Acasă Etichete SAC – Serviciul de Actiune Civica)

Etichetă: SAC – Serviciul de Actiune Civica)

Protejat: Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle...

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care s-au împlinit de curând, 4   decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai  sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!)  din întrega istorie criminală a Franței.Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi!Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură  să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996).Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez - de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard  s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România.Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție). SAC (Seviciul de Acțiune Civică, fondat pe 4 ianuarie 1960), organism „independent" de Partidul Gaulle-ist RPF (Rassemblement du Peuple Français, în legalitate între 1960-1981 creat sub forma unei asociații, conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi „succesiunilor" gaulle-iste, a fost considerat (oarecum), printre altele, și ca o „politie paralelâ”, inițiată în serviciul Generalului de către o „gardă de fideli și „devotați necondiționat" gaulle-ismului. Acesta conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca „obiect de activitate" (principalul scop) mobilizarea poporului francez contra comunismului. Printre membri săi fondatori se disting Jacques Foccart (1913–1997) adevăratul său patron și confident al Generalui, Pierre Debizet (1922–1996, un erou, un vetren al „Franței Libere" ramura  Libération-Nord și BCRA-Biroul Central de Informații și de Acțiune), Achille Peretti (1911–1983), Christian Fouchet (1911–1974), Charles Pasqua (1927–2015) și prietenul său fidel Étienne–Paul–Alexandre Léandri (1916–1995, cunoscut și sub pseudonimele „le Pépé”, „le Vieux Monsieur, „le Petit Monsieur”,  ex-colaborator notoriu al Gestapo, prieten intim cu actorul și cântărețul Constantin Rossi), reconvertit în traficul de droguri (și protejat de către CIA pentru activitățile sale anticomuniste).Înființată (oficial), pe 4 ianuarie 1960 (după sărbătorile anului nou), data înregistrării acesteia la Prefectura Parisului, în principiu, SAC recruta militanți gaulle-iști dar și „alții″ (infractori de drept comun ordinari ai epocii), care puteau servi gaulle-ismului pentru că ar fi fost angajați  în Rezistenta franceză (intre 1940–1944), cum a Joseph Brahim Attia (1918–1972, fost membru al celebrei organizații criminale pariziene „Des Tractions Avant″ (Le gang des Traction Avant, o bandă de răufăcători post-belic, în conexiune cu  Carlingue sau „Gestapo francez din Strada Lauriston” dirijtă de către  Pierre Bonny (1895-944) et Henri Lafont (1902-1944), specializat în spargeri și jafuri armate în zona Place Pigalle în perioada 1940-1960, ex-patron al localului „Gavroche″ la Paris de pe Strada Joseph de Maistre), François Marcantoni (1920–2010, corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut și sub numele de „Monsieur François″/„Commandant″, oficial, girant de cabaret și vânzător de tablouri, în realitate însă, un gangster specializat în furturi cu violență, bracaje/jafuri armate și șantaj, considerat implicat în uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie și Alain Delon, al cărui prieten se considera, ca de altfel și al lui Jean-Paul Belmondo), văr al influentului om politic francez (corsican)  și înalt funcționar al Statului, Jean-Charles Marchiani (n.1943, fost și ofițer în cadrul DGSE–Diretia  Generala a Securității Externe) și Christian David („Le Beau Serge″, 1030–2019, o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, „membru asociat″ al organizației criminale French Connexion, implicat în asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, și foarte probabil al omului politic marocan Mehdi Ben Barka, dar și în asasinarea lui JFK în noiembrie 1963), recrutat