Etichetă: Jérémy Pierson

Rezumat. Feminicidele Jéremy Pierson și Patrick Vanderlinden. Iată și celelalte (și ultimele două) dosare criminale („feminicidele” comise de către Jéremy Pierson și Patrick Vanderlinden) după asasinatele din Brabant (1982– 1985), în care au fost implicate, tot, tinere femei ca și în dosarul de feminicid al lui Bernard Wesphael (ultimul, prezentat detaliat în partea a 4–a, a celebrelor și sângeroaselor asasinate din Brabant neelucidate până în prezent, timp de 4 decenii!). În Dosarul criminal (de feminicid) Jérémy Pierson (Arlon, provincia Luxembourg, regiunea Valonia, 2014), minora Béatrice Berlaimont (în vârstă de 14 ani) este răpită, sechestrată, violată de către Jérémy Pierson (în vârstă de 26 de ani) pe 21 noiembrie 2014 și ucisă pe 29 noiembrie, fiind găsită moartă pe 1 decembrie 2014. În Dosarul criminal (feminicid) Patrick Vanderlinden (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), Louise Lavergne (în vârstă de 24 de ani, studentă franceză la facultatea de medicină veterinară a Universității Liège) este ucisă pe 12 octombrie 2017 de către Patrick Vanderlinden (în vârstă de 54 de ani) condamnat deja pentru viol (în 2004 și 2006), decedat pe 23 iunie 2018 (prin sinucidere) în celebra închisoare belgiană Lantin (zona metropolitană Liège). Ambele dosare de feminicid sunt deosebit de complexe, în care, după, cum veți vedea (ca urmare a rezultatelor unor anchte private) există o serii de confuzii, contradicții, interpretări greșite care nu vor permite, pâmă la urmă poliției și justiției, nici cunoașterea (cu precizie a) „realității obiective” și nici „adevărul istoric” în acestea. În primul dintre aceste dosare criminale, kidnapping-ul și asasinarea lui Béatrice Berlaimont are loc între 21–29 noiembrie 2014, cadavrul ei fiind descoperit, de către un trecător, într-o pădure de brazi de la Sesselich, localitate aparținând orașului Arlon (format din comunele Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) la cca 4km de acesta, la sud de autostrăzile E 411/E 25 din provincia Luxembourg (în regiunea francofonă Valonia). Înainte de reforma administrativă din 1977 ea aparținea localității Toernich (astăzi, o secțiune a orașului Arlon). (Re)amintesc aici faptul că în Belgia, ca urmare al primului „proces de fuziune a comunelor” (localităților), pe 1 ianuarie 1977, numărul acestora se va reduce de la 2.359 la 596 de comune (localități) autonome. După cea de-a 2-a fuzine (în zona metropolitană Anvers), pe 1 ianuarie 1983, numărul lor se va reduce 589. În sfârșit, după procesul de fuziune a comunelor (localităților) din regiunea flamandă (Flandra) conform decretului din 24 iunie 2016, care încurajează „fuziunea” voluntară a comunelor (localităților) pe bază de criterii bine definite și determinate, din 1 inanuarie 2019, Belgia numără 581 de comune (localități). Vom vedea că acest „dispozitiv” de urbanizare (prezentat schematic în articol), este unul dintre factorii generatori ai eșecului menținerii infracționalității criminale în Belgia, oarecum, sub control. Suspectul Jérémy Pierson va fi arestat pe 9 decembrie 2014, după ce a reușit să fugă în Luxembourg și apoi, în Franța, unde ar fi agresat și violat o tânără automobilistă la Saint-Avold (departamentul Moselle, Lorena, regiunea administrativă Grand Est). Pe 21 noiembrie 2014, în jurul orei 18h15, Isabelle Hustin, mama lui Béatrice Berlaimont, sună la numărul de urgență 101 (unic, în Belgia) și se arată îngrijorată de faptul că fiica sa, care în jurul orei 07h30, a plecat („pe jos”) la școală (la Athénée royal de pe strada Sesselich) încă nu s-a întors acasă, ceea ce este nu s-ar mai fi întâmplat. Practic, ea anunță dispariția fiicei sale, Béatrice. În scurt timp, Poliția locală se lansează într-o vastă operațiune de cătare a ei (pe la vecini, prieteni, cunosștinșe, inclusiv, în anturajul tatălui său care avea reședința la Bastogne (oraș francofon din regiunea Valonia, afșlat la cca 2 km de la frontiera cu Luxemburg, format din localitățile Bastogne, Longvilly, Noville, Villers-la-Bonne-Eau și Wardin, faimos pentru cursa ciclistă clasică anuală Liège-Bastogne-Liège). Menționez ai și faptul că orașul Bastogne a fost un loc important de desfășurare al Ofensivei din Ardeni în timpul celui de-al Doilea război mondial, bătălia fiind lansată de către Germania nazistă pe data de 16 decembrie 1944, ca o ultimă încercare de a prelua inițiativa în război, prin separarea armatelor britanice și americane. Principalul scop era capturarea orașului-port Anvers. Trupele americane, luate prin surprindere și suferind de numeroase pierderi, au fost în masură să mențină punctele cheie ale frontului, orașele Sankt Vith (oraș germanofon din regiunea Valonia format din localitățile Sankt Vith, Recht, Schoenberg, Lommersweiler și Crombach) și Bastogne. Orașul Bastogne este asediat intensiv de către trupele germane și chiar înconjurat, dar garnizoana americană din localitate, sub conducerea generalului Anthony