Etichetă: RAID
Protejat: „Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022)....
Notă. În acest vast material de anchetă (privată) fac dezvăluiri (inedite) legate de etapele vieții lui Yvan Colonna (post-asasinat al prefectului Erignac) și de motivul real al asasinării celor doi, Erignac și Colonna. Faptul că asasinarea prfefectului Erignac are loc într-un context social-istoric în care debutam cu cercetările mele socio-matematice (cu caracter socio-judiciar) în mediul carceral, faptul că în timpul cursurilor mele câțiva naționaliști corsicani implicați și în marea criminalitatea corsicană „sugerau” (deja, cu câteva zile înainte) ceea ce se va întâmpla și faptul că nu am putut face nimic pentru a scimba cursul istoriei, am considerat dramaticul eveniment, unul dintre cele mai mari eșecuri ale vieții mele de care am avut parte (printre altele, tot în mediul carceral) de-a lungul sfertului de secol de când mă ocup de investigații criminale (de mare anvergură). Rezumat. După interpelarea lui Yvan Colonna pe 4 iulie 2003 (după 4 ani de cavală/fugă), în jurul orei 18h45 în machia din Olmeto (Margaritaghia, la Porto-Pollo, în proximitatea Propriano) de către polițiștii de la RAID (unitate de intervenție de elită a Poliției Naționale), pe 5 iulie, după ce este inculpat de „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă” de către PNAT (Parchetul Național Antiterorist) de la Paris (unde este transferat cu un avion Falcone care a decolat în jurul orei 02h30 de pe aeroportul Ajaccio cu destinația aeroportul Villacoublay–din vestul capitalei), el este încarcerat în detenție provizorie, la celebra închisoare pariziană „de la Santé” pentru ca ulterior să fie trimis în fața Curții cu Jurați Specială în perioada 12 noiembrie–12 decembrie 2007.
În asasinul prefectului, martorii vor „vedea”, un „blond în vârstă de cca 30 de ani, cca 1,7m înălțime, corpulent cu prărul puțin lung, cu chii goi și chipul afundat”, dar și un altul „un brunet în vârstă de 25-30 de ani, de tip sud-european, care se uita de jur împrejur foarte atent, cu o privire anxioasă, trăgându-și mănușile de motociclist”.
Niciunul dintre ei nu semăna cu Colonna. Sunt depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului care „făceau” din el un asasin, iar majoritatea dintre ei, după interpelarea lui, așa cum am menționat, s-au retractat și în plus, Ferrandi a și recunoscut faptul că ar fi fost el asasinul. Într-un raport în 92 de pagini, predat judecătorului de instrucție Jean-Louis Bruguière de la DNAT (Direcția Națională Antiteroristă) pe 3 decembrie 1998, de către comisarul Roger Marion (n.1947), acesta indică naționaliștii suspecți care ar putea fi comis asasinatul dar și „intelectualii” care l-ar fi comandidat. Însă, în afară de declarația unor martori (mai mult sau mai puțin fiabili), Marion n-ar fi dispus de alte probe materiale, decât de pistolul automat Baretta (de calibrul 9mm, cu numărul de serie A00199, purtând o etichetă cu litera H.) abandonat voit (intenționat) la locul asasinatului, care ar fi fost furat pe 6 septembrie 1997 de la jandarmii sechestrați Hiernaux și Pamiez de la Pietrosella (departamentul Corse-du-Sud), când, așa cum am menționat, în cadrul unei operațiuni, un comando format din 5 oameni mascați care comunicau între ei cu talkie-walkie, printre care doi, cu numele de cod „King” și „Jacob” au asediat Jandarmeria din localitate.
Însă, conform investigațiilor noastre, „metodele de interogatoriu” utilizate în dosar de către DNAT (Division Nationale Anti-Terroriste) în timpul instrumentării acestuia (denunțat de altfel și în cartea cu tilul „Place Beauvau” ) ar fi fost mai mult decât „neortodoxe”, contrare legislației în vigoare, confirmat, de altfel, și de către IGPN (Inspection Générale de la Police Nationale–Police des Polices) în cadrul cărora, tortura și violența erau omniprezente.
(Re)amintesc faptul că evenimentul dramatic (asasinarea prfectului Claude Erignac) are loc în timpul unei coabitări politice, a președintelui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) profund atașat partidului RPR (Rassemblement pour la République, partid politic gaulle-ist activ între 1976–2002) al cărui cofondator și președinte a si fost până în 1994 și prim-ministrul Lionel Jospin (n. 1937, în funcție între 1997–2002), profund atașat Partidulului Socialist (al cărui prim-secretar a și fost între 1981–1988, respectiv, 1995–1997) și fostului președinte socialist François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1995).
Naționaliștii corsicani aveau nevoie de o acține „hors norme” (ieșită din comun) pentru a putea relua negocierile în privința autonomiei (independenței) insulei lor, la un nivel „ridicat” având în vedere faptul că nici atentatele și nici vărsarea de sânge nu au impresionat, suficient, nici guvernul francez și nici președinția franceză.
Cu alte cuvinte, acestea nu ar fi fost „convingătoare”.
Situația este similară și în războiul ruso–ucraiean.
Majoritatea statelor membre NATO (dar, în special, ale celor cu „influență”) considerau că această organizație nu-și mai are rostul (nu-și mai justifică existența) după terminarea „războiuului rece ”, motiv pentru care multe dintre ele nu-și mai plăteau cotizațiile, iar altele se gândeau să se retragă definitiv din aceasta.
Pentru a putea menține, „artificial”, NATO, jandarmii lumii aveau nevoie și ei de o „acțiune hors norme” care să evidențieze rolul organizației și să-l resusciteze după o comă profundă.
Așa cum naționaliștii corsicani au decis asasinarea lui Erignac (cu acordul vârfului piramidei politice franceze), tot așa și rușii (cu acordul americanilor) au considerat că momentul este oportun pentru recâștigarea unor teritorii („puncte de aderență” Rusiei, din punct de vedere matematic), care să aibă ca efect, simultan, atât distrugerea Ucrainei (ca sancțiune/pedeapsă pentru retragerea sa în 2018 din CSI– Comunitatea Statelor Independente) cât și „revitalizarea” NATO în conștiința lumii contemporane.
Nimănui nu i-a păsat, în realitate, de Ucraina.
Jandarmii lumii (americanii) și-au „revitalizat” NATO și beneficiază de pe urma gravelor probleme socio–economice cu care se confruntă Europa (Uniunea Europeană) datorită războiului.
Rușii au arătat lumii că sunt „incă” o mare putere (de temut) capabilă de acțiuni militare „hors norme” și pot destabiliza, oricând, la nevoie, economia mondială, datorită dependenței acesteia de economia Federației Ruse, fără a putea fi sancționați de către organizațiile de menținere a păcii în lume, printre care, în primul rând, ONU.
În plus, au „dat peste nas” și Ucrainei, pe care au distrus-o „no mercy”, grație promisiunilor deșarte ale SUA și UE lui Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski, care s-a făcut celebru în lumea întreagă (dintr-un actor mediocru) și n-ar fi exclus ca să fie și distins, pentru realizările sale macabre „în slujba poporului”, cu Premiul Nobel pentru Pace.
Europenii occidentali s-au debarasat de armamentul lor vechi, uzat moral și foarte probabil, cu jandarmii lumii vor reconstrui Ucraina, ceea ce va relansa, simultan și economiile lor, aflate, mai mult sau mai puțin, în impas.
Raăzboiul a permis „baronilor” și „căpătuiților” ucrainieni, dar și „șmecherilor” să-și găsească, în sfârșit, adăpost pe alte meleaguri, care să le permită legalizarea și expansiunea crimei organizate în care au fost și sunt implicați.
Ca urme, singura categorie socială–profesională ucaineană care în acest război a suferit și a pierdut, enorm, este cea compusă populația „second hand” sau „petites gens” (persoane cu câștiguri mici și modeste, cu o situație materială precară) dar care, din păcate, este majoritară, cel puțin, indicatorilor sociali și economici internaționali.
Dar cui îi pasă ? Mă întreb că atunci când Zelenski s-a lansat în acest război, a făcut cu convingere sau nu „în slujba poporului” ?!
În ceea ce îl privește pe naționalistul Yvan Colonna, „icoana naționalismului corsican, „ciobanul din Cargèse”, ales ca „asasin” al lui Claude Erignac, de către justiția franceză, acesta nu are, practic, absolut, nimic de-a face cu asasinarea lui.
De fapt, probele „materiale” incriminatoare contra lui nu sunt decât depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului, arestați între 21–23 mai 1999 (Pierre Alessandri, Alain Ferrandi, Didier Maranelli, Martin Ottaviani și Joseph Versini)
Dar dintre cei 6 membri ai comandoului (Alain Ferrandi, Pierre Alessandri, Joseph Versini, Marcel Istria, Martin Ottaviani și Didier Maranelli, fără intelectalii Jean Castela și Vincent Andriuzzi–achitați în 2006 grație apărării asigurate de către Eric Dupont Moretti/„Acquitador”, devenit ministrul Justției în 2020) 4 s-au retractat în privința acuzării acestuia că ar fi fost trăgătorul.
În plus, Nicole Huber-Balland (atunci în vârstă de 59 de ani) companionul lui Joseph Versini a susținut și la bară (la procesul în apel în 2009) că numele lui Yvan Colonna nu ar fi auzit niciodată în timpul „dezbaterilor” care ar fi avut ca tematică asasinarea lui Claude Erignac (și nici nu l-ar fi văzut în anturajul celor implicați), ceea ce de altfel au făcut și alte soții ale celor condamnați în dosar (în 2003) începând din 2000, printre care și Michèle Alessandri (atunci în vârstă de 52 de ani), soția lui Pierre Alessandri (care se va retracta pe 26 octombrie 2000), pentru ca pe 9 ianuarie 2001 să facă la fel și Didier Maranelli și apoi Joseph Versini.
În plus, pe 27 septembrie 2004, Pierre Alessandri (pritenul ciobanului din Cargèse de peste 3 decenii) va declara și în fața judecătorului de instrucție Gilbert Thiel, că el este cel care a tras asupra prefectului Claude Erignac (ceea ce va declara și mai devreme judecătorului de instrucție Laurence Le Vert) și nu Yvan Colonna, care nici nu a participat la asasinat.
Singurul care a rămas „ferm pe poziție” în depoziția sa, a fost șoferul motocicletei Martin Ottaviani (de profesie șofer de camion, atunci în vârstă de 43 de ani, condamnat la 20 de ani de recluziune criminală) care susținea că în seara de 6 februarie 1998 i-ar fi depus în fața teatrului Kallisté pe Alessandri, Ferrandi și pe Colonna.
Dar la procesul său din 2003, se va retracta și el declarând „Yvan Colonna est innocent des faits qui lui sont reprochés. Il ne fait pas partie du groupe. Il n'a jamais participé, ni de près ni de loin, à l'action contre la gendarmerie de Pietrosella ou à celle contre le préfet Érignac".
Singurul care nu s-a retractat și nici nu a dat niciun alt nume a fost Alain Ferrandi.
