după asasinarea prefctului de Corsica Claude Eirgnac pe 6 februarie 1998 (în jurul orei 21h15, la ieșirea din sala de spectacol) de către naționaliștii (independentiști) corsicani, dintre care unul ar fi fost Yvan Colonna. Reglarea de conturi în acest dosar de asasinat, după oărerea mea nu ar îndoielnică, dacă ținem cont de faptul că pe 14 septembrie 1982, David Ziglioli (comerciant de vinuri și băuturi spirtoase) este asasinat, iar peste 7 luni (în cursul lunii aprilie 1983) este asasinat și fratele său Daniel Ziglioli (proprietar al unui club de noapte).Presupușii asasini vor fi Robert Moracchini, Pierre-Marie Santucci și Georges Seatelli. O altă „mișcare” a membrilor gangului „Brise de Mer” (Michel Chiappalone, Jean-Jacques Voillemier și Jan Meganck, însosiți de către Réginald Léger, Jacques Nahmany și Olivier Cecini) cu destinația Novossibirsk (tot în Rusia) ar fi fost înregistrată pe 29 aprilie 1997, iar ultimul dintre ei, la întoarcerea sa de la Moscova, în decembrie 1997, ar fi avut asupra lui (în urma unui control) suma de 48.000 Ffr (cca 10.000€) „câștigată la jocurile de noroc”. Pe 13 iulie 1999 autoritățile ruse ar fi confirmat că, într-adevăr, la Kemerovo ar fi funcționat, „legal”, mai multe „societăți comerciale”, printre care și cazionul „Las Vegas", cu sprijinul financiar al „Kuzbassky transporty bank" în cadrul căruia „lucrează” și 3 cetățeni francezi, Olivier Cecini (directorul), Jacques Nahnmany (controlor de jocuri) și un „necunoscut” autorităților polțienești, Loran Martines (casier).Gangul ar fi avut legături „solide” și cu naționaliștii cosicani.Pe vremea activității „lucrative” a FLNC-Canal Historique (fondat între 1990-1991, care pe 23 decembrie fuzionează cu FLNC du 5 mai, cu Fronte Ribellu și grupul Clandestinu pentru a deveni FLNC UC) în anii 1990, 2 dintre leaderii aceștia ar fi „simpatizat” cu membri ai gangului „Brise de Mer”.Este vorba de Charles Pieri (n.1950, tatăl lui Christophe Pieri și Elodie Pieri, naționalist corsican înregistrat în fișierul central al marelui banditism) cu Francis Mariani (n.1949, mort în explozia de la Casevecchie, la Pianicce, Antisanti și Aleria în Haute-Corse/Corsica de Nord, pe 15 ianuarie 2009) și François Santoni (n.1960, asasinat la o nuntă pe 17 august 2001, la Monacia-d'Aullène în Corse-du-Sud) cu Richard Casanova (n.1959, asasinat la Porto-Vecchio pe 23 aprilie 2008).După ce a părăsit organizația FLNC-Canal Historique și a fondat Armata Corsa, Santoni denunță „derivele de tip mafiot” în cadrul FLNC (Frontul Național de Eliberare Corse), iar Pieri se va apropia de membrii organizației FLNC-Canal Habituel pentru a fonda FLNC-Union des Combattants) cărora se va alătura și „Brise de Mer”. În cadrul acestei lupte influență, membii presupuși ai organizației criminale „Brise de Mer” ar fi executat mai mulți membri ai grupului naționalist Armata Corsa, iae legat de aceasta, un dosar criminal de mare anvergură (instrumentat de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine) a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Val de Marne (sub președinția lui Anny Dauvillaire cu François-Louis Coste, avocat general), la Créteil (Métropole du Grand Paris), în care Jacques Mariani (apărat de actualul ministru al justiției, Eric Dupont-Moretti) fiul lui Francis Mariani, împreună cu Joseph Menconi (apărat de către Jean-Louis Seatelli) au fost judecați într-un proces care va debuta pe 20 iunie 2006.În acest dosar, un loc central ocupă asasinarea lui Dominique Marcelli (în vârstă de 25 de ani, fost activist de frunte al organizației Armata Corsa) pe 21 august 2001 (în jurul prânzului) în vehiculul său, cu care a părăsit Cervioni (domicilul său din Haute-Corse) și la volanul căruia se afla Jean-Christophe Marcelli (în vârstă de 24 de ani, fără nicio legătură de rudenie cu defunctul). Cei 2 vor fi găsiți câteva ore mai târziu, la câțiva km de Moriani-Plage, ciuruiți cu 24 de gloanțe (dintre care jumăate în cap), cu cadavrele lor (semi)carbonizate în vehiculul incendiat.Michèle Marcelli, văduva lui Dominique (reprezentat de către Jean-Michel Marriaggi),, va face o serie de dezvăluiri, care îi vor incrimina pe cei 3 membri ai gangului „Brise de Mer” cu alți 3 complici ai lor.