Etichetă: Omar Zemmiri

Pe 30 martie 2015 anchetatorii belgieni „consideră credibile declarațiile lui Joël Lhost” și ca urmare, pe 17 aprilie vor organiza o confruntare între acesta și colonelul Rémy Ulens, care l-ar fi identificat, amândoi pe Cassidy (de la DIA) ca „superiorul” lor ierarhic.Cu această ocazie, cei 2 ar fi făcut dezvăluiri legate și de existența altor misiuni în „cursul anilor trecuți” în care, însă, ei n-ar fi fost implicați.Probabil că și din acest motiv, în cursul lunilor care vor urma, Michel Graindorge, avocatul victimelor pleda pentru explorarea acestei piste (americane).Dar faptul că el ar fi fost adeptul ecesteia avea la bază ideea că autoritățile americane nu ar fi sprijinit niciodată, sub nicio formă, cele belgiene în identificarea asasinilor din Brabant, cu toate că Shape era la curent cu cele ce se întâmplau în Brabant (în anii 1982–1985), iar poliția belgienă i-ar fi cerut ajutorul chiar și în mod „explicit”.După părerea mea însă, această pistă converge către cea abordată deja în cadrul dosarului mișcării WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste sub comanda lui Paul Latinus care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor), protejat un timp de către leaderii CPICC (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică anticomunistă (de dreapte și radical dreapta, liberal–conservatoare și democrat–creștină, activă între 1972–1982) condusă de către Paul Vanden Boeynants. Deosebirea ar fi constat doar în faptul că implicarea nu ar fi venit din „interior” dar din exterior, din partea CIA, DIA, etc.Mai ales că până și Marele Ducat de Luxemburg (cel mai mic stat european, cu cca 650.000 de locuitori) a cunoscut o serie de atentate teroriste în prima jumătate a anilor 1980 (între 30 mai 1984–25 martie 1986) care ar fi fost atribuite celulelor „stay-behind” (rețele clandestine coordonate de către NATO în timpul Războiului Rece).De altfel și procurorii generali Christian De Valkeneer și Ignacio Della Serna erau convinși că în cadrul acestei piste (de extremă dreaptă) cu cât anchetatorii se apropiau (mai mult) de adevăr, cu atât acesta „părea misterios și inpenetrabil”.O concluzie la care ar fi ajuns în octombrie 1991 și Comisia Parlamentară.Implantate în 16 țări ale Europei de Vest (Occidentale), în principiu, aceste celule aveau ca obiectiv combaterea unei eventuale intervenții militare din partea blocului de Est (forțele Pactului de la Varșovia).Cea mai cunoscută rețea a fost gruparea italiană Gladio.Aceste evenimente cu caracter terorist (cca 20, în aproape 2 ani, fără să fi făcut victime) au constituit un dosar criminal cunoscut sub numele de „Bommeleeër” (al „plasatorilor de bombe”) al cărui proces a fost sistat în 2014.Se pare că vinovații ar fi fost 2 jandarmi Gaston Vogel și Lydie Lorang (soldați, fără grade militatre), membri ai jandarmeriei mobile (un grup de elită al Jandarmeriei Marelui Ducat) ar fi terorizat ducatul și guvernul acestuia timp de 2 ani.În cursul lunii februarie 2013, după aproape 30 de ani de la evenimente (înainte de prescrierea lor), alături de cei 2 ar fi fost judecat și Ben Geiben (fostl șef al Jandameriei Mobile), doar „simbolic” pentru clasarea dosarului cu mențiunea „soluționat”.Cronologic, debutul ar fi avut loc pe 30 mai 1984 (cu acțiunea reiterată pe 2 iunie 1984) la Sociatatea Pylône de la société Cegedel (Compagnie Grand-Ducale d'Électricité du Luxembourg)–Beidweiler (secțiune a comunei Junglinster situată în cantonul Grevenmacher). Din contră, anul următor atacurile au luat o mare amploare care, de altfel, au și generat probleme serioase gruvenului din Luxemburg.Pe 12 aprilie 1985 la Ferienhaus-Bourscheid, pe 27 aprilie la Pylône de la société Cegedel–Stafelter, pe 7 mai la Pylône de la société Cegedel–Schléiwenhaff, pe 27 mai la Jandarmeria Centrală din Verluerekascht, pe 29 mai la Pylône de la société Cegedel - Itzig, pe 23 iunie la Societatea l’Usine à gaz de la Hollerich, pe 5 iulie la Blaschette și la Cazarma fostei fortărețe din Luxemburg, urmat pe 26 iulie la sediul Luxemburger Wort, principalul cotidian al țării, pe 29 august în Glacis, la sediul poliției și la sediul Societații Ponts & Chaussées, pe 30 septembrie la piscina olimpică din Kirchberg, pe 20 octombrie la Palatul Justiției din Luxemburg, pe 9 noiembrie pe aeroportul Luxembourg-Findel pe 30 noiembrie la Pylône de la société Cegedel-Grünewald, pe 2 decembrie pe autostrada care la sediul guvernului din Kirchberg (cu ocazia unei întâlniri la înalt nivel a șefilor statelor europene).Anul 1986, a consemnat și acesta (ca de altfel și 1984) și numai la domiciliile unor persoane publice, care vor pune capăt atentatelor, pe 17 februarie, la cel al notarului Camille Hellinckx din Cents și în sfârșit, pe 25 martie la cel al colonelului Jean-Pierre Wagner din Belair.Revenind acum la cetările efectuate în adâncurile canalului Bruxelles-Charleroi, acestea au fost (re)efectuate de către scafandrii Protercției Civile (cu mijloace moderne, de ultimă generație) și pe 26 octombrie 2017 (între orele 11h00–16h00), din ordinul procurorului regelui de la Liège, Christian de Valkeneer, după ce clasarea dosarul TBW a fost prelungită (în 2015) cu încă 10 ani (adică, în 2025), pe o porțiune mare (cca 200m lungime) la nivelul podului Charles Catala (Ittre), la cca 3 km distană de locul unde ar fi fost aruncat în canal echipamentul militar utilizat de către asasini, dar fără niciun rezultat.Cu alte cuvinte, anchetatorii nu ar fi găsit (absolut) nimic în canal (închis în timpul scufundărilor, mai puțin între orele 15h00–15h15), după cele două scufundări „improvizate” (prima pe 12 noiembrie 1985) și apoi la începutul lunii noiembrie (între 3 și 7, cu ajutorul societății Vallon și scafandrii–militari geniști din Burcht) ca urmare a unui denunț anonim (care susținea că în noaptea de 10/11 noienbrie 1985, după ultimul lor atac, asasinii din Brabant s-ar fi „descotorist” de armele și munițiile lor, utilizate, în canal).(Re)amintesc aici faptul că pe 6 noiembrie 1986, anumite „componente” ale echipamentului utilizat de către asasini ar fi fost pescuite din canal la nivelul locallității Ronquières, dar în 2014, o anchetă complexă și aprofundată ar fi permis că acestea ar fi fost aruncate în canal (cu scopul manipulării anchetei) cel mai devreme „cu 8–10 zile înainte de descoperirea lor”, adică, pe 28 octombrie 1986 și sub nicio formă în noaptea de 10/11 noiembrie 1985, după ultimul atac (deosebit de sângeros) din noaptea de 9 noiembrie la Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), soldat cu un adevărat masacru (8 morți și 9 răniți), pentru suma de 937.777 FB (cca 47.500 €PPA) sustrași. În sfârșit, astăzi ne punem întrebarea dacă nu cumva chiar și INCC (Institutul Național de Criminalistică și Criminologie) ar fi fost manipulat în privința rezultatelor analizelor (obiectelor „pescuite” din canalul Bruxelles–Charleroi la nivelul localității Ronquières) pe care le-a furnizat autorităților judiciare belgiene, ceea ce ar fi deosebit de grav.Pentru că Institutul Național de Criminalistică și Criminologie (100 Chaussée de Vilvorde–1120 Bruxelles, Belgia), ca „instanță centrală”, este o instituție științifică federală gestionat de către ministerul Justiției și este singura în Belgia, însărcinat cu realizarea de expertize științifice la solicitarările autorităților judiciare, cu crearea și deținerea (stocarea) de baze de date cu profile genetice (ADN), cu arme și muniții, autovehicule, stupefiante, etc., implicate în (diferite) infracțiuni criminale, cu participarea la coordonarea științifică a laboratoarelor de poliție științifică și tehnică ale poliției federale, cu pregătirea și formarea cadrelor din domeniul judiciar și cu efectuarea aprofundată a cercetărilor științifice criminalistice.Iar în cazul manipulării acestuia, ar trebui să admitem complicitatea (directă sau indirectă) a autorităților statului Belgian, ceea ce pare puțin credibil, având în vedere amploarea (de mare anvergură) a asasinatelor din Brabant (în cei 40 de ani de la derularea lor).Ca urmare, acest rezultat, coroborat și cu rezultatele anchetelor noastre din toate marile dosare criminale belgiene și în special cele postbelice (pe care le-am analizat detaliat pe parcursul lucrărilor consacrate TBW), noi am emis o conjectură conform căreia asasini, nu ar fi fost nici „politici” și nici belgieni (de naționalitate) dar francezi și infractori de drept comun.Această pistă nu este chiar atât de recentă, doar că poliția federală belgiană fiind mult prea concentrată pe pistele locale cu caracter politic (extremiste), a neglijat-o pe aceasta, mai mult sau mai puțin intenționat. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, înn vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuru precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți.De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, în cursul lunii mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux (pedofilie și crimă. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul (cu o arecare prestigiu în regiune) „L'Arche de Noé”, acesta era un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice – mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionar al unui local „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată în circumstanțe rocambolești de care se interesau autoritățilr polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe văduvă care ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora Piro ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne și cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15 august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el), și complicitatea lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, în vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuri precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți. De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, pe 12 mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea însă în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul „L'Arche de Noé” (cu o arecare prestigiu în regiune) ar fost un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice–mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul–tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionarul localului „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată (perpetrată) în circumstanțe mai mult decât rocambolești, de care se interesau autoritățile polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată (soluționată, corect sa nu–nici nu mai contează !) de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe „văduva veselă” a lui Piro (care, fără niciun fel „remușcări”, ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei).De fapt, femeia nu ar fi negat nici ura pentru soțul ei datorită violenței conjugale căreia ar fi fost supusă „în formă continuată”.Ca urmare, ea va fi inculpată în dosar cu capul de acuzare de „crimă cu premeditare” de către judecătorul de instrucție Victoria Lohet, iar ceilați 2 cu „executarea contractului”, care, erau deja încarcerați (preventiv) într-un alt dosar infracțional în Centrul de detenție provizorie din Reims (închisoare veche, construită în 1835, dată în folosință în 1905 după renovarea ei, cu o capacitate operațională de 154 de locuri, aflată în subordinea Tribunalului Judiciar și a Curții de Apel Reims) sub-prefectura departamentului Marne (regiunea administrativă Grand Est).După cum am menționat, din contra, cei 2 francezi, presupușii asasini–plătiți Thierry Sliman și Patrick Verdin vor fi achitați pe 17 aprilie 2001.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora acesta ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne, cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15  august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el) și cu „sprijinul” lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa (pedo)criminalității în regiunea frontalieră franco–belgiană şi studiul ei cu ajutorul sistemelor (formale) complexe. Cei 3 „monştri sacri” ai violului, pedofiliei şi asasinatului în serie: „Măcelarul din Yonne” (Emil Louis), „Demonul belgian” (Marc Dutroux) și „Pădurarul din Ardennes” (Michel Fourniret). În căutarea și restabilirea adevărului istoric. De remarcat este și faptul că peste un deceniu, pe 23 noiembrie 2009, Patrick Verdin (atunci în vârstă de 62 de ani), apărat de către Sébastien Busy (de la Baroul din Reims) va fi judecat și achitat de către Tribunalul Corecțional de la Charleville-Mézières, pentru alte tipuri de infracțiuni (mai mult sau mai puțin grave), printre care și proxenetism agravat, însușire de bunuri necuvenite, escrocherie, abuz de încredere, spălare de bani, infracțiuni relativ la legislația stupefiantelor, activitate lucrativă (salariată) disimulată, etc., după ce între timp, a fost disculpat în alte două dosare crminale, unul de asasinat (în 1996, a lui Piro) și altul de tentativă de asasinat (în 1989 al lui Patrick Lacaze în Ardennes). În ceea ce îl privește Jean–Pierre Adam, acesta devine jandarm în 1973 (după 3 ani de pregătire) la Neufchâteau, iar din 1976 jandarm–anchetaor, pentru ca ulterior, să fie însărcinat cu investigațiile în celebrul dosar de pedofilie și crimă Dutroux. Așa cum am menționat acesta „intră în contact” cu dosarul TBW (în 1982), întâmplător, ca și mine, de altfel, mult mai târziu, peste un deceniu și jumătate. De cei identificați de către acesta ca potențiali (presupuși) asasini în acest dosar (frații Xavier și Thierry Sliman, Patrick Verdin), am auzit, pentru prima dată în vara anului 1998 de la un fost delincvent juvenil, François–Xavier Dupire (n.1967, în nordul Franței, undeva în regiunea metropolitană Lille), care ulterior, ar fi comis și o crimă de sânge (conform propriilor sale dezvăluiri)–în care cei menționați mai sus ar fi fost implicați și pentru care ar fi fost și încarcerat timp de 5 ani. Este el „omul meu” cel care „m-a pus” pe pista franceză și mi-a făcut dezvăluiri despre frații Xavier și Thiery Sliman, respectiv, despre Patrick Verdin, care (după o serie de cercetări și investigații cu caracter științific și jurnalistic pe care le-am efecutat. pe de o parte în zeci de mii pagini și documente ale epocii, iar pe de altă parte, în mediul carceral francez și belgian în anturajul celor care i-au cunoscut pe cei bănuiți) confirmă conjectura jandarmului Jean-Pierre Adam, adică, faptul că cei 3 ar fi format „nucleul dur” al asasinilor din Brabant (în dosarul criminal TBW), formulat „axiomatic” și „faptic” în teoria mea. Începând cu vârsta de 15 ani (adică în 1982, când banda din Nivelles „își face debutul” pe scena criminalității de sânge de mare anvergură), Xavier Dupire fuge de acasă și va frecventa mai multe „găști” (bande) locale de delincvenți juvenili, pentru ca ceva mai târziu, în 1985 (cu puțin timp înainte să devină major) să fie inculpat într-un dosar de omor calificat și condamnat la 10 ani de detenție criminală, dar ar fi fost eliberat după 5 ani de închisoare, cu o serie de măsuri administrativ –judicare asociate (tratement medicamentos antidepresiv, supraveghere socio – judiciară timp de 3 ani, să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta, să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare din localitate – fără drept de părăsire a teritoriului național, să comunice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, să nu frecventeze anumite locuri sau manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă, să nu comunice cu victima sau cu membri familiei acestuia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite tipuri de vehicule stabilite de instanţă, să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme, etc.). Pe care le-ar fi trebuit să le respecte, de altfel și după punerea sa în libertate, după prima sa condamnarepentru crimă de sânge. El susținea, întotdeauna, că este un om foarte periculos și că ar fi fost „format” (instruit și pregătit) pentru infracțiuni