În ceea ce îl privește pe Marcel Istria (atunci în vârstă de 52 de ani, condamnat ca și Ottaviani, la 20 de ani de recluziune criminală în 2003, ca cel de-al 2-lea șofer care ar fi adus/transportat o parte dintre membrii comandoului la locul asasinatului), ca și Ferrandi, după declarația sa acuzatoare în privința lui Yvan Colonna, a păstrat tăcerea pe tot parcursul instrumentării dosarului și a procesului, contestând până și Curtea cu Jurați Specială (formată numai din magistrați), care după părerea lui nu erau jurați– reprezentanți ai poporului.
În sfârșit, după părerea mea (ținând cont și de informațiile pe care dețin din mediul carceral, din anturajul unor naționaliști sau deținuți de drept comun, periferici gangurilor „Brise de Mer” și „Le Petit Bar”), viața lui Yan Coloona, după asasinarea prefectului Claude Erignac (a cărei activitate social–politică am analizat detaliat) și asasinarea lui de către Franck Elong Abé, ar fi fost împărțită în mai multe etape disjuncte care formează, din punct de vedere matematic, o partiție a acesteia. (vezi detaliat, aceste etape în articol). În ceea ce privește asasinarea avocatului Antoine Sollacaro (în ziua de 16 octombrie 2012 (în jurul orei 09h00 la Ajaccio, cu 9 cartușe de tip 11,43 mm trase asupra lui), se pare, că ar fi avut altă cauză decât „apărarea” lui Yvan Colonna.
O reglare de conturi între naționaliștii „Clanului Orsini” (format din Alain Orsoni, fiul său, Guy Orsoni și foștii militanți ai Mișcării pentru Autodeterminare/MPA) pe care îi reprezenta în instanță, reconvertiți (discret), oarecum (și pațial) în traficul de stupefiante și extorcare de fonduri, printre altele și obiectul „principal” de activitate al Gangului Petit Bar.
În 2014, ancheta polițiștilor de la JIRS Marsilia a fost fuzionată cu cea a tentativei de asasinat (cu 6 proiectile de 7,62 mm, trase cu o armă de tip Kalașnikov) din septembrie 2012 a lui Charles Cervoni (apropiat lui Alain Orsoni, de la Camera de Comerț și Industrie din Ajaccio, Corse-du-Sud–CCI de la Corse-du-Sud, la bordul vehicului său, un 4x4 BMW X5) și cu asasinatul lui Jacques Nacer (în vârstă de 49 de ani, fost președinte al CCI Corse du Sud și al Clubului de fotbal de la Ajaccio), pe 14 noiembrie 2012 (în jurul orei 19h00, în magazinul său de îmbrăcăminte, aflat pe strada Fesch în centrul orașului Ajaccio, la câteva sute de metri de comisariatul central de poliție – a 17-a persoană ucisă în Corsica/19, în cursul anului).
Pe 4 aprilie 2013, Jacques Santoni (n.1978, leader presupus al gangului „Le Petit Bar”, interpelat pe 17 decembre 2013 în apartamentul parizian în care locuia cu soția sa), André Bachiolelli (n.1967), Mickael Ettori (n.1973) și Pascal Porri (n.1972), arestați pe 30 martie, presupuși membri ai organizației criminale Le Petit Bar) au fost inculpați în dosarul cu asasinatele mai sus menționate (și tentativa de asasinat), datorită posibilei implicări a unuei motociclete furate (BMW type GS/1.200 cm3, 1200 GS, aflată în posesia bandei), respectiv, pe baza mărturiilor unui garajist (patron dealer auto/moto) și mecanic auto, plasați în GAV (Garde à Vue), pe 27 martie (la ora 06h00), respectiv, 28 martie 2013 (la ora 16h00), care, ulterior, s-au retractat. În 2019, alte două persoane care ar fi fost implicate în asasinat (apropiate gangului Le Petit Bar) au fost condamnate la pedepse lungi de închisoare.
Eric Coppolani (asistat de către Jean-Sébastien de Casalta) la 25 de ani de recluziune criminală și Antoine Mondoloni (asistat de către Caroline Perez-Canaletti), la 10 ani de detenție criminală, în prezența părții civile „satifăcute” de verdict (asistată de către Jean-Félix Luciani). După părerea mea, această ultimă perioadă a vieții lui Yvan Colonna este cea mai importantă din punct de vedere „istoric” și „socio–judiciar” pentru că știind că nu mai are nicio șansă de fi liber, practic, înainte (cel devreme) de 2025 (când devine liberabil condiționat sub control judiciar), acestuia nu i-au mai rămas decăt „să se împace cu el însuși, cu viața de deținut” și să se răzbune (după ce va fi liber), pe cei care l-au amăgit–făcând din el, oarecum (fără să fi fost un obiectiv al lui), „un erou–victimă al naționalismului corsican” dar l-au trădat, pe „tăcerea mieilor”, care a contribuit profund la „înfrângerea” și „distrugerea” lui în toate planurile vieții și nu s-au „achitat de datorii”.
Si poate nu în ultimul rând, „să vorbească” despre adevărul istoric în dosar, pe care, foarte probabil, îl cunoștea și care voiam să mi-l confirme, direct și personal.
Din păcate, pandemia Covid-19, în ciuda demersurilor făcute, nu mi-a permis să-l întâlnesc în detenție, iar acum, este prea târziu, pentru că după aproape 3 săptămâni de comă profundă, Colonna a decedat pe 21 martie 2022 în spitalul Nord din Marsilia, cu puțin timp înainte de a împlini 62 de ani (pe 7 aprilie).
În ceea ce privește eliberarea lui condiționată (cel devreme în 2025) este suficient să ne raportăm la ceilalți 2 membri ai comandoului, Pierre Alessandri (în vârstă de 63 de ani) și Alain Ferrandi (în vârstă de 62 de ani), interpelați și încarcerați în 1999 și condamnați ca și Colonna, la închisoare pe viață (în 2003), care în acest an (adică, după 23 ani de recluziune criminală au obținut transferul lor de la închisoarea de maximă siguranță Poissy (din regiunea urbană pariziană) în Corsica (la peste 1.000km distanță) pentru a putea beneficia de un regim de semilibertate (probabil și datorită dramei care a avut loc urmată din 9 martie de importante adunări și mișcări/manifestări populare, în special, ale naționaliștilor, la Ajaccio, Bastia și Calvi), în vedere (e)liberării lor condiționate în 2025.
Cei 2 (teoretic, „condiționabili” din 2017–după 18 ani de recluziune criminală) solicitau transferul lor (efectuat, în sfârșit, pe 11 aprilie 2022), de mai mulți ani (după mai multe cereri eșuate), în Corsica la închisoarea Borgo–„Centre de détention historique" (cu 2 centre de detenție și un centru de tetenție provizorie pentru preveniți, la cca 15km de Bastia–prefectura departamentului Corsica de Nord) dar acesta a fost respins, foarte probabil, pentru că eliberarea lor condiționată „nu era suficient de aproape în timp”, iar insula nu deține închisori de maximă siguranță (Maisons Centrale), cum ar fi cele de la Arles (unde era încarcerat Colonna, transferat în 2011 la Centrul Penitenciar Toulon-La Farlède–modern, cu 561 celule de 10m2 dat în folosință pe 26 iunie 2004, unde ajunge după 8 ani petrecuți la închisoarea de maxină siguranță de la Fresnes–departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris) sau Poissy (unde erau încarcerați Alessandri și Ferrandi) dar poate și statutul lor deosebit, ei fiind clasați de către AP (Administrația Penitenciară) „DPS” (deținuți cu regim de supraveghere specială), cum a fost de altfel și Yvan Colonna.
Deci după un scurt sejur la închisoarea „de la Santé” (în detenție provizorie), parcursul carceral al lui Colonna, a fost mult mai „rezonabil” decât al presupușilor complici ai săi Alessandri și Ferrandi și în plus, acesta era și mai aproape de familie, (fiind încarcerat în sudul Franței), în principiu, o serie de „favoruri” pentru el, care, sugereau, implicit, ideea că transferul lui la centrul penitenciar de la Borgo era, doar, un „detaliu al istoriei” care urma să aibă loc mult mai devreme decât în cazul „asociaților” săi.
Să fi intervenit oare „mieii”, în tăcere?
Cu certitudine.
În concluzie, foarte probabil, că și în ceea ce privește timpul pe care îl mai avea Colonna de petrecut în detenție ar fost mai scurt.
Liberabil, teoretic, cel puțin după 18 ani de recluziune criminală (ca de altfel și complicii săi, condamnați la aceași pedepsă–închisoare pe viață fără peroioadă de siguranță), adică în 2021, Colonna ar fi și început deja demersul, într-o primă fază, pentru regimul de semilibertate, putea ca ulterior să poată fi eliberat condiționat sub control judiciar, ceea ce, sigur, n-ar fi fost pe placul „mieilor”.
Cred că această utimă fază, a ultimei etapă, a resemnării, a fost cea mai „lungă” pentru el, nu în timp, dar în „trăiri intense”.
Pe de o parte, pentru că revenirea în societatea (civilă) din care a lipsit peste două decenii și care, întocmai, în această ultimă perioadă a evoluat enorm, sub toate aspectele nu, i-ar fi fost ușor de gestionat, iar pe de altă parte, pentru că trebuie „să-și regleze contrurile” cu mieii lui, care erau principalii responsabili pentru „tot răul care i s-a întămplat”.
Protejat: „Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022)....