de către Antoine Guérini (1902–1967, corsican de origine, membru al clanurilor mafiote din Marsilia, specializat în prostituție și proxenetism și jocuri ilegale de noroc în perioada 1940-1965), asociat cu grupul infracțional mafiot american al lui Carlos Marcello (Carlos Joseph Marcello, 1910–1993, născut în Tunisia, din părinți sicilieni stabiliți la New Orleans în Luisiana, proprietar de sala de jocuri), cunoscut pentru spargeri (jafuri) armate de bănci și trafic de stupefiante, Santo Trafficante Jr. (1914–1987, fabricant de țigări, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat în trafic de droguri și extorcare de fonduri, la Tampa în Florida) și Salvatore Giancana (1908–1975, cunoscut sub mai multe pseudonume, „Samuel Giancana, „Momo", „Mooney", „Sam the Cigar", „Sammy", din părinți sicilieni stabiliți la Chicago în Illinois, membru al bandei de răufăcători Forty-Two Gang încă din tinerețe, implicat, ulterior, într-o serie de asasinate de drept comun și politice). Ca urmare a masacrului de la Auriol (la „bastide” de la Douronne al familiei Massié), la inițiativa grupului comunist al Adunării Naționale, o comisie parlamentară va fi constituită în cursul lunii decembrie 1981, care timp de 6 luni va desfășura o anchetă minuțioasă și va audia 99 martori în cursul a 46 de ședințe, printre care și pe Pierre Debizet, respectiv, pe Charles Pasqua dar și pe foști funcționari ai Ministerului de Interne, cum ar fi Robert Pandraud (fost membru RPR și apoi UMP și director al Poliției Naționale), sindicaliști, jurnaliști (prestigioși), cum ar fi Roger Colombani, dar și personalități ca Jacques Foccart sau oameni politici, cum ar fi Christian Bonnet (fost membru UDF și ministru de interne). În raportul său din 17 iunie 1982, conform rezultatului anchetei (foarte deforabil organizației!), această comisie parlamentară solicită președinției dizolvarea SAC, ceea ce va și avea loc pe 3 august 1982. În ceea ce privește OAS (Organizația Armată Secretă), aceasta era o grupare politico–militară clandestină franceză antigaulle-istă (adică, contra politicii de decolonizare a lui Charles de Gaulle), implicată într-o serie de acte de terorism (cu deviza „Algeria este și va râmâne franceză”),  având ca obiectiv (principal) apărarea intereselor franceze în Algeria și păstarea Algeriei în structura administrativ–teritorială (colonială) a Franței (în contextul războiului de independență declanșat în 1954), care în 1962, prin contribuția importantă a FLN (Frontul de Eliberare Național) la care a aderat si „revolutionarul anarho–comunist”, scriitorul si filozoful Charlie Bauer, îsi câstigă independența. Ca urmare, Pierre Debizet își lasă locul de sef al SAC, lui Paul Comti (comisar de poliție, fost membru al Rezistenței franceze, garda de corp a Generalului). SAC (Serviciul de Acțiune Civică) și OAS (Organizația Armată Secretă), fondate în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), erau, oarecum, organisme (neguvernamentale), practic, în opoziție. Primul „funcționa” (cel puțin, oficial) în slujba Generalului Charles de Gaulle (cu scopul combaterii comunismului), iar cel de-al 2-lea, contra acestuia (în favoarea Algeriei franceze–adică, în favoarea menținerii statutului său de colonie franceză, în particular și contra politicii generale de decolonizare a președintelui). Cert, ambele organizații, cel puțin la data înființării, erau de bună credință, având la bază ideologii cu un profund caracter patriotic și fondatori ireproșabili („moralicesște”) care, tot, cel puțin teoretic, ar fi servit interesele națiunii franceze, dar din puncte de diferite vedere. Există însă și deosebri fundamentele dintre ele. Legătura dintre SAC și crima organizată de mare anvergură (marea criminalitate, marele banditism) de drept comun (sau cu caracter politic) a fost dovedită cu documente („în regulă”), de către Comisia de anchetă parlamentară (la solicitarea lui Mitterrand ales președinte în mai 1981), care de altfel a și condus