În verdictul ei din seara zilei de 3 iulie (foarte probabil grație celebrului și prestigiosului avocat penalist Eric Dupont–Moretti, „campionul” achitărilor–devenit minstru al justiției), Curtea îi achită pe cei 2 inculpați principali, Jacques Mariani și Joseph Menconi (în vârstă de 40 de ani)René Agostini (în vârstă de 28 de ani) și Jean-Marie Struffi (în vârstă de 30 de ani), acuzați de complicitate și sechestrare, respectiv, Ange-Marie Fraticelli (în vârstă de 32 de ani), acuzat de mărturie mincinoasă cu circumstanțe agravante, au fost și ei achitați. Atât președintele cât și prim-ministrul erau convinși că Erignac va fi în Corsica, „omul potrivit, la locul potrivit”, ceea ce de altfel n-ar fi fost așa, cum nici (re)aducerea legendarului erou național „cel mai ilustru dintre francez” Charles de Gaulle (1890–1970), în fruntea statului pentru soluționarea „crizei coloniale” (și în special a „Algeriei franceze”) în care Franța era profund angajată prin războiul de independență al Ageriei (1954–1962). (A se vedea In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani..., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de...). Pentru că Colectivitatea teritorială Corse (Corsica) cu „statut unic”, particular, nu seamănă cu celelate colectivități terioriale (ultramarine/DOM– TOM) sau Collectivités d'Outre-Mer (COM–conform art. art. 74 din Constituție, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Wallis-et-Futuna și Polynésie française) și nici populuția acestora, cum de altfel, nici naționalismul acestora nu poate fi comparat, sub nicio formă, cu (ultra)naționalismul corsican transmis din generații în generații prin intermediul unor mecanisme de îndoctrinare social–politice cu caracter economic, care permite acestora asocierea lor cu marea criminalitate (crima organizată). Acest lucru am înțeles, din păcate, mult prea târziu, ceea ce nu mi-a mai permis să pot face ceva pentru salvarea vieții lui Claude Erignac. (....). Notă. Celebra închisoare Carabanchel a Provinciei Madrid (construită în timpul regimului franchist, dat în folosință pe 16 ianuarie 1940 și inaugurat pe 22 iunie 1944 de către ministrul justiției falangist Eduardo Aunós, până în 1999 și distrusă în 2008), în care (alături de închisoarea Model de Barcelone) erau încarcerați majoritatea naționaliștilor sepratiști după Războiul Spaniei (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), între republicani și naționaliști, terminată cu victoria celor din urmă. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu...Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală). Printre celebrități încarcerate la închisoarea Carabanchel menționez pe celebrul sindicalist spaniol Marcelino Camacho Abad (1918–2010, fost prim-secretar al Commissions Ouvrières între 1976–1987 și deputat comunist de Madrid 1977–1981), celebrul filosof, eseist, scriitor, jurnalist, profesor și traducător Fernando Savater (n.1947, anti-franchist, distins în 2000 cu premiul Sakharov și cu alte câteva zeci de premii literare), omul politic spaniol (comunist) Simón Sánchez Montero (1915–2006, șeful Partidului Comunist Spaniol, încarcerat timp de un sfert de secol), pe militantul comunist Enrique Múgica (1932–decedat de Covid pe 10 aprilie 2020, devenit deputat basc și ministru al justiției între 1988–1991), pe jurnalistul și scriitorul Fernando Sánchez-Dragó (1939–2014, devenit ministru al economiei și finanțelor între 1982–1985), pe celebrul umorist Miguel Gila (1919–2001, emigrat în 1968 în Argentina), pe poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul și cineastul Fernando Arrabal (n.1932, stabilit în Franța din 1955 ca „desterrado”, distins cu Prix Nadal–1982, Prix national de Littérature dramatique–2003), pe poetul, scriitorul și jurnalistul Marcos Ana (1920–2016, prizonierul politic încarcerat cel mai mult timp în inchisorile franchiste, printre care și Porlier Prison, Lagărul de concentrare de la Albatera, respectiv, de la Los Almendros–din 1939, Ocaña Prison–din depuis 1944, Burgos Penitenciary Center între 1946-1961), pe economistul și profesorul universitar Francisco Bustelo García del Real (n.1933, fost rector al Universității Complutense din Madrid între 1981–1983, deputat socialist între 1977–1979) și poate nu în ultimul rând pe legendarul răufăcător și gangster francez, „regele evadării”, François Besse (n.1944, autor a 7 evadări, asociat în crima organizată cu legendarul criminal Jacques Mesrine, fost „inamicul public nr.1” al poporului francez, evadat din închisoare pe 16 februarie 1982). (A se vedea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez/MCF. Brand-uri...)

