Acasă Etichete Dany Leprince

Etichetă: Dany Leprince

The UNDSMA (United Nations – Department of Sport, Music, and The...

https://www.youtube.com/watch?v=rwyVZaxgYW0 https://www.youtube.com/watch?v=oSv488CcXUY UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) The UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) congratulates...

Protejat: Dezvăluirile lui Mahmoud-Philippe El Shennawy – „deținut de profesie”, arestat...

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Protejat: Michel Quesne, un vinovat nevionat sau un nevinovat vinovat, într-un...

Complement de Anchetă Dosarul de crimă sexuală (de incest) al lui Michel Quesne, este unul de excepție, o premieră (absolută) poate, nu numai în Franța, dar și în Europa. În primul rând, pentru că în materie de procedura juridică penală criminală, istoria infracționalității franceze nu a consemnat niciodată punerea în libertate a unui inculpat (și condamnat definitiv) din motive de viciu de procedură, ca urmare a intervenției CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Adică, în dosarul criminal sexual al lui Michel Quesne s-a întâmplat pentru prima oară când un verdict pronunțat în Franța, de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) al unui TGI (Tribunal de Înaltă Instanță) rămas definitiv (în urma demersurilor administrativ – judiciare legale – epuizate integral), este anulat de către Curtea de Casație la o sesizarea făcută de către CEDO (Curtea Europene a Drepturilor Omului), care în raportul său considera că inculpatul (și condamnatul definitiv) Michel Quesne nu ar fi beneficiat de un „proces (național) echitabil”. În al doilea rând, pentru că, conform Legii Guigou (din 15 iunie 2000 – asupra prezumptiei de nevinovăție) promulgate de către ministrul justiției Élisabeth Guigou (Vallier, n.1946, în funcție între 1997–2000), Quesne a avut șansa să beneficieze de un al 2-lea proces „echitabil” (în 2006), în care, însa, spre surpriza generală, el a fost sancționat, mai sever (cu 17 ani de recluziune criminală), decât în primul său proces (în 1999), cel „neechitabil” (cu „numai” 16 ani de recluziune criminală), în ciuda faptului că avocații săi Philippe Meilhac (reputat avocat penalist în Baroul parizian) și Jean Marc Florand (și nu, Morand – cum menționează presa scrisă, celebru avocat la Curtea de Apel Paris) erau recunoscuți și notrii, care au reușit, printre altele, și achitarea lui Patrick Dils[1], iar în acest ultim proces, Avocatul General al acuzării, Mireille Cadenat, a solicitat aceași pedeapsa (de 16 ani de recluziune criminală) ca și pedeapsa la care, inculpatul, a fost condamnat în primul său proces.

Protejat: Erori judiciare oficioase. Dosarul criminal Dany Leprince. Masacrul de la...