lichidarea (desființarea) lui în 1982.Investigațiile mele referitor la această legătură dintre SAC și Crima organizată sunt fost confirmate, indirect, prin intermediul unor documente de arhivă. Conform acestora, Edmond Vidal („Monmon ”, n.1946) fostul creier și șef al celebrei Bande (Gangul) de la Lyon (Banda Lyonnais, „gang des Blouses bleues”, „gang des Estafette”, „gang des Métèques”) un grup infracțional „regional”, compus dintr-un nucleu „dur” de 8 bandiți (gangsteri), Pierre Pourrat („Patrick”, „Le Docteur”, „Le Directeur”), Pierre Rémond, Claude Guerry, Joanny Chavel („Le gros Jeannot”, veteran al Răboilui din Algeria), Jean Augé („P'tit Jeannot”), Nicolas Caclamanos (presupus reprezentant al SAC local Lyon), Jean-Pierre Gandebœuf („Christo la guigne”) și cca 7 „asociați” (Robert Gandebœuf, Joseph Vidal, Louis Guillaud–„La carpe", Pierre Zakarian–„Pipo”, Michel Silmetzoglu–„Le grec”, 2 proxeneți notorii, Jean-Pierre Gandebœuf și Jean-Pierre Mercarian – „Mardir”)  specializat în jafuri armate (în perioada 1967–1977, cel puțin 35 între 1070–1974) a afirmat după interpelarea și audierea lui (în legătură cu crimele bandei sale) că el și „echipa lui” ar fi „lucrat” în contul unei „poliții paralele”.Celebru pentru participarea la „jaful secolului” de la Palatul Poștelor din Strasbourg în 1971 (1 Md Franci Vechi, aproape 11 M€PPA), care ar fi servit interesele SAC, banda este bănuită și de asasinarea în 1975 a magistratului François Renaud (1923–3 iulie 1975), primul judecăror asasinat în Franța după cel de-al 2-lea Răboi Mondial dar și în implicarea unor membri ai săi în răpirea pe 9 decembrie 1975 a lui Christophe Mérieux (1966–2006, medic și om de afaceri), atunci în vârstă de 9 ani, fiul lui Alain Mérieux (n.1938 à Lyon, industriaș în domeniul biologiei și biotehnologiei, miliardar și om politic director–fondator celebrului Institut Mérieux (holding familial specializat în biologie, biotenologie, medicină și sănătate publică înffințat în 1897). Din contră, cea mai importantă acțiune armată a OAS a avut loc contra generalului Charles de Gaulle (1890–1970, fost președintele Franței între 1959–1969) în cadrul unei operațiuni militare numită „Charlotte Corday” la Petit–Clamart (regiunea urbană pariziană) pe 22 august 1962 (după terminarea Războiului Algeriei), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie  Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent a uneia dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique–Școala Politehnică, supranumită „X”, considerată cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondată pe 28 septembrie 1794), inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativă Lorena (astăzi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de către Curtea Militara de Justitie (creată de către Generalul Charles de Gaulle în timpul războiului Algeriei, activă între 1 iunie 1962–1963) si executat prin împușcare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortăreața de la Ivry (Fort d’Ivry–una  dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumătate  a secolului a XIX–lea, aflată la  Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul  condamnat la moarte, executat prin împușcare, în Franța.în aceasta operațiune militară Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astăzi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist contra lui Charles de Gaulle și de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max, 1926–2009, militar de carieră, locotenent de artilerie, absolvent al Școlii militare de la Cherchell din Algeria și al celebrei Școli de Artilerie de la Idar-Oberstein din Germania, fost militant de extremă dreaptă–în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, călător și scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze - Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 și ambasador al Franței în Regatul Unit și în Suedia). Locotenent în timpul Războiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de