Etichetă: Jaful secolului

https://www.youtube.com/watch?v=E8S_DueRyHA Așa l-a numit Constantin Noica pe Eminescu, „omul deplin al culturii românești”. Și o singură poezie de ar fi scris, Eminescu tot era „poetul...

De Tany Zampa, nu putem să facem „abstracție” niciodată când vorbim de (marea) criminalitate și crima organizată (de mare anvergură), inclusiv, „French Connexion”, de pe Coasta de Azur („din anii de plumb”), iar numele lui ca „naș” al celebrului triunghi infracțional criminal (de tip bermude) delimitat geografic de sistemul urban al metropolelor Marsilia–Toloun–Nisa are rezonanță și astăzi pentru generația BB (Baby Boomers/cei născuți între 1945-1964, Generația X/între 1965-1979, Generația Y/între 1980-1994, Generația Z/între 1995-2009, Generația Alpha/2010–prezent). Fiul unui fost (mic) „borfaș” din Marsilia, Mathieu Zampa, cu studii făcute în „școli bune”, Gaëtan Zampa care își face debutul pe piața infracționalității în anii 1950 ca proxenet în cartierul Saint-Lazare și înainte de a împlini vârsta de 25 de ani era deja administrator al hotelului Réal, cu ocazia unei manifestații comuniste îi spunea lui Gaston Deffere (1910–1986, fost primar socialist al Marsiliei între 1953–1986) cu destulă aroganță: „ Omul cel mai puternic (important) la Marsilia nu sunteți dvs, dar eu”.Câștigând respectul „nașilor” clanurilor (familiilor) mafiote din regiune printre care, în special, al lui Antoine Guérini (n.1902, asasinat în 1967) și Paul Mondoloni (Paul Damien Mondoloni/Monsieur Paul/Petit Paul, n.1916–asasinat în 1985) dar și al lui Robert Léon Arthur Blémant (Monsieur Robert, n.1911–asasinat în 1965 din ordinul lui Antoine Guérini în ciuda opoziției fratelui să Mémé Guérini/Barthélemy Guérini, n.1908–decedat de moarte naturlă–cancer de rectum în 1982, după ce în 1978 este eliberat condiționat după 10 ani de detenție criminală din motive medicale), fost comisar șef la ST (Supravegherea Teritorului) și apoi în cadrul serviciilor secrete militare în timpul războiului, iar după eliberare la DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului, creat pe 19 noiembrie 1944) serviciul de informații al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Națională a Poliției Naționale) care pe 1 iulie 2008 fuzionează cu DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) pentru a da naștere la DCRI (DirecțiaCentrală a Informațiilor Interne), devenită pe 30 aprilie 2014 DGSI (Direcția Generală a Securității Interne), începănd din 1955 Tany Zampa își mută „sediul general” al infracțiunilor sale la Paris (cu scopul unei „specializări”), mai ales în domeniul jocurilor de noroc ilegale din cluburile de noapte și hotelurile de lux, al extorcării de fonduri, al jafului cu violență, etc.), iar ulterior, împreună cu banda „Trois Canards” (Three Ducks Gang), se va lansa și în proxenetism, înainte de a se „consacra” traficului de stupefiante (de mre anvergură). Celebra bandă de crimă organizată își avea sediul în barul „Trois Cannards” (din str. La Rochefoucauld nr.48, Paris 9e), înainte de a deveni un bar „prestigios” din „South Pigalle”, dar era „originar” din Marsilia unde avea și QG (cartierul său general) iar nucleul „dur” al bandei era centrat pe Jacky Imbert (n.1929, „le Mat"/Nebunul, „l'Immortel”/Nemuritorul, „le Matou”/după numele liniei de îmbrăcăminte al soției sale Christine, „le Pacha”/film cu Jean Gabin lansat în 1968, „Ben Hur”/roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace, fost cascador, jockey, skipper, etc., „în timpul liber”), care în ciuda unui violent atac armat împotriva lui pe 1 februarie 1997 (cu 7 gloanțe de calibrul 11.43) va supraviețui și va trăi aproape 90 de ani dintre care, peste 2 ani în Maroc (la Marrakech, cu „sediul său general” în restaurantul de lux „Le Monte-Cristo"), împreună cu Tany Zampa și Francis le Belge (n.1946, traficant de heroină în legătură cu organizația French Connexion–asasinat în 2000), amândoi deveniți, ulterior „nași” ai crimei organizate din Marsilia.Jacky Le Mat (pasionat, printre altele și de Opera), care s-a exilat la Marrakech (într-un „apartament cu 3 camere” cu soția sa Christine–patroana unui salon de estetică „Mohammed V”), după 18 februarie 2008 nu s-a mai „exprimat” în public, până în 2014 (în vârstă de de 85 de ani) când a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de către Curtea Corecțională de la Aix en Provence (Marsilia) pentru extorcare de fonduri.„Ducând o viață magnifică” (de peste 2 ani), printre altele, spunea despre Marsilia (orașul în care și-a desfășurat activitatea infracțională, sic!), la ieșirea din Tribunal: „(...) Acest oraș mă dezgustă astăzi, chiar și numai dacă vorbesc de el, mi se face pielea de găină. Marsilia numai aparține uei persoane (n.r. „naș”), nu mai există respect pentru nimeni (oameni), climatul este grețos. Înainte existau tampoane între lucruri....Oameni care evitau ca publicul, copii să asiste la fuziade, asasinate din străzi. Anumite persoane fac ca aceste lucruri să se petreacă, astăzi, diferit. Dar au greșit. Drogurile înnebunesc copii și trag (n.r. cu arma) pentru orice. Fiind din Toulouse (din naștere) eu nu am fost niciodată legat sufletește de acest oraș, chiar dacă l-am iubit. Astăzi, nu regret deloc că