În cadrul studiilor aprofundate ale misterioaselor și neelucidatelor asasinate din Brabant, din punct de vedere cronologic, dosarul criminal Kasteelmoord, este succedat, până în zilele noastre de dosarul criminal Ihsane Jarfi (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2012), în care Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu și Eric Parmentier vor comite pe 22 aprilie 2012 o crimă de sânge în comuna francofonă valonă Villers-le-Temple (fondată de către Géras de Villers, cavaler al Ordinului Templului) cu caracter homofob, ucigăndu-l pe tânărul homosexual Ihsane Jarfi, respectiv, de alte 3 dosare criminale, care au ca obiect criminogen asasinarea unor persoane de sex feminin. Este vorba de dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă/Flandra, 2013) în care omul politic belgian Bernard Wesphael este inculpat pentru asasinarea soției sale pe 1 septembrie 2013, Véronique Pirotton, într-un hotel din Ostende, de dosarul criminal Béatrice Berlaimont (Arlon, provincia Luxembourg, regiunea Valonia, 2014), în care minora Béatrice Berlaimont (în vârstă de 14 ani) este sechestrată, violată și ucisă de către Jérémy Pierson (în vârstă de 26 de ani) pe 21 noiembrie 2014 și în sfârșit, de dosarul criminal Louise Lavergne (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), în care Louise Lavergne (în vârstă de 22 de ani, studentă franceză la facultatea de medicină veterinară în cadrul Universității Liège) este ucisă pe 12 octombrie 2017 de către Patrick Vanderlinden (în vârstă de 54 de ani). Primul dintre acestea, dosarul criminal homofob Ihsane Jarfi a fost foarte mediatizat și a șocat profund societatea civilă belgiană (dar și cea internațională), mai mult datorită modului barbar în care tânărul belgian homosexual este asasinat pe 22 aprilie 2012 (de fapt, data dispaiției acestuia) și al cărui cadavru va fi descoperit pe câmp (prerie), pe 1 mai 2012 în zona Villers-le-Temple, făcând parte din Tinlot (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Abée, Fraiture, Ramelot, Seny, Scry și Soheit-Tinlot), la cca 25km distanță de Liège. Conform documentelor din dosarul de instrucție victima ar fi fost ucisă (masacrată) cu bestialitate „în bătaie” după ce ar fi fost ștrangulată (neletal), „dezbrăcată și batjocorotă”, expertiza medico–legală punând în evidență pe corpul acestuia (pe cutia toracică) 17 fracturi (de coaste). Asasinii săi l-ar fi abandonat în strare de agonie (între 4 și 6 ore înainte de a muri), la baza unui stâlp de înaltă tensiune la Seny (accesibil numai printr-o potecă îngustă care traversează pădurea din jur), după cei-ar fi furat banii, cardurile bancare și telefonul mobil. În vârstă de 32 de ani (și gestionarul unui magazin de îmbrăcăminte) Ihsane Jarfi, ar fi fost văzut în viață, pentru ultima oară, părăsind discoteca (cu bistro) gay „Open Bar” (place du Marché–din centrul orașului Liège) în compania a 4 persoane și apoi urcând într-un vehicul VW Polo, după care ar fi dispărut fără urmă. Se pare că el ar fi urcat în vehicul (conform unor „martori de moralitate”, de „bună voie și neslit de nimeni”, făcând agresorilor săi o „propunere” cu caracter sexual, care, la rândul lor, „ar fi vrut, doar, să-i dea o lecție” pentru orientarea sa (homo)sexuală. Dar, conform depoziției (declarației) companionului său (atunci în vărstă de 24 de ani), cei 2 (care locuiau la început într-o casă, în comuna Fexhe-le-Haut-Clocher), s-ar fi cunoscut cu 5 luni în urmă, iar cuplul lor ar fi fost „solid” și „ foarte stabil”, ca dovadă, că acesta s-a mutat, ulterior, într-o locuință cumpărată (îmreună) în cartierul Burenville de la Liège. Ca urmare, acesta ar fi susținut în fața judecătorului de instrucție că, companionul său Ihsane Jarfi, nu s-ar fi urcat, sub nicio formă într-un vehicul cu 4 bărbați necunoscuți, ceea ce va reduce investigațiile polițiștilor la cei din anturajul acestuia, adică, la cei pe care îi cunoștea, ceea ce a permis interpelarea (arestarea) a 3 dintre ei, pe Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu înainte dedescoperirea cadavrului, iar pe cel de-al 4-lea, Eric Parmentier, pe 3 mai 2012. După un interogatoriu de 48h00 la sediul PJ (Poliției Judiciare), ei vor fi și inculpați în dosar cu capetele de acuzare: „tortură, tratament inuman și