McAuliffe, rezistă, în ciuda atacurilor intensive și a lipsei importante de provizii și muniție. Desigur, primul lucru la care s-au gândit anchetatorii ar fi fost vorba de o posibilă „fugă”, ceea ce se întâmplă des (pretutindeni, în lume) la această vârstă „vulnerabilă” a adolescenței sau, eventual, deplasarea ei (în cadrul unei acțiuni organizate) la un centru de consiliere pedagogică a școlii, cu atât mai mullt cu cât ea ar fi întâmpinat „ceva dificultăți” la școală, motiv pentru care rezultatele ei școlare ar fi fost mai mult „nesatisfăcătoare”. Numai că Athénée royal nici nu a semnalat absența ei de la școală și nici nu ar fi confirmat punerea în aplicare a unui dispozitiv extrașcolar cu carater administrativ– educațional. Ca urmare, celula specială a disparițiilor poliției locale va fi activată, iar geolocalizarea lui Béatrice va fi realizată, nu peste mult, grație telefonului său mobil. Conform acestuia, la ora 07h42 ar fi trimis ultimul SMS din Alorn, după care până la ora 16h27 ea se afla în localitate, ora la care telefonul ei ar fi fost închis în proximitatea magazinului Ikea la intrarea pe șoseaua europeană E411 (o autostradă care leagă Belgia de Franța) și care începe cu interescția Léonard la Bruxelles, apoi, continuă pe autostrada A4 până la Arlon, continuând cu drumul național N81 și cu autostrada A28 în Aubange, unde s prelungește, în Franța, cu autostrada A30 de la France în direcția Metz (reședința departamentului Moselle în Lorena), pentru ca, în sfârșit, să se termine la Uckange (aflat în aria urbană Thionville (în departamentul Moselle) via autostrada A31-E25. În Belgia ea este numită și autostrada Ardennes (A4). Ceea ce va urma în acest dosar de feminicid, până la descoperirea cadavrului este greu de imganit.Cerct este că, Conjectura îndoielii are la bază mai multe aserțiuni. În primul rând, în activitatea mea (destul de lungă și complexă) cu infractorii (corecționali și criminali) am constatat că rareori un „mărunt” infractor devine un criminal și acest lucru se întâmplâ numai în cazuri extreme. Fie din „autoapărare” (pentru supraviețuire), fie atunci când acesta se află într-o stare avansată de ebrietate și (sau) sub influența stupefiantelor (incapabil să aprecize dimensiunea și gravitatea faptei pe care urmează să comită) și în sfârșit, fie că acesta suferă de tulburări psihice, mai mult sau mai puțin grave (nu neapărat cele care îl fac iresponsabil penal–schizofrenia, pranoia sau combinația lor „liniară”–schizofrenia paranoidă, dedublarea de personalitate, etc.) cea ce îl „dezechilibrează” mintal, făcându-l incapabil să gestioneze o situație criză. În al doilea rând, Jérémy Pierson ar mai fi avut ocazia să-și ucidă și cea de-a doua victimă, dar n-a făcut-o, cum nu a fost în stare să o ucidă (efectiv, cu propriile sale mâini) nici pe Béatrice Berlaimont, cu toate că a avut și ocazia să facă acest lucru, atât unde, cât și cu ce. În loc să o „execute” (după viol) cum ar fi procedat un criminal cu „sânge rece”, Pierson era debusolat (într-o oarecare măsură și datorită unei capacități mintale, relativ, scăzute) și era incapabil să-și gestioneze, efectiv, criza pe care a creat-o. Din contră, depoziția companionului ei, conform căreia, el ar fi fost un tată bun și responsabil, pe care ea l-ar fi crezut capabill de viol, dar sub nicio formă, de crimă (de sânge), poate implica o „personalitate multiplă”, care poate „gnerea prin degenerare” o dedublare de personalitate, un caz extrem în care el ar fi devenit iresponsabil penal. Subliniez aici și faptul că personalitatea multiplă „normală” (obișnuită, afecțiune psihică „ușoara”) nu converge, în mod necesar, către o dedublare de personalitate (boală psihică deosebit de gravă). Acest lucru am putut constata în nenumărate situații. Este suficient să-i amintim pe naziștii de tristă amintire, care erau capabili de crime odioase, abominabile, macabre, etc., „în timpul serviciului”, iar acasă, „în sânul familiei”, erau aproape „îngeri”, părinți atenți cu membri familiei, iubitori, politicoși cu cei apropiați (din jur) etc. sau pe membrii clanurilor mafiote, care comit crime de sănge (asasinate) fără milă și fără niciun fel de regrete, în timp ce pentru care familia este „sfântă”. Mă întreb atunci, în ce context și sub ce formă se „manifestă” acest „benefici al îndoielii”. Probabil că și acesta are o „culoare” politică, iar marele om de cultură Spiru Haret (1851–1912, matematician, fizician, astronom, sociolog și pedagog, om politic liberal, membru al Academiei Române, fost ministru al Educației și Învățământului timp de 12 ani) în cartea sa „Mecanica Socială (La Mécanique sociale”), publicată, simultan la Paris și la București, foarte probabil, are dreptate. În sensul că, ca și în mecanică (în particular, rațională), în care, cunoașterea coordonatelor generalizate ale unei particule la un moment dat permite determinarea acestora la un moment ulterior, în socilogie, un individ uman („particulă” cu conștiință) cu un trecut