l-am părăsit. (...) Sunt sun un tată împlinit, m-am repatriat (din exilul marocan) atât soția mea Christine (n.r. pe care o cunoaște în 2001 și care îi devine cea de-a 4 soție pe 6 septembrie 2003) cât și cu fiul meu (Jack-Henry, n.19 mai 2004, fratele lui Patricia și Jean-Louis din căsătoriile lui anterioare) la Fuveau (regiuna urbană Marsilia) în casa soției mele. Lui Zampa și Le Belge se vor alătura, puțin mai târziu, Jean-Claude Kella („Le Chanceux"/„Le Diable"/„Yeux bleus", n.1945, traficant de droguri, originar din Toulon–decedat de moarte naturală–cancer de plămâni în 2014, după un sfert de secol de recluziune criminală, din care 15 în dosarul „Topaze”–trafic de cannabis între Maroc și sud-estul Franței, și de cocaină tranzitând prin Brazilia între 1996 et 1998, fost căsătorit cu fata împăratului jocurilor de noroc de pe Coasta de Azur Jean-Dominique Fratoni–prieten intim al lui Jacques Médecin și după părerea mea, implicat în „războiul cazinourilor” de pe coastă și în dispariția lui Agnès Le Roux în dosarul Le Roux–Agnelet–Cazinoul Méditerranée de la Nisa).Zampa, Le Belge și Kella vor fi și protagoniștii dosarului (criminal) de trafic de heroină „Caprice des Temps” (în apele teritoriale Marsiliei) în care este vorba de sesizarea pe 29 februarie 1972 de către autoritățile vamale a 425kg de heroină (record !) provenit de la Miami (SUA), organizat de Kella și un asociat al lui Laurent Fiocconi („Charlot”/„Lolo”/„El Mago”, n.1941, traficant de droguri, membru al organizației French Connexion, dar și al altor rețele de trafic de stupefiante columbiene–decedat de moarte naturală în 2023) cu banii lui Le Belge, care va genera o reglare de conturi deosebit de sângerosă între clanurile mafiote ale lui Zampa și Le Belge în care, din ordinul lui Zampa vor fi asasinați pe 5 septembrie la Canet, trei criminali cunoscuți de pe coastă Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello („Jeannot Cigare”) și Daniel Lamberti (unul dintre ucigașii lor fiind asasinat pe 14 octombrie 1972 în Corse iar celălalt pe 28 octombrie 1972).Pe 26 decembrie, Gualbert Rouvier (în vârstă de 29 de ani, consocut autorităților polițienești pentru jaf și proxenetism, un om de încredere al lui Le Belge) este ucis pe str. Jet d'Eau (în cartierul quartier Saint-Mauront) și apoi alți doi pe 17 februarie 1973 în Belle-de-Mai (cartier din Marsilia în 3e), Emile Chessa (în vârstă de 50 de ani, care voia să-si răzbune nepotul său Daniel Lamberti) și prietenul său André Katchadourian (în vârstă de 41 de ani), pentru ca într-o fuziadă (schimb intens de focuri) pe 31 martie la barul Tanagra (quai de Port nr.218 la Marsilia, între 1968–1973 locul de întâlnire al membrilor organizației French Connection) 4 răufăcători să fie asasinați, de către un comando echipat cu armament de război (format conform surselor mele, foarte probabil din Francis Vanververghe, prietenul său Albert Franconi, Noël Filippi și Vincenzo Parizi–un napolitain condamnat la închisoare pe viață în Italia prin contumacie) dintre care 2 (foarte) apropiați lui Zampa, Joseph Lomini („Toréador”), care l-a excrocat pe Le Belge cu 600.000FFr (cca 680.000€PPA) din ordinul lui Zampa, și Ansan Bistoni („Aga Khan”, în vârstă de 61 de ani, membru de prim rang al French Connection), apoi Jean-Claude Napoletano (un mic răufăcător) și patroana barului Carmen Ambrosino. Pe 12 august 1973 este ucis și fratele lui André Katchadourian, iar pe 24 aprilie 1975, un alt gangster care ar fi participat la măcelul de la barul Tanagra, Vincenzo Parizi, va fi grav rănit într-o fuziadă fusillade la Saintes-Maries-de-la-Mer en Camargue (zona metropolitană a Marsiliei) în fața restaurantului La Brouzetière. În sfârșit, bandei „Tois Cannards” se va alătura și Antoine Cossu („l'Anguille"/n.1940, specialist în bracaje–jafuri armate, arestat, până la urmă, în 2014, la vârsta de 74 de ani, în Austria la Viena, care, în total, ar fi fost încarcerat peste 3 decenii în cariera sa de ciminal), apoi Raymond Mihière („Le Chinois", interpelat în 2012, în vârstă de 61 de ani pentru un vast trafic de cocaină între Peru și Franța, după ce în 2004 a fost condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru un alt trafic între Maroc și Marsilia, interzis de sejur în Franța, motiv pentru care trăia cu soția sa–patroana unei frabrici de săpun în Spania), André Cermolacce („Gros Dédé", în vârstă de 50 în februarie 2005, când va fi interpelat pentru deținere ilegală de arme de foc de prima categorie și corupție de funcționar–polițist, fapte pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executarem iar în 2007 pentru la 18 luni pentru proxenetism), Roland Cassone (implicat în dosarul jocurilor de noroc ilegale „Cercle Concorde” în 2013 la proces scapă de o amendă vamală de cca 7Mil€ amendă, fiind condamnat doar pentru deținerea ilegală a unui pistol atomat Glock 9 mm, la numai 10 luni de închisoare, care până atunci, la vârsta de 70 nu avea cazier judiciar, un apropiat lui Jacky Imbert și a lui Nick Venturi/Dominique Venturi, 1923–2008, discipol al lui Gaston Defferre și om de încredere al senatorului Antoine Andrieux unul dintre cei mai importanți nași ai mediului crimial din Marsilia și French Connexion, care în zile noastre ar