Cu un sfert de secol în urmă, în dimineața zilei de luni, 5 septempbrie 1994 (în jurul orei 09h00) autoritățile polițienești locale (sub comanda Cpt. Roger Lembert de la sectia de căutarea a Brigăzii de Jandarmerie de la Angers–prefectuta departamentului Maine et Loire, regiunea administrativa Pays de la Loire), descoperă la domiciliul caroseristului (tinichigiului) Christian Leprince (proprietarul unui garaj–service de tinichigerie auto) din comuna Thorigné-sur-Dué (cca 1.500 locuitori), un adevărat dezastru, o drama fără precedent, cel puțin, în regiune și o raritate în istoria criminală a Franței.   Este vorba de un cvadruplu asasinat, de masacrarea cu un satâr  („cu mânerul galben”), cu sânge rege, a lui Christian Leprince (în vârstă de 34 de ani, cu 13 leziuni, de cca 11cm, în regiunea cervicala) si a sotiei acestuia, Brigitte Leprince (în vârstă de 36 de ani, functionara la Posta) respectiv, a două dintre cele 3 fete ale lor, Audrey Leprince  (în vârstă de 10 ani) si Sandra Leprince (în vârsta de 6 ani). Cea mai maica dintre ele, Solène Leprince (în vârstă de 2 ani), scapa cu viata, grație numai faptului, că fiind într-o alta încăpere (la etaj), asasinul (sau asasinii), presati de timp (probabil) nu o vor descoperi (gasi) „în timp util”. Conform medicului legist, crima ar fi fost comisa, în seara zilei de 4 septembrie, într-o prima versiune, între orele 20h00–23h00, apoi, într-o alte varsiune, între orele 21h30 – 23h30. Fratele lui Christian, Dany Leprince (n.1957, atunci în vârsta de 37 de ani, exploatant agricol si muncitor responsabil cu împachetarea/ambalarea carnii la întreprinderea de prelucrare industriala a acesteia SOCOPA), împreună cu soția sa Martine (Compain) Leprince (n.1956, atunci înca în vârsta tot de 37 de ani și ea, exploatant agricol, muncitoare responsabilă cu dezosarea/transarea carnii la SOCOPA) si fiica lor Célia Leprince (în vârsta de 16 ani) locuiesc într-o casa vecină. Interpelat pe 7 septembrie 1994 si acuzat ca ar fi autorul cvadruplului asasinat sordid, macabru,  de catre sotia si fiica sa, Dany Leprince („măcelarul din Sarthe”, al carui mobil, stupid, ar fi fost o datorie de 15.000Ffr – cca 2.300€ si refuzul unui alt împrumut de către fratele sau în valoare de 20.000Ffr – cca 3.000€) va fi inculpat în dosar (în care confuziile și contradicțiile sunt importante) și încarcerat pe 9 septembrie 1994 (după 46h00 de GAV–garde à vue/arest preventiv la sediul jandarmeriei) în detenție provizorie, până pe 11 decembrie 1997, când debutează procesul său în fața Juriului Popular al departamentului Sarthe de la Le Mans (prefectura departamentului și capitala regiunii administrative Pays de la Loire)

Protejat: „Nu trăiește decât cel care luptă” (Roland Agret – Simbolul...