infracțional, nu poate profita de „beneficiul îndoielii” în cazul unei infracțiuni, dar un om politic recunoscut și necontroversat (adică, moralmente, corect) cu un trecut „normal”, are acest drept, aproape „din oficiu”, fără nicio îndoială. Cu alte cuvinte, pe scurt, un individ cu antecedente penale (mai mult sau mai puțin grave), inculpat într-un dosar criminal (cu caracter foarte grav), are șanse minime ca să poată profita de „beneficiul îndoielii”, deci va fi, mai mult ca sigur, condamnat și pedepsit sever. Ceea ce implică, de altfel, cel puțin din acest punct de vedere, „echivalența” dintre particula „materială” cu particula „umană”. În cel de-al 2-lea dosar de feminicid, în dosarul criminal (de feminicid) Patrick Vanderlinden (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), în care Louise Lavergne (în vârstă de 22 de ani și nu 23 sau 24 cum susțin sursele mass–media franco–belgiene), studentă de naționalitate franceză la facultatea de medicină veterinară în cadrul Universității Liège, este ucisă pe 8 octombrie 2017 (și nu 9 sau 10 decembrie cum susțin sursele o parte din mass–media franco–belgienă) de către Patrick Vanderlinden (n.1963, aflat în libertate condiționată sub supraveghere electronică și tratament medical–ca delincvent sexual recidist) problemele se vor complica și mai mult, motiv pentru care autoritățile polițienești și judiciare vor fi complet depășite de situație. Investigații mele în acest dosar de feminicid, de excepție, au pus în evidență o serie de incoerențe, confuzii, informații false, preluate și difuzate de către mass–media franco–belgiană care au influențat „prost” și dezinformat atât societatea civilă cât și ancheta, care (din păcate!), datorită scurtei supraviețuiri a lui Patrick Vanderlinden în detenție provizorie (10 octombrie 2017–23 iunie 2018) nu a reușit să „înțeleagă” nici complexitatea evenimentului dramatic (uciderea lui Louise Lavergne) și nici cauzele care le-ar fi generat. Ancheta mea privată are (doar), pe de o parte, caracter informațional/informativ (pentru marele public, justiție și poliție) cu scopul (re)stabilirii adevărului istoric în dosar (pentru feminicidul lui Vanderlinden a fost clasat ca urmare a decesului acestuia), iar pe de altă parte, ea ar putea schimba cursul istoriei în ceea ce privește militarea în favoarea refuzului eliberării condiționate a criminalilor sexuali (din partea societății civile) și declararea iresponsabilității penale în cazul multora dintre ei (care suferă de tulburări psihice grave), nu numai atunci când este vorba de schizofrenie paranoidă, dedublare de personalitate, etc., dar și în cazul unor traumatisme cu caracter fizic care distrug (mai mult sau mai puțin) creierul și „avariază” grav sistemul cognitiv, cum se întâmplă în unele cazuri de AVC (Accident Vascular Cerebral), lovituri brutale (șocuri puternice) la cap, etc. Nota Autorului. Menționez aici faptul că, cu aceste ultime două dosare de feminicid, am prezentat detaliat (evident, cu contribuțiile mele personale–considerabile, ca importanță, cel puțin pentru justiția și societatea civilă belgiană), în exclusivitate, cele mai importante dosare criminale belgiene (de mare anvergură) care au marcat istoria infracționalității contemporane a acestei țări, atât înainte de celebrele asasinate (deosebit de sângeroase) și nesoluționate până astăzi, din Brabant (1981-1985), cât și ulterior, până în zilele noastre. Am evitat acele crime de sânge care au făcut obiectul unor atacuri teroriste, jihadiste sau nu, pe care însă le-am studiat cu alte ocazii în lucrări speciale consacrate lumpenterorismului, terorismului modern, contemporan sau în alte părți ale asasinatelor din Brabant Ca urmare, cu acest (vast) material de investigație jurnalistică se încheie studiul consacrat marilor crime de sânge și sexuale belgiene, care ne-a permis să înțelegem, în ce context, cum și sub ce formă au fost comise aceste infracțiuni criminale abominabile, lugubre, bestiale, etc., care însă nu au absolut nimic în comun cu asasinatele din Brabant, comise cu ocazia unor jafuri armate, în perioada 1981-1985, în majoritatea cazurilor, în supermarkeurile Delhaize (astăzi, Mega Image). Intenția noastră în căutarea adevărului istoric, în acest dosar de excepție (în cele 11 părți), nesoluționat până astăzi (clasarea căruia a fost amânată la solicitările noastre, evident, cu scopul suluționării lui) este de a demonstra că celebrele asasinatele din Brabant nu ar fi fost comise de către criminal de drept comuni belgieni, dar francezi, utilizând metode și tehnici specifice jafurilor armate care se regăsesc în istoria marii criminalități (crimei organizate de mare anvergură) franceze în perioada „anilor de plumb”, în special, în Europa continentală (sfârșitul anilor 1960–sfârșitul anilor 1980), care se caracterizează printr-o prezență și creștere importantă a activismului politic violent (armat), al extremei stângi (comuniste), al extremei drepte (neofasciste), dar și al „separatismului/autonomiei”. În celelate părți care vor urma (și care împreună cu celelate 11 părți, vor fi publicate și separat într-o carte cu titlul „Brabantul în haos și sub teroare, cu 4 decenii în urmă”. Membri gangului din Nivelles, jafurile armate și asasinatele lor”) vom prezenta, atât „pistele belgiene” cât și „pista noastră franceză”, cea care poate conduce la „soluționarea” dosarului, adică, la identificarea criminalilor francezi care au (ar fi) făcut parte din comandoul care a terorizat Brabantul (cu populația lui) în perioada 1982–1985.