trăi undeva prin Simiane-Collongue în regiunea urbană Aix-Marsilia, cu cca 3.000€ grație unei pensi și închirierea a două apartamente), iar ulterior și nepotul lui Jean-Thomas Giudicelli, un naș corsican cunoscut în mediul infracțional sub numewle „U Caputu" Laurent Fiocconi („El Mago"/Le Magicien/„Charlot/„Lolo", 1941–2023, important membru al organizației French Connection, apropiat lui Francis Le Belge, traficant de droguri în „cuplu” cu Jean– Claude Kella–specializat în îmbunătățirea calității heroinei, încarcerat și evadat de mai multe ori, chiar si din penitenciarul de la Atlanta din SUA în 1972 de unde fuge în Columbia– unde obține cetățenia în 1977 și va lucra pentru narco-traficantul Hector Roldan, oficial importator de vehicule BMW la Cali un apropiat lui Pablo Escobar, motiv pentru care a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală prin contumacie, implicat în 2015 în dosarul „papy connection", un trafic de cocaină între America de Sud și Europa, condamnat la 6 ani de închisoare și 50.000€ de amendă de către Tribunalul Corecțional din Marsilia pe 6 noiembrie 2015)Devenit „dușmanul de moarte” alui lui Tany Zampa și asasinat (cu 7 cartușe de calibrul 11.4) pe 27 septembrie 2000 în cafeneau „L'Artois Club” (din sectorul nr. 8 parizian) în primitatea celebrului bulevard parizian Champs-Elysées, de către un comando de motocicliști (cu căști), Francis Vanverberghe (Francis le Belge, n.1946) unul dintre „nașii” legitimi ai mediului infracțional criminal din Marsilia este originar din cartierul Belle de Mai (Marsilia, sectorul nr. 3) și este fiul „legionarului” (angajat în Legiunea Străină) François Vanverberghe (din Croix) devenit, ulterior, tâmplar și al lui Herminia Gomez (europeană din Algeria, de origine spaniolă). În „războiul cluburilor de noapte” care va dura între 1988–1994, prima victimă va fi fratele său, José Vanverberghe, asasinat pe 1 septembrie 1989, în contextul în care acesta din urmă, nici nu prea era implicat în „afacerile” (cu drguri) ale fratelui său Le Belge. Eliberat pe 4 decembrie 1992 (după 4 ani și 8 luni de închisoare), pe 25 noiembrie 1993 el va fi din nou inculpat în dosar, dar din lipsă de probe (fiabile) este pus în libertate.Interzis în regiunile (urbane) Marsilia și Lyon, el se (auto)exilează la Paris, iar pe 22 martie 1996 se căsătorește cu Lydie Fleury și se va muta într-un apartament de pe strada Lord Byron (în proximitatea Champs-Élysées) à Paris, unde duce o viață „confortabilă” din afaceri ilegale (jocuri de noroc, prostituție și proxenetism, extorcare de fonduri, etc.) pe lângă valiza de bani care îi este livrată, săptămânal, din Marsilia (cu scopul „spălării” conținutului acesteia cu „grijă” și „atențe sporită”).În privința asasinului său (asasinilor săi), nu există nicio certitudine.Au existat mai multe piste, cu o probabilitate mai mare sau mai mică „de rezlizare” ca fenomen aleator, care ulterior ai fost abandonate. În ceea ce mă privește, eu sunt convins că Francis Le Belge a fost victima gangului Brise de Mer (uu grup infracțional criminal corsican fondat la sfârșitul anillor 1970 cu „sediul” general în barul cu același nume „Brise de Mer”/briza mării, din cartierul vechiului port din Bastia, în Corsica de Nord) specializat, aproximativ, în aceleași infracțiuni ca și Le Belge (jocuri de noroc ilegale–păcănele, extorcare de fonduri, baruri, hoteluri de lux, cluburi de noapte, proxetentism, spălare de bani, evaziune fiscală, etc.) pentru că victima a încercat să se extindă cu „afacerile” sale fără acordul bandei, cu toate că, în prinvipiu, Le Belge ar fio foat, oarecum, „corect” în afacerile sale.Ca dovadă este și faptul că „parteneriatul” său cu Zampa a funcționat, până când acesta din urmă l-a excrocat în 1972 cu 0,6Mil FFr (cca 0,7Mil €PPA), ceea ce ulterior, a dat naștere acelui carangiu în care au pierit o serie de infractori de ambele părți. Turnat în 1986 de către chimistul François Scapula („Francis le Brun”/„Scapu la Balance”, n.1945, originar din Marsilia, specializat în transformarea morfinei-bază în heroină cu cca 90% puritate, în laboratoare clandestine franceze, asiatice, italiene și americane), cu care va participa (alături de Zampa) la traficul de stupefiante ale organizației French Connexion, după interpelarea lui la Fribourg (în Elveția, în cursul lunii noiembrie 1985), în loc să se predea, Francis le Belge se sustrage arestării și se va „exila” la Paris unde, însă, în 1988 va fi arestat și încarcerat timp de 4 ani în detenție provizorie înainte de a fi eliberat condiționat sub control judiciar.