Acasă Etichete Jean-Pierre Maïone-Libaude

Etichetă: Jean-Pierre Maïone-Libaude

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico - deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio - respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial...În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa...). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30 – 13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 - 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul...

Protejat: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii...

În ceea ce îl priveste pe Pierre Goldman (1944–1979, evreu polonez de origine (cu parintii Alter Mojsze Goldman/1909–1988 si Janine Sochaczewska/1910–1994), imigranti în Franta si participanti activi la Rezistenta Franceza de la Lyon (1940–pâna la Eliberare tarii în 1944), fratele vitreg al celebrului autor–compozititor–interpret francez Jean–Jacques Goldman (n.1951), n-ar fi exclus ca acesta sa fi fost victima „indirecta” tot a lui Tany Zampa, cel care în anii 1970 a fost unul dintre marii padrino ai organizatiei criminale „French Connexion”, specializata în traficul (franco– american) de heroina. Conform unor investigatii aprofundate, avem motive sa credem ca asasinarea acestuia ar fi fost solicitata lui Zampa de catre leaderii GAL spaniol (Grupos Antiterroristas de Liberación–grup paramilitar activ între 1983–1987, format din comandouri de parapolitisti si paramilitari spanioli finantati de catre Stat, în special prin deturnare de fonduri).Ca forma etatica de lupta antiterorista, clandestina, în timpul Guvernului condus de catre Felipe Gonzales (n.1942, în functie între 1982-1996), avându-l ca Ministru de Interne pe José Barrionuevo Peña (n.1942, în functie între 1982-1988), GAL, ar fi fost implicat  în timpul activitatii sale armate, în asasinarea a 37 de membri si în ranirea grava a peste 50 de sustinatori ai organizatiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna – fondata  pe 31 iulie 1959–activa pâna în 2011), având ca scop lupta pentru crearea tarii Baste–Euskal Herria (independente si socialiste, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: ETA în fata TAE!), cu cât mai mult cu cât, tot Zampa  ar fi fost cel care l-ar fi asasinat si pe Antoine Guérini, pentru a-l razbuna pe Robert Blémant (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Pierre Michel et le French Connexion).Intelectual si activist de extrema stânga „obsedat de lupta armata si de gangsterisme”, angajat ulterior în crima organizata (cu jafuri armate comise la Paris: la faramacia Farmachi din strada Ernest si Henri Rousselle din sectorul n°13, la magazinul de îmbracaminte de lux Vog, la Casa de Alocatii Familiale din passage Ramey, sectorul n°16, etc.) pentru „(auto)sponsorizarea” activitatilor sale politice „stângesti” (de stânga), Pierre Goldman a fost ucis pe 20 septembrie 1979 la Paris de catre 3 membri apartinând unui misterios grup clandestin de extrema dreapta, Honneur de la Police („Onoare Politiei”, activa între 1979–1980), de ideologie nationalista, specializata în amenintari si santaj, respectiv, kidnapping, asasinate si atentate cu bomba.Considerata o asociatie de raufacatori impostori (ai caror membri nu au fost niciodata identificati si care ar fi reprezentat interesele Prefecturii de Politie Paris),  s-ar parea ca Honneur de la Police  ar fi actionat în contul aliatului sau GAL, care printre altele ar mai fi revendicat atât distrugea (prin explozie), pe 8 mai 1979, a vehicului personal al lui Maurice Lourdez, responsabil cu coordonarea serviciilor de ordine în cadrul unuia dintre cele mai mari sindicate muncitoresti franceze CGT (Confederatia Generala a Muncitorilor, se vedea pentru detalii: Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT), cât si tentativa de asasinat, pe 18 decembrie, a militantului de extrema stânga Jean–Pierre Vigier (1920–2004, fizician francez, membru al Partidului Comunist si al Rezistentei franceze/1940– pâna la Eliberare în 1944), unul dintre fondatorii