Rloand Agret (n. în 1942 la Clermont Ferrand, Departamentul Puy de Dôme-Regiunea administrativă Auvergne-Rhône Alpes), victimă a unei grave erori judiciare, reabilitat  în fața societății civile și fondatorul organizației „Action Justice", care de-a lungul mai multor decenii a militat și luptat pentru reablitarea victimelor erorilor judiciare, s-a stins din viață pe 18 septembrie 2016 la Vernoux en Vivarais (Departamentul Ardèche, regiunea administrativă Auvergne-Rhônes Alpes), ca urmare a unei embolii pulmonare. I-am fost alături timp de două decenii în bătălia (noastră, comună) pentru revizuirea procesului lui Dany Leprince și reabilitarea acestuia, ce din păcate, înca nu am câstigat-o, dar timpul rămâne tânăr! Investigatiile noastre ulterioare în acest dosar de exceptie au scos la iveala faptul ca, patronul garajului, André Borel si ajutorul acestuia, Jean Moreno, ale caror cadavre sunt descoperite pe 10 noiembrie 1970  într-o gariga (un tip de ecoregiune compusa din formatiuni vegetale gen stejari, tufisuri de arbusti si ierburi, caracteristic solurilor calcaroase din bazinul mediteranian), ar fi fost membri ai organizatiei SAC (Serviciul de Actiune Civica), creat de catre fidelii fondatorului si primul presedinte al celei  de-a V-a Republici Franceze, Generalului Charles de Gaulle (considerat „cel mai ilustru dintre francezi" de catre predecesorul sau, René Coty–ultimul presedinte al celei de-a IV-a Republici, care si demisioneaza în favoarea lui), pentru  sprijinul acestuia în lupta contra comunismului, dupa câstigarea alegerilor prezidentiale si numirea sa în functia suprema a statului în 1959 (pâna în 1969, când demisioneaza, ca de altfel si predecesorul sau), în timp ce, atât Antoine Santelli, cât si Antoine Ritter, ar fi fost fideli simpatizanti ai acesteia. Ca urmare, cu certitudine, André Borel (dar foarte probabil si ajutorul sau Jean Moreno, ca de altfel si Jacques Massié – responsabilul local al SAC la Marsilia), a fost o victima (politica) a organizatiei SAC careia apartinea, iar moartea acestuia nu avea absolut nimic de-a face cu Roland Agret. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului consacrat acestuia din urma - Jacques Massié: Drama de la Douronne, crima politica sau razbunare crapuloasa?! În cautarea adevarului istoric !). Desemnat pe 21 aprilie 2008 membru de onoare al Organizației RSF (Reporters Sans Frontières, fondată de către Robert Ménard în 1985), pe 9 noiembrie 2010, într-o dezbatere publică pe tema injustiției în cadrul emisiunii: „Prise directe", pe canalul național public de televiziune France 2 (difuzată la 20h35), Roland Agret, un veritabil simbol al erorilor judiciare în Franța (dar foarte probabil, de pretutindeni!) a descris cu lux de amănunte toate tipurile de proteste, unele dintre ele inimaginabile (care i-au pus viața în pericol), la care a recurs în timpul detenției sale lungi (peste 6 ani), pentru revizuirea procesului său, într-un dosar penal criminal în care a fost arestat în 1970 și condamnat în 1973 la 15 ani de recluziune criminală cu capul de acuzare: „complicitate (instigare) la asasinat"! Deosebita sa competență de „private investigator” am avut ocazia să o descopăr mult mai târziu, în celebrul dosar criminal Dany Leprince[1] (în care am fost și eu implicat prin intermediul propriilor mele studii și anchete), având ca scop revizuirea procesului acestuia, respectiv, achitarea și reabilitarea lui socială. (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Thomas CSINTA: Dosarul „Criminal" Dany Leprince). Distins cu Premiul Monte Cristo în 2007, Roland Agret este autorul unui număr important de publicații singur sau în colaborare, printre care menționăm: Nicolas Kalamouka și Roland Agret, Justice soit fête-1981; Coupable d'innocence, Ramsay-1984; Le Shbeb, Fleuve noir-1986; La Justice à deux doigts près, Carrière-1986; Pendaresse, Fleuve noir-1987; Et și vous saviez, Plon-1991; La Justice à mărée basse, Austral-1997; La Vouyoucratie, Philipacchi-1997; Mon combat est le vôtre, Grasset-1997; L'Amour enchristé, Blanche-1998; La Justice me fait peur, JM Laffont-2004; Mon corps en otage, Hugo-2007; Roland Agret și Philippe Bilger, Et și on jugeait les juges ?, Mordicus-2009. În 2005, a susținut prelegeri la Universitatea Paris V (Descartes) la secția de Victimologie și din 2008, a colaborat, după creația Săptămânalului Siné Hebdo, cu serie de publicații în rubrica judiciară al acestuia, pentru că în perioada 2011-2012 să prezinte emisiunea Quand la justice s'égare pe Planète Justice și să intervină deasemenea cu cronici pe Boulevard Voltaire, inițiat de către Dominique Jamet și Robert Ménard. În sfârșit, pe 10 octombrie 2013 a fost audiționat la Adunarea Națională de către Georges Fenech și Alain Tourret, Deputați-raportori ai Comisiei de Legi, în legaătură cu reforma revizuirii proceselor penale. (A se vedea și ciclul de articole al autorului „Dany Leprince, victimă a unei grave erori judiciare vicioase”)

Protejat: Dany Leprince, an innocent man! (Remember – prof. dr. Thomas...

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și social– economice, Director de Studii CUFR – ROMANIA, Redactor – Corespondent (Franța)  Franța (Le Parisien) Corespondență...