Din punct de vedere istoric, crima organizată corsicană apare la Marsilia pe la sfârșitul secolului XIX, generată de valul (uriaș) de imigrare din cauza crizei agricole, care se manifestă în prima sa formă în „domeniul” prostituției și proxenetismului, pentru ca ulterior să se prelungească, tot, prin continuite la Paris, unde își instalează „cartierul general” în „Place Pigale” (cartierul Montmartre, sectorul/arondismentul 18) și care se va dezvolta rapid („multilateral” și „polivalent”) în cele 7 decenii ale celei de-a 3-a Republici franceze (4 septembrie 1870–10 iulie 1940) sub autoritatea a 14 președinți (dintre care primi 2 regaliști, apoi următorii 5, republicani moderați (de stânga, de ideologie, republicană, liberală, parlamentară), următorii, membri ai Alianței republicane democratice (la început de centru stânga, apoi centru dreapta, iar în timpul celei de-a 3-a republici, de dreapta), cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), și un sigur radical (partidul republican, radical și radical–socialist), Gaston Doumergue (între 1924–1931).Iată aici și lista celor 14 președinți care au guvernat de-a lungul celei de-a 3-a Republici franceze, mai mult decât sinuos (șerpuitor) din punct de vedere politic, trecând de la extrema regalistă la cea de radical-socialistă, trecând apoi, prin stânga, la centru dreapta și dreapta, practic, cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), având în vedere faptul că Paul Doumer, penultimul președinte al celei de-a 3-a republici, independent și el, a murit după primul an al mandatului său (1931-1938). Este vorba de Adolphe Thiers (1797-1877, în funcție între 1871-1873), Patrice de Mac Mahon (1808-1893, în funție între 1873-1879), Jules Grévy (1807-1891, în funcție între 1879-1886), Sadi Carnot (1837-1894, în funcție între 1887-1894), Jean Casimir-Perier (1847-1907, în funcție 1894-195), Félix Faure (1841-1899, în funcție între 1895-1899), Émile Loubet (1838-1929, în funcție între 1899-1906), Armand Fallières (1841-1931, în funcție între 1906-1913), Raymond Poincaré (1860-1934, în funcție între 1913-1920), Paul Deschanel (1855-1922, în funcție în 1920), Alexandre Millerand (1859-1943, în funcție între 1920-1924), Gaston Doumergue (1863-1937, în funcție între 1924-1931), Paul Doumer (1857-1932, în funcție între 1931-1932), Albert Lebrun (1871-1950, în funcție între 1932-1939 și 1939-1940). Legătura „covalentă” simbolică dintre mediile politic și infracțional –criminal (crimă organizată) poate fi înlocuită pentru studiul corelării reale a acestora (în cadrul sistemelor complexe), cu serii statistice „multidimensionale” (specifice fiecăruia) conținând observaţii (măsurători) pentru două sau mai multe observabile (variabile) associate lor și a unor funcții vectoriale cu coeficienți constanți, în particular, funcții liniare, ale căror diagrame de dispersie sunt ușor de construit în spațiul bidimensional și care conduc, nu rareori la rezultate acceptabile. Însă, studiile („multidimensionale”) pe care le-am efectuat în acest domeniu (în spații vectoriale n-dimensionale, cu funcții vectorile) pun în evidență indici de corelație, o covarianță și un coeficient de corelatie cu valori absolute (foarte) ridicate pentru cele două medii (politic și infracțional–criminal), ceea ce confirmă și din punct de vedere (socio)matematic un „cuplaj” puternic între acestea, deci, o complicitate (în majoritatea cazurilor) tacită (și ascunsă) dar (foarte) eficace. Din punct de vedere sociologic, mediul politic (teoretic „neguvernamental”) este un mediu corupt care pentru a „supraviețui” are nevoie, nu numai de cotizații, dar, mai ales de „sponsorizări” importante, aproape în exclusivitate, din fonduri oculte sau în cazul unei transparențe (reale), de mecanisme și pârghii cu caracter social–politic care să permită sponsorilor recuperarea „investițiilor” și poate nu în ultimul rând, chiar multiplicarea lor și care fac, deja, implicit, obiectul crimei organizate (de mai mare sau mai mică anvergură), cu sau fără victime (inclusiv, cu asasinate politice, în funcție de interese), mai ales în cadrul unor reglări de conturi. Dar tot în această perioadă, pe teritoriul metropolitan (cu precădere, în regiunea pariziană) sunt activi alți doi infractori (gangsteri) notorii, Paul Carbone și François Spirito specializați în jocurile de noroc ilegale, proxenetism și prostituție „stradală”, dar mai ales în traficul de droguri, care vor deveni în scurt timp leaderii celebrei organizației criminale „The French Connexion/Corsican Connexion” (Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „The French Connexion” (Montages financiers frauduleux...)Iar pentru supraviețuire, într-un (asemenea) context concurențial cu French Conexion, asocierea lui Mariani cu cei 2 (Carbone & Spirito) era o condiție „sine qua non” ! Paul Carbone (Paul Bonnaventure Carbone/Venture, 1994–1943) a fost criminal de origine corsicană, devenit unul dintre „nașii” mediului infracțional–criminal de pe Coasta de Azur (centrat pe „triunghiul Bermudelor”/Marsilia–Toulon–Nisa) și din Corsica, este primul gangster legendar care „cuplează” (cu un indice de corelație ridicat!) mediul politic cu cel criminal. El moare pe 14 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistenței franceze care viza soldați germani (aflați în permisie) într-un vagon al unei garnituri de tren, în care, se afla și el, în proximitatea localității Chalon-sur-Saône (sub-prefectura departamentului Saône-et-Loire în estul Franței).Cu picioarele secționate (înainte de a muri din cauza hemoragiei, cu o țigară în gură) atunci când serviciul mobil de urgență ajunge la fața locului, acesta se adresează paramedicilor: „C'est la vie, pentru mine s-a terminat, ocupați-vă de cei care mai pot fi salvați” .Conform versiunii fostei sale amante, Germaine Germain („Manouche") s-ar părea că, totuși, el ar fi murit câteva ore mai târziu în spital unde a fost transportat cu ale victime ale atentatului.În ceea ce îl privește pe François Spirito (Lydro/Beau Ficelle, 1900–1967), acesta era un mafiot franco–italian originar din Itri (Italia), care se va muta cu părinții săi la Marsilia, unde în anii 1920 va deveni prietenul și asociatul lui Paul Carbone (în materie de crimă organizată). Cei doi s-ar fi cunoscut, nu la Marsilia, cum ar fi fost de așteptat, dar în Egipt, și de atunci ar fi rămas prieteni fideli până când moartea neașteptată a lui Carbone i-a despărțit, nu înainte însă să facă „afaceri de succes” în crima organizată (cu precădere, în proxenetism, prostituție, racket–extorcare de fonduri, șantaj, spălare de bani), iar mai târziu în domeniul traficului de droguri (opium și heroină) cu care au contribuit la fundamentarea organizației „French Connexion” (Corsican Connexion), având ca principala „actvitate lucrativă” exportul de heroină între anii 1930–1970 din Franța (prin portul Marsilia) în SUA (prin portul New York), importat din Orient (Indochoina/Asia de Sud–Est continentală, Turcia și Siria) sub formă de sursa primară de morfină imatură recoltată de la specia Papaver somniferum (agonist opioid, utilizat ca analgezic puternic, principalul agent activ din opiu sub formă de meconat, din grupa alcaloizilor morfinanici propriu-ziși alături de codeină și tebaină) obținută din mac și transformată în heroină într-o serie de laboratoare clandestine ale French Connexion de pe Coasta de Azur din regiunea Marsiliei.Ei au relații „strânse” cu mediile politic și patronal, în special prin intermediul omului politic (independentist de stânga) Simon Sabiani (fost erou al primului Răboi Mondial și colaborator cu naziștii în timpal celui de-al Doilea Război Mondial), iar ulterior cu leaderii Partidului Popular Francez (PPF)al lui Jacques Doriot, la care aderă, după ce au militat în cadrul Partidului Unității Proletare, situat din punct de vedere politic între la SFIO (Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești) și PCF (Partidul Comunist francez). În timpul războiului, Carbone și Spirito colaborează cu Gestapo Francez, evident, numai din interes, iar după moartea accidentală a lui Carbone, înainte de sfărșitul războiului, Spirito se refugiază în Spania, iar de acolo în America Latină și ulterior în SUA, unde începe să facă trafic de heroină, dând astfel naștere organizației criminale French Connexion (Corsica Connexion).Interpelat la New York, el va fi încarceat timp de 2 ani (la închisoare din Atlanta) până la extrădarea lui în Franța, unde urma să fie judecat, atâte pentru traficul de heroină cât și pentru colaboarea sa cu Germania mnazistă, dar procesul, din fericire pentru el, nu va avea loc. Mai mult, în 1954 (când era căsătortit și era tatăl a 2 copii născuți la Marsilia, cu vârstele de 11 și 14 ani) va fi achitat și pentru jaful armat contra artizanului de brânzeturi Rivet în 1943 din lipsă de probe materiale insuficiente.În SUA (care atunci număra cca 150.000 – 160.000 de toxicoimani, dependenți de heroină, italo–americanul Lucky Luciano (Salvatore Lucania) este bănuit de către autorități că ar fi precursorul traficului de heroină, împreună cu alți gangsteri remarcabili ca Arnold Rothstein, Louis „Lepke" Buchhalter și Vito Genovese), pe care în anii 1930 îi va aduna în sânul celebrei organizații criminale Cosa Nostra (divizată în 24 de familii, cu foarte multe similitiduni cu Corsica Connexion).