criminale (jaf armat, vătămări corporale grave, omor, etc.) de către un gang „local” care opera și în Belgia.Unul dintre ei avea același prenume ca și el (dar mult mai în vârstă, până în 30 de ani, probabil Xavier Sliman), iar fratele său (puțin mai în vârstă ca el, probabil Thierry Sliman) ar fi fost un debusolat, un psihopat, „rău ca el”, „îndrăgostit” de armele de foc, un colecționar „nebun capabil să ucidă” fără milă și fără niciun motiv, pe care l-a considerat idolul și „asociatul” lui, ceea ce de altfel, pe tot parcursul „legăturii” noastre a și încercat să confirme (probeze) printr-o serie de acțiuni infracționale aberante (lovitură cu capul în nasul și în gura unui locatar în vârstă de cca 50 de ani–pe care l-a umplut de sânge, în lift, în imobilul Sonacotra, pentru simplul motiv că nu a răspuns la saltul lui, lovitură cu pummnul în bărbia unui alt bărbat–puțin mai în vârstă, în centrul comercial Carrefour din Annecy, pentru că s-ar fi uitat „urât” la el, molestarea 2 indivizi–prieteni, în localul „Cave à Champagne” în orașul vechi din Annecy, pentru că unul dintre ei l-ar fi atins cu spatele (intenționat, conform lui) în timpul dansului, dar și a unui cuplu de homosexuali în barul gay de lângă local – pentră îi ura pe aceștia, deși stătea desori cu ei la masă sau a unui portar la intrarea în BNF (Biblioteca Națională a Franței) pentru că nu i-ar fidat voie să intre fără legitimație, după ce în nord, înainte să ajungă în Annecy, ar fi spart geamul cu piciorul a unui ghișeu de bilete din gara centrală Roubaix pentru că agentul i-ar fi dat restul numai în monede și ar fi molestat 1 brancandier la urgență în Lille, etc.). Dacă atunci aceste evenimente nu mi-au atras atenția în mod deosebit, pentru că în mediul carceral (unde am făcut cursuri de matematici superioare și speciale dar și de fizică - mecanică, electricitate, magnetism, termodinamică și fizică statistică - pentru deținuții studenți înscriși în universitățile franceze tehnico-știintifice și economico-comerciale) am cunoscut și deținuți foarte violenți, chiar și printre cei care frecventau cursurile mele, după ce am „descoperit” dosarul TBW, am găsit o asociere prefectă între Xavier Dupire și Thierry Sliman. Cu alte cuvinte, dacă Thierry a făcut parte din banda asasinilor (așa cum suține Jean–Pierre Adam), pentru modul său operator (în timpul jafurilor sale armate), îl imaginez pe acesta ca pe Xavier Dupire („fratele meu de cruce”, cum mă nyumea) care nu rareori, când ne așezam pe o bancă în parc să mai povestim la o bere „Amsterdam Maximator” (verde, cu o concentrație de 11,6%) care nu se găsea in localuri (baruri, berării, etc.) și nici în magazine decât în micile băcănii „arabești”, îl bufnea plânsul, pe de o parte, pentru „viața lui de rahat” (pe care o avea!), iar pe de altă parte, pentru ura lui față de cei din jur, care reușeau să se descurce și să trăiască ca oameni „normal” (pe care, voia să-i „masacreze”, „să-i ucidă fără milă” înainte de a-t tortura cu „metode barbare” – pe care le-ar fi însușit în timpul frecventării diferitelor ganguri „nordiste”). Conform spuselor lui, cel în vârsta (Xavier) ar fi fost rănit la picior de „nebunul” (Thierry, un „nesupus”) din greșală cu un pistol Baretta pentru că l-ar fi enervat, iar de atunci ar fi rămas „puțin schiop”. Acesta a avut un prieten cu care ar fi comis multe infracțiuni criminale grave, pe nume Patrick (identificat de mine în persoana lui Patrick Verdin). Cei 3 ar fi constituit „nucleul dur” al asasinilor din Brabant.

După alegerea în funcția de ministru al justiției, celebrul și legendarul avocat penalist–„căpcăun” Eric Dupont–Moretii, unul dintre cei mai prestigioși și bine „cotați” din toate timpurile, alături de alți „avocati ai Diavolului”, printre care, profesorul de drept franco–armenianul Robert Badinter (n.1928, „istoricul”), franco–algerianul Jacques Vergès (1925–2013, „avocatul terorii”), Gilbert Collard (n.1948, „naționalistul”), franco–tunisianul Gisèle Halimi (1927–2020), franco–polonezul, Francis Szpiner (n.1954), Frank Breton (n.1962, „noul”), Francis Vuillemin (n.1968, „necunoscutul”), etc. este „cercetat penal” de către CJR (Curtea de Justiție a Republicii) sub pretextul că „ar avea intenția de a se răzbuna pe magistrații care l-au anchetat atunci când era avocat”. Ironia sorții face că devenind ministru, Moretti („Căpcăunul”) trece din „privé”, din tabăra „tâlharilor la drumul mare” (ai căror apărători de succes era !) în cea a „înalților funcționari” ai statului, a magistraților, care mai mult sau mai puțin, cu sau fără voia lor, acum, sunt „la mâna acestuia”. Pentru prima dată, acest dispozitiv devine funcțional între 1983–1986 în timpul primului mandat prezidențial al lui François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1988 și 1988–1995), care chiar și în Palatul Élysée, va genera un scandal „monstruos” fără precedent în istoria Franței. Printre cei ascultați vor fi, desigur oameni politici, dar și Jean–Edern Hallier (1936–1997, jurnalist, scriitor, crtic literar, animator de televiziune și polemist) care avea informații despre Mazarine–Marie Mitterrand–Pingeot (n.1974, scriitoare) fiica nelegitimă a lui Mitterrand, alături de avocații Diavolului Jacques Vergès și Francis Szpiner. Din păcate, nu peste mult va debuta un alt dispozitiv de ascultări ilegale ale convorbirilor telefonice, în celebrul dosar politico–financiar Sarkozy-Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, în care Nicolas Sarkozy (n.1955, președintele Franței între 2007–2012) și avovcatul său Thierry Herzog, sunt acuzați că ar fi corupt un magistrat al Curții de Casație, Gilbert Azibert, pentru ca acesta să se informeze despre ancheta judiciară aflată în curs în dosarul Woerth-Bettencourt (un vast dosar infracțional politico–financiar) în care sunt menționați Eric Worth (n.1956, fost ministru al Bugetului între 2007–2010, ministrul Muncii și trezorerier al partidului UMP–Uniunea pentru Mișcarea Populară) și miliardarul Liliane Bettencourt (1922–2017, patronul grupului L'Oréal). Ambele dosare corecționale, corelate între ele, vor constitui unul dintre cele mai scandaloase evenimente politico–financiare cu care Statul francez se va confrunta în deceniul trecut. În sfârșit, este foarte probabil că așa cum celebra cântăreață canadiană Isabelle Boulay (n.1972), care anul trecut ar fi realizat cel mai mare câștig financiar dintre toți cântăreții profesioniști, pe plan internațional (în valoare de cca 60Mil $US) și care este „tovarășa de viată” a „căpcăunului” Eric Dupont–Moretti (din 2016), nu și-a imaginat niciodată că va fi soție de ministru francez, nici acesta din urmă, nu s-a gândit că vreodată ar putea deveni ministru și atunci va avea de înfruntat „banda” de magistrați cu care s-a confruntat (de altfel, cu succes !) de-a lungul celor peste 3 decenii și jumătatre, ca avocat al Diavolului. După aproape 20 de ani de anchetă, dosarul corecțional al ascultărilor telefonice de la Palatul Élysée, în care au fost inculpați („12 oameni furioși”) va fi judecat de către a 16-a Cameră a TCP (Tribunalul Corecțional Paris) în perioada 15 noiembrie 2004–9 noiembrie 2005. Christian Prouteau (n.1944, șeful Celulei Antiteroriste a Palatului Élysée și fost șef al celebrului GIGN–Grup de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) este condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare și 5.000€ amendă penală. Vor fi sancționați penal și Marie-Pierre Sajous (secretara lui Prouteau), împreună cu alți 5 membri ai „Celulei”, Jean-Louis Esquivié (general de jandarmerie, adjunctul lui Prouteau), Pierre-Yves Gilleron (fost comisar șef la DST–Direcția de Supraveghere a Teritoriului), Jean Orluc (fost comisar șef la DCRG–Direcția Centrală a Informațiilor Generale, care după fuziunea cu DST în 2008 devine DCRI–Direcția Centrală a Informațiilor Interne și în 2014 DGSI–Direcția Generală a Informațiilor Interne), Michel Tissier (comisar de poliție, adjunctul lui Jean Orluc DCRG) Pierre-Eugène