În cadrul studiilor aprofundate ale misterioaselor și neelucidatelor asasinate din Brabant, din punct de vedere cronologic, dosarul criminal Kasteelmoord, este succedat, până în zilele noastre de dosarul criminal Ihsane Jarfi (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2012), în care Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu și Eric Parmentier vor comite pe 22 aprilie 2012 o crimă de sânge în comuna francofonă valonă Villers-le-Temple (fondată de către Géras de Villers, cavaler al Ordinului Templului) cu caracter homofob, ucigăndu-l pe tânărul homosexual Ihsane Jarfi, respectiv, de alte 3 dosare criminale, care au ca obiect criminogen asasinarea unor persoane de sex feminin. Este vorba de dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă/Flandra, 2013) în care omul politic belgian Bernard Wesphael este inculpat pentru asasinarea soției sale pe 1 septembrie 2013, Véronique Pirotton, într-un hotel din Ostende, de dosarul criminal Béatrice Berlaimont (Arlon, provincia Luxembourg, regiunea Valonia, 2014), în care minora Béatrice Berlaimont (în vârstă de 14 ani) este sechestrată, violată și ucisă de către Jérémy Pierson (în vârstă de 26 de ani) pe 21 noiembrie 2014 și în sfârșit, de dosarul criminal Louise Lavergne (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), în care Louise Lavergne (în vârstă de 22 de ani, studentă franceză la facultatea de medicină veterinară în cadrul Universității Liège) este ucisă pe 12 octombrie 2017 de către Patrick Vanderlinden (în vârstă de 54 de ani). Primul dintre acestea, dosarul criminal homofob Ihsane Jarfi a fost foarte mediatizat și a șocat profund societatea civilă belgiană (dar și cea internațională), mai mult datorită modului barbar în care tânărul belgian homosexual este asasinat pe 22 aprilie 2012 (de fapt, data dispaiției acestuia) și al cărui cadavru va fi descoperit pe câmp (prerie), pe 1 mai 2012 în zona Villers-le-Temple, făcând parte din Tinlot (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Abée, Fraiture, Ramelot, Seny, Scry și Soheit-Tinlot), la cca 25km distanță de Liège. Conform documentelor din dosarul de instrucție victima ar fi fost ucisă (masacrată) cu bestialitate „în bătaie” după ce ar fi fost ștrangulată (neletal), „dezbrăcată și batjocorotă”, expertiza medico–legală punând în evidență pe corpul acestuia (pe cutia toracică) 17 fracturi (de coaste). Asasinii săi l-ar fi abandonat în strare de agonie (între 4 și 6 ore înainte de a muri), la baza unui stâlp de înaltă tensiune la Seny (accesibil numai printr-o potecă îngustă care traversează pădurea din jur), după cei-ar fi furat banii, cardurile bancare și telefonul mobil. În vârstă de 32 de ani (și gestionarul unui magazin de îmbrăcăminte) Ihsane Jarfi, ar fi fost văzut în viață, pentru ultima oară, părăsind discoteca (cu bistro) gay „Open Bar” (place du Marché–din centrul orașului Liège) în compania a 4 persoane și apoi urcând într-un vehicul VW Polo, după care ar fi dispărut fără urmă. Se pare că el ar fi urcat în vehicul (conform unor „martori de moralitate”, de „bună voie și neslit de nimeni”, făcând agresorilor săi o „propunere” cu caracter sexual, care, la rândul lor, „ar fi vrut, doar, să-i dea o lecție” pentru orientarea sa (homo)sexuală. Dar, conform depoziției (declarației) companionului său (atunci în vărstă de 24 de ani), cei 2 (care locuiau la început într-o casă, în comuna Fexhe-le-Haut-Clocher), s-ar fi cunoscut cu 5 luni în urmă, iar cuplul lor ar fi fost „solid” și „ foarte stabil”, ca dovadă, că acesta s-a mutat, ulterior, într-o locuință cumpărată (îmreună) în cartierul Burenville de la Liège. Ca urmare, acesta ar fi susținut în fața judecătorului de instrucție că, companionul său Ihsane Jarfi, nu s-ar fi urcat, sub nicio formă într-un vehicul cu 4 bărbați necunoscuți, ceea ce va reduce investigațiile polițiștilor la cei din anturajul acestuia, adică, la cei pe care îi cunoștea, ceea ce a permis interpelarea (arestarea) a 3 dintre ei, pe Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu înainte dedescoperirea cadavrului, iar pe cel de-al 4-lea, Eric Parmentier, pe 3 mai 2012. După un interogatoriu de 48h00 la sediul PJ (Poliției Judiciare), ei vor fi și inculpați în dosar cu capetele de acuzare: „tortură, tratament inuman și degradant, umilire, prespectiv, sechestrare și asasinat cu caracter homofob”. Menționez aici faptul că după promulgarea legii din 10 mai 2007 Belgia