În această perioadă își reface viața cu Lydie Fleury, cu care se și căsătorește pe 22 martie 1996, dar fericirea lui va fi scurtă pentru că pe 27 septembrie 2000 va fi ucis la L’Artois Club, iar în cursul lunii octombrie 2022 vor fi asasinați și alți 2 nepoți de-ai lui care vor prelua „afacera” lui, ceea ce, practic, înseamnă sfârșitul clanului Vanverberghe. Lista „marelui banditism” (francez) conține și alte nume „sonore” devenite adevărate brand-uri legendare ale crimei organizate de mare anvergură. Printre cei „din linia întâi” figurează și Jacques Mesrine („inamicul public n01”) cu un alt asociat al său Michel Ardouin („Porte-Avions”–cu care am avut ocazia să dezbatem la o masă din localul său „viitorul crimei orgamizate” franceze, cu puțin timp înainte de decesul său pe 21 ianuarie 2014) Rédoine Faïd („Le roi de la belle”), François Besse („Prințul evadărilor″), Jean-Charles Willoquet („Frizerul″), apoi, „așii evadărilor” Michel Vaujour și Pascal Payet sau fondatorii–leaderi ai organizației Paul Carbone și François Spirito, Jacky le Mat, Paul Mondolini, etc. Merită să subliniez aici și faptul că „marele banditism” francez este un mediu infracțional criminal foarte special (inclusiv, cel corsican–cel mai criminogen din Europa) foarte diferit de „mafia tradițională” activă în Italia, Europa de Est sau în Asia atât ca structură organizatorică cât și ca mod de funcționare și operativitate. Revenind acum la jaful secolului de la Nisa în 1976, care într-o primă „fază” l-a avut ca legendar „creier” pe Spaggiari („Bert”), până când corsicanul Cassandri („Amigo”) nu-și revendică acest drept în cartea sa, este foarte probasbil, că el n-ar fi ajuns niciodată creierul operațiunii dacă n-ar fi reușit să evadeze de la Palatul de Justiție. Exasperându-l pe judecătorul de instrucție Richard Bouazis cu promisiunile sale (în fiecare joi la ora 14h30–când era extras din celula sa și adus în cabinetul magistratului asistat de avocatul său Jacques Peyrat) că va face dezvăluiri (din ce în ce mai detaliate), conform comisarului Honoré Gévaudan („Ennemis publics, Editions JC Lattès), pe 10 martie 1977 îl convinge pe acesta să rămână singur cu el în birou ceea ce îi va permite lui „folcloristului” Bert („deținutul–model”, cum era considerat de către gardianii închisorii) să sară pe fereastra instituției (de la o înălțime de cca 8m) pe capota unui autoturism lângă care îl aștepta cu o motocicletă, pe baza unui plan bine conceput și pus la punct de către complicii săi de la OAS (fosta Organizație Armată Secretă), Robert Desroches și Michel Brusot. Atunci când Bert este prezentat lui Amigo, grație relației pe care ar fi avut cu un salariat al băncii, cel din urmă îl apreciază spunând despe el că este „unul de-ai noștri, cu pantofi uzați”, ceea ce în jargonul de borfaș însemna „un tip de încredere, fiabil, cu experiență, cunoscător în domeniu”. Tot conform acestuia (ceea ce de altfel, concordă cu realitatea), Bert ar fi și găzduit și banda acestuia (de „égoutiers") la ferma lui (stâna) Les Oies sauvages, aflată în zona urbană a Nisa (la câțiva km de Nisa), printre care îi menționează nominal doar pe „le Grand" (Gérard Vigier), restul vor fi identificați doar prin poreclele lor, „le Fou" (reputat pentru curajul său), „le Mèche", „le Tchoutchou", „le Rieur", „l'Arménien”, „Poupon" („le Petit"), etc.În acest context, Amigo pare să fie „șeful”, iar Bert, doar un simplu membru al grupului care intervine, indirect, cu un „serviciu”. Din contră, construcția unui tunel (8m lungime, 0,8m lățime și 1,3m înălțime) prin canalizările orașului la bancă (care ar fi durat cca 3 luni), se pare că ar fi fost o idee „comună” a celor doi. Numai că Amigo uită să spună că planul acestuia, nu-i aparține, că acesta a fost conceput de către unul dintre membri echipei de sistematizare a orașului de la Primăria metropoliei Nisa (un arhitect) care era în contact cu Bert prin intermediul responsabilului instituției cu organizarea evenimentelor festive (nașteri, căsătorii, etc.), ceea ce, evident, era meritul lui Bert.Dacă ne gândim însă la faptul că cei 2 erau membri ai SAC și, oarecum, „oamenii lui Jean-Dominique Fratoni („nașul” jocurilor de noroc de pe coastă și acționar la cazinouri), care la rândul său, era prieten intim cu familia Médecin („stăpânul” absolut și suprem al metropolei Nisa timp de peste 4 decenii) și poate, nu în ultimul rând, erau în relații (foarte) apropiate și cu foști membri (adevărat, nu de prim rang, dar „second hand”) ai organizației criminale French Connexion, adică, indirect, și „oameni” ai lui Tany Zampa („nașul” marii crime/criminalități organizate din Marsilia) ne putem da seama ușor de faptul că nici Bert și nici Amigo nu erau „creierele” jafului și nici cei care l-au conceput și l-au pus la punct. Primul era doar „furnizor” de idei, iar cel de-al doilea, un simplu „supraveghetor” al derulării evenimentului. Adevăratele „creiere” ale operațiunii erau gangsteri (mafioți) implicați direct (sau indirect) și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur (și în special, de la Nisa), care de altfel, erau responsabili și de dispariția lui Agnès Le Roux, un act criminal de mare anvergură care din 1977 l-a antrenat, pe Jean–Maurice Agnelet (avocatul și amantul ei, președintelele ligii locale a Drepturilor Omului) într-un proces „al secolului” fără sfârșit (pe nedrept), care se va stinge, practic, doar cu moartea lui pe 12 ianuarie 2021 (în Noua Caledonie–un ansamblu de insule și arhipelaguri care constituie un teritoriu ultramarin francez în Oceania, situat în Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific).Și în sfârșit, ajungem la Jean Guy (n.1938), un fost membru activ al celebrei organizații criminale Franch Connexion (creată, oficial, în 1937 de către Paul Carbone la nivel local și cuplul Lucky Luciano–Vito Genovese la nivel internațional) specializat în traficul de droguri (heroină) între Franța și SUA/Canada în anii 1930-1970 pe „calea apei” din portul Marsilia (Franța) către porturile din New York (SUA)/Montreal (Canada). Condamnat la 14 ani de recluziune criminală în Elveția (în 1987) pentru activitatea criminală pe care o desfășura în cadrul unui laborator clandestin de „purificare” a heroinei, după ce este arestat cu complicii săi pe 11 noiembrie 1985 în cabana Les Paccots (Cantonul Fribourg), pedeapsa va fi plungită „prin continuitate” cu încă 10 de detenție criminală în Franța (după extrădarea sa) în dosarul French Connexion, instrumentat de către judecătorul de instrucție André Piller, în special, filiera din care făcea parte traficul de cocaină din sudul țării, care îl considera un „mare profeionist”.În ceea ce privește actul său de „predare” autorităților polițienești, acesta generează, automat, întrebarea de ce acum, la 80 de ani? De ce după 12 ani de cavală (fugă), când în ciuda celor două mandate de arestare emise contra lui, el a încetat să mai fie în atenția autorităților, probabil și din cauza vârstei sale înaintate. După unii (printre care și fostul „specialist” în bracaje/fafuri armate în anii 1981-1985, Yazid Kherfi) pentru a beneficia de o „sancțiene” mai „ușoară (probabil „libertate sub sechestru electroniuc”), sau pentru că ar fi „obosit”, având în vedere fapptul că fuga este dificil de „gestionat” din mai multe puncte de vedere.După părerea mea, Jean Guy (un „aventurier” conform Thierry Colombié, autorul cărții „La Mort du juge Michel”, Editions La Martinière). ar fi avut, într-adevăr, un rol important în traficul local de cocaină, dar pe plan național (și mai ales, internațional), el nu ar fi fost decât „vioara a doua” și nici nu cred că ar fi avut ambiții ca legendarii „nași” ai traficului de stupefiante din generația sa (Tany Zampa, Francis Le Belge, Jean Claude Kella, etc.) să devină un mare (important) caid. În plus, nici ar fi „turnat” niciodată și la cei 80 de ani ai săi, avea din ce în ce mai mult nevoie de îngrijiri medicale (chiar și de anvergură), ceea ce în cavală este dificil de gestionat, mai ales, cu „fonduri insuficiente”. Cu alte cuvinte, Jean Guy s-a predat pentru că a dorit să-și prelungească viața în condiții, oarecum, „decente”. Cu atât mai mult cu cât după 80 de ani, într-o mare majoritate de cazuri sănătatea condamnatului este incompatibilă cu încarcerarea sa, cel puțin în centrele de detenție franceze, ceea ce îi permite încarcerarea lui la „domiciliu” sub supraveghere electronică. Ceea ce de altfel, s-a și întâplat !Menționez aici faptul că ancheta făcută în dosarul „Dzodzet Connection” de la „Les Paccots” (în Elveția) în perioada 1985–1986 va permite magistraților francezi să facă conexiune cu dosarul asasinatului celebrului judecător antimafia–antidrog Pierre–Marie Michel (1943–asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia), cel de-al 2-lea magistrat francez ucis în perioada postbelică, după François Renaud (1923–asasinat pe 3 iulie 1975 la Lyon), în care vor avea loc 3 procese criminale. Vor fi inculpați și judecați François Checchi, François Girard, Charles Altiéri și Homère Filippi. În cursul lunii iunie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Bouches-du-Rhône de la Aix-Marsilia, îi condamnă pe primii doi François Checchi și François Girard, la închisoare pe viață, iar în cursul lunii aprilie 1991 aceași curte îi condamnă pe ceilalți 2 complici (prin contumacie), Charles Altiéri și Homère Filippi, tot la închisoare pe viață. Aflat în posesia unui pașaport fals, Charles Altiéri va fi restat în Cipru, în cursul lunii februarie 1993, grație Interpolui și extrădat în Franța unde aceași curte cu jurați îl condamnă din nou (în cursul lunii ianuarie 1994) pe Charles Altiéri la închisoare pe viață. În ceea ce îl privește pe Homère Filippi, eliberat condiționat sub control judiciar în dosar de la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (în 1982), în ciuda eforturilor depuse de către autroritățile judiciare naționale, de cele europene (Europol) și internaționale (Interpol) nu a putu fi reperat, deci nici interpelat, deși mandatele de arestare contra acestuia, după 4 decenii sunt încă „active”. În sfârșit, pe 11 noiembrie 1985 brigada de stupefiante a Siguranței din Fribourg percheziționează, după un plan conceput și elaborat (meticulos) cu mult timp în urmă, cabana L'Armailli din Les Paccots (comuna Châtel-St-Denis, stațiune de schi), în care la primul etaj polițiștii descoperă laboratorul în care avea loc transformarea morfinei-bază în heroină, ocazie cu care vor fi sesizate (și confiscate) 12kg de herionă pură (valorând pe piața stupefiantelor cca 100Mil €) un record absolut în Elveția. Informația le-ar fi parvenit de la autoritățile polițienești americane (în special, DEA), care bănuiau că foști membri ai French Connexion (anihilat teoretic din 1972) ar fabrica „heroină de înaltă calitate” și care este exportată pe teritoriul lor național. Pista „chimiștilor” ex-French Connexion (Philippe Wiesgrill–„chimistul șef”, François Scapula și Charles Altieri) este privilegiată. Pe 11 noiembrie cei 3 vor fi arestați împreună Jean Guy, Marcel Z. (pe terenul căruia se afla cabana) și Oscar H. (din Fribourg, care le-ar fi servit de „ghid local”).