Charroy (general de brigadă al Armatei Terestre, responsabil al CIC–Grupul Interministerial de Control), Gilles Ménage (fost director de Cabinet al lui Mitterrand, șeful Celulei Aniteroriste până în 1983–condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare și 5.000 € amendă penală), Michel Delebarre (fost director de Cabinet al lui Pierre Mauroy/1928–2013, fost prim ministri între 1981–1984), Louis Schweitzer (succesorul lui Laurent Fabius prim-ministru între 1984–1984 la „ascultarea convorbiriulor telefonice”), Paul Barril (căpitan de jandarmerie, fost șef al GIGN, condamnat la 6 luni de închisoare și 5.000€ amendă penală). Pierre-Yves Guézou (1943– 1994, fost căpitan de jandarmerie), se siuncide înainte de proces la domiciliul său pe 12 decembrie 1994. Se pare însă că dosarul ascultării convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, va fi și mai scandalos, iar pedepsele pronunțate în acesta vor fi mult mai aspre, după soluționarea dosarului corecțional Woerth-Bettencourt, în care pe 28 iunie 2013, Nicolas Sarkozy, Éric Woerth, Stéphane Courbit, Pascal Wilhelm (fost mandatar și avocat al lui Liliane Bettencourt), Patrice Bonduelle (umul dintre notarii ei) și Alain Thurin (infirmierul ei) vor fi disculpați. Din contră, Patrice de Maistre, François-Marie Banier și companionul lui Martin Le Barrois d'Orgeval, Carlos Cassina Vejarano (girantul Insulei Arros din Seychelles), Jean –Michel Normand (notar) și Fabrice Goguel (avocat fiscalist) vor fi trimiși în instanță în fata Tribunalului Corecțional de la Bordeaux. Dar pe 4 iulie 2013, Éric Woerth, va fi și el inculpat în dosar pentru „trafic de influență” și trimis în fața instanței corecționale pe 7 octombrie 2013, care în verdictul său îl condamnă pe François-Marie Banier la 3 ani de închisoare dintre care 6 luni cu suspendare (redus în Apel pe 28 august 2016 la 4 ani de închisoare, dar integral cu suspendare și cu amenda penală, din contră, majorată de la 350.000€ la 375.000€) și la plata unor daune materiale și morale în favoarea miliardarei Liliane Bettencourt, în valoare de 158M€, sumă redusă în Apel la 1€, simbolic), pe Martin d'Orgeval la 18 luni de închisoare cu suspendare, pe Patrice de Maistre la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare, pe Stéphane Courbit la o amendă penală 0,25M€, pe Pascal Wilhelm la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare (pedeapsă redusă în Appel la 12 luni de închisoare cu suspendare dar cu o amendă penală de 3 M€), pe Jean-Michel Normand la 12 luni de închisoare cu suspendare și 50.000 € amendă penală, iar pe Patrice Bonduelle la 6 luni de închisoare cu suspendare și la o amendă penală de 80.000 € (acchitat în Apel). Este mai interesant însă dosarul corecțional al ascultărilor convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth), pentru că în acesta va apare și numele lui Eric Dupont-Moretti, atunci, încă, un „simplu” avocat, dar deja „campion” al achitărilor care va fi „declanșat” în 2014 din cu totul din alte motive, decât dosarul politico–financiar Woerth-Bettencourt și care suucede sub formă de „prelungire prin continuitate” un alt dosar penal politico–financiar, complex și (mult) mai controversat, cel al finanțării campaniei prezidențiale din 2007, în care președintele ales, Nicolas Sarkozy, este bănuit că ar fi beneficiat de un „sprijin” financiar mai mult decât important din partea Libiei, aflată atunci sub președinția dictatorului Mouammar Kadhafi (1942–2011, în funcție între 1960–2011). Oficial, bugetul lui Nicolas Sarkozy era de 20M€, iar Kadhafi „atașat” profund de valorile democratice franceze, ar fi fost majorat „substanțial” acesta cu cca 50M€, ceea ce, reprezenta, practic, de două ori și jumătate suma acordată acestuia, oficial, de către statul francez. Astfel, pentru ca acest „dispozitiv” să fie funcțional (în vederea alegerilor prezidențiale din 2007), un acord în privința unor „viramente modeste” ar fi fost prevăzut încă din 2005 și validat în 2006 de către prietenul fidel al acestuia, Brice Hortefeux (n.1958, ministrul delegat francez al Colectivităților teritoriale), devenit în timpul președinției lui Sarkozy, ministrul Imigrației, Integrării și Identității Naționale (între 2007–2009) și cel de Interne (între 2009–2011), în prezența, unui intermediar, omului de afaceri franco–libanez Ziad Takieddine (n.1950, posesor a unor contracte internaționale importante în industria armamentului și omul de încredere al lui Kadhafi), care ar fi facilitat intrarea în Libia, cu acordul lui Moussa Koussa (n.1950, șeful serviciilor de informații și de securitate libiene între 1994–2009, devenit pe 4 martie 2009 ministrul de Externe al Libiei) a celor din anturajul lui Sarkozy, dar în special a lui Claude Guéant (n.1945, fost prefect al departamentelor Finistère, Hautes-Alpes Franche-Comté, Doubs și director general al Poliției Naționale) devenit director de campanie electorală al acestuia din urmă, al cărui consilier oficios ar fi și devenit până la declanșarea primului război civil din Libia (revoluția libiană, 15 februarie–23 octombrie 2011) și invazia acesteia de către forțele NATO (conduse de către Franța) după „Primăvara arabă” (o serie de mișcări de protest în mai multe țări în care domnea un regim autoritar sau totalitar, de mare amploare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord–Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran și de de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman, cu demonstrații de diferite mărimi și în țări cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon) la baza căreia a stat, practic, sinuciderea prin auto-incendiere a lui Tarek el-Tayeb Mohamed Bouazizi în Tunisia, pe 17 decembrie 2010). Cel însărcinat cu „viramentele modeste” ar fi fost Béchir Salah (n.1946, fost coleg de școală cu Kadhafi și profesor de biologie și matematică la liceul din Mourzouq, fost ambasador al Libiei în Tanzania și Algeria, iar din 1976 în Republica Centrafricană), atunci șeful LAP (Libyan African Portfolio) un fond de investiții financiare al regimului libian, care după revoluție, ar fi primit „azil” pe teritoriul național francez, în contextul în care era dat în UG (urmărire generală) de către Interpol. Bancherul Wahib Nacer (ale cărui birouri se aflau în Elveția) ar fi efectuat viramentul în contul său, ca de altfel și omul de afaceri franco-algerian Alexandre Djouhri (n.1959, intermediarul în tranzacții de armanent), un apropiat al fostului prim-ministru Dominique Galouzeau de Villepin (n.1953, în funcție între 2005–2007, ministrul Afacerilor eterne între 2002–2004 și de Interne între 2004 - 2005) devenit gestionar al conturilor lui Bachir Saleh au fost și ei audiați pe 31 martie 2015 (după perchezițiile efectuate la domiciliile lor). Ca urmare, pe 13 noiembrie 2015 Claude Guéant este condamnat de către Tribunalul corecțional Paris, pentru „complicitate la deturnare de fonduri și însușire de bunuri necuvenite”, la pedeapsa de 2 ani de închisoare cu suspendare (și la o amendă penală de 75.000€, respectiv, la interdicția de a exersa timp de 5 ani o funcție publică), sancțiune care în urma apelului din 23 iabuarie 2017 va fi agravată la 2 ani de închisoare dintre care doar un an cu suspendare, confirmată și de către Curtea de Casație pe 16 ianuarie 2019.Pe 15 noiembrie 2016, vine și rândul lui Ziad Takieddine de a fi inculpat în dosar pentru „complicitate la trafic de influență” și „corupție de agent public de către o autoritate publică străină”, conform căruia, condamnat și el în dosar pe 15 iunie 2020 la 5 ani de închisoare cu executare, „Claude Guéant dădea indicațiile bancare lui Bachir Saleh, fost director de cabinet al lui Kadhafi, care a făcut acestuia din urmă un bilanț detaliat al vizitelor sale în Franța”.Dar puțin mai devreme, Moussa Koussa (fostul șef al serviciilor secrete libiene) semnatarul documentului de „deblocare” a sumei de 50 M€ în sprijinul candidatului Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007, este