consideră că discriminarea cu caracter sexual, în cadrul unui act infracțional (criminal sau corecțional) constituie circumstanțe agravante (ca de altfel, și rasismul sau antisemitismul), iar dosarul penal (infracțional criminal) Ihsane Jarfi este o premieră în Belgia și cel de-al 2-lea, având ca obiect homofobia. În timpul instrumentării dosarului, evident, cei 4 inculpați vor furniza variante diferite despre modul în care victima a fost „executată”. Și în plus, ei ar fi contestat faptul că ar fi fost vorba de un asasinat, ca de altfel, și faptul că acesta ar fi avut caracter homofob. Doi dintre cei 2 inculpați, Jérémy Wintgens și Mutlu Kizilaslan erau cercetați penal, în paralel, și într-un alt dosar, de natură corecțională, pentru violență fizică, precum și pentru o serie de jafuri cu violență. În plus, cei 2 ar mai fi fost cercetați și într-un dosar penal asemănător cu cel aflat în instrumentare, în care în cursul lunii octombrie 2011, un individ cu probleme psihice (deficiență mintală–care afectează 2-3% din populaţie, caracterizează prin valoarea scăzută a coeficientului de inteligenţă–IQ şi limitarea funcţiilor adaptative) ar fi fost îmbarcat de către cei 2 meționați mai sus, într-un vehicul și ulterior, abandonat, după ce ar fi fost maltratat și deposedat de bunurile sale (bani, telefon mobil, etc.). Cei 4 inculpați în dosar instrumentat de către Pascale Gossens (judecătorul de instrucție) vor fi audiați de către Curtea cu Jurați (constituită înițial, pe 19 noiembrie, din 8 femei și 4 bărbati, compusă (în final), din 9 femei și 3 bărbați) prezidată de către Philippe Gorlé în prezența avocatului general Murielle Radoux (reprezentând Ministerul Public). Mutlu Kizilaslan (în vârstă de 30 ans) era originar din Grâce-Hollogne, psihic instabil, introvertit și violent instable, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru provocare de incendii și furt cu violenț, asista de către avocații Philippe Moureau și Dorothée Galopin; Jérémy Wintgens (în vârstă de 30 de ani) era impulsiv și narcisist, „ușor” alcoolic, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru fapte de violență fizică, dar mai pentru că ar fi tras cu o carabină asupra unui vecin, el era asistat de către avocații Mes Jean-Louis Gilissen și Maxime Toller; Jonathan Lekeu (în vârstă de 25 de ani) era originar din Seraing, influențabil, care s-ar fi asociat cu primii 2 în seara dramei, era asistat de către avocații Jordan Lecuyer și Alexandrù Lazar; în sfârșit, Eric Parmentier (în vârstă de 36 de ani) era originar din Flémalle, era tatăl a 2 copii, șoferul vehicului VW Polo, cu un rol decisiv în comiterea actului criminal, cunoscut autorităților polițienești și judiciare belgiene pentru o serie de infracțiuni dar și pentru încarcerări de lungă durată și era asistat de către avocații Luc Balaes și Shirley Franck. În sfârșit, Ministerul Public, reprezentat prin avocatul general Marianne Lejeune, va solicita în rechgizitoriul său, contra celor „4 mușchetari” teribiliști, sancțiunea penală maximă prevăzută, în acest caz, de legislația belgiană în materie criminală, adică, închisoarea pe viață, sancțiuni confirmate și în rechizitoriul lui Murielle Radoux (substitutul delegat în calitate de avocat general). Însă, în verdictul său din 23 decembrie 2014, Curtea cu Jurați de la Liège (în care jurații au trebuit să răspundă la 110 întrebări imprimate pe 32 de pagini) care l-a considerat pe Jonathan Lekeu „mai puțin vinovat” decât pe complicii săi, îl condamnă pe acesta la „numai” la 30 de ani de recluziune criminală, în timp ce în cazul celorlați (Parmentier, Wintgens și Kizilaslan), Curtea a confirmat pedepsele solicitate de către Ministerul Public, adică, închisoarea pe viață. Notă. Mutlu Kizilaslan, va fi îndemnizat pe 12 decembrie 2019 cu suma de 27.000€ în dosarul infracțional (correctional) în care a fost rănit la picior în 2009, pentru că glonțul i-ar fi generat o (oarecare) invaliditate, ceea ce nu i-ar mai fi permis să fie „activ din punct de vedere economic”. Este vorba de disputa (altercația) care a avut loc în cafeneaua (barului) lui Roberto (în vârstă de 52 de ani) în Saint Nicolas. Deși originile acesteia rămân neclare, cert este faptul că Mutlu (atunci în vârstă de 26 de ani), la mijlocul lunii iunie 2009 ar fi aruncat un coctail molotov în vitrina barului. Ca urmare a acestui eveniment el ar fi devenit alcoolic și consumator de stupefiante, care, mai târziu l-ar fi antrenat în crima de sânge odioasă în care a fost condamnat pe 23 decembrie 2014 la închisoare pe viață. Din punct de vedere cronologic, acest dosar criminal homofob este urmat de un alt dosar criminal, mai mult decât controversat și des întâlnit și în criminalitatea (de sânge) franceză (asasinarea unui membru al familiei), dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă) în care omul politic belgian ecologist (de stânga) Bernard Wesphael (n.1958, fost deputat valon între 1999–2014) este inculpat pentru asasinarea soției sale