degradant, umilire, prespectiv, sechestrare și asasinat cu caracter homofob”. Menționez aici faptul că după promulgarea legii din 10 mai 2007 Belgia consideră că discriminarea cu caracter sexual, în cadrul unui act infracțional (criminal sau corecțional) constituie circumstanțe agravante (ca de altfel, și rasismul sau antisemitismul), iar dosarul penal (infracțional criminal) Ihsane Jarfi este o premieră în Belgia și cel de-al 2-lea, având ca obiect homofobia. În timpul instrumentării dosarului, evident, cei 4 inculpați vor furniza variante diferite despre modul în care victima a fost „executată”. Și în plus, ei ar fi contestat faptul că ar fi fost vorba de un asasinat, ca de altfel, și faptul că acesta ar fi avut caracter homofob. Doi dintre cei 2 inculpați, Jérémy Wintgens și Mutlu Kizilaslan erau cercetați penal, în paralel, și într-un alt dosar, de natură corecțională, pentru violență fizică, precum și pentru o serie de jafuri cu violență. În plus, cei 2 ar mai fi fost cercetați și într-un dosar penal asemănător cu cel aflat în instrumentare, în care în cursul lunii octombrie 2011, un individ cu probleme psihice (deficiență mintală–care afectează 2-3% din populaţie, caracterizează prin valoarea scăzută a coeficientului de inteligenţă–IQ şi limitarea funcţiilor adaptative) ar fi fost îmbarcat de către cei 2 meționați mai sus, într-un vehicul și ulterior, abandonat, după ce ar fi fost maltratat și deposedat de bunurile sale (bani, telefon mobil, etc.). Cei 4 inculpați în dosar instrumentat de către Pascale Gossens (judecătorul de instrucție) vor fi audiați de către Curtea cu Jurați (constituită înițial, pe 19 noiembrie, din 8 femei și 4 bărbati, compusă (în final), din 9 femei și 3 bărbați) prezidată de către Philippe Gorlé în prezența avocatului general Murielle Radoux (reprezentând Ministerul Public). Mutlu Kizilaslan (în vârstă de 30 ans) era originar din Grâce-Hollogne, psihic instabil, introvertit și violent instable, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru provocare de incendii și furt cu violenț, asista de către avocații Philippe Moureau și Dorothée Galopin; Jérémy Wintgens (în vârstă de 30 de ani) era impulsiv și narcisist, „ușor” alcoolic, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru fapte de violență fizică, dar mai pentru că ar fi tras cu o carabină asupra unui vecin, el era asistat de către avocații Mes Jean-Louis Gilissen și Maxime Toller; Jonathan Lekeu (în vârstă de 25 de ani) era originar din Seraing, influențabil, care s-ar fi asociat cu primii 2 în seara dramei, era asistat de către avocații Jordan Lecuyer și Alexandrù Lazar; în sfârșit, Eric Parmentier (în vârstă de 36 de ani) era originar din Flémalle, era tatăl a 2 copii, șoferul vehicului VW Polo, cu un rol decisiv în comiterea actului criminal, cunoscut autorităților polițienești și judiciare belgiene pentru o serie de infracțiuni dar și pentru încarcerări de lungă durată și era asistat de către avocații Luc Balaes și Shirley Franck. În sfârșit, Ministerul Public, reprezentat prin avocatul general Marianne Lejeune, va solicita în rechgizitoriul său, contra celor „4 mușchetari” teribiliști, sancțiunea penală maximă prevăzută, în acest caz, de legislația belgiană în materie criminală, adică, închisoarea pe viață, sancțiuni confirmate și în rechizitoriul lui Murielle Radoux (substitutul delegat în calitate de avocat general). Însă, în verdictul său din 23 decembrie 2014, Curtea cu Jurați de la Liège (în care jurații au trebuit să răspundă la 110 întrebări imprimate pe 32 de pagini) care l-a considerat pe Jonathan Lekeu „mai puțin vinovat” decât pe complicii săi, îl condamnă pe acesta la „numai” la 30 de ani de recluziune criminală, în timp ce în cazul celorlați (Parmentier, Wintgens și Kizilaslan), Curtea a confirmat pedepsele solicitate de către Ministerul Public, adică, închisoarea pe viață. Notă. Mutlu Kizilaslan, va fi îndemnizat pe 12 decembrie 2019 cu suma de 27.000€ în dosarul infracțional (correctional) în care a fost rănit la picior în 2009, pentru că glonțul i-ar fi generat o (oarecare) invaliditate, ceea ce nu i-ar mai fi permis să fie „activ din punct de vedere economic”. Este vorba de disputa (altercația) care a avut loc în cafeneaua (barului) lui Roberto (în vârstă de 52 de ani) în Saint Nicolas. Deși originile acesteia rămân neclare, cert este faptul că Mutlu (atunci în vârstă