și el audiat pe 5 august 2014 de către magistrații din Qatar (unde s-a exilat, cu acordul și susținerea Franței, după moartea lui Khadafi pe 20 octombrie 2011). Conform surselor apropiate dosarului, în compania fiului său Moatassem Kadhafi, (n.1974, cel de-al 4-lea fiu) după ce a părăsit Syrte (ultimul bastion aflat în custodia partizanilor săi), Mouammar Kadhafi ar fi căzut într-o capcană (ambuscadă) organizată de către rebeli și capturat viu de către aceștia, dar până la urmă, în cursul aceleași zile, el ar fi fost găsit asasinat, fără ca asasinul să fi fost identificat. Într-o declarație făcută în cursul lunii aprilie 2012, Moussa Koussa afirmă că documentul de finanțare a canmpaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy în 2007 de către Libia ar fi un „fals”, însă cu ocazia audierii lui pe 5 august 2014 el va susține că documentul nu este „un fals”, doar semnătura lui ar fi fost falsificată pentru că, în realiate, nu ar fi el semnatarul acestuia. Recunoașterea oficială a CNT (Consiliul Național de Tranziție) Libian, de către Franța are loc pe 7 iunie 2011 (după Qatar, prima țară arabă care face acest lucru pe 28 martie) ceea ce nu va fi urmat (și) de către celelate state ale Uniunii Europene (conform declarației din 10 martie), motiv pentru care Libia va fi din nou „recunoscătoare” Franței.În martie 2018, justiția franceză îl ajunge din urmă și pe Nicolas Sarkozy („copilul minune al secoluluii XX”) care va fi și el inculpat în dosar pentru „corupție” și „deturnare de fonduri publice (libiene)”, iar în 2020, împreună cu Claude Guéant, Brice Hortefeux și Thierry Gaubert (n.1951, om de afaceri și prieten al lui Nicoilas Sarkozy, colaborator al acestuia la primăria din Neuilly-sur-Seine și apoi în cadrul Ministerului Bugetului, ca șef de cabinet adjunct în anii 1990). Într-un alt dosar infracțional corecțional, „Karachi” (vânzarea fregatelor Arabiei Saudită și a submarinelor Pakistannului), Thierry Gaubert va fi din nou sancționat penal pe 15 iunie 2020 (în urma unui proces ținut în fața Tribunalului Corecțional Paris în periada 7–31 octombrie 2019) cu 4 ani de închisoare (dintre care 2 ani cu executare) și o amendă penală de 120.000€ pentru „însușire de bunuri necuvenite”, care va fi urmată de o altă condamnare pe 24 iunie pentru „fraudă fiscală” și „spălare de bani în cadrul unei fraude fiscale” într-un dosar în care va fi inculpat în 2019 (pentru infracțini comise în perioada 1996–2006 și o fraudă în valoare de 8,9-9M€) în Elveția, Bahamas și Columbia, la 3 ani de închisoare cu executare și o amendă penală de 600.000€ (pedepse reduse la jumătate în Appel, în cursul lunii februarie 2022) în timp ce soția sa Hélène de Yougoslavie, va fi condamnată și ea, pentru compliciate, la 18 luni de închisoare cu suspendare și o amendă penală de 50.000€. În sfârșit, în dosarul Sarkozy–Kadhafi, pe 8 februarie 2006, acesta ar fi primit un virament bancar pe contul său din Bahamas în valoare de 440.000€ din parte unei societăți off-shore Rossfield Limited aparținând lui Ziad Takieddine, după ce această societate ar fi fost creditată pe 31 ianuarie cu suma de 3Mil€ provenind de la Tresoreria publică libiană. Plasat în GAV (garde à vue) pe 30 ianuarie 2020, pe 31 ianuarie Thierry Gaubert va fi din nou inculpat și în acest dosar pentru „asociere de răfăucători în bandă organizată”, cam în aceași perioadă ca și Alexandre Djouhri, fost caid (cunoscut autorităților polițienești și judiciare) și suspect pentru activitățile sale controversate, devenit, ulterior, prieten intim (și om de încredere) al lui Nicolas Sarkozy și Dominique de Villepin, despre care știm că pe 6 decembrie 2017 ar fi fost văzut la recepția de la ambasada Franței în Algeria (Alger) cu ocazia vizitei lui Emmanuel Marcon după ce în „trecutul său îndepărtat” în 1981 a fost interpelat pentru un jaf armat într-o bijuterie pariziană. Din lipsă de probe fiabile nu va fi inculpat în dosarul criminal, însă, asociatul său din acea perioadă David Tordjman (apropiat mediului franco–tunisian) gestionar al mai multor discoteci pariziene a fost victima unei tentative de asasinat în 1985, iar conform unui raport al BAC (Brigada de AntiCriminalitate) se pare că cel vizat ar fi fost „Djouhri Ahmed” (sau „Monsieur Alexandre”) un „individ cu o moralitate îndoielnică, cu multiple activități obscure”. Avem și informații, grație confratelui nostru Pierre Péan (1938–2019, fost jurnalist de investigație și scriitor) conform cărora Djouhri ar fi fost implicat și într-o tentativă de asasinat contra omului de afaceri Ziad Takieddine, după ce l-ar fi amenințat cu moartea și pe Patrick Ouart (n.1959, magistrat), consilierul juridic (între 16 mai 2007–30 noiembrie 2009) al lui Nicolas Sakozy. După cum putem constata, fostul președinte Nicolas Sarkozy ar fi fost „hărțuit” fără întrerupere de către justiția franceză, chiar înainte de terminarea mandatului său prezidențial. În luna martie 2011, cu puțin timp înainte de intervenția militară în Libia, Kadhafi afirma că Sarkozy l-ar fi trădat în ciuda faptului că Libia i-ar fi furnizat fondurile necesare pentru câștigarea alegerilor prezidențiale, după ce, pe când era ministru de Interne, cu ocazia unei vizite oficiale la Tripoli i-ar fi cerut un sprijin financiar penrtru campania sa electorală. Pe 12 noiembrie 2016, Ziad Takieddine face dezvăluiri în fața camerelor de fimat ale site-ului de investigații jurnalistice Mediapart în care declară că banii libieni aduși în 3 valize (5M€, între noiembrie 2006 și ianuarie 2007) ar fi fost predați „direct” („în mâinile”) lui Claude Guéant și Nicolas Sarkozy, provenind de la Abdallah Senoussi (n.1949, general maior libian căsătorit cu sora lui Safia Farkash, cumnatul prin alianță al lui Mouammar Kadhafi), ceea ce va confirma și în fața judecătorului de instrucție, Serge Tournaire, însărcimnat și el cu ancheta în dosar. Originar din tribul Magarha (unul dintre principalele triburi din Libia, cu cca 1 million de membri) în anii 1980 Senoussi este responsabil cu securitatea internă al fostului Jamahiriya arabe libyenne (regimul politic al lui Mouammar Kadhafi) până când în 2002 este numit șeful serviciului de informații militare al Jamahiriya, după ce în 1999 Franța îl condamnă (prin contumacie) la închisoare pe viață pentru rolul său în atentatul terorist islamist (cu bombă) contra avionului McDonnell Douglas DC-10-30 (inmatriculat N54629 cu numărul de serie MSN 46852/125) al companiei aeriene franceze UTA (Uniunea de Transporturi Aeriene, activă între 1963–1990), în zborul UTA772 din 19 septembrie 1989, cu decolare la N'Djaména (în Brazzaville) cu destinația Paris, în care 170 de persoane și-au pierdut viața. Acesta se va prăbuși în deșertul Ténéré din Niger (la cca 650 km nord de N'Djaména, probabil, în jurul orei 12h50 GMT), descoperit de către un avion militar francez C-160 Transall, în cursul zilei următoare. Conform dizidenților libieni, Abdallah Senoussi ar fi responsabil și de masacrul prizonierilor pe 28 și 29 iunie 1996 în închisoarea Abou Salim de la Tripoli (fostă închisoare de înaltă securitate pentru deținuți–inclusiv, politici în timpul regiumului Kadhafi), denunțat și de către Amnesty International, în care conform Human Rights Watch, cca 1.270 de prizonieri ar fi fost uciși. Conform guvernului libian, acesta ar fi avut loc cu ocazia unei confruntări deosebit de sângeroase între forțele guvernamentale și rebelii aparținând organizației Groupe islamique combattant en Libye, în care ar fi fost uciți și 200 membri ai gărzii închisorii. (...). Conform informațiilor noastre, justiția franceză (judecătorul de instrucție Serge Tournaire și polițiștii de la OCLCIFF–Office Central de Lutte contre la corruption et les infractions financières et fiscales) ar fi ajuns în posesia acestor „note” aflate într-un carnet al lui Choukri Ghanem, care ar fi fost și autentificate de către mai multe jurisdicții europene, printre care și de către cea franceză. În acest carnet însă, ar figura