Véronique Pirotton, pe 31 octombrie, într-un hotel (Mondo) din Ostende. Membru fondator al Partidului Ecolo în 2008, deja, începând cu 1987, Bernard Wesphael este un „ales provincial” (în Consiliul legislativ al provinciei Valonia), pentru ca din 1999 să devină deputat al provinciei Valonia în circumscripția Liège. Considerat mai mult „fundamentalist” decât „realist”, el se va opune Tratatului Constitușional European, fiind singurul care va vota conta acestuia, dar și a „neutralității” (în vigoare, atunci, în Belgia) în favoarea „laïcității” statului. Ca urmare a mai multor conflicte ideologice în sânul partidului, dar și a eșecurilor acestora, pe 28 martie 2012, se retrage, oficial, din partidul fondat, pentru ca pe 20 aprilie șă anunțe crearea „Mișcării de Stânga” (expresia noii stângii democratice, radicale, ecologiste, laice al cetățeanului), pe care îl va părăsi, definitiv, în 2014. Nesatisfăcut de scorul obținut la sondaje, în septembrie 2017 decide scindarea acesteia, iar cu „ramura” căreia îi va aparține se va prezenta la alegerile comunale (la Awans), dar fiind clasat pe locul 3, el nu va fi ales. Este greu de confirmat (sau de infirmat) faptul că eșecul lui pe plan electoral, s-ar fi datorat sau nu, inculpării sale în dosarul asasinării soției sale Véronique Pirotton, în hotelul Mondo de la Ostende (pe 1 noiembrie 2013), după care va fi interpelat, arestat și încarcerat în detenție provizorie la închisoarea de la Bruges (Brügge). De altfel, cariera politică a acestuia s-ar fi rezumat, în principiu, la a fi „consilier provincial” (consilier al provinciei) la Liège în perioada 1988–1999, deputat al regiunii francophone Valonia în perioada 1999–2014 și șef al grupului Ecolo în Parlamentul Valoniei între 1999–2012. În momentul dramei Véronique Pirotton (în vârstă de 42 de ani) era deja cazată la hotelul Mondo din Ostende (în camera 602), unde soțul ei Bernard Wesphael (în vârstă de 55 de ani) ajunge, mai târziu, pe 30 octombrie (cu mașina personală) pentru a petrece împreună o scurtă vacanță (în intimitate), de „îndrăgostăți” (mai mult sau mai puțin) departe de „lumea dezlănțuită”. Însă, din păcate, în seara zilei următoare (în jurul orei 22h50), acesta va anunța, cu stupefacție, pe Servranckx Romual (recepționerul hotelului de pe Leon Spilliartstraat nr.1) de „sinuciderea soției sale”, în timp ce el dormea, „nedezbrăcat”, pe patul (conjugal) „nedesfăcut”, care, imediat, va și anunța serviciul național (federal) de urgenă (numărul unic 101). Conform versiunii sale (din depoziția sa aflată în dosarul de instrucție), soția lui s-ar fi sinucis (în timp ce el dormea „buștean” ca urmare a unui consum important de alcool la barul hotelului), prin (auto)sufocare cu o pungă de plsatic trasă în cap (în sala de baie), o conjectură la care nu vor adera nici polițiști care vor ajunge rapid la locul dramei (în jurul orei 23h10) și nici medicul legist Geert Van Parys care va examina corpul (cadavrul) și va întocmi un raport detaliat al autopsiei (contrasemnat de către prof. dr. J. Casselman–șeful serviciului), pe 2 noiembrie 2013. Ca urmare, după audierea lui (timp de 24h00), el va fi prezentat judecătorului de instrucție Christine Pottiez (de la Parchetul Bruges) care îl va inculpa în dosar pentru asasinarea soției sale și îl va plasa în detenție provizorie la închisoarea Bruges (Legeweg 200, 8200 St.-Andries, un complex penitenciar, dispunând de sectoare, cu sau fără droguri, atât pentru bărbați cât și pentru femei, atât pentru preveniți cât și pentru condamnați, unul dintre cele mai mari în Belgia din 1991, avându-l ca director pe Tineke De Waele). Pe de o parte, pentru că „rănile interne și externe, dar și studiul toxicologic practicat pe cadavrul victimei” (inclusiv, urmele de ștrangulare de pe gât) contrazic teza siunciderii (conform purtătorului de cuvânt al Parchetului Bruges, Fien Maddens) și pledează pentru o moarte violentă, iar pe de altă parte, pentru că, în ciuda faptului că omul politic (parlamentar) susținea că soția sa era depresivă și ar mai fi tentat să se siuncidă, cel puțin, o parte dintre apropiații săi susțineau că aceasta n-ar fi fost, sub nicio formă, depresivă și ar fi preferat, fără ezitare, să divorțeze de soțul ei (cu care era căsătorit doar de 14 luni) „decăt să recurgă la un asemenea gest disperat, nefondat (nejustificat)”, cu atăt mai mult cu căt, ea avea și un copil, Victor (dintr-o căasătorie anterioară) care, oarecum ar fi fost în „custodia” ei și de care era foarte atașată. Însă, în ciuda lipsei unui cazier judiciar, Véronique Pirotton ar fi fost citată în 14 proceduri judiciare la Parchetul de la Liège (dintre care în 7 era reclamantă), cu precădere pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice (peste limita legală de 0,5g/l) în 2012 și 2013, respectiv, pentru altercație (cu lovituri, cu violență și degradare) între 2 amanți de-ai ei în 2011, apoi, pentru perturbarea ordinii publice (pe drumul public) în stare avansată de ebrietate, în 2005 