Etichetă: Thomas Csinta

Ageless Summit este cel mai important eveniment de sănătate dedicat exclusiv femeilor de peste 40 de ani care vor să arate și să se simtă...

Nici acest deceniu – în care au fost luate, totusi, masuri importante de securitate contra „jafurilor secolului” fata de cel trecut–nu a fost lipsit de jafuri remarcabile, spectaculoase, comise în „siguranta”, care au marcat istoria marilor jafuri contemporane. Acestea au necesitat curaj, profesionalism, ingeniozitate, organizare si planuri minutios concepute din partea raufacatorilor (hotilor), motiv pentru care cei din urma, nu în rare cazuri, au beneficiat atât de admiratia anchetatorilor cât si chiar de cea a victimelor lor! Un „jaf al secolului” de tablouri comparabil cu cel de la Colecția Emil G. Bührle din Zurich (în care prejudiciul material a fost estimat la cca 115M€) pe 10 februarie 2008, va avea loc la Muzeul metropolitan de Arta Moderna de la Paris, pe 20 mai 2010, în care prejudiciul va fi estimat la peste 100M€.Ca si în cazurile jafurilor de bijuterii, daca cel de la  Colecția Emil G. Bührle are loc cu „arma de foc violenta si ura”, cel de la Muzeul de Arta Moderna respecta „Regula lui Spaggiari”: „fara arma de foc, fara violenta si fara ura”. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: „Jaful secolului” (Partea V). Incursiune în domeniul curentelor artistice. Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu „arma de foc, violenta si ura” . Jafurile armate de la Colecția Bührle din Zürich si de la Harry Winston de la Paris].În sfârsit, jafurile secolului „fara arma de foc, fara violenta si fara ura” comise între 16–18 iulie 1976 de catre legendarul ganster Albert Spaggiari (si echipa sa), la o filiala a bancii Société Générale de la Nisa, cu un prejudiciu estimat la cca 31M€PPA, respectiv, cel comis între 15–18 martie  2014, la o filiala a bancii Crédit Agricole din Bessières (Toulouse Métropole) de catre Pascal Teso (si echipa sa), cu un prejudiciu material în valoare de cca 2,5M€, în care hotii s-au „servit” de un tunel pentru a  ajunge la o „poteca” catre Paradis, nu sunt singurele de acest gen în istoria marlor jafuri bancare europene. [A se vedea pentru detalii articolul autorului:„Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari la Bessières. De la „canalizari” la „drumul” Paradisului!].Un jaf asemanator cu cele mentionate mai sus (si intermediar între acestea , atât ca eveniment spatio–temporal cât si ca prejudiciu material) are loc în capitala Germaniei, între 12–14 ianuarie 2013,  la Berliner Volksbank  (Berlin-Steglitz), unde hotii patrund tot printr-un tunel (de o lungime de cca 45m) si reusesc sa fure cca 10M€ din continutul casetelor de valori ale acesteia,  fara niciun fel „probleme”, fara ca jaful sa fie „sesizat” de catre vecini, conform regulii „de aur” a lui Spaggiari.  Este cel mai mare jaf de acest tip din istoria jafurilor bancare comise în Germania. La începutul acestui deceniu, în noaptea de 19–20  mai 2010, 5 tablouri deosebit de valoroase apartinând unor pictrori prestigiosi sunt furate din Muzeul metropolitan de Arta Moderana de la Paris (Musée d'Art Moderne de la Ville de Paris).Este vorba de:  „Le Pigeon aux petits pois”, pictura în ulei realizat în 1911 de catre Pablo Ruiz Picasso (1981–1973, pictor, sculptor, desenator si gravor andalozo–catalan ateu, legenda a cartierului artistic parizian Montmartre–„cea  mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada renașterii”), reprezntant al cubismului, postimpresionismului si al suprarealismului (1924–1966/curent artistic și literar de avangardă care proclamă o libertate totală de expresie) întemeiat de catre André Breton (1896–1966) și dezvoltat mai ales în prima jumatate a se colului trecut.La „Pastorale”, realizat în 1906 de catre Henri Matisse (1869–1954, pictor, desenator, sculptor si gravor francez), prieten cu Pablo Ruiz Picasso respectiv, cu André Derain (1880–1954, pictor francez), fondator al fauvismului (1900–1910/curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă) si în sfârsit, cu Achille–Émile Othon Friesz (1879–1949, pictor si gravor francez), influentat la început de catre impresionisti, iar ulterior de catre  Vincent Van Gogh (1853–1890, pictor si desenator olandez–unul  dintre cei mai mari din cea de-a jumatate a secolului XIX, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional, autor a peste 2.000 de opere de artă–cca 900 de picturi, respectiv, 1.100 de desene și schițe pline de de naturalism/miscare artistica în Occident în perioada 1880–1890, inspirate din majoritatea miscarilor artistice: impresionism, postimpresionism, pointilism, fauvism, expresionism si simbolism) si Paul Gauguin (1848–1903, unul dintre cei mai reputati pictori francezi ai