Între anii 1945–1965, frații Antoine Guérini și Barthélemy Guérini (Mémé) membri ai clanului Guérini vor prelua conducerea crimei organizate al filierei din Marsilia și Corsica, deci inclusiv, a organizației French Connexion (Corsica Connexion), care ar fi fost „structurată” de către Lucky Luciano, „exilat” la Napoli.Alte figuri emblematice ale organizației, în afară de Crabone și Spitito, în Franța, au fost și Maurice și Claude Schoch, Auguste Ricord, Jean-Baptiste Croce, Jo (Joseph) Césari („chimistul”), Henri Malvezzi, frații Marius, Antoine și Joseph Aranci, Jean Jehan, Urbain Giaume, Gaëtan Zampa, Paul Mondoloni, Jean-Claude Kella, Jacky le Mat, Francis le Belge Jean Orsini, Laurent Fiocconi, Marcel Francisci, Dominique (Nick) Venturi, Charles Antoine Marignani, Joseph Patrizzi și Paul Mondoloni, iar în SUA, Santo Trafficante Jr, „nașul” familiei Tampa în Florida (în strânsă legătură cu familia Bonanno din New York și Sam Giancana de la The Outfit din Chicago) controla toată zona Miami (Miami Beach, Fort Lauderdale și Palm Beach), care ar fi jucat un rol important în anihilarea rețelei. De fapt, toată coasta de est a Floridei era sub controlul a 5 familles de origine italiană din New York (Bonanno, Gambino, Colombo, Lucchese și Genovese), în special, prin intermediul lui Meyer Lansky, Bugsy Siegel, Carlos Marcello, Leo Stein, Henry Gonzales și Frank Ragano. În cursul lunii aprilie 1968, Administrația americană Lyndon B. Johnson (1964–1968), pentru a putea lupta cu mai multă eficacite contra traficului de droguri crează o nouă structură Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD) ca urmare a fuziunii dintre Federal Bureau of Narcotics (FBN) și Office of National Narcotics Intelligence (ONNI), respectiv, Office of Drug Abuse Law Enforcement (ODALE), care în 1973 devine Drug Enforcement Administration (DEA), și instaleză filiale ale sale în marile metropole europene, la Londra (Marea Briranie) Madrid (Spania) și Frankfurt (Germania Federală/Germania de Vest/Occidentală), iar biroul de la Paris (cu 15 agenți) devine sediul general al regiunii Europa, în timp ce bugetul vămilor si a Poliției de Frontieră, americane, se vor dubla. În 1969, noul președinte ales Richard Nixon intervine pe lângă noul președinte al Franței (ca urmare a demisiei Generalului Charles de Gaulle) Georges Pompidou pentru a pune la punct un dispozitiv mixt, franco–american, de combatere a traficului de droguri din direcția Franța (Marsilia) către SUIA (New York).Într-un asemenea context, vor avea loc, sistematic, reuniuni pe această tematică, prima având loc pe 13 decembrie 1969, la care vor participa directorii Poliției Judiciare (PJ)[1], Serviciului Regional de Poliție Judiciară (SRPJ)[1] Marsilia, Office central de répression du trafic illicite de stupéfiants (OCRTIS) și Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD).Dar în luna august 1971 John Cusack, atunci reprezentantul BNDD la Paris a dat mai multe interviuri prestigioaselor jurnale regionale Le Provençal și Le Méridional în care susținea că ar fi existat pe teritoriul național (francez) 4 „baroni” (gros bonnets) ai drogurilor care ar fi fost protejați de către autoriățile politice, deci, ca urmare și de către cele polițienești și judiciare, ceea ce vor menționa și senatorii americani Morgan Murphy și Robert Steele în raportul lor.Era vorba de frații Dominique (Nick) și Jack Venturi, Joseph (Jean) Orsini, Antoine Guérini și Marcel Francisci. Și asta are loc după ce pe 26 februarie 1971 acordul–protocol de combatere a traficului de droguri prin intermediul French Connexion a fost semnat de către Raymond Marcellin (minstru de interne între 1968–1974) și John Mitchell (procurorul general al SUA între 1969–1072) și în contextul în care Poliția Națională Franceză nu af fi fost, deloc, inactivă, pentru că în perioada 1 august 1969–18 februarie 1971 ar fi confiscat 143kg de heroină, 616kg de opium, 737lg de morfină (bază), 827kg de cannabis, peste 550 de pastile de morfină, peste 3.000 de doze de LSD și ar fi interpelat 679 de traficanți de stupefiante, grație, mai ales, legii „dure” contra toxicomaniei, promulgată pe 31 decembrie 1970, publicată în JO pe 3 ianuarie 1971.Conform acesteia, printre altele, oricine care consumă și face comerț cu substanțe „otrăvitoare” (care pun în pericol, direct sau indirect, sănătatea omului), printre care, evident, atât stupefiantele cât și substanțele psihotrope (publicată și în acest an pe 24 februarie 2022) de către ANSM (Agenția Națională de Securitate a Medicamentului), poate fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între 2 luni și 2 ani de închisoare în cazul consumului, între 2 și 10 ani de detenție criminală în caz de comercializare și între 10 și 20 de ani în cazul fabricării acestora și exportul lor (prin filerele tentaculare ale crimei organizate) dar și la o amendă penală (cu caracter adminisrativ) care putea ajunge la 50 Mil Ffr (cca 53,8 Mil€PPA).Legea în vigoare, până la acestă dată, prevedea „doar”, o pedeapsă, maximum de 5 ani de închisoare iar amenda asociată acesteia nu putea depăși 36.000Ffr (cca 40.000€PPA). Merită să subliniez aici și un aspect de ordin juridic al noii legi promulgate. În primul rând, faptul că dosarele penale din categoria mai sus menționată nu vor mai considerate „delicte”, deci nu vor mai fi judecate de o Curte Corecțională (compusă din 3 magistrați), dar „crime” și vor fi judecate de o Curte cu Jurați (compusă dintr-un Juriu Popular–atunci, formată din 3 magistrați și 9 cetățeni aleși la întâmplare de pe listele 0electorale, astăzi, din 6 cetățeni în Prima instanță și 9 în Apel). În plus, astăzi, dosarele de crimă organizată (de talia French Connexion) ajung chiar în fața unei Curti cu Jurați Specială (cea mai severă, compusă din 5 jurați– magistrați în Prima instanță și 7 magistrați–jurați în Apel).În al 2-lea rând sancțiunile penale (fiind) mai mari de 2 ani (cu executare) ele vor fi înregistrate și în cazierul judiciar în Anexa 3 (singura la care are acces persoana fizică în cauză și angajatorul privat).Anexa 2 în care figurează în plus și sancțiunile penale mai mici, inclusiv, condamnările cu suspendare, sau amenzile penale sunt accesibile doar Administrației de stat (pentru ocuparea unui post în Ministerele de restort–educație, interne, armelor, justiție, etc.), iar Anexa 1 (care conține și alte informații despre titularul persoanei fizice, pe lângă Anexa 2 și Anexa 3, cum sunt amenzile administrative, aresturi sau audieri/interogatorii fără urmări penale, etc.) sunt accesibile doar tribunalelor care în sentințele lor pot sau nu să țină cont de acestea. (Cazierul judiciar francez (Thomas CSINTA–Corespondență din Franța), Modelul „structurat” al cazierului judiciar francez, un model care favorizează (re)inserția socio –..., Rolul Cazierului Judiciar în (re)inserția socială a foștilor deținuți. Detalii și explicații cu...) Nici măcar arestarea (interpelarea) lui Richard Berdin (în vârsta de 32 de ani, specializat în agresiuni armate, reconvertit în traficul de stupefiante) pe 23 septembrie 1970 New York, cu puțin timp înainte de recuperarea („recepționarea”) unui vehicul conținând cca 90kg de heroină pură (ocazie cu care îi denunță pe cei cca 40 de membri ai rețelei sale) nu va „aranja” lucrurile.Pentru că pe 5 aprilie 1971, un alt francez Roger Delouette, sosit cu o zi în urmă la New-York, va retrage la Port Elisabeth din New Jersey minibusul său marca Volkswagen îmbarcat săptămâna trecută pe s/s Atlantic Cognac la Le Havre. Vameșii american alertați datorită lipsei unui șurup pe tabloul de bord al vehicului demontează minibusul și descoperă o încărcaătură de 44kg de heroină.Audiat (interogat), Delouette: „Sunt agent de contrasiopnaj francez și acționez la ordinele colonelului Dubois Fournier al SDECE (Serviciul de Documentare Externă și Contraspionaj).”Și într-adevăr, Roger Delouette ar fi efectuat câteva misiuuni în contul SDECE în Algeria (în 1950), iar mai târziu ar fi lucrat în Cuba în contul BDPA (Biroul de Dezvoltare al Producției Agricole), dar direcția vămilor contactează BNDD care intră în contact cu omologul lui francez OCRTIS (Officiul Central de Reprimare al Traficului Ilicit de Stupefiante).Deși acesta din urmă încearcă să vină cu explicații, Dubois Fournier va fi inculpat de către procurorul de Newark, Herbert Stern, pentru trafic de stupefiante, ceea ce datorită tensiunilor generate între autoritățile americane și poliția franceză, până la urmă, va fi disculpat în dosar. În sfârșit, în ciuda eforturilor autorităților franceze de a stopa activitatea organizației criminale Franch Connexion (și de o anihila), cele americane vor fi nemulțumite de progresele făcute ceea ce de altfel, Richard Nixon va face cunoscut lui Georges Pompidou pe 13 decembrie 1971 la Samitul de la Açores (grup de insule portugheze autonome în Oceanul Atlantic de Nord, care constituie o regiune ultraperiferică a Uniunii Europene) în arhipelagu Macronesia (alături, de Insulele Canare, Madeira, Insulele Capului verde). Să revenim acum la crima organizată din Corsica care se va deezvolta într-o „fraterie” și într-un „bon ménage” cu naționalismul corsican, grație prelungirii ei „prin continuitate” până în prezent, chiar dacă organizația French Connexion a fost anihilată, prin filierele tentaculare ale unei alte grupări criminale „Gang de la Brise de mer” (Gangul/banda de la Briza mării, fondată la sfârșitul anului 1970, activă nu numai în Franța, dar și în Rusia, America Latină, Singapore–China și în sfârșit, poate nu în ultimul rând, în Elveția–prin spălare de bani), cu o activitate infracțională foarte diversificată (hoteluri–restaurante–cluburi de noapte, proxenetism–prostituție, extorcare de fonduri, deturnare de fonduri–spălare de bani–evaziune fiscală, jafuri armate–asasinate, jocuri de noroc, etc.) având ca rivali Mafia rusă și Gang du Petit bar (Banda de la Micul bar/Barul mic–după numele braseriei/cafenelei lui Ange-Marie Michelosi „Petit Bar” din Ajaccio, prefectura departamentului Corsica de Sud rezultat(ă), din banda lui Jean-Jérôme Colonna–specializată în extorcare de fonduri, care nu are nimic în comun cu fostul naționalist corsican, Yvan Colonna), care, ulterior, și-a extins activitatea în traficul de stupefiante, spălare de bani, dar în special, în domeniul bracajelor (jafurilor armate) și a asasinatelor (inclusiv, politice), având printre victimele sale, chiar pe Ange–Marie Michelosi (fost și membru al bandei) pe 8 iulie 2008 la Grosseto-Prugna (Porticcio), iar pe pe 21 aprilie 2011, pe Marie-Jeanne Bozzi (fost om politic și primar la Grosseto-Prugna), de altfel, sora acestuia din urmă.Printre membri săi cei mai „activi” îi menționez pe André Bacchiolelli („Dédé”, a fost arestat pe 5 iulie 2021 la Ajaccio pentru tentativă de asasinat în bandă organizată, asociație de răufăcători în bandă organizată), Mickael Ettori („Micka” în cavală/fugă din 2020), Ange-Marie Gaffory (un apropiat al familiei de oameni politici și de afaceri Marce Francisci–fost om politic și om de afaceri considerat „Împăratul jocurilor de noroc”, cu legături „solide” cu marele banditism, asasinat pe 15 ianuarie 1982 și Roland Francisci–fost apropiat președinților Franței Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy, fost primar al Comunei Ciamannacce, decedat de cancer în 2006), Pierre-François Luccioni (fost gestionar al Petit Bar), Jacques Pastini (în vârstă de 64 de ani, care împreună, alți presupuși membri ai bandei, cu Philippe Porri în vârstă de 60 