către generalul Charles de Gaulle și se va alătura OAS.Din comando vor face parte și 3 unguri, refugiați în Franța după insurecția anticomunistă de la Budapesta (Revoluția din Ungaria, între 23 octombrie–10 noiembrie 1956), Lajos Márton – autorul cărții „De Gaulle trebuie ucis”, László Varga și Gyula Sári) Celor mentionați mai sus, se vor alătura si alți partizani ai Algeriei franceze,  atât francezi „metropolitani” (din Franța), cat și francezi „pieds-noirs” (din Nordul Africii, în special, diin Algeria).Dintre aceștia  menționez (ca cei mai importanți) pe Gérard Buisines (Leclercq Gérard în vârstă de 36 de ani, fost angajat în Legiunea Straină franceză), Serge Bernier (Murat, Bernard, în vârsta de 29 de ani, fost subofițer în cadrul Batalionului din Coreea–batalion francez de infanterie sub egida ONU), Jacques Prévost (Jean–Marc de Bremonville, în vârsta de 31 de ani, fost sergent parașutist în cadrul aviației militare franceze din Ðiện Biên Phủ–Vietnam), Pierre Magade (în vârsta de 22 de ani, născut în Algeria, dezertor din Forțele Aeriene franceze de la baza militară Luxeuil), Pascal Bertin (Maurice, în vârsta de 20 ani, fost membru al OAS, student în Clasa Pregătitoare la Liceul Saint Louis pentru celebrul concurs al școlii militare speciale Saint Cyr–ESM Saint-Cyr/Școala Superioară de Înalte Studii Militare, fondată pe 1 mai 1802), Louis Honorat de Condé (Pétitou, în vârstă de 24 ani, sublocotenent în rezervă, scriitor, originar dintr-o familie de patrioți francezi), Jean-Pierre Naudin (Vincent, în vârsta de 20 an, student în Clasă Pregătitoare la ESM Saint-Cyr, la Liceul Sant Louis), Alphonse Constantin (în vârsta de 34 de ani, fost soldat în Legiunea Straină franceză, dezertor din ziua precedentă a atentatului), Georges Watin („la boiteuse”, în vârsta de 29 de ani,  inginer, născut în Algeria, căutat de către Poliția Natională franceză pentru acțiunile sale antiguvernamentale în legatură cu  misiunea France III la OAS, al carei șef ar fi fost),  Armand Belvisi (în vârsta de 37 de ani, arestat în iunie 1962 în conditii spectaculoase, în apartamentul unei jurnaliste de la ORTF–Oficiul Radio Televiziunii Franceze, de pe bulevardul Victor Hugo, ca urmare a denunțului lui Wattin, care au inspirat scene din filmul Le Complot–film franco-italo-spaniol realizat de catre René Gainville în 1973), Etienne–Alexis Ducasse (descendent al unei vechi familii de militari de carieră – generali de armată, distinși cu numeroase decorații militare, fost coleg de facultate cu Honorat de Condé, instructor la Compiègne în departamentul Oise), care n-ar fi avut nicio legătura cu atentatul, în afară de faptul ca ar fi împrumutat membrilor comandoului apartamentul parizian al tatălui său vitreg–Generalul de aviație Gaston Venot (1904–1979),  din strada Vaugirard n018, aflat în vacanță, împreună cu mama sa în Austria, din 16 iulie).Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962 (înainte de terminarea Războiului Algeriei) Charles de Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de către un trăgator de elită pe treptele Palatului prezidential Élysée.

Protejat: Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus...

În 1959, cu 6 decenii în urma, dupa instituirea celei de-a V-a Republici franceze, Franta va renaste din „propria-i cenusa”,  dar fondatorul acesteia, comandantul istoric–legendar  Generalul  Charles de Gaulle, „cel mai ilustru dintre francezi”, va trebui sa faca fata mai multor tentative de atentate (atacuri) teroriste care aveau ca scop înlaturarea lui de la putere (din functia suprema a statului), în care a fost ales, prin vot, democratic, pe 21 decembrie 1958. Instaurarea celei de a V-a Republici franceze si revenirea în fruntea acesteia (dupa o absenta de 13 ani), ca presedinte de stat, a legendarului comandant istoric Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului sau René Coty (1882–1962, în functie între 1954–1959), care va si demisiona în favoarea acestuia, anii 1960 reprezinta în istoria Frantei, anii revolutionari care vor avea ca efect schimbari radicale în toate sectoarele  (domeniile) vietii umane (mai ales dupa revoltele nationale de mare anvergura ale organizatiilor sindicale, studentesti si de tineret, din mai 1968). Atât pe plan ideologic, social–politic si economic, cât si pe plan intelectual, cultural–artistic si sexual.   