Nici acest deceniu – în care au fost luate, totusi, masuri importante de securitate contra „jafurilor secolului” fata de cel trecut–nu a fost lipsit de jafuri remarcabile, spectaculoase, comise în „siguranta”, care au marcat istoria marilor jafuri contemporane. Acestea au necesitat curaj, profesionalism, ingeniozitate, organizare si planuri minutios concepute din partea raufacatorilor (hotilor), motiv pentru care cei din urma, nu în rare cazuri, au beneficiat atât de admiratia anchetatorilor cât si chiar de cea a victimelor lor! Un „jaf al secolului” de tablouri comparabil cu cel de la Colecția Emil G. Bührle din Zurich (în care prejudiciul material a fost estimat la cca 115M€) pe 10 februarie 2008, va avea loc la Muzeul metropolitan de Arta Moderna de la Paris, pe 20 mai 2010, în care prejudiciul va fi estimat la peste 100M€.Ca si în cazurile jafurilor de bijuterii, daca cel de la  Colecția Emil G. Bührle are loc cu „arma de foc violenta si ura”, cel de la Muzeul de Arta Moderna respecta „Regula lui Spaggiari”: „fara arma de foc, fara violenta si fara ura”. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea V). Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura” . Jafurile armate de la Colecția Bührle din Zürich si de la Harry Winston de la Paris].În sfârsit, jafurile secolului „fara arma de foc, fara violenta si fara ura” comise între 16–18 iulie 1976 de catre legendarul ganster Albert Spaggiari (si echipa sa), la o filiala a bancii Société Générale de la Nisa, cu un prejudiciu estimat la cca 31M€PPA, respectiv, cel comis între 15–18 martie  2014, la o filiala a bancii Crédit Agricole din Bessières (Toulouse Métropole) de catre Pascal Teso (si echipa sa), cu un prejudiciu material în valoare de cca 2,5M€, în care hotii s-au „servit” de un tunel pentru a  ajunge la o „poteca” catre Paradis, nu sunt singurele de acest gen în istoria marlor jafuri bancare europene. [A se vedea pentru detalii articolul autorului:„Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizari” la „drumul” Paradisului!].Un jaf asemanator cu cele mentionate mai sus (si intermediar între acestea , atât ca eveniment spatio–temporal cât si ca prejudiciu material) are loc în capitala Germaniei, între 12–14 ianuarie 2013,  la Berliner Volksbank  (Berlin-Steglitz), unde hotii patrund tot printr-un tunel (de o lungime de cca 45m) si reusesc sa fure cca 10M€ din continutul casetelor de valori ale acesteia,  fara niciun fel „probleme”, fara ca jaful sa fie „sesizat” de catre vecini, conform regulii „de aur” a lui Spaggiari.  Este cel mai mare jaf de acest tip din istoria jafurilor bancare comise în Germania. La începutul acestui deceniu, în noaptea de 19–20  mai 2010, 5 tablouri deosebit de valoroase apartinând unor pictrori prestigiosi sunt furate din Muzeul metropolitan de Arta Moderana de la Paris (Musée d'Art Moderne de la Ville de Paris).Este vorba de:  „Le Pigeon aux petits pois”, pictura în ulei realizat în 1911 de catre Pablo Ruiz Picasso (1981–1973, pictor, sculptor, desenator si gravor andalozo–catalan ateu, legenda a cartierului artistic parizian Montmartre–„cea  mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada renașterii”), reprezntant al cubismului, postimpresionismului si al suprarealismului (1924–1966/curent artistic și literar de avangardă care proclamă o libertate totală de expresie) întemeiat de catre André Breton (1896–1966) și dezvoltat mai ales în prima jumatate a se colului trecut.La „Pastorale”, realizat în 1906 de catre Henri Matisse (1869–1954, pictor, desenator, sculptor si gravor francez), prieten cu Pablo Ruiz Picasso respectiv, cu André Derain (1880–1954, pictor francez), fondator al fauvismului (1900–1910/curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă) si în sfârsit, cu Achille–Émile Othon Friesz (1879–1949, pictor si gravor francez), influentat la început de catre impresionisti, iar ulterior de catre  Vincent Van Gogh (1853–1890, pictor si desenator olandez–unul  dintre cei mai mari din cea de-a jumatate a secolului XIX, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional, autor a peste 2.000 de opere de artă–cca 900 de picturi, respectiv, 1.100 de desene și schițe pline de de naturalism/miscare artistica în Occident în perioada 1880–1890, inspirate din majoritatea miscarilor artistice: impresionism, postimpresionism, pointilism, fauvism, expresionism si simbolism) si Paul Gauguin (1848–1903, unul dintre cei mai reputati pictori francezi ai secolului XIX, seful Scolii bretone de la Pont-Aven/1850–1890–„La cité des peintres” din bazinul Quimper, frecventat de o serie de alti pictori cunoscuti: Émile Bernard, Paul-Émile Colin, Paul Sérusier, Charles Filiger, Maxime Maufra, Henry Moret, Ernest de Chamaillard). „L'Olivier près de l'Estaque”, realizat în 1906 de catre Georges Braque (1882–1963, pictor, sculptor si gravor francez), influentat de catre Henri Matisse. „La Femme à l'éventail” (tablou reprezentând un prortret de-al lui Lunia Czechowska în rochia galbena cu un evantail în mâna) realizat în 1919 de catre Amedeo Modigliani (1894–1920, sculptor si pictor italian, stabilit în Franța, adept al figurativismului: picturi  și sculpturi derivate din surse de obiecte reale, ca  reprezentant al „Școlii Pariziene"/„École de Paris", evidențiat în scurta sa viață printr-o creație plină de eleganță și rafinament, în căutarea frumuseții perfecte, ușor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului depășind granițele manierismului, având ca temaz preferată pentru tablourile sale omul: nudurile de femei, portretele prietenilor și ale unor necunoscuți).În sfârsit, „Nature morte aux chandeliers”, realizat în 1922 de catre Jules Fernand Henri Léger (1881–1955, pictor, sculptor, grafician, desenator, ilustrator și artist decorator francez, regizor de film, scenarist si creator de costume, unul dintre  primii pictori care au expus public lucrări de orientare cubistă, fara ca acesta sa fie considerat, propriu-zis, ca reprezentant al acestei mișcări, inspirat la începutul carierei sale de impresionismul lui  Paul Cézanne/1839–1906, pictor francez,  fost membru al miscarii impresioniste si considerat ca precursor al postimpresionismului/1885-1905–un ansamblu de stiluri și curente artistice, care s-au dezvoltat în Franța între anii 1880–1910, după perioada de apogeu a impresionismului si cubismului/1907–1914–mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului XX) initiata de catre pictorul francez Georges Braque și cel spaniol Pablo Picasso/Pablo Ruiz y Picasso, respectiv, Vincent Willem van Gogh, adept al naturalismului (1880–1900/miscare artistica în Occident marcata de dezvoltarea fotografiei, a medicinii, a stiintelor exacte, a istoriei sociale–care va simboliza în picturile sale scene taranesti si muncitoresti de maniera reala).Conform declaratiei directorului muzeului, Fabrice Hergott (n.1961, conservator al patrimoniului si istoric al artei moderne, numit în functie pe 13 iulie 2006, catre  Bertrand Delanoë/n. 1950, fost primar PS al Parisului între 25 martie 2001 – 5 aprilie 2014), „o fereastra ar fi fost sparta si mai multe lacate ar fi fost taiate”.Furtul are loc în ciuda faptului ca Palatul Tokyo ar fi fost supraveghet de 30 de camere video si 3 agenti de paza, în timpul noptii. Acesta este anuntat în dimineata zielei de 20 mai, în jurul orei 08h30, de catre Marie¬Sophie Carron de la Carrière (conservator sef al muzeului), cu putin timp dupa ce aceasta ajunge la birou (aflat în interiorul Muzeului de Arta Moderna), în partea de est a Palatului Tokyo. Conform declaratiilor acestuia din urma, o „disfunctiune partiala a sistemului de alarma (volumetrica – de antiintruziune) ar fii fost identificata într-o parte a salilor muzeului de catre serviciul de paza (...) pe 30 martie, care în cursul aceleasi zile ar fi si alertat societatea partenera de prestari de servicii. Acesta ar fi intervenit în timp util – în primele 24h00 de la semnalarea incidentului – dar comandarea piesei defecte de la furnizor ar fi fost de durata”. În afara de expozitiile marilor artisti ai lumii moderne, iata si lista expozitiilor colective (a acestui muzeu), specifice unei mari varietati (diversitati) de culturi a lumii contemporane: Avant-Garde russe; Peinture Anglaise d'Aujourd'hui de Bridget Riley à David Hockney (7 februarie-11 martie 1973); Peintres Boliviens Contemporains (14 februarie-4 martie 1973); Projection et Dynamisme, six peintres argentins (martie - mai 1973); Les Cubistes (26 septembrie-10 noiembrie 1973); Canada trajectoires (1974); Art Vidéo/Confrontation (1974); L'art de l'affiche en Pologne (1974); Les Fondateurs de l’art slovaque moderne (4 octombrie-3 noiembrie 1974); Dix artistes australiens contemporains (13 noiembrie 1974-5 ianuarie  1975); Art portugais contemporain (octombrie-noiembrie 1976); Art irakien contemporain (noiembrie 1976); Aspects historiques du constructivisme et de l’art concret - La Collection Mc Crory (3 iunie-28 august 1977); Cuba peintres d’aujourd’hui (18 noiembrie 1977-15 ianuarie 1978); Tendances actuelles de la photographie en France (1978); Electra (1983); Dispositif-sculpture: Jürgen Drescher, Harald Klingelhöller, Reinhard Mucha, Thomas Schütte (19 decembrie 1985-16 februarie 1986); Les Nouveaux Réalistes (1986); L'Hiver de l'amour (1994); Passions privées, collections particulières d'Art moderne et contemporain en France (19 decembrie 1995-24 martie 1996); Life/Live, la scène artistique au Royaume-Uni en 1996 (1996-1997); Instants donnés (1997); Delta (1997); Nuit blanche, scènes nordiques: les années 1990 (7 februarie-10 mai 1998); Dominique Gonzalez-Foerster, Pierre Huyghe, Philippe Parreno (30 octombrie 1998 - 10 ianuarie 1999); Zones Activités Collectives 99 (1999); L'autre sommeil (17 noiembrie 1999-23 ianuarie 2000); Voilà, le monde dans la tête (7 iunie-29 octombrie 2000); Paris pour escale (7 decembrie 2000 - 18 februarie 2001); Da Adversidade Vivemos - Artistes d'Amérique latine - Carte blanche à Carlos Bas (1 iunie-30 septembrie 2001); Traversées (4 octombrie 2001-20 ianuarie 2002); Urgent Painting (17 ianuarie-3 martie 2002); Déplacements (2 iulie-28 septembrie 2003); Ailleurs Ici (17 ianuarie-29 februarie 2004); Off the record/Sound (25 iunie–3 octombrie 2004); Art, télévision et vidéo (23 octombrie 2004–2 ianuarie 2005); I Still Believe in Miracles (7 aprilie-19 iunie 2005);  ARC Lab 2005 – In Search of Miraculous (7 aprilie-7 mai 2005 si 12 mai-12 iunie 2005); I’ve heard about...