suma de 6,5M€ virată în mai multe „reprize” de-a lungul campaniei electorale din 2007. În timpul unei reuniuni din 29 aprilie 2007, Béchir Salah (atunci directorul de cabinet al lui Mouammar Kadhafi și patronul fondului Libyan Africa Portfolio) afirmă că ar fi virat (transferat), într-o primă fază, suma de 1,5M€ în fondurile campaniei electorale ale lui Nicolas Sarkozy. Conform „notițelor” din carnet, un alt transfer în valoare de 3M€, ar fi fost efectuat mai târziu, de către unul dintre fii lui Kadhafi, foarte probabil Saïf al-Islam Kadhafi („le glaive de l'islamn”, n.1972, președintele Fundației internatționale Kadhafi pentru caritate și dezvoltare) și în sfârșit, o altă sumă de 2 M€ de către Abdallah Senoussi (șeful serviciilor de informații militare libiene, al securității interne și cumnatul lui Kadhafi). (...). În cee ace îl privește pe Nicolas Sarkozy, acesta denunță „nerespectarea vieții private”, dar și lipsa de imparțialitate în dosar, având în vedere faptul că unul dintre judecători era membru al Sindicatului Magistraturii (organizație „politică” de stânga). În cotidianul Figaro (Politique) din 20 martie 2014, acesta face afirmația că dispozitivul de ascultări telefonice ale cărui victimă este poate fi comparat cu cel implementat de către Stasi (Ministerium für Staatssicherheit–serviciul de poliție politică, informații, spionj și contraspionaj din Berlinul de Est al fostei RDA– Republica Democrată Germană, creat pe 8 februarie 1950 și dizolvat în 1989).Dar, ironia sorții face însă că „ascultările telefonice” au fost puse „în aplicare” întocmai, în perioada în care acesta a fost ministru de interne (2005–2007) și apoi președinte de stat (2007–2012), după ce au fost autorizate și votate, prin legile Perben II de 2004 (Legea din 9 martie 2004 privind adaptarea justiției la evoluția criminalității) promulgată de către Dominique Perben (n.1945, ministrul jutitiei între 2002–2005, membru al partidului UMP–Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Popoulară, al cărui președinte era Sarkozy) și LOPPSI 2 de 2011 (Legea no 2011-267 din 14 martie 2011 de orientare și de programare pentru performanța securității interne). (...). Pe 3 octombrie 2022, Ministrul Justiției, avocatul penalist franco–italian Éric Dupond-Moretti (n.1961, unul dintre cei mai prestigioși avocați francezi, care între 27 martie 1987 (când reușește prima achitare într-un dosar penal criminal) și până la numirea sa în funcția de ministru al justiției pe 6 iulie 2022, obține, în total, 145 de achitări în cei peste 35 de ani de activitate–din 11 decembrie 1984) este obligat să se prezinte în fața Comisiei de instrucție a CJR (Cour de Justice de la République/Curtea de Justiție a Republicii), singura instituție (publică) abilitată să judece miniștri implicați în infracțiuni (corecționale/delicte sau criminale) comise în timpul mandatelor lor, după ce pe 16 iulie 2021, într-un dosar infracțional corecțional (delictual) de „conflict de interese” („prises illégales d’intérêts”–luare de decizii ilegale, care compromit imparțialitatea, independența sau obiectiviatea), conform art. 432-12 din CPF (sancționat penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă penală de 0,5M€), în ciuda faptului că de-a lungul anchetei preliminare acesta susținea că el n-ar fi făcut altceva decât „să urmeze recomandările administrației sale”, ceea ce nu l-a convins, evident, pe avocatul general Philippe Lagauche (reprezentând ministerul Public), care pe 9 mai 2022, în rechizitoriul său (de 55 de pagini) va detalia toate acuzațiile contra ministrului, fost „avocat al tâlharilor” (la drumul mare), supranumit (simbolic) „Acquittator", datorită rezultatelor salle de excepție în „materie” de achitări. După cum era și de așteptat, avocații săi au făcut recurs, care urmează a fi examinat în ședința plenară a Curții de Casație (compusă din primul președinte al acesteia și președinții sau decanii camerelor) în primul semerstru al anului viitor (2023), iar după părerea mea, ar exista două motive pentru acest „eveniment”, oarecum, previzibil, unul „oficial” și altul „oficios”. (...). Nu pot să închei acest vast material fără să (re)amintesc faptul că într-o duzină de procese criminale am avut ocazia să mă „interesectat” cu Eric Dupont–Moretti („campion al achitărilor”) atunci, simultan, în calitate de avocat al apărării și al „diavolului”, un „dușman de clasă” al Ministerului Public, cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), pe care îl consider mentorul meu în materie de justiție penală și care în pledoariile sale carteziene și ingenios concepute, fără falie, au provocat „cutremure” (de „magnitudini diverse”) în sălile de judecată, gestionate mai mult sau mai puțin cu succes de către Parchet, care într-o mare majoritate de cazuri erau „convergente” către „achitare” sau în cel mai rău caz, către o reducere semnificativă a pedepsei (a sancțiunii penale) și care au contribuit esențial la succesul meu în descoperirea sau restabilirea adevărului istoric, în mai multe dosare criminale....

Notă. În acest vast material de anchetă (privată) fac dezvăluiri (inedite) legate de etapele vieții lui Yvan Colonna (post-asasinat al prefectului Erignac) și de motivul real al asasinării celor doi, Erignac și Colonna. Faptul că asasinarea prfefectului Erignac are loc într-un context social-istoric în care debutam cu cercetările mele socio-matematice (cu caracter socio-judiciar) în mediul carceral, faptul că în timpul cursurilor mele câțiva naționaliști corsicani implicați și în marea criminalitatea corsicană „sugerau” (deja, cu câteva zile înainte) ceea ce se va întâmpla și faptul că nu am putut face nimic pentru a scimba cursul istoriei, am considerat dramaticul eveniment, unul dintre cele mai mari eșecuri ale vieții mele de care am avut parte (printre altele, tot în mediul carceral) de-a lungul sfertului de secol de când mă ocup de investigații criminale (de mare anvergură). Rezumat. După interpelarea lui Yvan Colonna pe 4 iulie 2003 (după 4 ani de cavală/fugă), în jurul orei 18h45 în machia din Olmeto (Margaritaghia, la Porto-Pollo, în proximitatea Propriano) de către polițiștii de la RAID (unitate de intervenție de elită a Poliției Naționale), pe 5 iulie, după ce este inculpat de „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă” de către PNAT (Parchetul Național Antiterorist) de la Paris (unde este transferat cu un avion Falcone care a decolat în jurul orei 02h30 de pe aeroportul Ajaccio cu destinația aeroportul Villacoublay–din vestul capitalei), el este încarcerat în detenție provizorie, la celebra închisoare pariziană „de la Santé” pentru ca ulterior să fie trimis în fața Curții cu Jurați Specială în perioada 12 noiembrie–12 decembrie 2007. În asasinul prefectului, martorii vor „vedea”, un „blond în vârstă de cca 30 de ani, cca 1,7m înălțime, corpulent cu prărul puțin lung, cu chii goi și chipul afundat”, dar și un altul „un brunet în vârstă de 25-30 de ani, de tip sud-european, care se uita de jur împrejur foarte atent, cu o privire anxioasă, trăgându-și mănușile de motociclist”. Niciunul dintre ei nu semăna cu Colonna. Sunt depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului care „făceau” din el un asasin, iar majoritatea dintre ei, după interpelarea lui, așa cum am menționat, s-au retractat și în plus, Ferrandi a și recunoscut faptul că ar fi fost el asasinul. Într-un raport în 92 de pagini, predat judecătorului de instrucție Jean-Louis Bruguière de la DNAT (Direcția Națională Antiteroristă) pe 3 decembrie 1998, de către comisarul Roger Marion (n.1947), acesta indică naționaliștii suspecți care ar putea fi comis asasinatul dar și „intelectualii” care l-ar fi comandidat. Însă, în afară de declarația unor martori (mai mult sau mai puțin fiabili), Marion n-ar fi dispus de alte probe materiale, decât de pistolul automat Baretta (de calibrul 9mm, cu numărul de serie A00199, purtând o etichetă cu litera H.) abandonat voit (intenționat) la locul