pe 18 octombrie 1945 ai CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica),  fost Director de cercetare la CNRS  (Centrul National de Cercetare Stiintifica pâna la pensionare lui în 1982) care a avut un rol important în cadrul evenimentelor din Mai 1968 (22 martie–30 mai, o perioada de ample manifestari studentesti mai mult sau mai putin violente, de greve generale neautorizate, de revolte spontane, de miscari populare masive, de natura culturala, sociala si politica – cele mai importante din istoria secolului XX a Frantei), contra autoritatilor, contra capitalismului si a societatii de consum, contra imperialismului american si contra gaulle-ismului aflat la putere – reprezentat de catre Generalul Charles de Gaulle (1890– 1970, seful statului francez pentru ultima data între 8 ianuarie 1959–28 aprilie 1969) si Prim–Ministrul Guvernului Georges Pompidou (1911-1974, în functie între 14 aprilie 1962 – 10 iulie 1968 devenit si presedinte al Frantei în perioada 1969–1974), în care îsi vor pierde viata si 6 persoane (Philippe Mathérion–în vârsta de 26 ani,  Gilles Tautin–în vârsta de 17 ani, membru al Uniunii tinerilor marxisti–leninisti, activa între 10 decembrie 1966–12 iunie 1968; Pierre Beylot–muncitor în vârsta de 24 ani;  Henri Blanchet–muncitor în vârsta de 49 ans, Mairul Journiac si comisarul René Lacroix).În sfârsit, pe 30 octombrie 1980, celebrul actor si umorist Coluche [Michel Colucci/1944–1986, un om „profund de stânga”, ale carui spectacole ataca cu precadere tabuul si valorile morale, respectiv, cele politice ale societatii contemporane, fost colaborator si al saptamanalului satiric Charlie Hebdo–a se vedea si articolele autorului: Thomas CSINTA (Charlie)], mort într-un accident de motocicleta pe 19 iunie 1986, ar fi fost amenintat în repetate rânduri cu moartea de catre organizatia „Honneur de la police”, în cazul în care acesta se va prezenta la alegerile prezidentiale din 1988, asa cum a facut cunoscuta intentia sa într-o conferinta de presa. Însa, înainte ca Goldman sa fie „lichidat”, un indic (informator) al politiei îl denunta ca autor al atacului sângeros pe 19 decembrie 1969 de la Famacia  Delaunay (de pe Bulevardul Richard Lenoir, sectorul n°11–Paris), în care 2 farmacisti sunt ucisi, iar Gérard Quinet, un politist în civil (agent de ordine publica), respectiv, un client, sunt raniti.Arestat pe 8 aprilie 1970 pe strada Odéon (la Paris), Pierre Goldman desi neaga cu vehementa participarea sa la jaful armat de la farmacia Delaunay (recunoscând numai pe cele 3 cunoscute, oficial), tinând cont si de faptul ca acesta ar fi jucat un rol de leader si sef de comando de stânga „katangais” (catanghez – apartinând Jandarmeriei din Provincia Katanga–Republica Democratica Congo, care dupa secesiunea acesteia pe 11 iulie 1960, apara independenta Statului Katanga) în actiunile violente de la Unversitatea Paris 1 (Panthéon –Sorbonne) în timpul evenimentelor din Mai 1968 (ca responsabil al serviciului de ordine al Uniunii Studentilor Comunisti), el este condamnat pe 14 decembrie 1974 la închisoare pe viata, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris. În urma acestui proces, un comitet de sprijin este constituit (sustint si politic de catre „stânga franceza”–pentru care Goldman „este victima simbolica a unei Republici Franceze în stare proasta, ca cea din perioada lui Pétain–Maresalul Philippe Pétain (1956–1951), seful Statului Francez în timpul Regimului de la Vichy (11 iulie 1940–20 august 1944, în perioada celui de al 3-lea Reich) cu participarea unor importante personalitati franceze ale eopcii–intelectuali  si artisti de stânga, printre care si Jean-Paul Sartre (1905–1980, scriitor si filozof francez, reprezentant de frunte a scolii existentialiste, Premiul Nobel pentru Literatura/1964), Simone de Beauvoir (1908–1986, filozof, romancier, memorialist si eseist francez, Premiul Goncourt/1954, Premiul Ierusalim/1975, Premiul Statului Austriac pentru literatura europeana/1978), Simone Signoret (1921–1985, celebra actrita si