Acasă Etichete Cyril Vangriecken

Etichetă: Cyril Vangriecken

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

Nota autorului. Deși există foarte mari asemănări între jurisdicțiile franceză și belgiană (ambele de tip inchizitorial, moștenite de la Codul criminal al lui Napoleon, pus în aplicare din 12 februarie 2010), spre deosebire de jurisdicția franceză, în care tribunalele corecționale (commpuse din 3 magistrați) judecă, doar, infracțiuni penale cu caracter delictual (conform art.131-3 și următoarele) care sunt sancționate penal cu maximum 10 ani de detenție criminală și o amendă de maximum 3.750€, tribunalele corecționale belgiene, create cu ocazia reformei codului de instrucție criminală prin legea din 10 iulie 1967, au competență atăt în judecarea delictelor (sancționabile penal între 8 zile și 5 ani de închisoare și cu o amendă de cel puțin 26€ - indexed the additional decimals/„opdecimes" on criminal fines) cât și a crimelor („corecționalizabile”), cu circumstanțe atenuante, care, în general, ca și în Franța sunt judecate de o Curte cu Jurați (Juriu Popular), al provinciei (în Belgia, compusă din 3 magistrați și 12 jurați) sau a departamentului (județului, în Franța, compusă din 3 magistrați și 6 jurați–în Prima instanță, respectiv, 9 jurați în Apel). O altă deosebire fundamentală este cea legată de menținerea inculpatului în detenție provizorie. Dacă în Franța, în procedura corecțională, mandatul de încarcerare preventivă este de 4 luni iar în procedura criminală 1 an, renuvlabile cu încă 4 luni, respectiv, cu încă 1 an în cazul unui recidivist, sau cu ½ din manadatul de încarcerare inițială în cazul în care inculpatul este „primar”–adică, la prima condamnare), iar responsabil cu acesta este judecătorul de instrucție (cu Camera Criminală), căruia se poate opune JLD (Judecătorul de libertate și detenție creat prin legea din 15 iunie 2000 a lui Elisabeth Guigou), în cadrul jurisdicției belgiene, mandatul este renuvlabil lunar și este Camera de Consiliu (componentă a Tribunalului de Prima instanță) compusă din 3 magistrați–judecători, responsabilă cu prelungirea detenției provizorii. Spre deosebire de jurisdicția belgiană, ăn Franța mai există și o Curtea cu Jurați Specială (compusă din 7 magistrați–judcători, ca jurați, în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel) care judecă infracțiunile criminale deosebit de grave (atentate–terorism, infracțșiuni comise contra siguranței/securității statului–spionaj, infracțiuni criminale comise de către militari, crimă organizată de mare anvergură/tentaculară cu caracter internațional–trafic de stupefiante de mare risc/ droguri dure, etc.). Un dosar criminal belgian de mare anvergură, în care Curtea cu Jurați va fi „înlocuită” cu o Curte Corecțională, detaliat în articol, printre altele, este și dosarul criminal „Kasteelmoord” (Crima de la Castel, Flandra Occidentală/de Vest, 2012), unul dintre cele mai „misterioase și bizare”, conform Procurorului Regelui de Bruges, Jean-Marie Berkvens (șeful Parchetului din Bruges din 1988), în care are loc asasinarea lui Stijn Saelens (în vârstă de 34 de ani, projectontwikkelaar/dezvoltator de proiect în construcții–„baron al imobiliarului” și consilier financiar), pe 31 ianuarie 2012, în castelul Carpentier (aflat pe un domeniu de cca 9o ha, achiziționat în 2004, pentru suma de cca 2M€) din Wingene (formată în urma unei reorganizări teritoriale în anul 1977, prin înglobarea într-o singură entitate a 2 comune, Wingene cu Sint-Jan și Wildenburg și Zwevezele cu Hille). Dispariția