Etichetă: nasterea sub anonimat

Thomas CSINTA Redactor – Corespondent (Franta) Parteneriat Jurnalul Bucureştiului Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiui Thomas Csinta, Chief Editor Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului  

„Dragă domnule Profesor Csinta! Sunt mama unei copile de 19 ani. Trăim în România. Acum suntem în Franța. Povestea noastră începe cam așa: la jumătatea lunii ianuarie am aflat de la adorata noastră fiică, pe care o considerăm un copil nevinovat, că este însărcinată în 7 luni, tatăl copilului este necunoscut, întrucât, pe acesta l-a cunoscut la o petrecere, primul bărbat din viață ei. Nu a conștientizat sarcina decât atunci când a fost prea târziu. Eu oarbă de mine, n-am văzut nimic. Aici n-aș fi făcut decât să o expun la umilințe, la întrebări pline de cruzime, la lapidarea ei publică. Și nu merita asta pentru că o iubesc mai mult decât viața mea. Prin urmare, așa cum bine știu că o armata de îngeri are grijă de fiecare om în parte am căzut miraculos pe articolul scris de dvs, despre Nașterea sub X (*). În disperare de cauză am început să caut pe internet informații despre un spital în Franța unde puteam să ajung cu ea să nască. Și aveți cuvântul meu de onoare, că o întreagă familie din România va fi recunoscătoare toată viață pentru acele rânduri scrise, acel articol deosebit care m-a învățat totul cum să fac și ce să fac! De acolo, de la articolul dvs a plecat ideea mea de a construi viitorul copilei mele cu copil ei. Atât ne-a dus pe noi capul în acele momente de cruntă suferință și de negare a realității pe care o trăiam. Un adevărat coșmar. Am ajuns cu copila în Franța, unde ea a născut sub x, iar imediat după naștere le sage-femme a întrebat-o dacă dorește să vadă copilul, o fetiță superbă! Ea a spus că da și de aici a început nebunia. A doua zi când eram în rezervă, ei au apărut în cameră cu două asistente, împreună cu fetița. Am înțepenit de furie pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă. I-au pus fetița în brațe au spus că este „très jolie" și au plecat. Domnule Csinta eu am citit nopți întregi pe internet articolele dvs, cu adevărat deosebite, ieșite din comun, dar în special cele legate de infanticide macabre, abandonul de copii, și despre cea ce înseamnă nașterea aceasta sub sub anonimat, în Franța. Ce am trăit eu acolo însă la spital m-a blocat efectiv. În fine, în aceeași zi, a venit o doamna de la CNAOP (n.r. Consilul Național de Acces la datele Personale de Origine) care, cu multă înțelegere i-a explicat, completând formularele pentru abandonul fetiței că dacă dorește poate să păstreze copilul, pentru că statul francez o va ajuta și va primi ajutoare financiare, etc. Pentru a întări cele spuse i-a lăsat și o broșură cu tot ce întreprind autoritățile franceze în sensul asta. După care…Buuuun. S-au semnat hârtiile și i s-a spus fiicei mele că-i aduc fetița pentru ultima oară să-și ia la revedere de la ea! S-a întâmplat și asta după care s-a produs declicul emoțional de o intensitate înspăimântătoare. Dorea să-și crească fetița pentru că statul francez o va ajuta. Am înțeles că asta era singura soluție pentru sănătatea ei psihică și m-am lăsat dusă de val ca o frunză moartă. Două zile a durat până s-a lovit de crunta realitate! Au sosit în rezerva ei două doamne de la asistența socială din spital care mi-au spus să mă duc urgent cu fiica mea la primărie pentru a-și recunoaște fetița. Am făcut-o și pe asta, ne-am întors la spital, după o oră au revenit și m-au întrebat când ne întoarcem în România pentru că fiica mea aici în Franța nu poate beneficia de nici un ajutor pentru că singurul ei drept aici, implicit al tuturor românilor este de a circula liber! Stupoare! Urlete, țipete că au mințit-o, că nu poate crește acest copil doar cu iubire, sentimente de vinovăție, urlete în gură mare, groaznic. A doua zi a luat hotărârea de a da spre adopție copilul! S-a stabilit întâlnirea cu doamna de la direcția de solidaritate parcă! Procedura a durat 30 minute și astfel s-a sfârșit totul. Mi-au spus că asta a fost tot și că va trebui să așteptăm 60 zile pentru că acesta este termenul în care fiica mea poate reveni asupra deciziei dar mă întreb dacă nu cumva altul este adevărul. Poate ar trebui să mă întorc cu ea peste 60 zile în față vreunui tribunal? V-am scris toate aceste lucruri pentru că am simțit în aceste două luni de stat în Franța profunde umilințe, care m-au durut cumplit. Suntem priviți cu interes până când se află că suntem români, după care se schimbă brusc foaia! Iubesc Franța cu tot sufletul meu pentru că mi-a dat posibilitatea să aleg între umilință publică românească foarte dureroasă și umilință anonimă franceză. Să va dea Dumnezeu sănătate și să fiți sigur că vă vom purta toată viața în sufletele noastre pentru că a-ți avut inspirația să scrieți acel articol extraordinar, superb. O mamă care a fost disperată, umilită dar acum mai aproape de adevăr- care o fi acela?" (C.D)