asasinatului, care ar fi fost furat pe 6 septembrie 1997 de la jandarmii sechestrați Hiernaux și Pamiez de la Pietrosella (departamentul Corse-du-Sud), când, așa cum am menționat, în cadrul unei operațiuni, un comando format din 5 oameni mascați care comunicau între ei cu talkie-walkie, printre care doi, cu numele de cod „King” și „Jacob” au asediat Jandarmeria din localitate. Însă, conform investigațiilor noastre, „metodele de interogatoriu” utilizate în dosar de către DNAT (Division Nationale Anti-Terroriste) în timpul instrumentării acestuia (denunțat de altfel și în cartea cu tilul „Place Beauvau” ) ar fi fost mai mult decât „neortodoxe”, contrare legislației în vigoare, confirmat, de altfel, și de către IGPN (Inspection Générale de la Police Nationale–Police des Polices) în cadrul cărora, tortura și violența erau omniprezente. (Re)amintesc faptul că evenimentul dramatic (asasinarea prfectului Claude Erignac) are loc în timpul unei coabitări politice, a președintelui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) profund atașat partidului RPR (Rassemblement pour la République, partid politic gaulle-ist activ între 1976–2002) al cărui cofondator și președinte a si fost până în 1994 și prim-ministrul Lionel Jospin (n. 1937, în funcție între 1997–2002), profund atașat Partidulului Socialist (al cărui prim-secretar a și fost între 1981–1988, respectiv, 1995–1997) și fostului președinte socialist François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1995). Naționaliștii corsicani aveau nevoie de o acține „hors norme” (ieșită din comun) pentru a putea relua negocierile în privința autonomiei (independenței) insulei lor, la un nivel „ridicat” având în vedere faptul că nici atentatele și nici vărsarea de sânge nu au impresionat, suficient, nici guvernul francez și nici președinția franceză. Cu alte cuvinte, acestea nu ar fi fost „convingătoare”. Situația este similară și în războiul ruso–ucraiean. Majoritatea statelor membre NATO (dar, în special, ale celor cu „influență”) considerau că această organizație nu-și mai are rostul (nu-și mai justifică existența) după terminarea „războiuului rece ”, motiv pentru care multe dintre ele nu-și mai plăteau cotizațiile, iar altele se gândeau să se retragă definitiv din aceasta. Pentru a putea menține, „artificial”, NATO, jandarmii lumii aveau nevoie și ei de o „acțiune hors norme” care să evidențieze rolul organizației și să-l resusciteze după o comă profundă. Așa cum naționaliștii corsicani au decis asasinarea lui Erignac (cu acordul vârfului piramidei politice franceze), tot așa și rușii (cu acordul americanilor) au considerat că momentul este oportun pentru recâștigarea unor teritorii („puncte de aderență” Rusiei, din punct de vedere matematic), care să aibă ca efect, simultan, atât distrugerea Ucrainei (ca sancțiune/pedeapsă pentru retragerea sa în 2018 din CSI– Comunitatea Statelor Independente) cât și „revitalizarea” NATO în conștiința lumii contemporane. Nimănui nu i-a păsat, în realitate, de Ucraina. Jandarmii lumii (americanii) și-au „revitalizat” NATO și beneficiază de pe urma gravelor probleme socio–economice cu care se confruntă Europa (Uniunea Europeană) datorită războiului. Rușii au arătat lumii că sunt „incă” o mare putere (de temut) capabilă de acțiuni militare „hors norme” și pot destabiliza, oricând, la nevoie, economia mondială, datorită dependenței acesteia de economia Federației Ruse, fără a putea fi sancționați de către organizațiile de menținere a păcii în lume, printre care, în primul rând, ONU. În plus, au „dat peste nas” și Ucrainei, pe care au distrus-o „no mercy”, grație promisiunilor deșarte ale SUA și UE lui Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski, care s-a făcut celebru în lumea întreagă (dintr-un actor mediocru) și n-ar fi exclus ca să fie și distins, pentru realizările sale macabre „în slujba poporului”, cu Premiul Nobel pentru Pace. Europenii occidentali s-au debarasat de armamentul lor vechi, uzat moral și foarte probabil, cu jandarmii lumii vor reconstrui Ucraina, ceea ce va relansa, simultan și economiile lor, aflate, mai mult sau mai puțin, în impas. Raăzboiul a permis „baronilor” și „căpătuiților” ucrainieni, dar și „șmecherilor” să-și găsească, în sfârșit, adăpost pe alte meleaguri, care să le permită legalizarea și expansiunea crimei organizate în care au fost și sunt implicați. Ca urme, singura categorie socială–profesională ucaineană care în acest război a suferit și a pierdut, enorm, este cea compusă populația „second hand” sau „petites gens” (persoane cu câștiguri mici și modeste, cu o situație materială precară) dar care, din păcate, este majoritară, cel puțin, indicatorilor sociali și economici internaționali. Dar cui îi pasă ? Mă întreb că atunci când Zelenski s-a lansat în acest război, a făcut cu convingere sau nu „în slujba poporului” ?! În ceea ce îl privește pe naționalistul Yvan Colonna, „icoana naționalismului corsican, „ciobanul din Cargèse”, ales ca „asasin” al lui Claude Erignac, de către justiția franceză, acesta nu are, practic, absolut, nimic de-a face cu asasinarea lui. De fapt, probele „materiale” incriminatoare contra lui nu sunt decât depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului, arestați între 21–23 mai 1999 (Pierre Alessandri, Alain Ferrandi, Didier Maranelli, Martin Ottaviani și Joseph Versini) Dar dintre cei 6 membri ai comandoului (Alain Ferrandi, Pierre Alessandri, Joseph Versini, Marcel Istria, Martin Ottaviani și Didier Maranelli, fără intelectalii Jean Castela și Vincent Andriuzzi–achitați în 2006 grație apărării asigurate de către Eric Dupont Moretti/„Acquitador”, devenit ministrul Justției în 2020) 4 s-au retractat în privința acuzării acestuia că ar fi fost trăgătorul. În plus, Nicole Huber-Balland (atunci în vârstă de 59 de ani) companionul lui Joseph Versini a susținut și la bară (la procesul în apel în 2009) că numele lui Yvan Colonna nu ar fi auzit niciodată în timpul „dezbaterilor” care ar fi avut ca tematică asasinarea lui Claude Erignac (și nici nu l-ar fi văzut în anturajul celor implicați), ceea ce de altfel au făcut și alte soții ale celor condamnați în dosar (în 2003) începând din 2000, printre care și Michèle Alessandri (atunci în vârstă de 52 de ani), soția lui Pierre Alessandri (care se va retracta pe 26 octombrie 2000), pentru ca pe 9 ianuarie 2001 să facă la fel și Didier Maranelli și apoi Joseph Versini. În plus, pe 27 septembrie 2004, Pierre Alessandri (pritenul ciobanului din Cargèse de peste 3 decenii) va declara și în fața judecătorului de instrucție Gilbert Thiel, că el este cel care a tras asupra prefectului Claude Erignac (ceea ce va declara și mai devreme judecătorului de instrucție Laurence Le Vert) și nu Yvan Colonna, care nici nu a participat la asasinat. Singurul care a rămas „ferm pe poziție” în depoziția sa, a fost șoferul motocicletei Martin Ottaviani (de profesie șofer de camion, atunci în vârstă de 43 de ani, condamnat la 20 de ani de recluziune criminală) care susținea că în seara de 6 februarie 1998 i-ar fi depus în fața teatrului Kallisté pe Alessandri, Ferrandi și pe Colonna. Dar la procesul său din 2003, se va retracta și el declarând „Yvan Colonna est innocent des faits qui lui sont reprochés. Il ne fait pas partie du groupe. Il n'a jamais participé, ni de près ni de loin, à l'action contre la gendarmerie de Pietrosella ou à celle contre le préfet Érignac". Singurul care nu s-a retractat și nici nu a dat niciun alt nume a fost Alain Ferrandi. În ceea ce îl privește pe Marcel Istria (atunci în vârstă de 52 de ani, condamnat ca și Ottaviani, la 20 de ani de recluziune criminală în 2003, ca cel de-al 2-lea șofer care ar fi adus/transportat o parte dintre membrii comandoului la locul asasinatului), ca și Ferrandi, după declarația sa acuzatoare în privința lui Yvan Colonna, a păstrat tăcerea pe tot parcursul instrumentării dosarului și a procesului, contestând până și Curtea cu Jurați Specială (formată numai din magistrați), care