acestuia a fost anunțată poliției, în jurul orei 13h00, de către soția acestuia Elisabeth Gyselbrecht („lady of a manor”, medic, tot, în vârstă de 34 de ani și ea) care la întoarcerea acasă din comună descoperă pete mari de sânge și un glonț (cartuș) de calibru 9mm în holul Castelului Carpentier (Kasteel Carpentier) în care cuplul locuia cu cei 4 copii ai lor (cu vârstele lor reprezentând termenii unui șir aritmetic de rație r=2, adică, 2, 4, 6, 8–caz întâlnit mai rar). André Gyselbrecht, tatăl și Peter Gyselbrecht fratele lui Elisabeth Gyselbrecht (originari din Ruiselede–comună neerlandofonă situată în provincia Flandra de Vest, regiunea Flandra) care constituiau o echipă medicală cu aceasta din urmă, au fost interpelați, audiați și supuși unor interogatorii ore în șir în timpul celor 48h00 de GAV (Garde à vue–arest la sediul poliției judiciare) cât prevede în asemenea cazuri Legea Salduz, după care au fost încarcerați în detenție provizorie în complexul penitenciar (mixt) din Bruges (unul dintre cele mai mari închisori în Belgia dată în folosință în 1991, care găzduiește atăt preveniți–cercetați penal, cât și deținuți–condamnați definitiv) aflat, astăzi, sub direcția lui Tineke De Waele. Pe 3 februarie este arestat la Beauraing și Pierre Serry, un foarte vechi și fidel prieten al lui André, comerciant de carne bovină membru al mafiei hormonilor de creștere. Pe 4 februare, ar fi fost arestați și 4 ceceni în Polonia, despre care procurorul regelui credea că ar fi fost angajați pentru a comite asasinatul, avăndu-l ca intermediar pe Pierre Serry și comanditar pe André Gyselbrecht, dar după 24h00 de GAV vor fi puși în libertate (eliberați fără a fi urmăriți penal în dosar). Pe 26 ianuarie 2013, pe baza amprentelor genetice, este identificat ucigașul lui Stijn Saelens, angajat de către Pierre Serry. Este vorba de Ron (ald)/„Ronnie/Ronny” (Antonius) Van Bommel (un criminal olandez, care a murit/decedat de cancer la pancreas pe 7 mai 2012) din Eindhoven (oraș situat în provincia Brabantul de Nord, în sudul Olandei, inițial la confluența pârâielor Dommel și Gender, care găzduiește sediile centrale ale marilor companii Philips, ASML și DAF, precum și Universitatea Tehnică Eindhoven–TU/e, înființată în 1956). Acesta ar fi incasat 30.000€ pentru executarea contractului. Urmând pista acestuia, vor fi arestați în scurt timp, olandezul Francis–„Roy” Larmit (în vârstă de 37 de ani) șoferul lui Van Bommel, care ar fi făcut dezvăluiri și ar fi mărturisit faptul că Van Bommel ar fi primit „ordin” (comandă), ca să ucidă un „bărbat cu un trecut de pedocriminal incestuos”, ceea ce va avea ca efect arestarea celuilat (nou) suspect în dosar, olandezul Evert d(D)e Clercq (care a mai fost interpelat în trecut după declarația lui Franciscus–„Roy” Larmit) și care ar fi fost complice la asasinatul lui Stijn Saelens. Pe 2 mai 2017, Gyselbrecht mărturisește că, într-adevăr, i-ar fi cerut prietenului său Pierre Serry ca să-l ucidă pe Stijn Saelens, care, foarte probabil, pentru a scăpa de hărțuirea socrului său, ar fi vrut să se mute, cu familia, în Australia, în sânul unei comunități sectare.Conform declarației acestuia, propunerea de a asasina Stijn Saelens ar fi venit din partea lui Serry, iar decizia, ar fi luat-o, definitiv, pe 26 ianuarie 2012. Gestul său ar fi fost motvat prin faptul că autoritățile polițienești și judiciare belgiene n-ar fi luat nicio măsură în legătură cu plăngerea contra ginerelui său Stijn Saelens, iar el voia să pună capăt, cu orice preț activității sale pedoincestuoase. Conform