ani și Jean-Laurent Salasca în vârstă de 71 de ani condamnați pe 23 octombrie 2020 într-un dosar de „degradere/deteriorare sau distrugere de bunuri materiale” la 2 ani de închisoare pentru incendierea restaurantului Globo pe 22 septembrie 2017 în cadrul unei reglări de conturi cu Petit Bar, suspectați și în câteva tentative de asasinat și de asasinat), Pascal Porri („l'Ampoule, condamnat în 2011 la 6 ani de închisoare pentru asociere de răufăcători, iar în 2019 la 16 luni cu executare pentru însușire de bunuri necuvenite, spălare de bani și fraudă fiscală împreună cu soția sa Valérie Mouren și antreprenorul, arestat pe 15 septembrie 2021 la Porto Vecchio), Stéphane Raybier (membru–fondator al bandei, „sinucis” în închisoarea Toulon-La Farlède, pe 14 ianuarie 2021), prieten de copilărie cu Jacques Santoni (n.1978, corsican, șeful bandei, rămas tetraplegic în urma unui accident de motocicletă în 2003, interpelat pe 10 ianuarie 2021 și încarcerat în detenție provizorie într-un dosar de splărare de bani cu circumstanțe agravante, asociere de răufăcători în bandă organizată, în care ar fi reușit să „spele” 2,3 Mil € din cei 4,6 Mil € câștigați de cumnatul său Jean-Laurent Susini.Santoni este bănuit că ar fi fost și comanditarul asasinatelor lui Antoine Nivaggioni (fost om de afaceri și naționalist corsican, care trăia separat de soția sa Nadine, asasinat la vârsta de 49 de ani, cu două rafale de gloanțe, de către un comando format din 2 criminali cagulați echipați cu pistale automate, pe 18 octobrie 2010 la Ajaccio, după ce 11 mai 2010 scapă cu viață dintr-o tentatvă de asasinat) și a lui Antoine Sollacaro (1949–2012, avocat corsican și al lui Yvan Colonna la procesul său, fost militant al Ligii Drepurilor Omului și al Mișcării pentru Autodeterminare–MPA, prieten vechi al lui Alain Orsoni, naționalist corsican și el, presupus șef al FLNC–Canalul obișnuit/tradițional, din 2008 președintele clubului de fotbal AC Ajaccio) pe 16 octommbrie 2012, tot la Ajaccio în timp ce se afla parcat cu vehiculul său (Porche Carrera 911), într-o stație de alimentare cu carburant, asupra căruia ar fi fost trase 9 gloanțe de calibrul 11,43 mm.Pentru primul asasinat, într-un proces deschis în fața Curții cu Jurați al departamentului Bouches du Rhône de la Aix-en-Provence/Marseille Métropole (avându-l ca avocat general Pierre Cortès), pe 19 februarie 2018, 6 persoane vor fi judecate, Jacques Santoni (asistat de avocatul său Pascal Garbarini și Laurent Franck Lienard), Eric Coppolani, Antoine Mondoloni, Patrick Giovannoni, Christophe Ettori și Pascal Porri. Printre cei arestați trebuiau să figureze, evident, atât, presupușii asasini, adică, Pascal Porri, Mickaël Ettori și André Bacchiolelli, dar anunțați (preveniți) din timp de de către un complice de-al lor (polițist) ei vor reuși să dispară (să fugă), dar nu pentru foarte mult timp.Pe 5 iulie 2021, aflat în UG (Urmărire generală) din 28 septembrie 2020, André Bacchiolelli, va fi interpelat la Bastelicaccia (regiunea urbană Ajaccio) de către Sectia de căutarea a Jandarmeriei Naționale din Cosica.Pascal Porri, va fi interpelat pe 15 septembrie, în jurul orei 20h30 de către o echipă de intervenție de elită GIGN (Grupul de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) în restaurantul unui hotel de 5 stele din Porto-Vecchio, unde se afla în compania soției sale. (Subiect de teză de doctorat. Structurile (unitățile, forțele) de elită...)Din contră, Mickaël Ettori fratele lui Christophe Ettori (fost jucător profesionist de fotbal la Cannes, Gueugnon și apoi la Gazélec Ajaccio, unde, astăzi, este director sportiv) și fost apropiat și oamenilor politici și de afaceri Marcel Francisci (1919–1982) și Roland Francisci (1938–2006), conform informațiilor pe care dețin, până în prezent, nu ar fi fost interpelat, deci, în continuare ar fi în cavală (fugă). Joseph Menconi („José”), suspectat pentru furnizare de „ajutor logistic” (în cadrul tentativei de asasinat) a fost autorizat să-și sune soția de pe telefonul mobil al unui anchetator (sic !), ceea ce ar fi permis JIRS[1] Marsilia să-i „detecteze” pe polițitii–informatori (și „colaboratori” ai bandei „Micului Bar”) care ar fi avut ca efect, îndepărtarea lor (3 anchetatori și șeful lor) din SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) și transferul dosarului pentru anchetă la Brigada de Jandarmerie Națională.Jacques Santoni a fost arestat pe 30 septembrie 2020 pentru „complicitate de omucidere în bandă organizată” și „asociere de răufăcător” (contest cu vehemență de avocatul său Pascal Garbarini, având în vedre boala sa incurabilă tetraplegia de care suferă din 2003 și incompatibilă cu detenția provizorie arbitrară, în plină pandemie Covid–19), iar alți 2 posibili complici, François Kay și Ange-Marie Gaffory era încarcerați, deja, preventiv, în alte dosare infracționale.Pus în libertate condiționată sub control judiciar, Santoni nu se va bucura mult timp de indulgența justiției, pentru că, cu ocazia unui nou val de arestări, pe 10 ianuarie 2021, el va fi interpelat din nou de către JIRS Marsilia cu încă alte 20 de persoane și încarcerat în detenție provizorie, într-un alt dosar (complex și tentacular), de spălare de bani, în care ar fi vorba de cca 48-50 Mil€.Subliniez aici faptul că în afară de Antoine Nivaggioni, mâna dreaptă a lui Alain Orsini la MPA (Mișcarea pentru Autodeterminare) și un alt fidel acestuia, Yves Manunta (fost naționalist), asasinat pe scooterul lui pe 9 iulie 2012, respectiv, avocatul Antoine Sollacaro, printre altele, omul său de incredere (și avocatul său), un alt apropiat al acestuia a fost asasinat.Este vorba de Paul Giacomoni, unul dintre fidelii săi în cadrul MPA, asasinat de către un trăgător izolat pe 13 septembrioe 2006.După cum am menționat deja, din fericire, deși grav rănit, Charles Cervoni, un alt apropiat lui Orsini, scapă și el cu viață, miraculos, dintr-o tentativă de asasinat pe 1 septembrie 2012, ca de altfel și el pe 29 noiembrie 2008 la Ajaccio.În egală măsură, dacă anii 1980, au fost marcați de asasinarea lui Guy Orsini (pe 17 iunie 1983 la Ajaccio) respectiv, a lui Marc Leccia și Salvatore Contini (în penitenciarul din Ajaccio pe 7 iunie 1984, unde comandoul format din Pierre Albertini, Bernard Pantalacci, Pantaléon Alessandri și Jean Dominique Vesperini, a reușit să penetreze, inclusiv, în celula lor) și de cea a lui Paul Andreani (asasinat pe 8 ianuarie 1986 la Ajaccio), anii 1970 au loc o serie de reglare de contruri, dintre care 15 au fost deosebit de sângeroase în regiunea Valinco (Propriano, Sartène, Olmeto, etc) și Ajaccio.Între 1974–1982, într-un război între bande rivale, dedicat (consacrat) „cuceririi” teritoriilor pentru jocurile de noroc ilegale (spălare de bani) și racket (extorcare de fonduri, texe de protecție, șantaj, etc.) își vor pierde viața Louis Benedetti, Simon Nicolai, Antoine Leca, Jacques Benedetti, Charles Nicolai, Pierre Recco, Jacques Settier, Marie Mondolini, Franco Uleri, Bernard Santoni, Antoine Paris, Vincent Recco, Jules Leonetti, Antoine Leonetti și poate nu în ultimul rând pentru cluburile de noapte (proxenetism–proistituție), în care vor fi asasinați alți infractori, printre care și frații Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopassi, etc. Din contră, Jean Alfonsi și Henri Rossi „reușesc” să aibă parte de moarte naturală. Notă. Iată aici și Lista neagră a personalităților asasinate în Corsica și Romanul „negru” al Mafiei Corsicane (33 de pagini în format A4, doar cu numele lor!)
Protejat: Subiect de teză de doctorat. Poliția Judiciară (PJ – DCPJ,...
Structurile (Forțele) speciale (de elită) ale Poliției și Jandarmeriei Naționale franceze sunt unități de intervenție (și de luptă armată), echipate cu armament sofisticat (de ultimă generație), special antrenate, care „înlocuiesc” structurile lor „clasice” în gestionarea situațiilor de criză, în special, în domeniul marii criminalități organizate (jafuri armate, kidnapping-luare si sechestrare de ostatici, atacuri teroriste-atentate sau evenimente care pun în pericol, direct sau indirect, siguranța națională) dar care „colaborează” pentru soluționarea acestora cu toate forțele lor angajate în menținerea și restabilirea ordinii publice. În Franța, de-a lungul istoriei sale, acest tip de „forțe speciale” (sub o formă sau alta) au existat întotdeauna, dar stutul lor oficial este reglementat și definit doar în timpul celei de a V-a Republici Franceze, fondat (în 1958) de către legendarul comandant istoric „eliberatorul Franței de sub dominația nazistă”, Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului său René Coty (1882–1962) președinte al Franței în timpul cele de a IV-Republici (între 1954–1959). Prima Republică Franceză este regimul politic care a guvernat Franţa între septembrie 1972 şi mai 1804. Este începutul unui nou tip de guvernare în Europa. Pe 21 septembrie 1792, deputaţii Convenţiei, reuniţi pentru prima oară, decid abolirea regalităţii în Franţa. Republica nu a fost (niciodată) oficial proclamată. Pe 25 septembrie 1792, Republica este declarată „una şi indivizibilă". În timpul Republicii au existat trei forme de guvernări: 21 septembrie 1972–26 octombrie 1795, include şi Perioada Terorii (1793-1794). Între 26 octombrie 1795–9 noiembrie 1799 şi între 10 noiembrie 1799 – 18 mai 1804. A II-a Republică Franceză este regimul politic francez între 24 februarie 1848, data proclamării provizorii a Republicii de la Paris şi 2 decembrie 1851, după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte. Acest regim a fost deosebit de original, pe de-o parte pentru că a fost scurt, iar pe de altă parte, pentru că a introdus votul (masculin) universal şi a abolit sclavagismul în coloniliile franceze. A III-a Rebublică Franceză, care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, succede celui de-al doilea Imperiu. Este vorba de democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940. Niciun regium nu a adurat aşa de mult după Revoluţia Franceză (5 mai 1789-9 noiembrie 1799). Cea se-a IV-a Rebublica Franceză începe din octombrie 1946 şi se termină în octombrie 1958. Și în sfârșit, a V-a Republică Franceză (în desfășurare și în prezent, fondată de către Charles de Gaulle) debutează pe 4 octombrie 1958 şi este un regim republican „girat” de către Constituţia Franceză din 1958. Este epoca marii construcţii Europene, care debutează cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma şi crerea Pieţii Comune (Comunităţii Economice Europene) de la 1 inanuarie 1958. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „„Cele șapte „păcate capitale” ale Turciei și imposibila ei aderare la o Europă „unită” aflată într-o profundă criză de identitate!”]. Iată cei 6 preşedinţi ai Republicii a V-a: Charles de Gaulle (1959-1969); Georges Pompidou (1969-1974); VGE (Valéry Giscard d’Estaing, 1974-1981); François Mitterrand (1981-1995); Jacques Chirac (1995-2007); Nicolas Sarkozy (2007-2012); François Hollande (2012-2017) şi Emanuel Macron (2017-). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat francez. Incursiune în istoria unui „five-year term”, a celei de a V-a Republici, plin de reforme, care a eșuat pe „the green mile” a istoriei Republicii”]. PN (Poliţia Naţională Franceză). Timp de 29 de ani, între 1966-1995 în cadrul PN existau 15 grade repartizate în corpuri active. Efectivul acestuia este de cca 150.000 de persoane, impartiti în două corpuri: a) activii, respectiv b) personal administrativ, tehnic şi ştiinţific. Corpul funcţionarilor activi al PN, însărcinat cu misiuni de securitate, de investigaţie şi de menţinere a ordinii publice este împărţit în patru subdiziuni: Corpul contractualilor (ADS–Adjunct de Securitate, care asistă şi ajută în misiunile lor Corpul de Încadrare şi Aplicaţie); Corpul de Încadrarea şi Aplicaţie („Gardienii păcii”–Funcţionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii pe drumul public şi gradaţii); Corpul de Comandă (Ofiţerii de Poliţie); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisarii de Poliţie). Acest corp de activi al PN numără cca 130.000 de funcţionari de poliţie (cca 89% din afectivul total al PN). Gradele personalului activ al PN sunt următoarele: Corpul de Încadrare şi Aplicaţie (Elev-Gardian al Păcii, Gardian al Păcii Stagiar, Gardian al Păcii, Sub-Brigadier, Brigadier de Poliţie, Major); Corpul de Comandă (Elev-Locotenent de Poliţie, Locotenent de Poliţie stagiar, Locotenent de Poliţie, Căpitan de Poliţie, Comandat de Poliţie (Maior); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisar de Poliţie, Comisar de Divizie (Şef) de Poliţie); Corpul Înalţilor Funcţionari de Poliţie (Controlor General, Inspector General, Directorul Serviciilor Active); Personalul Tehnic şi Ştiinţific (Agent specialist al PTS-Poliţie Tehnică şi Ştiinţifică, Agent specialist Principal al PST, Tehnician al PST, Tehnician Principal al PST, Tehnician Şef al PST, Inginer al PST, Inginer Principal al PST, Inginer Şef al PST); Personalul Administrativ al Ministerului de Interne în PN (Adjunct Administrativ-AA Clasa 2-a, AA Clasa 1, AA Principal clasa a 2-a, AAP Clasa 1, Secretar Administrativ de Clasa Normală, Secretar Administrativ de Calasă Superioară, Secretar Administrativ de Clasă Excepţională, Ataşat de Administraţie, Ataşat Principal de Administraţie). În anii 80, anual cca 20 de poliţişti erau ucişi la datorie. Începând cu anii 90, numărul a scăzut în medie la jumătate. Rata (medie) de siuncidere la poliţişti este mai mare decât media naţională franceză. PN dispune de echipe de intervenţie de elită RAID (Recherche-Aide-Intervention et Dissuasion) şi GIPN (Groupe d’Intervention de la Police Nationale/Grupul de Intrevenţie a Poliţiei Naţionale), care gestionează situaţiile de criză (kidnapping, atacuri teroriste, etc.), în special de mare risc, în zonele şi regiunile urbane. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Criza de identitate a Poliției Române. Reforma acesteia după modelul european (franco – belgian)”]. RAID s-a remarcat într-o serie de misiuni deosebit de dificile şi complexe care i-au adus celebritatea. Acestea încep cu intervenţia (cu mai puţin de 2 luni după crearea ei) la eliberarea unor ostatici (reţinuţi timp de peste 34 de ore) în Palatul de Justiţie din Nantes. Pe 19 decembrie 1985 (în jurul orei 10h50) Juriul Popular al Departamentului Loire-Atlanrique (Curte cu Juraţi compusă din: 3 magistraţi şi 6 cetăţeni aleşi de pe listele electorale, prezidat de către Dominique Bailhache, avadu-l ca Avocat general al acuzării pe Substitutul de Procuror Philippe Varin) împreună cu 15 studenţi (în total 29 de persoane, printre care şi 3 jurnalişti şi 2 poliţişti), care asistau la procesul lui lui George Courtois (n.1947, autor de hold-upuri de „mărunte”) pentru un jaf comis într-o bancă la Sucé-sur-Erdre (regiunea urbană Nantes) şi ai complicilor săi Patrick Thiolet (n.1958, condamnat pentru prima dată la vârstă de 17 ani pentru furturi din supermarketuri), Yannick Brevet (31 de ani) şi Chrystelle Ménard (28 de ani), pentru asociere de răufăcători şi trafic de obiecte furate, sunt luaţi ostateci de către un prieten intim şi fidel al lui Curtois (de peste 2 ani şi jumătate) Abdel Karim Khalki (n.1950 la Fez, marocan, stabilit în Franţa în 1974 ca muncitor sezonier în construcţii metalice), condamnat pe 19 octombrie 1983 (atunci încă fără cazier judiciar), la 5 ani de închisoare (pentru un hold-up, comis în cursul lunii mai 1982 cu un pistolet de alarmă pentru a-şi aproviziona contul în bancă, descoperit cu 5.000Ffr/cca 1.250€, liberat condiţionat cu cca 20 de zile mai devreme) care declarându-se musulman integrist apropiat mişcării palestiniene a lui Abou Nidal, solicită eliberarea lui Curtois şi Thiolet, pe care îi şi înarmează cu un.357 Magnum, după ce face irupţie în Palatul de Justiţie (înarmat cu o puşcă cu cartuşe de calibrul 8 produse de către Winchester Repeating Arms Company şi cu 6 grnade în vesta sa, un lanţ cu o lungime de 1 m cu lacăte şi mai multe perechi de cătuşe, cu 1 cartuş de ţigări Gitanes şi 1 post mic de radio portabil). După o noapte albă de negocieri dintre RAID si cei 3 răufăcători, o parte din ostatici sunt eliberaţi, dar în dimineaţa zilei de 20 decembrie, încă 14 persoane vor fi sechestrate şi negocierile eşuează. Cei 3 voiau un mijloc de transport la bordul căruia să ajungă, neurmăriţi, în siguranţă, la Aeroportul Nantes–Château Bougon pentru a pleca către o destinaţie neidentificată (Liban, Maroc, etc.), ceea ce vor şi obţine (un Renault Espace) la 15h15, când înconjuraţi de ostatici (legaţi la mâna) dar şi de ei vor pleca la aeroport unde se vor gara la capătul pistei, după ce acesta este evacuat de către PAF (Plolitia Aerului şi Frontierelor). Epuizaţi, (niciunul dintre ei nefiind criminal „profesionist”) şi conştienţi de faptul că RAID „n-o să-i lase în viaţă”, la ora 20h30, cei 3 vor depune armele şi se vor preda acesteia. Pentru această luare de ostatici şi hold-upurile precedente (nepedepsite), pe 28 februarie 1988, Courtois şi Khalki vor fi condamnaţi la 20 de ani de recluziune criminală, iar Thiolet la 14 ani de recluziune criminală. Curtois, a fost eliberat contionat sub control judiciar de la Maison Centrale (Închisoarea de Maximă Siguranţă) Saint Maur pe 9 octombrie 1997. Timp de 1 ani, respectă regulile liberării condiţionate, după care îşi reia activitatea sa infracţională, comiţând o altă serie de 7 jafuri, find condamnat şi reincarcerat din nou între 2002-2014. În 2015, publică cartea sa (incepta cu mulţi ani în urmă, în închisoare) „Aux marches du palais, mémoires d’un preneur d’otages” (Le Nouvel Attila). Din contră, Khalki, în primăvara anului 1999 era încă în închisoare la Maison Centrale Arles (unde pe 15 martie declanşează şi o greva a foamei). Cca 300 de semnături au fost adunate în favoarea liberării sale condiţionate, fiind scrisă în sprijinul acestuia şi o carte (gen broşură) de către Georges Courtois şi alţi prieteni ai lui Kazrim Khalki („Karim Khalki, n° d’écrou 584 K”, Editura l’Insomniaque, 1999). Acesta ar fi vrut să fie eliberat şi expulzat în Maroc pentru „a-l prinde” încă în viaţă pe tatăl sau grav bolnav, ceea ce se va şi întâmpla, dar numai în 2000. Acolo se va căsători şi îşi va intemeia o familie. În plus, intertine şi astăzi o strânsă legătură cu Curtois (via Internet). În ceea ce îl priveşte pe cele de-al 3-lea „muschetar” Patrick Thiolet, acesta este liberat condiţionat în 1993, însă va fi condamnat din nou (tot) la 14 ani de recluziune criminală în noaptea de 4-5 iunie 1997, pentru un jaf armat la banca Crédit Mutuel din Montagne (regiunea urbană Nantes) comis pe 31 mai 1994 (în timpul libertăţii condiţionate sub control judiciar) împreună cu Franck Parois (30 de ani), condamnat şi acesta la 9 ani de detenţie criminală, ,in acelaşi dosar, pentru complicitate. În final el va fi eliberat din nou în 2006, dar numai după efectuarea integrală a pedepsei. Intervenţia RAID este capitală şi în anihilarea pe 14 ianuarie 1986 pe strada Doctor Blanche a bandei „Deghgizatilor” (Le gang des postiches, activă între 1981-1986 la Paris), unde această a şi început activitatea criminală (jaful armat) la Banca Crédit Lyonnais, pe 29 septembrie 1981 şi arestarea „rămăşiţelor” acesteia (principalii şefi), pe 13 decembrie 1986 (Jean-Claude Myszka, André Bellaïche, Patrick Geay și Gian Luigi Esposito) într-o vilă pe strade des Pins n°28 la Yerres (regiunea urbană pariziană, Departamentul Essonne) şi recuperarea a cca 300.000Ffr (45.000€-cca 250.000€PPA/pe putere de cumpărare, 5.000 piese de aur, câteva kg de bijuterii şi pietre preţioase. [„A se vedea pentru detalii articolul autorului „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați „deghizații” lui François Mitterrand în amenințarea cu moartea și uciderea jurnalistului și criticului literar Jean-Edern Hallier? În căutarea adevărului istoric!”]. DCPJ/PJ (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012–2016), care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31 decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris–Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. BRI (Brigăzile de Căutare și Intervenție) sunt unități de anchetă și de intervenție (de eliata) ale DCPJ (Poliția Judiciară), apartinând PN (Poliția Noțională) create în 1964, aflate din 2013 sub direcția lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afară de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Poliție Paris, cea mai veche unitate de intervenție) care depinde direct de DRPJ (Direcția Regională a Poliției Juficiare), restul unităților BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB–Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne și dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispoziția DRPJ (Diretia regională a Poliției Judiciare) sau DIPJ (Direcția Interregională a Poliției Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) ele colaborează atât cu GIR (Grupurile de Intervenție Regionale) cât și serviciile de securitate publică sau cu cele ale polițiilor străine. BAC (Brigada Anticriminalitate, în numar de cca 300 pe teritoriul national) este un serviciu al PN (Politiei Nationale) creata în 1994, apartinând DCSP (Directie Centrale a Securitatii Publice, înfiintata pe 1 februaroe 1968, având un efectiv de cca 66.500 de functionari si director central pe Pascal Lalle/n.1956, în functie din 19 iulie 2012, fost director departamental al securitatii publice la Marsilie/2008–2012). Implantata în 1.713 localitati ale celor 92 departamente metropolitane (cca 5% din teritoriul national, dar cca 51% din populatia Frantei), în 4 departamente-regiuni Outre-Mer (Guadelupa, Martinica, Guyana Franceza si La Réunion), în 2 colectivitati teritoriale Outre-Mer (Noua Caledonia si Polinezia Franceza) si în colectivitatea departamentala Mayotte, începând din 14 septembrie 2009 (conform decretului n°2009-898 din 24 iulie 2009), DCSP, nu mai este prezenta în Métropole du Grand Paris (Paris, Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne), unde securitate publica se afla sub comanda PP (Prefecturii de Politie) Paris. DCRI/DGSI (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). DGSE (Direcţia Generală a Securităţii Extene), membră a CFR (Comunitatea Franceză de Informaţii), înlocuieşte SDECE (Serviciul de Documentare Externă şi de Contraspionaj creat pe 28 decembrie 1945), prin decretul din 2 aprilie 1982. Aflată sub tutela Ministerului Apărării Naţionale Franceze (în temeiul art. D. 3126-2 din Codul Apărării), ea este serviciul de informaţii externe al Republicii Franceze. Avându-l ca director pe Bernard Émié (n.1958) din 22 iunie 2017 şi fiind sub responsabilitatea Ministrului Armatelor (fostul Minister al Apărării) Florence Parly (n.1963) din 21 iunie 2017, cu un buget anual de cca 650 M€, DGSE dispune de cca 5.200 de angajaţi/salariaţi-funcţionari (dintre care: 1.259 de categoria A, 855 de categori B, 1.308 de categorie C, 558 ofiţeri, 750 subofiţeri şi 17 militari de rang înalt) şi are ca obiectev căutarea şi exploatarea informaţiilor privind securitatea Republicii Franceze, ca de altfel şi detectarea, respectiv, anihilarea activităţilor de spionaj în afară teritoriului naţional contra intereselor franceze. DGSE are în componenţă următoarele 6 servicii: 1. Direcţia generală; 2. Direcţia administrativă; 3. Direcţia Operaţiunilor (printre care şi Serviciul de Acţiune, însărcinată cu operaţiunile clandestine); 4. Direcţia de Informaţii; 5. Direcţia Strategiei; 6. Direcţia Tehnică (care cercetează şi exploatează informaţiile de origine tehnică). GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură, în principiu, 3 tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); c) misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare); şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). GIGN (Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale) este o unitate de luptă (intervenţie) de elită a Gandarmeriei Nationale, echivalentul RAID al Poliţiei Naţionale specializată în gestionarea crizelor care intervin în materie de antiterorism, kidnapping (răprire şi sechestrare de persoane/luare de ostatici), arestări cu un risc (foarte) ridicat în cadrul luptei contra crimei organizate („grand banditisme”), în materie de securitate – protecţie (oficialităţi/diplomaţi francezi) în străinătate: Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Algeria, Coasta de Fildeş, Haiti, Afganistan, Irak, Libia, Mali sau ale unor obiective ameninţate), respectiv, în cazul revoltelor sau rebeliunii în mediul carceral (inclusiv în centrele de retenţie), cu precădere, în regiunile (ariile) metropolitane (mediul periurban/gări, aeroporturi, porturi, penitenciare, etc.) dar şi în cel rural (localităţi izolate/în cazuri rare, având în vedere faptul că peste 95% din teritoriul francez este urbanizat). Creat (oficial) pe 1 martie 1974 (cu un efectiv de 387 de funcţionari – jandarmi, cu deviza „S’angager pour la vie”/a se angaja pentru viaţă), condus din 30 martie 2017 de către Col. Laurent-Gilles-Marie Phélip (n.1969, al 11-lea şef al GIGN) şi dependent (direct) de DGGJ (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale) aflată sub comanda Generalului de Armata Richard Lizurey (din 1 septembrie 2016), GIGN deşi este activ, în principiu, pe teritoriul naţional, acesta intervine, în egală măsură şi în străinătate în cadrul Forţelor Armate Franceze şi în special, în cadrul misiunilor COS (Comandamentul Operaţiunilor Speciale, creat pe 24 iunie 1992) subordonat CMA (Şeful Statului Major al Armatei) şi autorităţii directe al Preşedintelui Republicii. Crearea acestuia este hotărâtă, după ce la Jocurile Olimpice de la München, 11 membri ai echipei israeline sunt luaţi ostatici (5-6 septembrie 1972/„Masacrul de la München: 11 sportivi israelieni şi un poliţist vest-german, ucişi) de către 8 terorişti (5 ucişi şi 3 capturaţi), care solicitau eliberarea şi transferul în Egipt a 236 de militanţi palestinieni deţinuţi în Israel, precum şi eliberarea a 2 prizonieri germani de extremă stânga încarceraţi în Germania Federală (RFG): Ulrike Marie Meinhof (1934-1976, membră RAF/Rote Armee Fraktion, jurnalist, sociolog şi scriitor, fata reputatului istoric Werner Meinhof/1901-1940, fost profesor la Friedrich-Schiller-Universität Jena, arestată pe 25 iunie 1972 şi condamnată la 8 ani de închisoare pe 29 septembrie 1974, pentru comiterea a mai multor atentate teroriste în periada 1960-1970), respectiv, Bernd Andreas Baader (1943-1977, şeful organizaţiei RAF, implicat în 5 atentate cu bombă în cursul anului 1972, arestat în acelaşi an), care împreună cu companionul sau Gudrun Ensslin (1940-1977, cofondator şi ea al RAF) şi un alt membru al RAF, Jan–Carl Raspe (1944-1977), toţi au făcut obiectul unei sinucideri colective (în închisoare) pe 18 octombrie 1977. Evenimentul succede „Războiului de 6 zile” (5-10 iunie 1967/Israel, Egipt, Sinai) şi Rezoluţiei n°242 din 22 noiembrie 1967 al ONU, conform căreia Israel urma să restituie ţărilor arabe teritoriile cucerite, care la rândul lor erau obligate să recunoască, oficial, Statul Israel. De atunci, practic, palestinienii sunt plasaţi sub ocupaţie israeliană. Ca urmare a evenimentului dramatic de la München, Christian Prouteau (n.1944, ofiţer de Jandarmerie şi prefect) crează pe 1 decembrie 1973, o unitate de intervenţie de elită ECRI (Echipa de Comando Regional de Intervenţie) în cadrul EGM (Escadrila Jandarmeriei Mobile) la Maisons-Alfort (regiunea urbană pariziană), care fuzionează pe 26 aprilie 1974 cu GIGN (creat pe 1 martie 1974) sub comanda acestuia. GIGN va avea 2 subdiviziuni (cu cartierul său general, din 1983, la Satory/Versailles, regiunea urbană pariziană) şi centrul de instrucţie la Frileuse (Beynes): una la Maisons-Alfort, prin asimilarea ECRI (operativă pe teritoriul naţional corespunzând regiunilor militare: 1, 2, 3, respectiv, 6) şi una constituită în cadrul EGM (operativă în regiunile militare 4, 5, 7). Pentru integrarea acestui corp de armată de elită a GN candidatul trebuie fie jandarm şi să aibă mai puţin de 32 de ani. Începând cu 1 septembrie 2007 (la sugestia Preşedintelui Nicolas Sarkozy/2007-2012) are loc o profundă reorganizare al GIGN în 3 forţe operaţionale, „absorbind” GSIGN (Grupul de Securitate al Jandarmeriei Naţionale/creat pe 1 ianuarie 1984, împreună cu EPIGN/Escadrila de Paraşutişti a Jandarmeriei Naţionale/creat în 1971, aflat în subordina GSIGN): Forţa de Intervenţie (vechiul GIGN); Forţa de Observaţie–Căutare, vechiul grup de obserervatie–căutare al EPIGN şi Forţele de Securitate–Protecţie (membrii secţiei de securitate şi protecţie a EPIGN şi al GSPR (Grupul de Securitate al Preşedenţiei Republicii), o unitate a Poliţiei Naţionale şi a Jandarmeriei Naţionale, aparţinând din punct de vedere administrativ Serviciului de Protecţie (creat pentru prima oară pe 1 martie 1935, reorganizat pe 19 octombrie 1994 sub preşedinţia lui François Mitterrand/1981-1995 şi „reformat” pe 2 octombrie 2013 sub preşedinţia lui François Hollande/2012-2017). GIGN dispune astăzi de un efectiv de 387 de militari (407 în august 2009, înainte ca GN să fie transfertat, din iniţiativa Preşedintelui Nicolas Sarkozy pe 1 septembrie 2009, din subordina Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne) şi de un buget de cca 2 M€ de euro, din care 0,5M€ „cheltuieli de deplasare”, fiind condus de către Colonelul Laurent Phélip (din 30 martie 2017). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un „păcat” fatal al unui fost Preșetdinte de Stat francez!”]. SDPJ (Subdirectia Poliţiei Judiciare), este în sânul GN (Jandarmeria Naţională Franceză) o componentă majoră a DEO (Direcţia Operaţiunilor şi a Muncii) aparţinând DGGN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale, avându-l ca director general începând din 1 septembrie 2016 pe Generalul de Armată Richard Lizurey/n.1958 care succede Generalului de Armată Denis Favier/n.1959, fost şef al GIGN). SDPJ este compus din 3 birourui: BPJ (Biroul de Poliţie Judiciară), BAC (Biroul Afacerilor Criminale) şi BLAT (Biroul de Lupta Antiteroristă); 4 oficii: OCLDI (Oficiul Central de Luptă contra Delincvenţei Itinerante); OCLTI (Oficiul Central de Luptă contra Muncii Ilegale); OCLAESP (Oficiul Central de Luptă contra prejudiciului adus Mediului Înconjurător şi Sănătăţii Publice); OCLCH (Oficiul Central de Luptă contra Crimelor împotriva Umanităţii, Genocidului şi Crimelor de Război). În sfârşit, SDPJ dispune şi de 2 institute speciale: un IRCGN (Institut de Cercetări Criminale a Jandarmeriei Naţionale), respectiv, un SCRC (Serviciu Central de Informaţii), amândouă fiind implantate la Pontoise (regiunea urbană pariziană) la sediul general PJGN (Polul Judiciar al Jandarmeriei Naţionale). Aceasta întreţine relaţii strânse cu DCPJ (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare) din cadrul PN (Poliţia Naţională), ca de altfel şi cu SDAO (Subdirectia Anticipării Operaţionale), respectiv, cu BLAT.
Protejat: Violența „în umbra vieții” și consecințele ei dramatice. Derularea evenimentelor...
Corespondență din Franța
Thomas Csinta (Research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalism)
„În umbra vieții”, trăiesc oameni care...
Protejat: Radicalizarea islamiștilor – extremiști și „înregimentarea” lor în Jihad –...
Unul dintre cele mai (ne)plăcute aspecte ale dispozitivului de „Discrimnare pozitivă” în Franța, este dispariția (constanța) a hiper-politeții (ipocriziei) franceze în Serviciul Public (Învățământ, Sănătate, Administrație, Poliție, Justiție, etc.) pentru că în cadrul acestui dispozitiv, cei recrutați, pe de o parte, nu au beneficiat de o educație „aleasă”, iar pe de altă parte, pentru că înainte de a fi angajați, conform acestuia, s-au săturat să fie refuzați (respinși) și marginalizați de către societatea civilă cu formula de politețe: „Veuillez agréer Madame, Monsieur, mes salutations dinstinguées”. În contextul social-istoric al mileniului mileniului trei, când majoritatea responsabililor politici ai fostelor țări (puteri) coloniale erau încă convinși de „rolul pozitiv al colonizării”, Jacques Chirac, pe atunci Președinte al Republicii Franceze (1995-2007), a hotărât, în 2006, sub presiunea politică a țărilor din Magreb (în special Algeria, dar și Maroc, respectiv, Tunisia) să renunțe la Alin. 2 al Art.4 din Legea 23 februarie 2005, adică la „rolul pozitiv al prezenței franceze în teritoriile nemetropolitane (neeuropene, colectivitățile teritoriale „Outre Mer”) și în special în cele din nordul Africii (Magreb). Acest „pas istoric” a fost considerat, pe de o parte, atât de către apărătorii drepturilor fundamentale ale omului, francezi, cât, pe de altă parte și de către responsabilii politici din fostele țări „victime” ale colonizării, o condiție „sine qua non”, pentru perpetuarea relațiilor de prietene și colaborare socio-economică, respectiv, politică, dintre popoarele lor și Republica Franceză. Președintele Jacques Chirac ia această decizie, în ciuda faptului că acesta este ferm convins că „noi (n.r. francezii) putem fi mândri de istoria noastră......(...) chiar dacă putem recunoaște și zone de umbră în evoluția ei....”, nu la întâmplare, dar în special, după critica dura adusă acestei legi (Legea din 23 februarie 2005), pe 2 iulie 2006, de către Abdelaziz Bouteflika, atunci, Președintele Algeriei (din 27 aprilie 1999). Rolul „pozitiv" al colonizării, din punctul de vedere al țărilor coloniale, ar fi permis „civilizarea", „modernizarea" și „democratizarea" sclavilor din colonii (o imensă majoritate dintre ei de confesiune musulmană!), având ca efect, mobilitatea lor, în general, dar mai ales, migrația lor către țările coloniale „mamă", în particular, nu cu scopul cum cred unii, de a cucerii lumea, dar din contră, pentru îmbunătățirea condițiilor lor de viață, pentru creșterea nivelului lor de trai, mai exact, pentru realizarea lor pe plan material și spiritual, ceea ce în colonii era de neconceput. Din păcate însă, o mare majoritate dintre ei, nu au reușit să se integreze din punct de vedere socio-cultural și profesional, în special datorită dispozitivelor sociale inadecvate (necorespunzătoare) puse la dispoziția lor, ceea ce a avut că efect orientarea lor către delincvență și criminalitate, însă tot cu același scop: realizarea lor pe plan material și spiritual.Celor care au reușit să se mențînă, cât de cât în limitele normale ale legilor de conviețuire în cadrul societății civile, dispozitivul de „Discriminare pozitivă", ca o „prelungire prin continuitate" a „Rolului pozitiv al colonizării", le-a permis accesul în insituțiile publice ale Administrației de Stat (Prefctura, Primărie, Poliție, Jandarmerie, Justiție, Administrația Penitenciarelor, etc.), ceea ce contribuie esențial la scurgerea de informații către organizațiile islamiste extremiste, salafiste, respectiv, teroriste, iar prin dispozitivul de manipulare, la radicalizarea islamiștilor încarcerați, de manieră generală, nu neapărat pentru terorism, dar, cel puțin, pentru delicte sau crime de drept comun. Unii dintre ei, într-un eșec total în libertate, în toate planurile vieții sociale, dezorientați și fragili din punct de vedere psihic, ușor manipulabili, ar încerca să se „realizeze" în viață, prin moarte, ca martiri ai lui Allah, în „Războiul Sfânt"! „Discrimanare pozitivă" (instaurarea inegalității pentru promovarea egalității!), ca dispozitiv social, creat cu scopul de a lupta contra discriminării rasiale a apărut pentru prima dată în SUA („țara tuturor posibilităților” și a unei mixități sociale ieșite din comun!), având în vedere statutul special al acesteia de țară deschisă imigrației „selective”, prin tradiție.Primul care ar fi utulizat expresia: „Affirmative action” (Action positive), conform unor documente de arhivă, se pare că ar fi fost John Fitzgerald Kennedy (foarte probabil, unul dintre motivile pentru care ar fi fost și asasinat!), urmat de către Lyndon Baines Johnson, succesorul său.Scopul acesteia, în principiu, ar fi fost ca negri (o minoritate etnică afro-americană, importantă), respectiv, hispanicii (o minoritate etnică hispanoamericana), etc., să fie mai mult „prezenți” în cadrul unori activități lucrative de înalta calificare, de prestigiu, în instituțiile statului, respectiv, ale Administației centrale și locale de Stat, în Universități, în Mass-media, în unitățile Medico-Sanitare, în Politică, etc.). Și într-adevăr, începând cu anii 1970, „Afirmative Action”, începe să se manifeste „masiv” în cadrul diferitelor programe educative, în special în statele mari, cu democrație avansată: California, New York, Illinois, etc., dar nu peste mult timp, acesta începe să fie controvesat și contestat, astfel încât în 1978 Curtea Supremă de Justie a SUA condamnă cota-urile Facultății de Medicină a Universității California (Los Angeles) prin sentința Bakke. Iar în 1996, un Referendum de Inițiativa Populară, pune capăt dispozitivului „Affirmative Action” în universitățile publice californiene (Propoziția 209). Mai târziu, în Florida (2000) și ulterior până în 2003, în statele Washington, Michigan și Nebraska, Texas și Mississippi. În 2007, Curtea Supremă de Justiție a SUA, interzice (cu 5 voturi contra 4) „Affirmative Action” în întregul sistem educativ public american. Și totuși, dispozitivul în SUA, ar fi avut un succes considerabil, pentru că dacă la începutul anilor 60 (în timpul Administrației Kennedy), numai cca 13% dintre afro-american făceau parte din clasa medie, peste trei decenii, la începutul mileniului acesta (când încă în Franța, Alin.2 al Art.4, Legea din 23 februarie 2005 era în vigoare), procentul acestora ar fi crescut la 68%.Însă, din studiile pe care le-am efectuat, reiese că încă și astăzi, în principiu, negrii afro-americani sunt de cca 5 ori mai puțin bogați decât albii și că decalajul dintre ei ar fi crescut considerabil în ultimul secol.În Franța, dispozitivul de „Discriminare Pozitivă”, este introdus prin Legea din 10 iulie 1987, în favoarea persoanelor cu dizabilități, prin care întreprinderile cu peste 20 de salariați vor fi „obligate” să angajeze cel puțîn 6%, salariați cu handicap (în special fizic).Începând cu mileniul trei (anul universitar 2000-2001), acest dispozitiv este „preluat”, cu un oarecare entuziasm și de către Conferință Școlilor Superioare de Înalte Studii (Conférences des Grandes Ecoles-CGE), un sistem de învățământ superior ultra elitist, unic în lume, în care accesul are loc numai în urmă unui concurs de admitere foarte sever (scris, respectiv, oral) și accesibil numai absolvenților de Clase Pregătitoare-Classes Prépas aux Grandes Ecoles (primul ciclu universitar de 2/3 ani de studii universitare post-bac, postliceale, echivalent cu Licență), în care sunt admiși anual numai cca 6-7% (cei mai buni !) dintre cei peste 650.000 de absolvenți de liceu. Acest dispozitiv (foarte controversat de altfel!), la care vor adera și câteva școli de înalte studii foarte prestigioase (Sciences Po, ESSEC, INSA, Prépă-Henri IV, etc.), din câteva sute (de ingineri, economice și de comerț, respectiv, de management, social-politice, etc.) membre ale CGE, va permite unui număr considerabil de absolvenți de liceu, care fără să fi absolvit „Classe Prepa” (dar numai un simplu învățământ universitar de scurtă durata/primul ciclu universitar, de tip Bac+2 ani: DEUG-Diplomă de Studii Universitare Generale, DUT-Diplomă Universitară de Tehnologie, respectiv, DUST-Diplomă Universitară de Științe și Tehnologie sau BTS-Brevet de Tehnician Superior, etc., în ZEP-Zonele de Educație Prioritare, din cadrul ZUS-Zone Urbane Sensibile ale marilor cartiere defavorizate din regiunile urbane ale metropolelor franceze, dominate de șomaj, trafic de stupefiante, de insecuritate, de abandonul și eșecul școlar), să poată fi admiși în școli de elită, rezervate, cu prioritate, unei clase de intelectuali, de excepție. (A se vedea pentru detalii și articolul http://cufr-prpagrandesecolesfranaises.blogspot.com/2012/11/zus-les-zones-urbaines-sensibles-en.html).În acest caz, vorbim (într-o mai mare sau mai mică măsură), deja, de o „democratizare” a învățământului universitar elitist tradițional francez, prezent de câteva secole în toate domeniile de vârf ale activității social-economice și politice franceze.În sfârșit, începând cu ultimul deceniu, dispozitivul de discriminare pozitivă (în materie de educație, de angajare, de fiscalitate, în materie politică, etc.) este preluat și de către majoritatea instituțiilor publice locale și centrale ale Statului (Primărie, Prefectura, Învățământ, Sănătate, Poliție, Jandarmerie, Justiție, Forțele de Muncă, etc.), care va permite persoanelor, în special, celor de origine musulmană (negrii sau arabii) fără Cazier Judiciar (cu Buletinele B2 și B3 vide), aflate, oarecum, în eșec școlar sau în reinserție socio-profesională să devină funcționari (publici) al Statului.Organele abilitate ale statului în materie de reinserție socio-profesională consideră că dispozitivul ar fi un bun „integrator” social al populației defavorizate (și că acesta ar mari „egalitatea de șanse” pentru cei „oropsiți ai vieții”), având în vedere faptul că accesul acesteia pe piață de competență în sistemul privat, ar fi minim.Deși, în majoritatea cazurilor ei vor integra structurile de jos ale Administrației Publice de categoria E (Fără calificare profesională) și D (cu Diplomă de calificare profesională: BEP, CAP- Brevete și Certificate de Aptitudini Profesionale), unii dintre ei vor reuși și concursul de funcționar categoria C (cu Diplomă de Bacalaureat), respectiv, B (cu Diplomă de învățământ universitar de scurtă durata: bac+2 ani de studii superioare: BTS, DUT sau Bac+3 ani de studii superioare: Licență) și chiar A (cu Diplomă de învățământ universitar de lungă durata: Master sau chiar și Grande Ecole).În 2007 Lotfi Bel Hadj, Președintele Observatorului Economic al Regiunilor Urbane Metropolitane, afirmă în lucrarea să „Trop Français ou Français de trop" că dispozitivul ar fi un concept de inspirație rasistă! Și că „un asemenea sistem mărește ura și tensiunile rasiale, motiv pentru care el constituie un punct de ruptură cu istoria noastră”. Acest dispozitiv de „dicriminare pozitivă” va permite angajarea masivă în ministerele de Interne (Poliție), al Armelor (Jandarmerie) și al Justiție (gardieni de închisori) a minorităților de confesiune musulmană (negrii și arabi) care vor avea un rol important (direct sau indirect, prin acțiunile lor) în promovarea proselitismului islamist extremist, al radicalizării și al jihadului în mediul carceral. .