Protejat: Scrisoare adresată candidatului François Hollande, la alegerile prezidențiale franceze din...

Résumé. Monsieur le Président de la République, Votre grand prédécesseur socialiste, Monsieur François Mitterrand, „Le dernier des Mohicans” dans son Discours „dit de Cancún”” (Mexique), le 20 octobre 1981 disait: „Salut aux humiliés, aux émigrés, aux exilés sur leur propre terre qui veulent vivre et vivre libres. Salut à celles et à ceux qu'on bâillonne, qu'on persécute ou, qu'on torture, qui veulent vivre et vivre libres. Salut aux séquestrés, aux disparus et aux assassinés qui voulaient seulement vivre et vivre libres. Salut aux prêtres brutalisés, aux syndicalistes emprisonnés, aux chômeurs qui vendent leur sang pour survivre, aux indiens pourchassés dans leur forêt, aux travailleurs sans droit, aux paysans sans terre, aux résistants sans arme qui veulent vivre et vivre libres. À tous, la France dit : Courage, la liberté vaincra. Et si elle le dit depuis la capitale du Mexique, c'est qu'ici ces mots possèdent tout leur sens”. Mais avant, le 16 mars 1981, en pleine campagne électorale pour les élections présidentielles, quand 66 % des Français étaient pour le maintien de la peine de mort, le futur Président déclare clairement qu'il est contre la peine de mort et le 25 mai il gracie Philippe Maurice, „jugé irrécupérable” par la justice française. Grâce à l’arrivée de la gauche au pouvoir, sa peine de mort est commuée en réclusion criminelle à perpétuité.Le dernier condamné à mort de l’Histoire de la France en 1980 (dont la grâce ne fut pas automatique), gracié six mois plus tard par François Mitterrand, tout nouveau président de la République, aujourd'hui en liberté conditionnelle depuis le 8 mars 2000, il est aujourd’hui enseignant-chercheur, un grand historien médiéviste. Grâce à sa persévérance constante, il et devenu l'un des spécialistes les plus „pointus” sur le Moyen Âge et il est également le symbole de l'abolition de la peine de mort en France. La preuve d’une réinsertion socio – professionnelle, d’exception, hors du commun, sans faille. La preuve d’un bien-fondé de sagesse. Par conséquent, Monsieur le Président François Mitterrand ne s’est pas trompé!Bientôt, vous serez, élu Président de la République (les sondages vous sont très favorables !).Votre parcours professionnel „hors normes” (diplômes de HEC, Sciences PO, ENA - promotion Voltaire, sortie 7e, disons que c’est le retour de „grandes - écoliers” à la Présidence de la Ve République!), vous permet certainement d’être digne de votre prédécesseur socialiste, mai à ce titre, je vous demande d'avoir la bienveillance de faire une promesse „hors normes”, également, aux français.Une promesse, d’abord en qualité de candidat à la Présidence de la République Française (comme votre prédécesseur !) et puis en celle de Magistrat de France,  que vous êtes.Cette promesse concerne l’Affaire Criminelle Leprince !Comme vous le savez bien, dans cette affaire il y a de nombreuses zones d’ombre, de nombreuses contradictions et une absence totale de preuves réelles contre Dany Leprince, qui purge une peine de prison à perpétuité avec une période de sûreté de 22 ans.Un Comité de soutien, dirigé par Corinne Justice avec Renée Leprince (la mère de Dany, suicidée en 2007, puisqu’elle nu supporté plus l’injustice!), puis avec Béatrice Leprince (épousée par Dany en prison, en 2008) et l’association Action-Justice de Roland Agret, un autre innocent condamné à tort et incarcéré suite à une erreur judiciaire (ultérieurement, acquitté et réhabilité par la Justice française), ont mené des actions de sensibilisation de l’opinion publique, via les journaux