scriitoare francza, BAFTA/1953, 1959 si 1959, pentru cea mai buna actrita straina, Oscar pentru cea mai buna actrita/1960, Primetime Emmy Awards/1966 pentru cea mai buna actrita intr-un film de televiziune, Ursul de Aur/1971, pentru cea mai buna actrita, Cesar pentru cea mai buna actrita/1977, etc.), Yves Montand (1921–1991, celebru actor si interpret de muzica, francez, de origine proletara italiana, naturalizat în 1929, sotul lui Simone Signoret), Maxime Le Forestier (Bruno Le Forestier/n.1949, celebru autor– compozitor–interpret francez, autorul cântecului „La Vie d'un homme” dedicat lui Goldman) cu alti artisti, autori–compozitori si (sau) actori celebri ca Georges Brassens (1921–1981, Marele Premiu al Poeziai al Academiei franceze/1967), Sergio Reggiani (Serge Reggiani/1922–2004), Georges Moustaki (Giuseppe Mustacchi/1934–2013), etc. Ca urmare, pe 20 noiembrie 1975, sentinta Curtii cu Jurati Paris este anulata de catre Curtea de Casatie, iar pe 4 mai 1976, la cel de al 2-lea proces (în fata Curtii cu Jurati al Departamentului Somme de la Amiens), Goldman este aparat de catre celebrii avocati Georges Kiejman (n.1932, avocat si om politic de stânga–membru al Partidului Socialist, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Afacerilor Externe/1992–1993, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Culturii si al Comunicatiilor/1991–1992, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Justitiei/1990–1991) si Émile Pollak (1914–1978, o figura emblematica a barourilor franceze începân cu  sfârsitul anilor 1940 si pâna la moartea, un abolitionist convins), care a intervenit cu succes într-o serie de dosare de mare anvergura (inclusiv ale Mafiei din Marsilia) ca: Dominicii tatal si fiul (Gaston si Gustav/1954), cele în care a fost implicat Clanul Guérini (Antoine si fratii sai: Barthélémy, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte si Restitude), etc. sau Hamida Djandoubi (1949– 1977, ultimul condamnat la moarte în Franta, executat pe 10 septembrie 1977), pe care nu l-a mai putut asista la proces pentru ca moare de cancer la plamâni pe 6 ianuarie 1978. În concluzie, Goldman va fi disculpat în atacul sângeros de la Farmacia Delaunay, fiind retinuta în dosar doar implicarea sa în cele 3 jafuri armate de la famacia Farmachi, magazinul Vog si CAF (Casa de Alocatii Familiale), pentru care va fi condamnat  la 12 ani de recluziune criminala, dar, având în vedere timpul petrecut în detentie provizorie (din 8 aprilie 1970), precuum si gratiile închisorii, el pareseste Centrul Penitenciar Fresnes (regiunea pariziana) în libertate conditionata (sub control judicar) pe 5 octombrie 1976 (efectuând ½, conform legii, din pedeapsa la care a fost condamnat). Din pacate însa, pe 20 septembrie 1979, Pierre Goldman este asasinat în jurul prânzului în piata Abbé-Georges-Hénocque (sectorul n°13) cu 7 gloante de calibrul 11.43 si 2 de 9mm, trase cu un Mac50 (pistol semiautomat utilizând munitie de tip 9 mm Parabellum)  si un P38 (Walther P38, cu dubla actiune, utilizat de catre armata germana în cel de-al 2-lea Razboi Mondial). Martorii au sustinut ca ar fi vazut la fata locului 3 persoane pronuntând: „Por aqui, hombres!”Cca 15.000 de persoane au participat la înmormântarea lui (printre care si numerosi intelectual si personaliti politice) în celebrul cimitir parizian Père Lachaise, sotia sa dând nastere fiului lor Manuel numai cu câteva ore dupa asasinarea lui. În sfârsit, chiar daca actul criminal a fost revendicat de catre gruparea de raufacatori de extrema dreapta Honneur de la Police (un apendice al GAL), dupa parerea mea, exista o serie de dubii în privinta interventiei acesteia, mai ales pentru faptul ca organizatia nu era cunoscuta si cu atât mai putin ar fi fost cunoscut modul operator al acestuia. În concluzie, eu cred ca în asasinat ar fi fost implicata crima organizata din Marsilia (având atunci pe Tany Zampa ca padrino) care ar fi executat o comanda solicitata de catre GAL, având în vedere legatura strânsa pe care avea acesta cu