și pentru tentativă de siuncidere sub influența unui amestec de medicamente antidepresive și alcool, în 2007 și 2013. Conform informațiilor noastre, primul ei soț, Konstantinos Tzermias (de origine greacă, „o dragoste la prima vedere”) tatăl lui Victor, ar fi depus și el plângere contra ei în 2012, în care semnala autorităților polițienești problemele ei grave cu care se confrunta (depresia și alcoolul), cu toate că anturajul său nu ar fi confirmat nici faptul că ar fi fost depresivă și nici faptul că ar fi fost alcoolică. În sfârșit, ea ar fi depus în 1999 plângere contra unui profesor de religie și franceză (Alain S.) pentru viol (sistematic), pe vremea când era elevă la liceu (timp de 4 ani), dar și contra soției acestuia și contra școlii, care ar fi fost clasată fără urmări, apoi alte două, în 2005 și 2012 contra primului său soț, contra unui amant Francis în 2012 dar și contra celuilalt amant al ei („de suflet”) Oswald De Cock, tot, în 2012, pentru ca în 2013 să facă acelaș lucru contra mamei lui Fémi (Femy) fiul lui Bernard Wesphael din căsătoria cu Yélonissé (cea de-a două sa soție). Cred că legat de „violul” comis de profesorul de religie și limba franceză la Viemme (în a doua jumătatea a anilor 1980), cînd Véronique era, practic, o adolescentă (cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani) merită să menționăm aici faptul că, conform lui Nadine Pirotton (sora mai mare a ei, pe care mama ei a crescut-0 acasă), n-ar fi fost vorba de un viol în adevăratul înțeles al cuvântului, pentru actul sexual ar fi fost consimțit de către victimă, adică Véronique. S-ar părea că relația ei cu acest profesor familist (considerat un pervers, un manipulator un narcisist, etc.) care „ar fi ințiat-o în tainele plăcerilor sexuale” (mai ales, în ale sexului oral și anal), ea ar fi fost foarte specială, pentru că, simultan, l-ar fi perceput atât ca tată (care a lipsit din viața ei) cât și ca amant (care a „reușit să o transforme într-un obiect sexual atât pentru plăcerea lui cât și pentru plăcerea ei” convingând-o că este „nimfomană și că rolul ei în viață nu ar fi altul decât să fie târfă”). Având în vedere faptul că vârsta răspunderii penale într-un asemenea caz (act sexual consimțit de către un minor) și „agresor” are loc numai dacă victima are mai puțin de 15 ani, ceea ce ea nu ar fi putut proba cu certitudine, dosarul a fost clasat fără urmări. Deși investigațiile efectuate în dosar ne-au permis identificarea unui fost prieten al ei din adolescență, pe Frédéric Volont, care mai târziu (pe când ei ar fi avut, 17, respectiv, 18 ani), i-a devenit și boyfriend, iar ulterior, urma să devină și tatăl unui copil al ei dacă „ea n-ar fi pierdut sarcina” în Italia (cu ocazia unei excursii). Frédéric susțina că atunci când erau încă prieteni „platonici”, el „ar fi dat din întâmplare peste jurnalul ei”, în care ea vorbea de relatiile ei intime (detaliate) cu profesorul de religie și pe care l-ar fi predat directorului școlii pentru luarea unor măsuri administrative contra acestuia. Din nefericire însă, jurnalul ar fi dispărut fără urmă, iar „măsuri administrative” n-ar fi fost nici măcar inițiate și cu atât mai puțin luate contra dascălului, dar, totusi, dezvăluirile făcute în „document” ar fi contribuit la sistarea (întreruperea) relațiilor sexuale dintre cei doi. Conform asvocatului general Alain Lescrenier (Ministerul Public), ar fi fost vorba de o crimă și nu de o sinucidere, așa cum susținea cu vehemență, inculpatul și chiar dacă ea ar fi fost comisă de către Bernard Westphael (care avocatului familiei Pirotton, Philippe Moureau „fiind om politic s-a apărat ca un om politic”) un rol important în dramă, ar fi jucat și Oswald De Cock, nu din punct de vedere juridic (pentru că el nu a fost prezent la locul dramei) dar, cel puțin, moral. Convins de culpabilitatea lui Bernard Wesphael și respingând varianta siunciderii, respectiv, a intoxicației alcoolo–medicamentoase, Alain Lescrenier susține în rechizitoriul său că victima ar fi fost ucisă, voluntar, pentru că inculpatul „ar fi renunțat să mai fie câinele gentil mângâiat și s-ar fi răzvrătit contra stăpânului său.” Conform acestuia, n-ar exista nicio îndoială că inculpatul ar fi vrut să ucidă pe Véronique Pirotton („un șoricel încolțit de 2 motani”–conform avocatului familiei, Philippe Moureau) pe care, atunci când a întâlnit-o în cursul lunii mai 2012, era „liberă din punct de vedere sentimental” ca de eltfel și el, și cu care ar fi avut, cel puțin aparent, la prima vedre, o serie de puncte comune (interese comune). Cu toate acestea, Curtea cu Jurați al provinciei Hainaut de la Mons (după o instrucție judiciară deosebit de complexă și dificilă și un proces care a durat 3 săptmâni), îl achită pe Bernard Wesphael în beneficiul îndoielii, iar pentru cei 10 luni de detenție provizorie statul belgian îl va despăgubi cu 83.150 € (cca 150/zi de detenție). Exist însă o întrebare, mai mult decât pertinentă, legată și de „diputa violentă” dintre soți (în camera 602), pe care vecinii din camerele 601 și 502 le-au interpretat ca „strigăte (gemete) de plăcere sexuală”. Este oare posibil ca o dipută violentă să poată fi confundată cu gemete sexuale de plăcere ? În principiu, nu, dar în cazuri particulare, da! De-a lungul timpului am lucrat la mai multe dosare infracționale cu caracter criminal–sexual, în care inculpatații au fost condamnați câțiva ani de detnție pentru că în timpul actului sexual și-ar fi ucis „femeile” (iubitele), în general, prin sufocare „tradițională” cu mânile sau chiar și cu un sac de plastic tras pe capul femeii, evident, fără intenția de a ucide! Având în vedere că acest game era consimțit (și solicitat de către victimă), inculpatul se simțea nevinovat și, sub nicio formă, el nu se considera un criminal. De fapt, el era vinovat, dar nu de omor calificat, dar „imprudență” (accidentală) datorită „unei lipse corecte de coordonare dintre plăcerea oferită femeii și violența asupra acesteia în timpul actului sexual”. Studiind această complexă problematică, printre altele, am consultat și „profesioniști” care m-au introdus în labirintul plăcerilor sexuale „deosebit de intense și practic, incontrolabile” la frontiera dintre viață și moarte practicate în unele cluburi libertine sau echangiste (eșanjiste), cu caracter privat, în circuit închis. Ideea era că la „frontiera” dintre viată și moarte, orgasmele femeii (într-un context de tip „game sado-masochist”) ar fi mult mai ușor de multiplicat și ar putea fi majorate (considerabil) în intensitate. Concret, dacă femeia (în special „nimfomană”) este supusă în timpul unui act sexual prelungit (desigur, întreținut, mai mult artificial), precum și unor violențe fizice (de mai mare sau mai mică intemsitate), desigur fără a o maltrata, ocazie cu care este strânsă de gât (până la aproape de sufocare) sau ștrangulată cu o pungă de plastic pe cap (care să-i blocheze, un timp respirația) în timpul orgasmului, plăcerea sexuală ar fi atât de mare încât până la descărcarea ei nervoasă (completă) ea ar putea beneficia de alte orgasme (multiple) secundare, de mare intensitate. Este o practică asemănătoare cu „Jocul cu Moartea” (jocul cu fularul, jocul cosmosului, jocul magic, visul albastru, sărutul Dragonului, etc.) practicat de către adolescenți. Mă întreb dacă „psihopatul” și „perversul” Bernard Wesphael (care, conform Acuzării ar fi venit la Ostende ca să-și asasineze soția) nu ar fi recurs cumva la o asemenea practică pentru a-i deruta vecinii de cameră?! Acest lucru ar putea explica și (cel puțin) o parte a leziunilor (hematoamelor) de pe corpul victimei, iar celelalte, puteau fi provocate, într-adevăr, de căzăturile ei (inclusiv pe scară) sau ciocnirile ei, involuntrare (datorită stării ei alcoolice cvasipermanente), cu diferie obiecte aflate în locuință sau pe stradă. Însă, dacă inculpatul ar fi declarat acest lucru (nu neapărat incredibil, avînd în vedere trecutul victimei), dosarul ar fi fost transferat la Curtea Corecțională (compusă din 3 magistrați) și cu sigurană, Bernar Wesphael ar fi fost la condamnat cîțiva ani de închisoare (maximum 5 ani) din care ar fi avut de excuta doar 1/3 sau cel mult ½ , dacă ținem cont de poziția lui socială sau de faptul că era „primar” (condamnat pentru prima oară). Este cert însă faptul că din punct de vedere juridic el ar fi fost „pătat”, iar retragerea lui din politică ar fi fost, foarte probabil, obligatorie. Acest dosar de „triunghi amoros” este unul dintre cele mai complexe și laborioase din istoria Belgiei, care deși a fost, teoretic, „soluționat” de către justiție, așteaptă, totuși, o altă soluție! Evident, mai există și o altă explcație pentru asfixierea cu punga de plastic aflat pe capul victimei. Dacă în timp ce Bernard Wesphael (cu alcoolemie de 0,93g/l de sânge) dormea, Véronique Pirotton (cu o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge-aflată în pragul comei alcoolice) s-ar fi dus la baie să facă un dus pentru a se răcori cu scopul de a reveni „puțin la viață”? În acest caz, putem presupune că în timp ce își punea punga pe cap pentru a-și proteja părul (sau ulterior) s-ar fi putut dezechilibra și cădea la podea. astfel încât să se lovească și să-și piardă cunoștința. Acest lucru ar putea explica și de ce ea era culcată pe sol cu fața în sus și cu mâna dreaptă aflată (anormal) sub corp. În ceea ceea ce privește asfixierea eu cred că era inevitabilă dacă avem în vedere suprapunerea multiplelor „stări speciale” (anormale) în care se afla: punga pe cap (în contextul în care ara astmatică), instalarea comei alcoolice (în contextul în care avea o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge) și starea de leșin (în contexul unei căderi necontrolate la podea). Din contră, afirmația conform căreia „fața victimei ar fi fost în contact cu perna” ceea ce ar dovedi că ea ar fi fost sugrumată cu ea, este falsă, pentru că ea dormit deja o noapte singură la hotel (noaptea de 29-30 octombrie) cu fața pe pernă.