et la télévision, contre l’injustice dans l’Affaire Leprince.Ce Comité de soutien est créé pour tenter d’obtenir la révision du procès de Dany Leprince.Les parents Leprince engagent le détective Roger-Marc Moreau, à cette époque le directeur d'enquête de l’association Action-Justice, présidée par Roland Agret, qui vont se mobiliser à leurs côtés et mettre en place de nouvelles investigations.Ils recueillent un certain nombre d'informations, fortement favorables à l’innocence de Dany Leprince.En janvier 2008, Roland Agret et Nicolas Poincaré publient un livre: „Condamné à tort. L’affaire Leprince”.Un rapport sur la contre-enquête est déposé à la CRCP (Commission de Révision des Condamnations Pénales), pour appuyer une demande de révision du procès, le 5 octobre 2005.Le 20 mars 2006, une décision de la Commission admet que des éléments introduisent un doute sérieux quant à la culpabilité de Dany Leprince, et un complément d’enquête est demandé contre l’avis du Parquet, le 5 avril.Malheureusement, les scellés en garde au greffe du Mans ont été détruits en 2001.Ils mentionnaient notamment le bouton violet retrouvé près du corps de la petite Sandra assassinée, l’une des petites filles de Brigitte et Christian Leprince.Comme on est également sans trace du couteau de boucher portant l’inscription „Leprince” retrouvé tout à fait par hasard, par des employés d’une entreprise de BTP (dans la proximité des Résidences Leprince) et disparu depuis, on a donc détruit ou égaré au moins deux objets qui auraient pu constituer des pièces à conviction.En 2008, deux scellés sont toutefois retrouvés au CHU de Nantes, où ils avaient été envoyés pour analyse: il s’agit du couteau cassé ensanglanté retrouvé dans la maison du drame, et des cheveux retrouvés dans la main d’une des fillettes.L’empreinte ADN retrouvée sur ce couteau n’appartient pas à Dany Leprince.Quant aux cheveux, qu’on ne pouvait exploiter à l’époque car ils n’avaient plus leurs bulbes, ils seraient désormais exploitables, les techniques ayant évolué depuis 1994.En 2008 également, de nouvelles expertises ont montré que les ADN mêlés retrouvés sur un couteau à manche jaune, retrouvé chez Martine Leprince, seraient compatibles avec le sien et celui de l’une des petites filles assassinées.Le 1er juillet 2010, la Commission de Révision de la Cour de Cassation saisit la Cour de Révision, ce qui laisse augurer une éventuelle annulation de sa condamnation.Elle ordonne également une suspension de peine alors que la décision d'annulation de la condamnation n'a pas été prise, ce qui est rarissime en termes de justice.Dany Leprince sera libéré de la Maison Centrale de Poissy, où il était détenu, le jeudi 8 juillet 2010, après la suspension de sa peine par la CRCP (Commission de Révision des Condamnations Pénales).Le 14 mars 2011, l’Avocat général de la Cour de Cassation, siégeant en sa qualité de Cour de Révision, a demandé la tenue d'un nouveau procès.Dans l'histoire du droit français, c'est la 9e fois qu'une telle procédure de révision aboutit.La décision a été mise en délibéré jusqu'au 6 avril 2011.Après le rejet de sa requête par la Cour de Révision le 6 avril 2011, Dany Leprince est retourné en prison.Incarcéré de nouveau à la Maison Centrale de Melun sous le Numéro d’écrou: 8536, bien qu'il clame toujours son innocence, le deuxième jugement qui était prévu n'aura finalement pas lieu.Le livre du Journaliste bien connu, Franck Johannès (”Le Monde„) paru cette année: „Le couteau jaune” (http://livre.fnac.com/a3470238/Franck-Johannes-Le-couteau-jaune-l-a...; http://www.lexpress.fr/culture/livre/le-couteau-jaune-l-affaire-dan...), met encore une fois en