organizatiile criminale active pe teritoriul francez, inclusiv, cu SAC [Serviciul de Actiune Civica–o politie paralela, în legalitate între 1960-1981, creata în serviciul Generalului Charles de Gaulle de catre un grup de fideli si devotati acestuia, dar independent de Partidul Gaulle-ist, având ca principal scop mobilizarea poporului francez contra comunismumlui, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)]. Care atunci când are loc tragicul eveniment, este deja profund compromis, având în componenta sa o serie de aderenti angajati atât în marea criminalitate, respectiv, în crima organizata (inclusiv, în cele în care au fost implicate French Connexion si Cosa Nostra sau Gang des Traction Avant) cât si în crimele politice de sânge (asasinarea sefului local al SAC din Marsilia Jacques Massié si a familiei acestuia,  a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: Drama de la Douronne, o crima politica!?). Mentionez aici faptul ca Gang des Tractions Avant a fost  o banda de raufacatori a anilor postbelici specializata în atacuri (jafuri) armate compusa din fosti membri ai Carlingue (Gestaoul German în Franta, din strada Lauriston în timpul Regimului de la Vichy/1940-1944) dirijata de catre Pierre Bonny (n.1895, fost inspector la Siguranta Generala, implicat în anchetarea mortii suspecte a escrocului Alexandre Stavisky si a judecatorului de instructie Prince Albert, care instrumenta afacerile lui Stavisky având la baza Algoritmul Ponzi, condamnat la moarte pentru înalta tradare si executat pe 27 decembrie 1944 în fortareata Montrouge de la Arcueil–astazi, Metropole du Grand Paris) si Henri Lafont (Henri Chamberlin/n.1902, fost sef al Carlingue, condamnat la moarte, tot pentru colaborationism cu cel de-al 3-lea Reich si executat pe 26 decembrie 1944, tot în fortareata Montrouge), dar si din fosti membri ai Rezistentei Franceze (activa dupa armistitiul din 22 iunie 1940 – pâna la Eliberarea Frantei în 1944). Banda avea ca sef pe Pierre Loutrel („Pierrot le Fou”/1916–1946), un gangster alcoolic si dezechilibrat, fost membru al Gestapoului în Franta, vânator al membrilor Rezistentei în echipa lui René Launay dupa care ca oportunist s-a alaturat Rezistentei de la Toulouse,  deosebit de violent, responsabil de o serie de jafuri armate, extorcari de fonduri, banuit ca ar fi fost implicat în uciderea a 11 persoane, (printre care mai multi jandarmi si politisti) care comitea atacurile armate la bordul unui Citroën cu tractiune în fata (monocoque, cu frâne hidraulice, cu calitati rutiere exceptionale pentru epoca respectiva, produs între 1934–1957, în cca 760.000 de exemplare, Ranit grav pe 6 noiembrie 1946 (în abdomen) cu ocazia unui jaf armat comis la Bijuteria Sarafian din strada Boissière n°36 la Paris, cei 2 complici ai sai Jo Attia si Georges Boucheseiche (cu care reuseste sa fuga de la locul crimei), îl vor spitaliza la Clinica Diderot din Soseaua Daumensil n°40, pretextând un accident de vânatoare, iar peste 3 zile, cei 2 deghizati în infirmieri îl vor „externa” pe Loutrel, pentru a-l ascunde la un alt complice (Courtois) din Porcheville (Departamentul Yvelines, regiunea urbana pariziana), unde va si deceda pe 10 noiembrie 1946, fiind înmormântat la Île de Gillier (insula pe Sena, în proximitatea localitatii Limay, vis à vis de Porcheville), unde pe 7 mai politia va si exhuma cadavrul sau pentru a avea confirmarea. Din banda, alaturi de Pierre Loutrel, ar mai fi facut parte, alti 2 de la Carlingue: Georges Boucheseiche (raufacator, specializat în racket – extorcare de fonduri si proxenetism hotelier în Franta si în Maroc, ale caror activitati criminale debuteaza înca din perioada interbelica începând cu anii 1930, adus de catre Inspectorul Pierre Bonny în timpul Ocupatiei Germane, la Carlingue, ulterior, recrutat de catre SDECE–Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez/Serviciul de Informatii exterene francez, fondat pe 28 decembrie 1945 si devenit DGSE[1] –Drectia Generala a Securitatii Externe pe 2 aprilie 1982, implicat în