după părerea lui nu erau jurați– reprezentanți ai poporului. În sfârșit, după părerea mea (ținând cont și de informațiile pe care dețin din mediul carceral, din anturajul unor naționaliști sau deținuți de drept comun, periferici gangurilor „Brise de Mer” și „Le Petit Bar”), viața lui Yan Coloona, după asasinarea prefectului Claude Erignac (a cărei activitate social–politică am analizat detaliat) și asasinarea lui de către Franck Elong Abé, ar fi fost împărțită în mai multe etape disjuncte care formează, din punct de vedere matematic, o partiție a acesteia. (vezi detaliat, aceste etape în articol). În ceea ce privește asasinarea avocatului Antoine Sollacaro (în ziua de 16 octombrie 2012 (în jurul orei 09h00 la Ajaccio, cu 9 cartușe de tip 11,43 mm trase asupra lui), se pare, că ar fi avut altă cauză decât „apărarea” lui Yvan Colonna. O reglare de conturi între naționaliștii „Clanului Orsini” (format din Alain Orsoni, fiul său, Guy Orsoni și foștii militanți ai Mișcării pentru Autodeterminare/MPA) pe care îi reprezenta în instanță, reconvertiți (discret), oarecum (și pațial) în traficul de stupefiante și extorcare de fonduri, printre altele și obiectul „principal” de activitate al Gangului Petit Bar. În 2014, ancheta polițiștilor de la JIRS Marsilia a fost fuzionată cu cea a tentativei de asasinat (cu 6 proiectile de 7,62 mm, trase cu o armă de tip Kalașnikov) din septembrie 2012 a lui Charles Cervoni (apropiat lui Alain Orsoni, de la Camera de Comerț și Industrie din Ajaccio, Corse-du-Sud–CCI de la Corse-du-Sud, la bordul vehicului său, un 4x4 BMW X5) și cu asasinatul lui Jacques Nacer (în vârstă de 49 de ani, fost președinte al CCI Corse du Sud și al Clubului de fotbal de la Ajaccio), pe 14 noiembrie 2012 (în jurul orei 19h00, în magazinul său de îmbrăcăminte, aflat pe strada Fesch în centrul orașului Ajaccio, la câteva sute de metri de comisariatul central de poliție – a 17-a persoană ucisă în Corsica/19, în cursul anului). Pe 4 aprilie 2013, Jacques Santoni (n.1978, leader presupus al gangului „Le Petit Bar”, interpelat pe 17 decembre 2013 în apartamentul parizian în care locuia cu soția sa), André Bachiolelli (n.1967), Mickael Ettori (n.1973) și Pascal Porri (n.1972), arestați pe 30 martie, presupuși membri ai organizației criminale Le Petit Bar) au fost inculpați în dosarul cu asasinatele mai sus menționate (și tentativa de asasinat), datorită posibilei implicări a unuei motociclete furate (BMW type GS/1.200 cm3, 1200 GS, aflată în posesia bandei), respectiv, pe baza mărturiilor unui garajist (patron dealer auto/moto) și mecanic auto, plasați în GAV (Garde à Vue), pe 27 martie (la ora 06h00), respectiv, 28 martie 2013 (la ora 16h00), care, ulterior, s-au retractat. În 2019, alte două persoane care ar fi fost implicate în asasinat (apropiate gangului Le Petit Bar) au fost condamnate la pedepse lungi de închisoare. Eric Coppolani (asistat de către Jean-Sébastien de Casalta) la 25 de ani de recluziune criminală și Antoine Mondoloni (asistat de către Caroline Perez-Canaletti), la 10 ani de detenție criminală, în prezența părții civile „satifăcute” de verdict (asistată de către Jean-Félix Luciani). După părerea mea, această ultimă perioadă a vieții lui Yvan Colonna este cea mai importantă din punct de vedere „istoric” și „socio–judiciar” pentru că știind că nu mai are nicio șansă de fi liber, practic, înainte (cel devreme) de 2025 (când devine liberabil condiționat sub control judiciar), acestuia nu i-au mai rămas decăt „să se împace cu el însuși, cu viața de deținut” și să se răzbune (după ce va fi liber), pe cei care l-au amăgit–făcând din el, oarecum (fără să fi fost un obiectiv al lui), „un erou–victimă al naționalismului corsican” dar l-au trădat, pe „tăcerea mieilor”, care a contribuit profund la „înfrângerea” și „distrugerea” lui în toate planurile vieții și nu s-au „achitat de datorii”. Si poate nu în ultimul rând, „să vorbească” despre adevărul istoric în dosar, pe care, foarte probabil, îl cunoștea și care voiam să mi-l confirme, direct și personal. Din păcate, pandemia Covid-19, în ciuda demersurilor făcute, nu mi-a permis să-l întâlnesc în detenție, iar acum, este prea târziu, pentru că după aproape 3 săptămâni de comă profundă, Colonna a decedat pe 21 martie 2022 în spitalul Nord din Marsilia, cu puțin timp înainte de a împlini 62 de ani (pe 7 aprilie). În ceea ce privește eliberarea lui condiționată (cel devreme în 2025) este suficient să ne raportăm la ceilalți 2 membri ai comandoului, Pierre Alessandri (în vârstă de 63 de ani) și Alain Ferrandi (în vârstă de 62 de ani), interpelați și încarcerați în 1999 și condamnați ca și Colonna, la închisoare pe viață (în 2003), care în acest an (adică, după 23 ani de recluziune criminală au obținut transferul lor de la închisoarea de maximă siguranță Poissy (din regiunea urbană pariziană) în Corsica (la peste 1.000km distanță) pentru a putea beneficia de un regim de semilibertate (probabil și datorită dramei care a avut loc urmată din 9 martie de importante adunări și mișcări/manifestări populare, în special, ale naționaliștilor, la Ajaccio, Bastia și Calvi), în vedere (e)liberării lor condiționate în 2025. Cei 2 (teoretic, „condiționabili” din 2017–după 18 ani de recluziune criminală) solicitau transferul lor (efectuat, în sfârșit, pe 11 aprilie 2022), de mai mulți ani (după mai multe cereri eșuate), în Corsica la închisoarea Borgo–„Centre de détention historique" (cu 2 centre de detenție și un centru de tetenție provizorie pentru preveniți, la cca 15km de Bastia–prefectura departamentului Corsica de Nord) dar acesta a fost respins, foarte probabil, pentru că eliberarea lor condiționată „nu era suficient de aproape în timp”, iar insula nu deține închisori de maximă siguranță (Maisons Centrale), cum ar fi cele de la Arles (unde era încarcerat Colonna, transferat în 2011 la Centrul Penitenciar Toulon-La Farlède–modern, cu 561 celule de 10m2 dat în folosință pe 26 iunie 2004, unde ajunge după 8 ani petrecuți la închisoarea de maxină siguranță de la Fresnes–departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris) sau Poissy (unde erau încarcerați Alessandri și Ferrandi) dar poate și statutul lor deosebit, ei fiind clasați de către AP (Administrația Penitenciară) „DPS” (deținuți cu regim de supraveghere specială), cum a fost de altfel și Yvan Colonna. Deci după un scurt sejur la închisoarea „de la Santé” (în detenție provizorie), parcursul carceral al lui Colonna, a fost mult mai „rezonabil” decât al presupușilor complici ai săi Alessandri și Ferrandi și în plus, acesta era și mai aproape de familie, (fiind încarcerat în sudul Franței), în principiu, o serie de „favoruri” pentru el, care, sugereau, implicit, ideea că transferul lui la centrul penitenciar de la Borgo era, doar, un „detaliu al istoriei” care urma să aibă loc mult mai devreme decât în cazul „asociaților” săi. Să fi intervenit oare „mieii”, în tăcere? Cu certitudine. În concluzie, foarte probabil, că și în ceea ce privește timpul pe care îl mai avea Colonna de petrecut în detenție ar fost mai scurt. Liberabil, teoretic, cel puțin după 18 ani de recluziune criminală (ca de altfel și complicii săi, condamnați la aceași pedepsă–închisoare pe viață fără peroioadă de siguranță), adică în 2021, Colonna ar fi și început deja demersul, într-o primă fază, pentru regimul de semilibertate, putea ca ulterior să poată fi eliberat condiționat sub control judiciar, ceea ce, sigur, n-ar fi fost pe placul „mieilor”. Cred că această utimă fază, a ultimei etapă, a resemnării, a fost cea mai „lungă” pentru el, nu în timp, dar în „trăiri intense”. Pe de o parte, pentru că revenirea în societatea (civilă) din care a lipsit peste două decenii și care, întocmai, în această ultimă perioadă a evoluat enorm, sub toate aspectele nu, i-ar fi fost ușor de gestionat, iar pe de altă parte, pentru că trebuie „să-și regleze contrurile” cu mieii lui, care erau principalii responsabili pentru „tot răul care i s-a întămplat”.