de 26 de ani), la mijlocul lunii iunie 2009 ar fi aruncat un coctail molotov în vitrina barului. Ca urmare a acestui eveniment el ar fi devenit alcoolic și consumator de stupefiante, care, mai târziu l-ar fi antrenat în crima de sânge odioasă în care a fost condamnat pe 23 decembrie 2014 la închisoare pe viață. Din punct de vedere cronologic, acest dosar criminal homofob este urmat de un alt dosar criminal, mai mult decât controversat și des întâlnit și în criminalitatea (de sânge) franceză (asasinarea unui membru al familiei), dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă) în care omul politic belgian ecologist (de stânga) Bernard Wesphael (n.1958, fost deputat valon între 1999–2014) este inculpat pentru asasinarea soției sale Véronique Pirotton, pe 31 octombrie, într-un hotel (Mondo) din Ostende. Membru fondator al Partidului Ecolo în 2008, deja, începând cu 1987, Bernard Wesphael este un „ales provincial” (în Consiliul legislativ al provinciei Valonia), pentru ca din 1999 să devină deputat al provinciei Valonia în circumscripția Liège. Considerat mai mult „fundamentalist” decât „realist”, el se va opune Tratatului Constitușional European, fiind singurul care va vota conta acestuia, dar și a „neutralității” (în vigoare, atunci, în Belgia) în favoarea „laïcității” statului. Ca urmare a mai multor conflicte ideologice în sânul partidului, dar și a eșecurilor acestora, pe 28 martie 2012, se retrage, oficial, din partidul fondat, pentru ca pe 20 aprilie șă anunțe crearea „Mișcării de Stânga” (expresia noii stângii democratice, radicale, ecologiste, laice al cetățeanului), pe care îl va părăsi, definitiv, în 2014. Nesatisfăcut de scorul obținut la sondaje, în septembrie 2017 decide scindarea acesteia, iar cu „ramura” căreia îi va aparține se va prezenta la alegerile comunale (la Awans), dar fiind clasat pe locul 3, el nu va fi ales. Este greu de confirmat (sau de infirmat) faptul că eșecul lui pe plan electoral, s-ar fi datorat sau nu, inculpării sale în dosarul asasinării soției sale Véronique Pirotton, în hotelul Mondo de la Ostende (pe 1 noiembrie 2013), după care va fi interpelat, arestat și încarcerat în detenție provizorie la închisoarea de la Bruges (Brügge). De altfel, cariera politică a acestuia s-ar fi rezumat, în principiu, la a fi „consilier provincial” (consilier al provinciei) la Liège în perioada 1988–1999, deputat al regiunii francophone Valonia în perioada 1999–2014 și șef al grupului Ecolo în Parlamentul Valoniei între 1999–2012. În momentul dramei Véronique Pirotton (în vârstă de 42 de ani) era deja cazată la hotelul Mondo din Ostende (în camera 602), unde soțul ei Bernard Wesphael (în vârstă de 55 de ani) ajunge, mai târziu, pe 30 octombrie (cu mașina personală) pentru a petrece împreună o scurtă vacanță (în intimitate), de „îndrăgostăți” (mai mult sau mai puțin) departe de „lumea dezlănțuită”. Însă, din păcate, în seara zilei următoare (în jurul orei 22h50), acesta va anunța, cu stupefacție, pe Servranckx Romual (recepționerul hotelului de pe Leon Spilliartstraat nr.1) de „sinuciderea soției sale”, în timp ce el dormea, „nedezbrăcat”, pe patul (conjugal) „nedesfăcut”, care, imediat, va și anunța serviciul național (federal) de urgenă (numărul unic 101). Conform versiunii sale (din depoziția sa aflată în dosarul de instrucție), soția lui s-ar fi sinucis (în timp ce el dormea „buștean” ca urmare a unui consum important de alcool la barul hotelului), prin (auto)sufocare cu o pungă de plsatic trasă în cap (în sala de baie), o conjectură la care nu vor adera nici polițiști care vor ajunge rapid la locul dramei (în jurul orei 23h10) și nici medicul legist Geert Van Parys care va examina corpul (cadavrul) și va întocmi un raport detaliat al autopsiei (contrasemnat de către prof. dr. J. Casselman–șeful serviciului), pe 2 noiembrie 2013. Ca urmare, după audierea lui (timp de 24h00), el va fi prezentat judecătorului de instrucție Christine Pottiez (de la Parchetul Bruges) care îl va inculpa în dosar pentru asasinarea soției sale și îl va plasa în detenție provizorie la închisoarea Bruges (Legeweg 200, 8200 St.