Este vorba, cu precadere, de modernizarea economiei nationale (a industriei si a agriculturii), a sistemului economic (financiar – bancar), a sistemului de sanatate si protectie sociala, a învatamântului si a cercetarii, a institutiilor religioase si în special a bisericii catolice (totalitatea credincioșilor uniți prin crezul apostolic și sfintele taine sub autoritatea papei și a episcopilor aflați în comuniune cu el),  dar si de interzicerea oficiala a rasismului si a homofobiei.Dar  înainte de toate, începutul deceniul 7 este marcat profund, de politica „decolonizarii” teritoriilor franceze din Africa de Nord (Magreb) si Africa Centrala (Subsahariana), careia noul presedinte Charles de Gaulle (ales pe 21 decembrie 1958 si intrat în functie pe 9 ianuarie 1959), favorabil, va generera, la nivel national, o serie de conflicte (mai mult sau mai putin antagoniste, de mai mare sau mai mica anvergura), atât între partidele politice franceze (parlamentare sau nu) cât si în cadrul societatii civile. Între cei care sustin politica decolonizarii presedintelui si cei care sunt împotriva acesteia, în special, datorita pierderii influentei (uriase) franceze pe continentul african. Istoria însa nu iarta si are propriul sau curs (mai mult sau mai putin natural), benefica unora si defavorabila altora.Instalat în fruntea Statului Francez dupa o absenta de 13 ani, Generalul Charles  de Gaulle (decedat în urma unei rupturi de anevrism pe 9 noiembrie 1970) este considerat unul dintre cei mai mari eroi ai Frantei din istoria tuturor timpurilor (cel mai mare, dupa majoritatea istoricilor), ca fondator al celei de-a 5-a Republici Francze în 1958 (adica, al Frantei moderne) dar si ca autoritate suprema a Frantei libere în timpul ocupatiei germane si în primii ani postbelici (timp de 7 ani–atunci, echivalentul unui mandat prezidenmtial francez): Seful Frantei Libere (18 iunie 1940–1 august 1943), Presedintele Comitetului National Francez (24 septembrie 1941–3 iunie 1943), Presedintele Comitetului Francez de Eliberare Nationala (1 iunie 1943–3 iunie 1944), Seful Statului si al Guvernului Provizoriu Provizoriu al Republicii Franceze (3 iunie 1944–27 octombrie 1946), dupa ce ultimul presedinte al celei de a IV –Republici, René Coty (1882–1962, în functie, între 1954 –1959), considerând-l  „cel mai ilustru dintre francezi”, îl numeste Ministru al Apararii si presedinte al Consiliul de Ministri – Prim–ministru al Guvernului (1958–1959), iar ulterior (în 1962), demisioneaza în favoarea acestuia din functia suprema a statului.

Protejat: „Nu trăiește decât cel care luptă” (Roland Agret – Simbolul...

Rloand Agret (n. în 1942 la Clermont Ferrand, Departamentul Puy de Dôme-Regiunea administrativă Auvergne-Rhône Alpes), victimă a unei grave erori judiciare, reabilitat  în fața societății civile și fondatorul organizației „Action Justice", care de-a lungul mai multor decenii a militat și luptat pentru reablitarea victimelor erorilor judiciare, s-a stins din viață pe 18 septembrie 2016 la Vernoux en Vivarais (Departamentul Ardèche, regiunea administrativă Auvergne-Rhônes Alpes), ca urmare a unei embolii pulmonare. I-am fost alături timp de două decenii în bătălia (noastră, comună) pentru revizuirea procesului lui Dany Leprince și reabilitarea acestuia, ce din păcate, înca nu am câstigat-o, dar timpul rămâne tânăr! Investigatiile noastre ulterioare în acest dosar de exceptie au scos la iveala faptul ca, patronul garajului, André Borel si ajutorul acestuia, Jean Moreno, ale caror cadavre sunt descoperite pe 10 noiembrie 1970  într-o gariga (un tip de ecoregiune compusa