évidence, sérieusement et rigoureusement, la non culpabilité de Dany Leprince, voire, même sa mise hors de cause, dans l’affaire.Les preuves matérielles, réelles, sont inexistantes.Aucune trace d’ADN appartenant à Dany Leprince, ni de sang sur ses vêtements.Pourtant, les victimes se sont débattues dans des conditions épouvantables.Et, conformément à la loi, quoi qu’il en soit, le doute doit être bénéfique à l’inculpé, c’est à dire, à Dany Leprince.Moi, personnellement, je connais dans les moindres détails le dossier (j’ai beaucoup écrit sur cette affaire dans la presse roumaine et j’ai même fait, mes propres investigations!), par conséquent, et je suis persuadé que Dany Leprince est innocent.Alors que le vrai criminel court toujours.Je pense également que cet homme incarcéré depuis 1994, a également purgé plus de 2/3 de sa peine et qu’il survit grâce à l’amour de sa femme médecin, Madame Béatrice Leprince et au groupe de soutien de Dany, étant tous persuadés (comme d’ailleurs toute la société civile), de son innocence.Je rappelle qu’à l’époque du jugement de Dany Leprince, la Cour d’Assises d’Appel n’existait pas, par conséquent il n’a pas eu la chance d’avoir un jugement équitable, reglementé par le DPE (Droit Pénal Européen)  devant la  CEDH (La Cour Européenne de Droit de l’Homme). Il s'agit d'une juridiction créée par la Loi du 15 juin 2000 sur la présomption d’innocence, de Madame Elisabeth Guigou (en vigeur depuis le 1er  janvier 2001), compétente pour statuer sur les appels formés contre les arrêts rendus par la Cour d’Assisses statuant en première instance.Son rôle est de rejuger entièrement chaque affaire sur le fond, c'est-à-dire qu'elle n'a pas à tenir compte du jugement rendu en premier ressort pour rendre son verdict.La grâce demandée en 2008, par les défenseurs de Dany Leprince, a été refusée le 5 octobre 2011 par le Président de la République Nicolas Sarkozy.Certainement, il avait ses raisons, comme d’ailleurs Monsieur le Président Valery Giscard d’Estaing, Membre de l’Académie Française, qui a refusé la grâce de Christian Ranucci le 26 juillet 1976, et qu’il ne l’a jamais regretté, malgré le „Le Pull-over rouge”, de Gilles Perrault, paru ultérieurement, en 1978.Il est vrai que pour meurtre d’enfant à cette époque-là, dans la Ve République, la justice était impitoyable et la peine capitale était requise systématiquement (Jean-Laurent Olivier, 11 mars 1969, Amiens ; Ali Ben Yanes, 12 mai 1973, Marseille; Christian Ranucci 28 juillet 1976, Marseille; Jérôme Carrein, 23 juin 1977, Douai; même dans l’affaire Dils, une grave erreur judiciaire, reconnue par la justice le 24 avril 2002, presque 16 ans après les faits, le 6 mai 1994, Patrick Dils n’est pas gracié par François Mitterrand. Par contre, il écrit à la famille des victimes, les assurant qu'il n'accorderait jamais sa grâce à un meurtrier d'enfants)Par conséquent, sans preuve matérielle réelles, je pense que l’Affaire Leprince mérite un réexamen approfondi, c'est pourquoi je fais appel à votre générosité, à votre sens de la justice et je vous demande de faire la promesse (digne de celle de François Mitterrand, l’un des plus remarquables figures de l’Histoire de la France et notamment de la Ve République, dont vous étiez très proche !), qu’attendent certainement, les français, aussi: ”Si je suis élu Président de la République Française, je vais gracier Dany Leprince, et je ferai en sorte que dans l’Affaire Leprince, justice soit rendue”.Bref, comptant sur votre bienveillance et le sens de la justice qui vous est cher, je vous prie d’agréer, Monsieur, l'expression de ma plus haute considération.Vive la République, vive la France !