-Andries, un complex penitenciar, dispunând de sectoare, cu sau fără droguri, atât pentru bărbați cât și pentru femei, atât pentru preveniți cât și pentru condamnați, unul dintre cele mai mari în Belgia din 1991, avându-l ca director pe Tineke De Waele). Pe de o parte, pentru că „rănile interne și externe, dar și studiul toxicologic practicat pe cadavrul victimei” (inclusiv, urmele de ștrangulare de pe gât) contrazic teza siunciderii (conform purtătorului de cuvânt al Parchetului Bruges, Fien Maddens) și pledează pentru o moarte violentă, iar pe de altă parte, pentru că, în ciuda faptului că omul politic (parlamentar) susținea că soția sa era depresivă și ar mai fi tentat să se siuncidă, cel puțin, o parte dintre apropiații săi susțineau că aceasta n-ar fi fost, sub nicio formă, depresivă și ar fi preferat, fără ezitare, să divorțeze de soțul ei (cu care era căsătorit doar de 14 luni) „decăt să recurgă la un asemenea gest disperat, nefondat (nejustificat)”, cu atăt mai mult cu căt, ea avea și un copil, Victor (dintr-o căasătorie anterioară) care, oarecum ar fi fost în „custodia” ei și de care era foarte atașată. Însă, în ciuda lipsei unui cazier judiciar, Véronique Pirotton ar fi fost citată în 14 proceduri judiciare la Parchetul de la Liège (dintre care în 7 era reclamantă), cu precădere pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice (peste limita legală de 0,5g/l) în 2012 și 2013, respectiv, pentru altercație (cu lovituri, cu violență și degradare) între 2 amanți de-ai ei în 2011, apoi, pentru perturbarea ordinii publice (pe drumul public) în stare avansată de ebrietate, în 2005 și pentru tentativă de siuncidere sub influența unui amestec de medicamente antidepresive și alcool, în 2007 și 2013. Conform informațiilor noastre, primul ei soț, Konstantinos Tzermias (de origine greacă, „o dragoste la prima vedere”) tatăl lui Victor, ar fi depus și el plângere contra ei în 2012, în care semnala autorităților polițienești problemele ei grave cu care se confrunta (depresia și alcoolul), cu toate că anturajul său nu ar fi confirmat nici faptul că ar fi fost depresivă și nici faptul că ar fi fost alcoolică. În sfârșit, ea ar fi depus în 1999 plângere contra unui profesor de religie și franceză (Alain S.) pentru viol (sistematic), pe vremea când era elevă la liceu (timp de 4 ani), dar și contra soției acestuia și contra școlii, care ar fi fost clasată fără urmări, apoi alte două, în 2005 și 2012 contra primului său soț, contra unui amant Francis în 2012 dar și contra celuilalt amant al ei („de suflet”) Oswald De Cock, tot, în 2012, pentru ca în 2013 să facă acelaș lucru contra mamei lui Fémi (Femy) fiul lui Bernard Wesphael din căsătoria cu Yélonissé (cea de-a două sa soție). Cred că legat de „violul” comis de profesorul de religie și limba franceză la Viemme (în a doua jumătatea a anilor 1980), cînd Véronique era, practic, o adolescentă (cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani) merită să menționăm aici faptul că, conform lui Nadine Pirotton (sora mai mare a ei, pe care mama ei a crescut-0 acasă), n-ar fi fost vorba de un viol în adevăratul înțeles al cuvântului, pentru actul sexual ar fi fost consimțit de către victimă, adică Véronique. S-ar părea că relația ei cu acest profesor familist (considerat un pervers, un manipulator un narcisist, etc.) care „ar fi ințiat-o în tainele plăcerilor sexuale” (mai ales, în ale sexului oral și anal), ea ar fi fost foarte specială, pentru că, simultan, l-ar fi perceput atât ca tată (care a lipsit din viața ei) cât și ca amant (care a „reușit să o transforme într-un obiect sexual atât pentru plăcerea lui cât și pentru plăcerea ei” convingând-o că este „nimfomană și că rolul ei în viață nu ar fi altul decât să fie târfă”). Având în vedere faptul că vârsta răspunderii penale într-un asemenea caz (act sexual consimțit de către un minor) și „agresor” are loc numai dacă victima are mai puțin de 15 ani, ceea ce ea nu ar fi putut proba cu certitudine, dosarul a fost clasat fără urmări. Deși investigațiile efectuate în dosar ne-au permis identificarea unui fost prieten al ei din adolescență, pe Frédéric Volont, care mai târziu (pe când ei ar fi avut, 17, respectiv, 18 ani), i-a devenit și boyfriend, iar ulterior, urma să devină și tatăl unui copil al ei dacă „ea n-ar fi pierdut sarcina” în Italia (cu ocazia unei excursii). Frédéric susțina că atunci când erau încă prieteni „platonici”, el „ar fi dat din întâmplare peste jurnalul ei”, în care ea vorbea de relatiile ei intime (detaliate) cu profesorul de religie și pe care l-ar fi predat directorului școlii pentru luarea unor măsuri administrative contra