declarației soției victimei, Elisabeth, Stijn ar fi fost hotărât să urmeze o terapie conta impulsiunilor sale (pedo)incestuoase (după ce în vara anului 2011 „ar fi pupat-o cu limba” pe fiica sa în vârstă de 4 ani). Procesul va debuta pe 9 martie 2017 (după 5 ani de la evenimentul dramatic) în fata Curții Corecționale de la Bruges prezidată de către Els D'Hooghe (asistat de către Peter D'Hondt, Hendrik Hameeuw, Bruno Criel, Filip D'Hont)..Dosarul cazului are are 63 volume, în total, 63.000 de pagini. Instanța a decis ca procesul să nu aibă loc cu ușile închise. De asemenea, președintele a limitat numărul de martori de „moralitate” la 11 persoane. Este vorba de judecătorul de instrucție Koen Wittouck, de ofițerul care a dirijat ancheta David Roelant, de medicul–expert judiciar Geert van Parys, de expertul în arme Erik De Durpel, de terapeutul (lui Stijn Saelens, al lui Elisabeth și André Gyselbrecht) Johan Maertens, de psihologul copilului An Verstuyf, de polițiștii–anchetatori Eric Verhenne și Sven Bertels, de medicul de familie (care lucra cu generalistul Gyselbrecht) Hanneke Vandewalle, de mama lui Roy Larmit și în cele din urmă de S. Ramautarsing (care l-a însoțit pe Larmit când a primit banii de la Evert De Clercq). Dezbaterile în acest vor dura mai multe luni, iar conform verdictului din 18 aprilie 2018, cei 4 inculpați (André Gyselbrecht, Evert de Clercq, Pierre Serry și Roy Larmit) vor fi condamnați, primii 2, la 27 de ani de recluziune criminală, iar ceilați 2, la 21, respectiv, 15 ani de recluziune criminală. Sancțiuni penale, după părerea mea, complet incompatibile cu decizia unei Curții Corecționale (chiar dacă condamnații vor face apel la sentință - iar ulterior, în Apel, 6 mai 2019, la primii 3, pedepsele se vor reduce la 21, 20 și 19 ani de recluziune criminală), care sunt viciate de mai multe proceduri (datorită unor disfuncțiuni majore în cadrul justiției belgiene), ceea ce impune (condiționat) rejudecarea dosarului (după casarea sentinței de către Curtea de Casație) în fața unei Curți cu Jurați, caz în care, atăt verdictul cît și adevărul istoric pot fi, radical, schimbate. Merită remarcat și faptul că, conform declarației, la proces, a psihologului Johan Maertens (în vârstă de 69 de ani), Stijn Saelens  ar fi reprezentat un pericol pentru copiii săi, iar un tratament medical, chiar, apropriat (adecvat) n-ar  fi putut avea o eficacitatea de (mare) anvergură în cazul său. Cu alte cuvinte, clientul său (Stijn Saelens) ar fi fost incorigibil și ar fi recidivat, cu siguranță, mai puțin cazul în care ar fi fost castrat chimic. Inculpatul principal, André Gyselbrecht, ar fi făcut apel la acesta de mai multe ori cerându-i sfat și ajutor. Se pare că, recent, pe 1 martie 2021, acesta ar fi fost (re)audiat de către procurorul Fien Maddens, pentru că ar fi făcut niște dezvăluiri strict confidențiale dr.-ului André Gyselbrecht (comanditarul asasinatului), despre fostul său ginere și client al său, Stijn Saelens (victima asasinatului), ceea ce ar fi contribuit la reducerea substanțială a pedepsei acestuia în apel. În acest caz el riscă o pedeasă cu închisoarea.

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico - deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio - respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial...În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa...). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30 – 13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 - 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul...