Etichetă: Republica a V-a

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (din Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 (ora 04h40) la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. După deșteptarea lui, el solicită, foarte calm, acordul autorităților ffixarea de corp al piciorului său artificial. La grefier fumează două țigări, după care solicită cea de a 3-a, un „Gitane”, preferata lui, dar călăul Marcel Chevalier (executorul șef) va riposta: „Nu, este de ajuns. Am fost destul de înțelegători. Trebuia să vâ gândiți înainte (mai devreme)”. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte (de drept comun și membri ai OAS – Organizația Armată Secretă) au fost ghilotinați (14 în timpul președinției lui Charles de Gaule/1959–1969, 3 în timpul președinției lui Georges Pompidou/1959-1974 și 2 în timpul președinției lui Valéry Giscard d'Estaing) în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean–Gaston Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 (la ora 04h37) la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René–Charles (Raymond) Pons (în vârstă de 54 de ani, mic de statură–1,54m), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. Trezit la ora 04h00, el ar fi dormit bine, „fără griji”, iar după ce s-a îmbrăcat a solicitat hârtie și stilou pentru scrierea unei scrisori, care se „necesita prea mult timp”, în timp ce judecătorul era nerăbdător. După o spovedanie și o slujbă religioasă, la grefier, Pons bea un pahar mare de rum. Executorii lui văzându-l mic de statură l-au încurajat : „Să nu-ți faci griji nu-ți vom face niciun rău”. Execuția a fost rapidă. După paharul mare de rum consumat, condamnatul la moarte nici nu și-ar fi dat seama că a fost ghilotinat! La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Trezit la ora 06h10, el refuză să asculte slujba religioasă a preotului, iar la grefier, atât alcoolul (rom) câși țigara. În schimb, avocatului său Pereau el spune: „Nu știu de ce, nu îmi aduc aminte…” apoi „Continuați să-mi depuneți flori pe mormânt, să-mi apărați memoria. Nu știu ce am făcut …dacă acest lucru poate servi altora. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. În fața ghilotinei magistratul Arthonzoul anunță încă odată condamnarea lui la moarte și execuția.

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curte cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte de drept comun au fost ghilotinați în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René Pons (în vârstă de 54 de ani), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. https://www.youtube.com/watch?v=CVn6dYQA5xM La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. (....)

Structurile (Forțele) speciale (de elită) ale Poliției și Jandarmeriei Naționale franceze sunt unități de intervenție (și de luptă armată), echipate cu armament sofisticat (de ultimă generație), special antrenate, care „înlocuiesc” structurile lor „clasice” în gestionarea situațiilor de criză, în special, în domeniul marii criminalități organizate (jafuri armate, kidnapping-luare si sechestrare de ostatici,  atacuri teroriste-atentate sau evenimente care pun în pericol, direct sau indirect, siguranța națională) dar care „colaborează” pentru soluționarea acestora cu toate forțele lor angajate în menținerea și restabilirea ordinii publice. În Franța, de-a lungul istoriei sale, acest tip de „forțe speciale” (sub o formă sau alta) au existat întotdeauna, dar stutul lor oficial este reglementat și definit doar în timpul celei de a V-a Republici Franceze, fondat (în 1958) de către  legendarul comandant istoric „eliberatorul Franței de sub dominația nazistă”, Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului său René Coty (1882–1962) președinte al Franței în timpul cele de a IV-Republici (între 1954–1959). Prima Republică Franceză este regimul politic care a guvernat Franţa între septembrie 1972 şi mai 1804. Este începutul unui nou tip de guvernare în Europa. Pe 21 septembrie 1792, deputaţii Convenţiei, reuniţi pentru prima oară, decid abolirea regalităţii în Franţa. Republica nu a fost (niciodată) oficial proclamată. Pe 25 septembrie 1792, Republica este declarată  „una şi indivizibilă". În timpul Republicii au existat trei forme de guvernări: 21 septembrie 1972–26 octombrie 1795, include şi Perioada Terorii (1793-1794). Între 26 octombrie 1795–9 noiembrie 1799 şi între 10 noiembrie 1799 – 18 mai 1804. A II-a Republică Franceză este regimul politic francez între 24 februarie 1848, data proclamării provizorii a Republicii de la Paris şi 2 decembrie 1851, după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte. Acest regim a fost deosebit de original, pe de-o parte pentru că a fost scurt, iar pe de altă parte, pentru că a introdus votul (masculin) universal şi a abolit sclavagismul în coloniliile franceze. A III-a Rebublică Franceză, care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, succede celui de-al doilea Imperiu. Este vorba de democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940. Niciun regium nu a adurat aşa de mult după Revoluţia Franceză (5 mai 1789-9 noiembrie 1799). Cea se-a IV-a Rebublica Franceză începe din octombrie 1946 şi se termină în octombrie 1958. Și în sfârșit, a V-a Republică Franceză (în desfășurare și în prezent, fondată de către Charles de Gaulle) debutează pe 4 octombrie 1958 şi este un regim republican „girat” de către Constituţia Franceză din 1958. Este epoca marii construcţii Europene, care debutează cu intrarea în vigoare a  Tratatului de la Roma şi crerea Pieţii Comune (Comunităţii Economice Europene) de la 1 inanuarie 1958. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „„Cele șapte „păcate capitale” ale Turciei și imposibila ei aderare la o Europă „unită” aflată într-o profundă criză de identitate!”]. Iată cei 6 preşedinţi ai Republicii a V-a:  Charles de Gaulle (1959-1969); Georges Pompidou (1969-1974); VGE (Valéry Giscard d’Estaing, 1974-1981); François Mitterrand (1981-1995); Jacques Chirac (1995-2007); Nicolas Sarkozy (2007-2012); François Hollande (2012-2017) şi Emanuel Macron (2017-). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat francez. Incursiune în istoria unui „five-year term”, a celei de a V-a Republici, plin de reforme, care a eșuat pe „the green mile” a istoriei Republicii”]. PN (Poliţia Naţională Franceză). Timp de 29 de ani, între 1966-1995 în cadrul PN existau 15 grade repartizate în corpuri active. Efectivul acestuia este de cca 150.000 de persoane, impartiti în două corpuri: a) activii, respectiv b) personal administrativ, tehnic şi ştiinţific. Corpul funcţionarilor activi al PN, însărcinat cu misiuni de securitate, de investigaţie şi de menţinere a ordinii publice este împărţit în patru subdiziuni: Corpul contractualilor (ADS–Adjunct de Securitate, care asistă şi ajută în misiunile lor Corpul de Încadrare şi Aplicaţie); Corpul de Încadrarea şi Aplicaţie („Gardienii păcii”–Funcţionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii pe drumul public şi gradaţii); Corpul de Comandă (Ofiţerii de Poliţie); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisarii de Poliţie). Acest corp de activi al PN numără cca 130.000 de funcţionari de poliţie (cca 89% din afectivul total al PN). Gradele personalului activ al PN sunt următoarele: Corpul de Încadrare şi Aplicaţie (Elev-Gardian al Păcii, Gardian al Păcii Stagiar, Gardian al Păcii, Sub-Brigadier, Brigadier de Poliţie, Major); Corpul de Comandă (Elev-Locotenent de Poliţie, Locotenent de Poliţie stagiar, Locotenent de Poliţie, Căpitan de Poliţie, Comandat de Poliţie (Maior); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisar de Poliţie, Comisar de Divizie (Şef) de Poliţie); Corpul Înalţilor Funcţionari de Poliţie (Controlor General, Inspector General, Directorul Serviciilor Active); Personalul Tehnic şi Ştiinţific (Agent specialist al PTS-Poliţie Tehnică şi Ştiinţifică, Agent specialist Principal al PST, Tehnician al PST, Tehnician Principal al PST, Tehnician Şef al PST, Inginer al PST, Inginer Principal al PST, Inginer Şef al PST); Personalul Administrativ al Ministerului de Interne în PN (Adjunct Administrativ-AA Clasa 2-a, AA Clasa 1, AA Principal clasa a 2-a, AAP Clasa 1, Secretar Administrativ de Clasa Normală, Secretar Administrativ de Calasă Superioară, Secretar Administrativ de Clasă Excepţională, Ataşat de Administraţie, Ataşat Principal de Administraţie). În anii 80, anual cca 20 de poliţişti erau ucişi la datorie. Începând cu anii 90, numărul a scăzut în medie la jumătate. Rata (medie) de siuncidere la poliţişti este mai mare decât media naţională franceză. PN dispune de echipe de intervenţie de elită RAID (Recherche-Aide-Intervention et Dissuasion) şi GIPN (Groupe d’Intervention de la Police Nationale/Grupul de Intrevenţie a Poliţiei Naţionale), care gestionează situaţiile de criză (kidnapping, atacuri teroriste, etc.), în special de mare risc, în zonele şi regiunile urbane. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Criza de identitate a Poliției Române. Reforma acesteia după modelul european (franco – belgian)”]. RAID s-a remarcat într-o serie de misiuni deosebit de dificile şi complexe care i-au adus celebritatea. Acestea încep cu intervenţia (cu mai puţin de 2 luni după crearea ei) la eliberarea unor ostatici (reţinuţi timp de peste 34 de ore) în Palatul de Justiţie din Nantes. Pe 19 decembrie 1985 (în jurul orei 10h50) Juriul Popular al Departamentului Loire-Atlanrique (Curte cu Juraţi compusă din: 3 magistraţi şi 6 cetăţeni aleşi de pe listele electorale, prezidat de către Dominique Bailhache, avadu-l ca Avocat general al acuzării pe Substitutul de Procuror Philippe Varin) împreună cu 15 studenţi (în total 29 de persoane, printre care şi 3 jurnalişti şi 2 poliţişti), care asistau la procesul lui lui George Courtois (n.1947, autor de hold-upuri de „mărunte”) pentru un jaf comis într-o bancă la Sucé-sur-Erdre (regiunea urbană Nantes) şi ai complicilor săi Patrick Thiolet (n.1958, condamnat pentru prima dată la vârstă de 17 ani pentru furturi din supermarketuri), Yannick Brevet (31 de ani) şi Chrystelle Ménard (28 de ani), pentru asociere de răufăcători şi trafic de obiecte furate, sunt luaţi ostateci de către un prieten intim şi fidel al lui Curtois (de peste 2 ani şi jumătate) Abdel Karim Khalki (n.1950 la Fez, marocan, stabilit în Franţa în 1974 ca muncitor sezonier în construcţii metalice), condamnat pe 19 octombrie 1983 (atunci încă fără cazier judiciar), la 5 ani de închisoare (pentru un hold-up, comis în cursul lunii mai 1982 cu un pistolet de alarmă pentru a-şi aproviziona contul în bancă, descoperit cu 5.000Ffr/cca 1.250€, liberat condiţionat cu cca 20 de zile mai devreme) care declarându-se musulman integrist apropiat mişcării palestiniene a lui Abou Nidal, solicită eliberarea lui Curtois şi Thiolet, pe care îi şi înarmează cu un.357 Magnum, după ce face irupţie în Palatul de Justiţie (înarmat cu o puşcă cu cartuşe de calibrul 8 produse de către Winchester Repeating Arms Company şi cu 6 grnade în vesta sa, un lanţ cu o lungime de 1 m cu lacăte şi mai multe perechi de cătuşe, cu 1 cartuş de ţigări Gitanes şi 1 post mic de radio portabil). După o noapte albă de negocieri dintre RAID si cei 3 răufăcători, o parte din ostatici sunt eliberaţi, dar în dimineaţa zilei de 20 decembrie, încă 14 persoane vor fi sechestrate şi negocierile eşuează. Cei 3 voiau un mijloc de transport la bordul căruia să ajungă, neurmăriţi, în siguranţă, la Aeroportul Nantes–Château Bougon pentru a pleca către o destinaţie neidentificată (Liban, Maroc, etc.), ceea ce vor şi obţine (un Renault Espace) la 15h15, când înconjuraţi de ostatici (legaţi la mâna) dar şi de ei vor pleca la aeroport unde se vor gara la capătul pistei, după ce acesta este evacuat de către PAF (Plolitia Aerului şi Frontierelor). Epuizaţi, (niciunul dintre ei nefiind criminal „profesionist”) şi conştienţi de faptul că RAID  „n-o să-i lase în viaţă”, la ora 20h30, cei 3 vor depune armele şi se vor preda acesteia. Pentru această luare de ostatici şi hold-upurile precedente (nepedepsite), pe 28 februarie 1988, Courtois şi Khalki vor fi condamnaţi la 20 de ani de recluziune criminală, iar Thiolet la 14 ani de recluziune criminală. Curtois, a fost eliberat contionat sub control judiciar de la Maison Centrale (Închisoarea de Maximă Siguranţă) Saint Maur pe 9 octombrie 1997. Timp de 1 ani, respectă regulile liberării condiţionate, după care îşi reia activitatea sa infracţională, comiţând o altă serie de 7 jafuri, find condamnat şi reincarcerat din nou între 2002-2014. În 2015, publică cartea sa (incepta cu mulţi ani în urmă, în închisoare) „Aux marches du palais, mémoires d’un preneur d’otages” (Le Nouvel Attila). Din contră, Khalki, în primăvara anului 1999 era încă în închisoare la Maison Centrale Arles (unde pe 15 martie declanşează şi o greva a foamei). Cca 300 de semnături au fost adunate în favoarea liberării sale condiţionate, fiind scrisă în sprijinul acestuia şi o carte (gen broşură) de către Georges Courtois şi alţi prieteni ai lui Kazrim Khalki („Karim Khalki, n° d’écrou 584 K”, Editura l’Insomniaque, 1999). Acesta ar fi vrut să fie eliberat şi expulzat în Maroc pentru „a-l prinde” încă în viaţă pe tatăl sau grav bolnav, ceea ce se va şi întâmpla, dar numai în 2000. Acolo se va căsători şi îşi va intemeia o familie. În plus, intertine şi astăzi o strânsă legătură cu Curtois (via Internet). În ceea ce îl priveşte pe cele de-al 3-lea „muschetar” Patrick Thiolet, acesta este liberat condiţionat în 1993, însă va fi condamnat din nou (tot) la 14 ani de recluziune criminală în noaptea de 4-5 iunie 1997, pentru un jaf armat la banca Crédit Mutuel din Montagne (regiunea urbană Nantes) comis pe 31 mai 1994 (în timpul libertăţii condiţionate sub control judiciar) împreună cu Franck Parois (30 de ani), condamnat şi acesta la 9 ani de detenţie criminală, ,in acelaşi dosar, pentru complicitate. În final el va fi eliberat din nou în 2006, dar numai după efectuarea integrală a pedepsei. Intervenţia RAID este capitală şi  în anihilarea pe 14 ianuarie 1986 pe strada Doctor Blanche a bandei „Deghgizatilor” (Le gang des postiches, activă între 1981-1986 la Paris), unde această a şi început activitatea criminală (jaful armat) la Banca Crédit Lyonnais, pe 29 septembrie 1981 şi arestarea „rămăşiţelor” acesteia (principalii şefi), pe 13 decembrie 1986 (Jean-Claude Myszka, André Bellaïche, Patrick Geay și Gian Luigi Esposito) într-o vilă pe strade des Pins n°28 la Yerres (regiunea urbană pariziană, Departamentul Essonne) şi recuperarea a cca 300.000Ffr (45.000€-cca 250.000€PPA/pe putere de cumpărare, 5.000 piese de aur, câteva kg de bijuterii şi pietre preţioase. [„A se vedea pentru detalii articolul autorului „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați „deghizații” lui François Mitterrand în amenințarea cu moartea și uciderea jurnalistului și criticului literar Jean-Edern Hallier? În căutarea adevărului istoric!”]. DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012–2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris–Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. BRI (Brigăzile de Căutare și Intervenție) sunt unități de anchetă și de intervenție (de eliata) ale DCPJ (Poliția Judiciară), apartinând PN (Poliția Noțională) create în 1964, aflate din 2013  sub direcția lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afară de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Poliție Paris, cea mai veche unitate de intervenție) care depinde direct de DRPJ (Direcția Regională a Poliției Juficiare), restul unităților BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB–Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne și dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispoziția  DRPJ (Diretia regională a Poliției Judiciare) sau DIPJ (Direcția Interregională a Poliției Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) ele colaborează atât cu GIR (Grupurile de Intervenție Regionale) cât și serviciile de securitate publică sau cu cele ale polițiilor străine. BAC (Brigada Anticriminalitate, în numar de cca 300 pe teritoriul national) este  un serviciu al PN  (Politiei Nationale) creata în 1994, apartinând DCSP (Directie Centrale a Securitatii Publice, înfiintata pe 1 februaroe 1968, având un efectiv de cca 66.500 de functionari si director central pe Pascal Lalle/n.1956, în functie din 19 iulie 2012, fost director departamental al securitatii publice la Marsilie/2008–2012). Implantata în 1.713 localitati ale celor 92 departamente metropolitane (cca 5% din teritoriul national, dar cca 51% din populatia Frantei), în 4 departamente-regiuni Outre-Mer (Guadelupa, Martinica, Guyana Franceza si La Réunion), în 2 colectivitati teritoriale Outre-Mer (Noua Caledonia si Polinezia Franceza) si în colectivitatea departamentala Mayotte, începând din 14 septembrie 2009 (conform decretului n°2009-898 din 24 iulie 2009), DCSP, nu mai este prezenta în Métropole du Grand Paris (Paris, Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne), unde securitate publica se afla sub comanda PP (Prefecturii de Politie) Paris. DCRI/DGSI (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). DGSE (Direcţia Generală a Securităţii Extene), membră a CFR (Comunitatea Franceză de Informaţii), înlocuieşte SDECE (Serviciul de Documentare Externă şi de Contraspionaj creat pe 28 decembrie 1945), prin decretul din 2 aprilie 1982. Aflată sub tutela Ministerului Apărării Naţionale Franceze (în temeiul art. D. 3126-2 din Codul Apărării), ea este serviciul de informaţii externe al Republicii Franceze. Avându-l ca director pe Bernard Émié (n.1958) din 22 iunie 2017 şi fiind sub responsabilitatea Ministrului Armatelor (fostul Minister al Apărării) Florence Parly (n.1963) din 21 iunie 2017, cu un buget anual de cca 650 M€, DGSE dispune de cca 5.200 de angajaţi/salariaţi-funcţionari (dintre care: 1.259 de categoria A, 855 de categori B, 1.308 de categorie C, 558 ofiţeri, 750 subofiţeri şi 17 militari de rang înalt) şi are ca obiectev căutarea şi exploatarea informaţiilor privind securitatea Republicii Franceze, ca de altfel şi detectarea, respectiv, anihilarea activităţilor de spionaj în afară teritoriului naţional contra intereselor franceze. DGSE are în componenţă următoarele 6 servicii: 1. Direcţia generală; 2. Direcţia administrativă; 3. Direcţia Operaţiunilor (printre care şi Serviciul de Acţiune, însărcinată cu operaţiunile clandestine); 4. Direcţia de Informaţii; 5. Direcţia Strategiei; 6. Direcţia Tehnică (care cercetează şi exploatează informaţiile de origine tehnică). GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură, în principiu, 3 tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); c) misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare); şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). GIGN (Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale) este o unitate de luptă (intervenţie) de elită a Gandarmeriei Nationale, echivalentul RAID al Poliţiei Naţionale specializată în gestionarea crizelor care intervin în materie de antiterorism, kidnapping (răprire şi sechestrare de persoane/luare de ostatici), arestări cu un risc (foarte) ridicat în cadrul luptei contra crimei organizate („grand banditisme”), în materie de securitate – protecţie (oficialităţi/diplomaţi francezi) în străinătate: Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Algeria, Coasta de Fildeş, Haiti, Afganistan, Irak, Libia, Mali sau ale unor obiective  ameninţate), respectiv, în cazul revoltelor sau rebeliunii în mediul carceral (inclusiv în centrele de retenţie), cu precădere, în regiunile (ariile) metropolitane (mediul periurban/gări, aeroporturi, porturi, penitenciare, etc.) dar şi în cel rural (localităţi izolate/în cazuri rare, având în vedere faptul că peste 95% din teritoriul francez este urbanizat). Creat (oficial) pe 1 martie 1974 (cu un efectiv de 387 de funcţionari – jandarmi, cu deviza „S’angager pour la vie”/a se angaja pentru viaţă), condus din 30 martie 2017 de către Col. Laurent-Gilles-Marie Phélip (n.1969, al 11-lea şef al GIGN) şi dependent (direct) de DGGJ (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale) aflată sub comanda Generalului de Armata Richard Lizurey (din 1 septembrie 2016), GIGN deşi este activ, în principiu, pe teritoriul naţional, acesta intervine, în egală măsură şi în străinătate în cadrul Forţelor Armate Franceze şi în special, în cadrul misiunilor COS (Comandamentul Operaţiunilor Speciale, creat pe 24 iunie 1992) subordonat CMA (Şeful Statului Major al Armatei) şi autorităţii directe al Preşedintelui Republicii. Crearea acestuia este hotărâtă, după ce la Jocurile Olimpice de la München, 11 membri ai echipei israeline sunt luaţi ostatici (5-6 septembrie 1972/„Masacrul de la München: 11 sportivi israelieni şi un poliţist vest-german, ucişi) de către 8 terorişti (5 ucişi şi 3 capturaţi), care solicitau eliberarea şi transferul în Egipt a 236 de militanţi palestinieni deţinuţi în Israel, precum şi eliberarea a 2 prizonieri germani de extremă stânga încarceraţi în Germania Federală (RFG): Ulrike Marie Meinhof (1934-1976, membră RAF/Rote Armee Fraktion, jurnalist, sociolog şi scriitor, fata reputatului istoric Werner Meinhof/1901-1940, fost profesor la Friedrich-Schiller-Universität Jena, arestată pe 25 iunie 1972 şi condamnată la 8 ani de închisoare pe 29 septembrie 1974, pentru comiterea a mai multor atentate teroriste în periada 1960-1970), respectiv, Bernd Andreas Baader (1943-1977, şeful organizaţiei RAF, implicat în 5 atentate cu bombă în cursul anului 1972, arestat în acelaşi an), care împreună cu companionul sau Gudrun Ensslin (1940-1977, cofondator şi ea al RAF) şi un alt membru al RAF, Jan–Carl Raspe (1944-1977), toţi au făcut obiectul unei sinucideri colective (în închisoare) pe 18 octombrie 1977. Evenimentul succede „Războiului de 6 zile” (5-10 iunie 1967/Israel, Egipt, Sinai) şi Rezoluţiei n°242 din 22 noiembrie 1967 al ONU, conform căreia Israel urma să restituie ţărilor arabe teritoriile cucerite, care la rândul lor erau obligate să recunoască, oficial, Statul Israel. De atunci, practic, palestinienii sunt plasaţi sub ocupaţie israeliană. Ca urmare a evenimentului dramatic de la München, Christian Prouteau (n.1944, ofiţer de Jandarmerie şi prefect) crează pe 1 decembrie 1973, o unitate de intervenţie de elită ECRI (Echipa de Comando Regional de Intervenţie) în cadrul EGM (Escadrila Jandarmeriei Mobile) la Maisons-Alfort (regiunea urbană pariziană), care fuzionează pe 26 aprilie 1974 cu GIGN (creat pe 1 martie 1974) sub comanda acestuia. GIGN va avea 2 subdiviziuni (cu cartierul său general, din 1983, la Satory/Versailles, regiunea urbană pariziană) şi centrul de instrucţie la Frileuse (Beynes): una la Maisons-Alfort, prin asimilarea ECRI (operativă pe teritoriul naţional corespunzând regiunilor militare: 1, 2, 3, respectiv, 6) şi una constituită în cadrul EGM (operativă în regiunile militare 4, 5, 7). Pentru integrarea acestui corp de armată de elită a GN candidatul trebuie fie jandarm şi să aibă mai puţin de 32 de ani. Începând cu 1 septembrie 2007 (la sugestia Preşedintelui Nicolas Sarkozy/2007-2012) are loc o profundă reorganizare al GIGN în 3 forţe operaţionale, „absorbind” GSIGN (Grupul de Securitate al Jandarmeriei Naţionale/creat pe 1 ianuarie 1984, împreună cu EPIGN/Escadrila de Paraşutişti a Jandarmeriei Naţionale/creat în 1971, aflat în subordina GSIGN): Forţa de Intervenţie (vechiul GIGN); Forţa de Observaţie–Căutare, vechiul grup de obserervatie–căutare al EPIGN şi Forţele de Securitate–Protecţie  (membrii secţiei de securitate şi protecţie a EPIGN şi al GSPR (Grupul de Securitate al Preşedenţiei Republicii), o unitate a Poliţiei Naţionale şi a Jandarmeriei Naţionale, aparţinând din punct de vedere administrativ Serviciului de Protecţie (creat pentru prima oară pe 1 martie 1935, reorganizat pe 19 octombrie 1994 sub preşedinţia lui François Mitterrand/1981-1995 şi „reformat” pe 2 octombrie 2013 sub preşedinţia lui François Hollande/2012-2017). GIGN dispune astăzi de un efectiv de 387 de militari (407 în august 2009, înainte ca GN să fie transfertat, din iniţiativa Preşedintelui Nicolas Sarkozy pe 1 septembrie 2009, din subordina Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne) şi de un buget de cca 2 M€ de euro, din care 0,5M€ „cheltuieli de deplasare”, fiind condus de către Colonelul Laurent Phélip (din 30 martie 2017). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un „păcat” fatal al unui fost Preșetdinte de Stat francez!”]. SDPJ (Subdirectia Poliţiei Judiciare), este în sânul GN  (Jandarmeria Naţională Franceză) o componentă majoră a DEO (Direcţia Operaţiunilor şi a Muncii) aparţinând DGGN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale, avându-l ca director general începând din 1 septembrie 2016 pe Generalul de Armată Richard Lizurey/n.1958 care succede Generalului de Armată Denis Favier/n.1959, fost şef al GIGN). SDPJ este compus din 3 birourui: BPJ (Biroul de Poliţie Judiciară), BAC (Biroul Afacerilor Criminale) şi BLAT (Biroul de Lupta Antiteroristă); 4 oficii: OCLDI (Oficiul Central de Luptă contra Delincvenţei Itinerante); OCLTI (Oficiul Central de Luptă contra Muncii Ilegale); OCLAESP (Oficiul Central de Luptă contra prejudiciului adus Mediului Înconjurător şi Sănătăţii Publice); OCLCH (Oficiul Central de Luptă contra Crimelor împotriva Umanităţii, Genocidului şi Crimelor de Război). În sfârşit, SDPJ dispune şi de 2 institute speciale: un IRCGN (Institut de Cercetări Criminale a Jandarmeriei Naţionale), respectiv, un SCRC (Serviciu Central de Informaţii),  amândouă fiind implantate la Pontoise (regiunea urbană pariziană) la sediul general PJGN (Polul Judiciar al Jandarmeriei Naţionale). Aceasta întreţine relaţii strânse cu DCPJ (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare) din cadrul PN (Poliţia Naţională), ca de altfel şi cu SDAO (Subdirectia Anticipării Operaţionale), respectiv, cu BLAT.