acestuia. Din nefericire însă, jurnalul ar fi dispărut fără urmă, iar „măsuri administrative” n-ar fi fost nici măcar inițiate și cu atât mai puțin luate contra dascălului, dar, totusi, dezvăluirile făcute în „document” ar fi contribuit la sistarea (întreruperea) relațiilor sexuale dintre cei doi. Conform asvocatului general Alain Lescrenier (Ministerul Public), ar fi fost vorba de o crimă și nu de o sinucidere, așa cum susținea cu vehemență, inculpatul și chiar dacă ea ar fi fost comisă de către Bernard Westphael (care avocatului familiei Pirotton, Philippe Moureau „fiind om politic s-a apărat ca un om politic”) un rol important în dramă, ar fi jucat și Oswald De Cock, nu din punct de vedere juridic (pentru că el nu a fost prezent la locul dramei) dar, cel puțin, moral. Convins de culpabilitatea lui Bernard Wesphael și respingând varianta siunciderii, respectiv, a intoxicației alcoolo–medicamentoase, Alain Lescrenier susține în rechizitoriul său că victima ar fi fost ucisă, voluntar, pentru că inculpatul „ar fi renunțat să mai fie câinele gentil mângâiat și s-ar fi răzvrătit contra stăpânului său.” Conform acestuia, n-ar exista nicio îndoială că inculpatul ar fi vrut să ucidă pe Véronique Pirotton („un șoricel încolțit de 2 motani”–conform avocatului familiei, Philippe Moureau) pe care, atunci când a întâlnit-o în cursul lunii mai 2012, era „liberă din punct de vedere sentimental” ca de eltfel și el, și cu care ar fi avut, cel puțin aparent, la prima vedre, o serie de puncte comune (interese comune). Cu toate acestea, Curtea cu Jurați al provinciei Hainaut de la Mons (după o instrucție judiciară deosebit de complexă și dificilă și un proces care a durat 3 săptmâni), îl achită pe Bernard Wesphael în beneficiul îndoielii, iar pentru cei 10 luni de detenție provizorie statul belgian îl va despăgubi cu 83.150 € (cca 150/zi de detenție). Exist însă o întrebare, mai mult decât pertinentă, legată și de „diputa violentă” dintre soți (în camera 602), pe care vecinii din camerele 601 și 502 le-au interpretat ca „strigăte (gemete) de plăcere sexuală”. Este oare posibil ca o dipută violentă să poată fi confundată cu gemete sexuale de plăcere ? În principiu, nu, dar în cazuri particulare, da! De-a lungul timpului am lucrat la mai multe dosare infracționale cu caracter criminal–sexual, în care inculpatații au fost condamnați câțiva ani de detnție pentru că în timpul actului sexual și-ar fi ucis „femeile” (iubitele), în general, prin sufocare „tradițională” cu mânile sau chiar și cu un sac de plastic tras pe capul femeii, evident, fără intenția de a ucide! Având în vedere că acest game era consimțit (și solicitat de către victimă), inculpatul se simțea nevinovat și, sub nicio formă, el nu se considera un criminal. De fapt, el era vinovat, dar nu de omor calificat, dar „imprudență” (accidentală) datorită „unei lipse corecte de coordonare dintre plăcerea oferită femeii și violența asupra acesteia în timpul actului sexual”. Studiind această complexă problematică, printre altele, am consultat și „profesioniști” care m-au introdus în labirintul plăcerilor sexuale „deosebit de intense și practic, incontrolabile” la frontiera dintre viață și moarte practicate în unele cluburi libertine sau echangiste (eșanjiste), cu caracter privat, în circuit închis. Ideea era că la „frontiera” dintre viată și moarte, orgasmele femeii (într-un context de tip „game sado-masochist”) ar fi mult mai ușor de multiplicat și ar putea fi majorate (considerabil) în intensitate. Concret, dacă femeia (în special „nimfomană”) este supusă în timpul unui act sexual prelungit (desigur, întreținut, mai mult artificial), precum și unor violențe fizice (de mai mare sau mai mică intemsitate), desigur fără a o maltrata, ocazie cu care este strânsă de gât (până la aproape de sufocare) sau ștrangulată cu o pungă de plastic pe cap (care să-i blocheze, un timp respirația) în timpul orgasmului, plăcerea sexuală ar fi atât de mare încât până la descărcarea ei nervoasă (completă) ea ar putea beneficia de alte orgasme (multiple) secundare, de mare intensitate. Este o practică asemănătoare cu „Jocul cu Moartea” (jocul cu fularul, jocul cosmosului, jocul magic, visul albastru, sărutul Dragonului, etc.) practicat de către adolescenți. Mă întreb dacă „psihopatul” și „perversul” Bernard Wesphael (care, conform Acuzării ar fi venit la Ostende ca să-și asasineze