© (A flat, fat, growing urban experiment): François Roche, Stéphanie Lavaux, Jean Navarro si Benoît Durandin (7 iulie-9 octombrie 2005); Playback (20 octombrie 2007-6 ianuarie 2008); La Photographie à Düsseldorf (3 octombrie 2008-4 ianuarie 2009); Dans l'œil du critique - Bernard Lamarche-Vadel et les artistes (29 mai 2009-6 septembrie 2009); L'Art en guerre (12 octombrie 2012-17 februarie 2013); Génération design (11 septembrie 2012-30 septembrie 2012); La collection Michael Werner (5 octombrie 2012 - 3 martie  2014); Decorum: tapis et tapisseries d'artistes (11 octombrie 2013 - 9 februarie 2014).În sfârsit, pe 11 octombrie 2011, Primaria Parisului a anuntat arestarea pe 14 mai a 2 suspecti în dosarul jafului din Palatul Tokyo si inculparea lor de catre Judecatorul de instructie Benoist Hurel. Este vorba de Vjéran Tomic (francez de origine croata, din fosta Iugoslavie) si Jean-Michel Corvez (anticar parizian din cartierul Gare de Lyon). Franco–croatul (supranumit de catre anchetratorii de la BRB – Brigada de Reprimare a Banditismului a PJ-Politiei Judiciare[1]  din cadrul Prefecturii de Politie Paris: „Homme-araignée”/Spider-Man, „Roi de la varappe”/Regele rock al alpinismului, „Arsène Lupin-escaladeur”/”a fictional gentleman thief and master of disguise created in 1905 by Maurice Leblanc”), ar fi intrat în muzeu pe o fereastra care prezenta o defaianta (defect de închidere) si ar fi profitat de faptul ca sistemul de securitate al acestuia era „hors service” (nu functiona), deja, de câteva saptamâni. Comanditarul jafului ar fi fost un „cetatean din EAU” (Emiratele Arabe Unite) al carui nume nu ar fi fost dezvaluit niciodata (de catre cei arestati si inculpati în dosar). Dupa jaf, tablourile ar fi fost comercializate de catre Yonathan Birn (un apropiat anticarului), expert în watchmaking si reparator de ceasuri (gestionar al unui „shop selling clocks and watches”). Acesta din urma ar fi declarat anchetatorilor (cu ocazia audierii lui de catre ofiterii de la BRB) ca dupa arestarea celor 2 complici ai sai, el ar fi aruncat operale de arta într-o pubela de culoare galbena („verde”– ecologica) destinata incinerarii.Acestia din urma,  considerându-l pe Tomic („un vechi client” al grupului de „anticari”–arestat în 1999 si 2000 în jafuri asemanatoare si unul dintre „hotii cei mai surprinzatori si dotati ai generatiei sale”), imediat dupa jaf, îl vor suspecta, îl vor urmarii si îl vor aresta, fara mari dificultati. Stabilit la Montreuil (Métropole du Grand Paris), Tomic, face parte dintr-un grup de raufacatori din fosta Iugoslavie, care începând cu anii 1970 s-a specializat în furturi (jafuri) de obiecte (opere) de arta în regiunea pariziana.În ianuarie 1999 este arestat dupa ce va comite mai multe furturi în regiunea Aix-Marseille-Provence Métropole, având ca ultima victima pe profesorul de la Collège d'Europe, Charles Debbasch (n.1937, jurist si universitar, specialist în Dreptul Public, fost decan al facultatii de Drept a Universitatii Aix–Merseille 3/ 1970–1973 si presedinte al acesteia din urma/1973–1978, respectiv, director al  „Institut de droit des médias”–al carui fondator era).Din locuinta acestuia, Tomic reuseste sa fure în timpul noptii o pictura în ulei apartinând lui Bernard Buffet (1928–1999, cunoscut acuarelist si pictor expresionist, decorator de teatru si ilustrator francez, realizator de opere de arta reprezentând atât oameni, cât si animale sau alte figuri), mai multe pasteluri, având ca autor pe Camille Pissarro (1830–1903, celebru pictor francez al mișcării impresioniste, contribuind la formarea artistică a lui Paul Cézanne, Vincent Van Gogh, Paul Gauguin, Georges Seurat/1859–1891, pictor francez neoimpresionist si postimpresionist, unul dintre creatorii și teoreticienii tehnicii divizioniste în pictură și la apariția picturii moderne din secolul al XX-lea) dar si o pictura semnata de Yves Brayer (1907–1990, pictor, gravor, ilustator si decorator de teatru francez, fidel traditiei artei figurative, fost membru al grupului de artisti  „Ecole de Paris”/Scolii de la Paris). Prejudiciul material a fost estimat la cca 0,5M€.Cu ocazia arestarii acestuia, la domiciliul sau au fost gasite si alte 13 tablouri datate din secolul al XVII-lea, bijuterii dar si ghiduri de arta care îi permiteau evaluarea operelor furate. În aceasta perioada, Tomic comite majoritata furturilor (care îi aduc „celebritatea”) prin escaladare (ceea ce necesita o deosebita conditie fizica si un echipament adecvat), cu precadere, în cartierul de lux parizian din sectorul 16 din zona Avenue Foch, Henri-Martin si Président-Wilson.

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Notă Adevărul meu, conform materialului original, inedit, nepublicat,...