dosarul Ben Barka [a se vedea Partea I: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)], „expatriat” cu un zbor pe 1 noiembrie 1965 la Casablanca (dupa ce pe 29 octombrie, este audiat în dosarul Ben Barka în vila sa din Fontenay le Vicomte de catre Souchon et Voitot, care l-au interpelat în fata braseriei Lipp, unde acesta ar fi fost vazut ultima oara), la procesul sau din 1966 acesta a fost condamnat la închisoare pe viata prin contumacie (în lipsa) si pare ca ar fi murit în Maroc, în 1972 si Abel Danos („Mammouth”/1904–1952, arestat, judecat si condamnat la moarte pentru colaborationism, executat pe 13 martie 1952, fost subofiter în Legiunea Nord-Africana/„Phalange, creata la începutul anului 1944 de catre Henri Lafont, seful Gestapului în Franta, îmreuna cu Mohamed El Maadi/1902–1954, nationalist algerian, fiul  lui Mahfuz al-Ma'adi, Comandor al Legiunii de Onoare, fost ofiter francez si membru al miscarii de extrema dreapta Cagoule–anticomunista, antisemita, antirepublicana, apropiata fascismului, activa în anii 1930) din ordinul Colonelului Helmut Knochen (1910–2003, fost sef al Politiei de Siguranta–Sipo si al Serviciului de Siguranta – SD/Sicherheitsdienst, în Franta si în Belgia între 1942–1944);  Raymond Naudy (fost membru al FFI–Fortele  Franceze din Interior, creata pe 1 februarie 1944, ca urmare a fuziunii dintre Rezistenta Fraceza, activa între 1940-1944, AS–Armata  Secreta gaulle-ista, dupa numele Generalului Charles de Gaulle/1890 –1970, creata în septembrie 1942,  ORA – Organizatia de Rezistenta a Armatei giraud-ista, dupa numele Generalului Henri Giraud/1979–1949, rivalul Generalului De Gaulle, creata pe 31 ianuarie 1943, FTPF–Partizanii francez comunisti, creata în octombrie 1941, etc.);  Marcel Ruard (Ruart,  fost combatant în Armata Alpilor–a 4-a Armata Franceza care stationa în Alpii Francezi între decembrie 1939 – dupa debutul celui de-al 2-lea Razboi Mondial si iunie 1940 – pâna la semnarea armistitiului cu Germaniape 22 iunie si cu Italia pe 24 iunie, respectiv, capitularea Frantei în fata Germaniei naziste si Italiei fasciste pe 25 iunie, dupa declaratia de razboi pe 10 iunie); Joe Attia (Joseph Victor Brahim Attia/1916–1972, figura notorie a crimei organizate franceze între anii 1940–1970, fost combatant în cadrul  Bat' d'Af–Batalionul de Infanterie Lejera din Africa în perioada 1939 – 1940, specializat în jafuri armate, extorcare de fonduri, trafic de obiecte furate si prohibite, fost membru al Rezistentei Franceze, arestat si transferat pe 16 martie 1943 în Carlingue, de unde este deportat în lagarul de concentrare din Mauthausen-Gusen din Austria, creat în vara anului 1938, recrutat ulterior de catre SDECE– Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez, ca de altfel si Georges Boucheseiche, devenit proprietar de cabarete la Paris si Abidjan/Coasta de Fildes, condamnat în repetate rânduri la pedepse relativ „usoare”, decededat ca urmare a unui cancer la gât în 1972).Conform altor ducumente ale epocii (mai putin cunoscute publicului), din banda ar fi mai fi facut parte si alti raufacatori, oarecum, mai putin cunoscuti  („periferici”) cu statut de „asociere” ca Henri Fefeu (Feufeu) si Julien Le Ny, iar Gang des Tractions Avant care ca organizatie criminala (activa între februarie si noiembrie 1946, în regiunea pariziana si în regiunea Coastei de Azur), ar fi comis jafuri în valoare de cca 80 Mli FRF (cca 6,5 Mil€/cca 60Mil€PPA, în  putere de cumparare). Revenind acum la Pierre Goldman, conform Comisarului Divisionnaire (Comisar Sef)) Lucien Aimé-Blanc (n.1935), fost Controlor General al Politiei Nationale si sef adjunct al BRI[2] (Brigada de Cautare si Interventie–Brigada Antigang), respectiv, sef adjunct al Brigazii de Stupefiante – Stups, iar ulterior, sef al OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 – serviciu al Politiei Judiciare din cadrul Ministerului de Interne, devenit începând din 2006, OCLCO–Oficiul Central de Lupta contra Crimei Organizate) care a participat si la anihilarea (inclusiv la uciderea) legendarului criminal Jacques Mesrine [1936–1979, figura emlematica a Marelui Banditism francez „inamicul public n°1”, al natiunii franceze, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze.], asainul lui Goldman ar fi fost  Jean-Pierre Maïone-Libaude, fost combatant în timpul Algeriei franceze–coloniale (1830–1962) si membru al comandoului Delta (de ideologie nationalista, antiindependista fondata în 1961 de catre Roger Degueldre/1925–1962, fost locotenent al Reg. 1 de parasutisti al Legiunii Straine, activ între 1948–1961, ulterior, dezertor, condamnart la moarte pe 28 iunie si executat pr 6 iulie 1962 în Fortareata din Ivry din regiunea urbana pariziana), ramura armata a OAS (Organizatia Armata Secreta, politico–militara clandestina franceza, antiindependentista, care sustinea prezenta franceza în Algeria prin toate mijloacele, înclusiv, prin intermediul terorismului de mare anvergura, cu cca 2.700 de victime în timpul activitatii sale între 1961–1962, fondata de catre Jean-Jacques Susini/1933–2017, om politic francez, membru al partidului de extrema dreapta Frontul National si Pierre Lagaillarde/1931–2014, fost avocat, deputat al Departamentului Alger si activist nationalist, antiindependentist, partizan al algeriei franceze în timpul Razboiului din Algeria/1954–1962). Acesta, un fost talhar–raufacator al anilor 1970, asasinat dupa liberarea lui din închisoare pe 13 iunie 1982 la Argent sur Sauldre (Departamentul Cher, Regiunea administrativa Centre–Val de Loire) ar fi fost indic (informator) al Comisarului Aimé-Blanc, iar uciderea acestuia ar fi fost comandiata de catre unul dintre „Z-5Z” (fratii Zemmour: Roland Zemmour/1925–1947, Théodore Zemmour/n.1927, William Zemmour/1930–1975, Gilbert Zemmour/1935–1983 si Edgard Zemmour/1937–1983).Conform rezultatelor unor investigatii recente, se pare ca Pierre Goldman n-ar fi fost singura victima „politica” a lui Jean-Pierre Maïone-Libaude, pentru ca acesta ar fi fost implicat si în asasinarea unui alt militant comunist (si anticolonialist, respectiv, internationalist si antifascist)  egiptean de origine franco–italiana  Henri Curiel (1914–1978, fiul unui fost bancher, descendent al unei familii evreiesti francofone de nationalitate italiana, stabilita în Egipt), tatal jurnalistului francez (de origine egipteana) Alain Gresh (n.1948), în circumstante destul de confuze (neclare), pe 4 mai 1978 în curtea resedintei sale din strada Rollin n°4 la Paris (de catre un comando formati din 2 mascati, cu 4 gloante de calibru 11.43 provenind de le un Colt54 (M1911 – un pistol utilizat de catre Fortele Armate ale SUA între 1911 – 1985, model în uz pâna în 2016). Si în cazul acestuia, atacul ar fi fost revendicat, pe de o parte de catre Comando Delta al OAS, iar pe de alta parte de catre Groupe Charles-Martel (Cercul, Clubul Charles-Martel, un grup terorist armat francez de extrema dreapta calificat anti-arab, care va hartui de altfel si alti oameni politici reputati, în perioada postbelica, printre care si Gaston Defferre (1910–1986, om politic de stânga, membru al PS/SFIO–Sectiunea franceza a Internationalei Muncitoresti între 1905–1969, remarcabil si deosebit de influent, fost membru al Rezistentei franceze/1940–1944, fost Primar PS al Marsiliei/1953 –1986, Deputat de Bouches du Rhône/1945–1958 si 1962–1981 si în 1986, Ministrul Marinei Comerciale/1950–1951, Ministrul Colectivitatilor Teritoriale Franceze/1956–1957, Senator de Bouche du Rhône/1959–1962, Presedintele PS al Grupului Socialist la Adunarea Nationala/1962–1981, Ministru de Interne/1981–1984, Ministru de Stat al Amenajarii Teritoriului/1984–1986), Jacques Attali (n.1943 în Algeria într-o familie de evrei algerieni, absolvent a 3 prestigioase scoli superioare franceze de înalte studii: Polytechnique – X, Sciences Po/IEP–Institutul de Studii Politice si Scoala de Înalte Studii Administrative – ENA, profesor de economie la Polytechnique, Scoala Nationala de Drumuri si Poduri – ENSPC si Scoala Nationala de Geniu Rural, a Mediului si Padurilor, respectiv, Universitatea Paris Dauphine–Paris 9, scriitor si Înalt functionar al statului Francez, fost consilier al Presedintelui François Mitterrand/1981–1995, în perioada 1981-1991, fondator si primul presedinte al BERD–Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare, presedintele CLCF–Comisia pentru Liberarea Cresterii Franceze, al Grupului Positive Planet, respectiv, al grupului  Attali & Associés si editorialist la revistele l’Express si Journal des Arts, considerat unul dintre cei mai reputati intelectuali francezi în viata) sau Robert Badinter (n.1928 la Paris într-o familie de evrei originari din Basarabia, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986, Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991; fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995, Presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea/21-23 iunie 2016, Oslo-Norvegia, aparator benevol a zeci de detinuti condamnati la moarte în anii 1960-1980). Dar începând cu anii 1950 si clanul Guérini se lanseaza în contrabanda, în special cu tigarile si cu bauturile spirtoase (îmreuna cu Lucky Luciano), dar si în traficul international de heroina prin intermediul French Connexion, în care vor detine o suprematie. Dupa asasinarea lui Antoine Guérini, tot în 1967, fratii Barthélemy Guérini (Mémé), François Guérini si Pascal Guérini sunt si ei arestati si condamnati pe 15 ianuarie 1969 de catre Curtea cu Jurati al Departamentului Bouches du Rhône pentru uciderea unui hot care ar fi penetrat fraudulos (prin efractie) în vila lui Antoine Guérini, dupa înmormântarea acestuia, dupa ce cu un an în urma, soferul lui Mémé este asasinat. De fapt erau 2 hoti, dar unul dintre ei, cel care si-a recunoscut fapta si s-a „scuzt” a fost  „doar” maltrat cu o rara violenta („transformat în piese detasate”), iar celalat a fost executat, fara mila, cu 8 gloante (dintre care 2 în cap). Anul urmator, pe 23 decembrie 1968, René Mondoloni, fiul natural al lui Mémé, aflat într-o coma profunda ca urmare a unui accident de masina, este ucis pe „patul de spital” sub ochii varului sau Felix Guérini (care a asistat si la asasinarea tatalui sau, Antoine). François moare în închisoarea Baumettes la Marsilia de o criza cardiaca în cursul anului urmator, Mémé este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (în ciuda faptului ca îsi clameaza nevinocatia) iar Pascal la 15 ani. Pe 4 martie 1978, Barthélemy Guérini, suferind de cancer la rectum, este liberat conditionat sub control judiciar, dar el va muri pe 1 martie 1982 în clinica privata La Valette din Montpellier (Departamentul Hérault, în sudul Frantei).Pe de alta parta, înlaturarea lui Antoine Guérini, ar fi fost pentru Zampa un bun prilej si pentru a razbuna moartea politistului francez Robert–Léon–Arthur Blémant (Monsieur Robert/1911-1965, Cavaler al Legiunii de Onoare, fost membru al Rezistentei franceze si comisar de politie la DST/Directia Sdupravegherii Teritoriului, fuzionat cu RG/Informatii Generale pe 1 iulie 2008 în DCRI–Directia Centrala a Informatiilor Interne, devenita pe 30 iulie 2014 DGSI–Directia Generala a Informatiilor Interne în 2014), asasinat pe 4 mai 1965 din ordinul lui Antoine Guérini. În 1965, în cadrul unei dezbateri la care participa membri clanului Guérini, Antoine decide asasinarea lui Blément, pentru ca considera ca acesta ar fi fost responsabil de esecul financiar al cercului parizian de jocuri („Le Grand Cercle”). Mémé, care era în relatii „bune” cu Blément se va opune acestei decizii, dar totusi, pe 4 mai 1965 Blémant este ucis de catre un comando format din 3 ucigasi motorizati, sub comanda lui Mondoloni – fiul  natural al lui Mémé (ucis pe „patul de spital”). Dupa razboi, Blémant devine on influent în crima organizata franceza, dar în paralel, fiind în stranse relatii si cu DGSI, dar si cu serviciul extern de informatii francez SDECE (Serviciu de Documentare Externa si Contaspionaj/creat pe 28 decembrie 1945),  devenit pe 2 aprilie 1982 DGSE  (Directia Generala a Securitatii Externe). În 