soția) nu ar fi recurs cumva la o asemenea practică pentru a-i deruta vecinii de cameră?! Acest lucru ar putea explica și (cel puțin) o parte a leziunilor (hematoamelor) de pe corpul victimei, iar celelalte, puteau fi provocate, într-adevăr, de căzăturile ei (inclusiv pe scară) sau ciocnirile ei, involuntrare (datorită stării ei alcoolice cvasipermanente), cu diferie obiecte aflate în locuință sau pe stradă. Însă, dacă inculpatul ar fi declarat acest lucru (nu neapărat incredibil, avînd în vedere trecutul victimei), dosarul ar fi fost transferat la Curtea Corecțională (compusă din 3 magistrați) și cu sigurană, Bernar Wesphael ar fi fost la condamnat cîțiva ani de închisoare (maximum 5 ani) din care ar fi avut de excuta doar 1/3 sau cel mult ½ , dacă ținem cont de poziția lui socială sau de faptul că era „primar” (condamnat pentru prima oară). Este cert însă faptul că din punct de vedere juridic el ar fi fost „pătat”, iar retragerea lui din politică ar fi fost, foarte probabil, obligatorie. Acest dosar de „triunghi amoros” este unul dintre cele mai complexe și laborioase din istoria Belgiei, care deși a fost, teoretic, „soluționat” de către justiție, așteaptă, totuși, o altă soluție! Evident, mai există și o altă explcație pentru asfixierea cu punga de plastic aflat pe capul victimei. Dacă în timp ce Bernard Wesphael (cu alcoolemie de 0,93g/l de sânge) dormea, Véronique Pirotton (cu o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge-aflată în pragul comei alcoolice) s-ar fi dus la baie să facă un dus pentru a se răcori cu scopul de a reveni „puțin la viață”? În acest caz, putem presupune că în timp ce își punea punga pe cap pentru a-și proteja părul (sau ulterior) s-ar fi putut dezechilibra și cădea la podea. astfel încât să se lovească și să-și piardă cunoștința. Acest lucru ar putea explica și de ce ea era culcată pe sol cu fața în sus și cu mâna dreaptă aflată (anormal) sub corp. În ceea ceea ce privește asfixierea eu cred că era inevitabilă dacă avem în vedere suprapunerea multiplelor „stări speciale” (anormale) în care se afla: punga pe cap (în contextul în care ara astmatică), instalarea comei alcoolice (în contextul în care avea o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge) și starea de leșin (în contexul unei căderi necontrolate la podea). Din contră, afirmația conform căreia „fața victimei ar fi fost în contact cu perna” ceea ce ar dovedi că ea ar fi fost sugrumată cu ea, este falsă, pentru că ea dormit deja o noapte singură la hotel (noaptea de 29-30 octombrie) cu fața pe pernă.

(Re)inserția socială a foștilor deținuți (infractori de drept comun, condamnați în Franța pentru infracțiuni criminale – de către o Curte cu Jurați/Juriu Popular, compusă din 3 magistrați si 6 jurați în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel sau corecționale – de către o Curte Corecțională/Complet de Judecată compusă din 3 magistrați) indiferent dacă ei fac obiectul unei erori judiciare sau nu (în majoritatea cazurilor), este una dintre marile probleme majore cu care se confruntă societățile occidentale post-industrializate (dezvoltate), dar și majoritatea statelor emergente (în curs de dezvoltare). Pentru că de această (re)inserția socială a lor, depinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, recidiva acestora în materie infracțională. [A se vedea pentru detalii și ciclul de articole al autorului: „În umbra vietii" (Corespondență din Mediul Cartceral Francez, Necenzurat)]. Desigur, este foarte dificil pentru un fost deținut, în special pentru unul care a executat o pedeapsa lungă sau (foarte lungă) de închisoare (detenție criminală- până în 10 ani de închisoare sau recluziune criminală–peste 10 ani de închisoare, inclusiv, închisoare pe viață compresibilă sau nu, în CPF – Codul Penal Francez), într-un Centru de Detenție (Penitenciar pentru cei condamnați definitiv, cu șanse reale de (re)inserțiune socială) sau Maison Centrale (Închisoare de Maximă Siguranță pentru deținuți considerați periculoși, condamnați la pedepse foarte lungi de închisoare–cu  șanse  reduse de (re)inserție socială) să se (re)integreze într-o societate (aflată într-o schimbare profundă și accelerată într-un interval scurt de timp)  pe care a părăsit-o cu foarte mulți ani în urmă,  timp în care acesta a devenit, practic, mai mult sau mai puțin un „instituționalizat” în mediul carceral.