din formatiuni vegetale gen stejari, tufisuri de arbusti si ierburi, caracteristic solurilor calcaroase din bazinul mediteranian), ar fi fost membri ai organizatiei SAC (Serviciul de Actiune Civica), creat de catre fidelii fondatorului si primul presedinte al celei  de-a V-a Republici Franceze, Generalului Charles de Gaulle (considerat „cel mai ilustru dintre francezi" de catre predecesorul sau, René Coty–ultimul presedinte al celei de-a IV-a Republici, care si demisioneaza în favoarea lui), pentru  sprijinul acestuia în lupta contra comunismului, dupa câstigarea alegerilor prezidentiale si numirea sa în functia suprema a statului în 1959 (pâna în 1969, când demisioneaza, ca de altfel si predecesorul sau), în timp ce, atât Antoine Santelli, cât si Antoine Ritter, ar fi fost fideli simpatizanti ai acesteia. Ca urmare, cu certitudine, André Borel (dar foarte probabil si ajutorul sau Jean Moreno, ca de altfel si Jacques Massié – responsabilul local al SAC la Marsilia), a fost o victima (politica) a organizatiei SAC careia apartinea, iar moartea acestuia nu avea absolut nimic de-a face cu Roland Agret. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului consacrat acestuia din urma - Jacques Massié: Drama de la Douronne, crima politica sau razbunare crapuloasa?! În cautarea adevarului istoric !). Desemnat pe 21 aprilie 2008 membru de onoare al Organizației RSF (Reporters Sans Frontières, fondată de către Robert Ménard în 1985), pe 9 noiembrie 2010, într-o dezbatere publică pe tema injustiției în cadrul emisiunii: „Prise directe", pe canalul național public de televiziune France 2 (difuzată la 20h35), Roland Agret, un veritabil simbol al erorilor judiciare în Franța (dar foarte probabil, de pretutindeni!) a descris cu lux de amănunte toate tipurile de proteste, unele dintre ele inimaginabile (care i-au pus viața în pericol), la care a recurs în timpul detenției sale lungi (peste 6 ani), pentru revizuirea procesului său, într-un dosar penal criminal în care a fost arestat în 1970 și condamnat în 1973 la 15 ani de recluziune criminală cu capul de acuzare: „complicitate (instigare) la asasinat"! Deosebita sa competență de „private investigator” am avut ocazia să o descopăr mult mai târziu, în celebrul dosar criminal Dany Leprince[1] (în care am fost și eu implicat prin intermediul propriilor mele studii și anchete), având ca scop revizuirea procesului acestuia, respectiv, achitarea și reabilitarea lui socială. (A se vedea pentru detalii articolul autorului: Thomas CSINTA: Dosarul „Criminal" Dany Leprince). Distins cu Premiul Monte Cristo în 2007, Roland Agret este autorul unui număr important de publicații singur sau în colaborare, printre care menționăm: Nicolas Kalamouka și Roland Agret, Justice soit fête-1981; Coupable d'innocence, Ramsay-1984; Le Shbeb, Fleuve noir-1986; La Justice à deux doigts près, Carrière-1986; Pendaresse, Fleuve noir-1987; Et și vous saviez, Plon-1991; La Justice à mărée basse, Austral-1997; La Vouyoucratie, Philipacchi-1997; Mon combat est le vôtre, Grasset-1997; L'Amour enchristé, Blanche-1998; La Justice me fait peur, JM Laffont-2004; Mon corps en otage, Hugo-2007; Roland Agret și Philippe Bilger, Et și on jugeait les juges ?, Mordicus-2009. În 2005, a susținut prelegeri la Universitatea Paris V (Descartes) la secția de Victimologie și din 2008, a colaborat, după creația Săptămânalului Siné Hebdo, cu serie de publicații în rubrica judiciară al acestuia, pentru că în perioada 2011-2012 să prezinte emisiunea Quand la justice s'égare pe Planète Justice și să intervină deasemenea cu cronici pe Boulevard Voltaire, inițiat de către Dominique Jamet și Robert Ménard. În sfârșit, pe 10 octombrie 2013 a fost audiționat la Adunarea Națională de către Georges Fenech și Alain Tourret, Deputați-raportori ai Comisiei de Legi, în legaătură cu reforma revizuirii proceselor penale. (A se vedea și ciclul de articole al autorului „Dany Leprince, victimă a unei grave erori judiciare vicioase”)