1929, el se angajeaza pentru 2 ani în Saphis, la origine, un corp prestigios de cavalerie traditional al Dey (titlu al suveranului în timpul dominatiei  otomane/1671–1830) din Alger, exportat ulterior si în Franta (în cucerirea Algeriei), dar si în Tunisia, Maroc, senegal, etc. Dupa obtinerea diplomei de licenta în Drept la Lille în 1931, el integreaza PJ (Politia Judiciara) ca inspector în cadrul brigazii mobile de la Reims (Subprefectura Departamentului Marne, Regiunea administrativa Grand Est), iar ulterior, la Lille (Prefctura Departamentului Nord si a Regiunii Administrative Hauts de France).Numit comisar de politie în 1938 la ST Lille (nordul Frantei), în 1939 se muta cu toata familia la Marsila (sudul Frantei), unde în timpul Ocupatiei Germane (Regimul Maresalului Pétain), ca agent al retelei al Fortelor Franceze de Combatanti (1 septembrie 1940–31 ianuarie 1943), spre deosebire de ceilalti membri ai retelei, Blémant frecventeaza mediul crimei organizate pentru descoperirea celor care colaboreaza cu Regimul de la Vichy, printre care figureaza si Paul Carbone si François Spirito,  sustinatorii lui Simon Pierre Sabiani (1888–1965, om politic si om de afaceri francez, Erou al Primului Razboi Mondial si colabotaor al celui de-al 3-lea Reich în timpul celui de-al 2 Razboi Mondial, fost deputat/1928–1936), devenit dintr-un comnist „convins” (membru al Partidului Colunist), membru al PPF (Partidul Popular Francez inspiratie anticomunista si fascista, activ între 28 iunie 1936 si 22 februarie  1945), condamnat la moarte prin contumacie.În acest scop, în toamna anului 1940, Blémant îl recruteaza pe gangsterii Pierre Rousset  si pe Louis Raggio (arestat în 1936 pentru ca ar fi trecut frontiera franco – germana cu 10.000 de pistoale–mitraliera,  cu care îsi cumpara un bar la Vichy, devenita placa turnanta pentru agentii de contraspionaj clandestin), iar prinintermediul acestora va ajunge la Joseph Antoine Renucci (Jo Renucci/ 1908 –1958, o figura emblematica a marelui banditism francez si un padrino al crimei organizate corsicane în perioada 1930–1950, mort de cancer, unul dintre reprezentantii lui Lucky Luciano la Marsilia, care în „umbra” lui Carbone si Spirito va face avere din contrabanda cu tigarile importate din Tanger/Maroc, Beirut/Liban, etc., la  pretul de 40-50FRF/pachet, pe care îl revindea la Marsilia între cu 80-100FRF, în contextul în care, oficial, un pachet costa 190FRF), Mathieu Zampa (1902–1973, criminal, membru activ a crimei organizate, tatal lui  Tany Zampa, care dupa Eliberare se va alatura clanului Guérini, condamnat în anii 1960 la 10 ani de munca silnica si interdictie de teritoriu francez, dupa care va exploata cluburile de noapte din Dakar/Senegal, revenind la Marsilia în 1972), Émile Buisson („Mimile”/„Fatalitas”, 1902–1956, un criminal francez responsabil de cca 36 de crime de sânge, autor a numeroase jafuri armate, printre care si cele de la bancile Crédit lyonnais Troyes/29 decembrie 1937 si CIC Paris/24 februarie 1941, când un agent este ucis, dar si a mai multor evadari, printre care si cea cu ocazia unui transfer în timpul Exodului din 1940/migratie masiva a populatiei belgiene, olandeze, luxemburgheze si franceze în sudul Frantei ca urmare a Ocupartiei Germane, dupa ce a fost arestat pe 6 aprilie 1938, înterpelat pe 10 iunie 1950, condamnat la moarte si ghilotinat  pe 28 februarie 1956 de catre penultimul calau francez André Obrecht/1899–1985), respectiv, pe Mémé Guérini si pe Alphonse Alsfasser, pentru ca în ianuarie 1941 sa fie rândul lui Abel Danos („Mammouth”/ 1904–1952, un raufacator, membru al crimei organizate dar si un membru important al Gestapoului German în Franta – La  Carlingue/1941–1944, aflata sub directia lui Henri Lafont, „asistat” de catre Pierre Bonny). Prin intermediul celui din urma (Mammouth), Blémant va fi obtine informatii despre toti colaborationistii cu Regimul de la Vichy, dar si despre spionii germanui, dintre care în perioada ianuarie 1941–noiembrie 1942, vor fi anihilati între 170 – 180.