secolului XIX, seful Scolii bretone de la Pont-Aven/1850–1890–„La cité des peintres” din bazinul Quimper, frecventat de o serie de alti pictori cunoscuti: Émile Bernard, Paul-Émile Colin, Paul Sérusier, Charles Filiger, Maxime Maufra, Henry Moret, Ernest de Chamaillard). „L'Olivier près de l'Estaque”, realizat în 1906 de catre Georges Braque (1882–1963, pictor, sculptor si gravor francez), influentat de catre Henri Matisse. „La Femme à l'éventail” (tablou reprezentând un prortret de-al lui Lunia Czechowska în rochia galbena cu un evantail în mâna) realizat în 1919 de catre Amedeo Modigliani (1894–1920, sculptor si pictor italian, stabilit în Franța, adept al figurativismului: picturi  și sculpturi derivate din surse de obiecte reale, ca  reprezentant al „Școlii Pariziene"/„École de Paris", evidențiat în scurta sa viață printr-o creație plină de eleganță și rafinament, în căutarea frumuseții perfecte, ușor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului depășind granițele manierismului, având ca temaz preferată pentru tablourile sale omul: nudurile de femei, portretele prietenilor și ale unor necunoscuți).În sfârsit, „Nature morte aux chandeliers”, realizat în 1922 de catre Jules Fernand Henri Léger (1881–1955, pictor, sculptor, grafician, desenator, ilustrator și artist decorator francez, regizor de film, scenarist si creator de costume, unul dintre  primii pictori care au expus public lucrări de orientare cubistă, fara ca acesta sa fie considerat, propriu-zis, ca reprezentant al acestei mișcări, inspirat la începutul carierei sale de impresionismul lui  Paul Cézanne/1839–1906, pictor francez,  fost membru al miscarii impresioniste si considerat ca precursor al postimpresionismului/1885-1905–un ansamblu de stiluri și curente artistice, care s-au dezvoltat în Franța între anii 1880–1910, după perioada de apogeu a impresionismului si cubismului/1907–1914–mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului XX) initiata de catre pictorul francez Georges Braque și cel spaniol Pablo Picasso/Pablo Ruiz y Picasso, respectiv, Vincent Willem van Gogh, adept al naturalismului (1880–1900/miscare artistica în Occident marcata de dezvoltarea fotografiei, a medicinii, a stiintelor exacte, a istoriei sociale–care va simboliza în picturile sale scene taranesti si muncitoresti de maniera reala).Conform declaratiei directorului muzeului, Fabrice Hergott (n.1961, conservator al patrimoniului si istoric al artei moderne, numit în functie pe 13 iulie 2006, catre  Bertrand Delanoë/n. 1950, fost primar PS al Parisului între 25 martie 2001 – 5 aprilie 2014), „o fereastra ar fi fost sparta si mai multe lacate ar fi fost taiate”.Furtul are loc în ciuda faptului ca Palatul Tokyo ar fi fost supraveghet de 30 de camere video si 3 agenti de paza, în timpul noptii. Acesta este anuntat în dimineata zielei de 20 mai, în jurul orei 08h30, de catre Marie¬Sophie Carron de la Carrière (conservator sef al muzeului), cu putin timp dupa ce aceasta ajunge la birou (aflat în interiorul Muzeului de Arta Moderna), în partea de est a Palatului Tokyo. Conform declaratiilor acestuia din urma, o „disfunctiune partiala a sistemului de alarma (volumetrica – de antiintruziune) ar fii fost identificata într-o parte a salilor muzeului de catre serviciul de paza (...) pe 30 martie, care în cursul aceleasi zile ar fi si alertat societatea partenera de prestari de servicii. Acesta ar fi intervenit în timp util – în primele 24h00 de la semnalarea incidentului – dar comandarea piesei defecte de la furnizor ar fi fost de durata”. În afara de expozitiile marilor artisti ai lumii moderne, iata si lista expozitiilor colective (a acestui muzeu), specifice unei mari varietati (diversitati) de culturi a lumii contemporane: Avant-Garde russe; Peinture Anglaise d'Aujourd'hui de Bridget Riley à David Hockney (7 februarie-11 martie 1973); Peintres Boliviens Contemporains (14 februarie-4 martie 1973); Projection et Dynamisme, six peintres argentins (martie - mai 1973); Les Cubistes (26 septembrie-10 noiembrie 1973); Canada trajectoires (1974); Art Vidéo/Confrontation (1974); L'art de l'affiche en Pologne (1974); Les Fondateurs de l’art slovaque moderne (4 octombrie-3 noiembrie 1974); Dix artistes australiens contemporains (13 noiembrie 1974-5 ianuarie  1975); Art portugais contemporain (octombrie-noiembrie 1976); Art irakien contemporain (noiembrie 1976); Aspects historiques du constructivisme et de l’art concret - La Collection Mc Crory (3 iunie-28 august 1977); Cuba peintres d’aujourd’hui (18 noiembrie 1977-15 ianuarie 1978); Tendances actuelles de la photographie en France (1978); Electra (1983); Dispositif-sculpture: Jürgen Drescher, Harald Klingelhöller, Reinhard Mucha, Thomas Schütte (19 decembrie 1985-16 februarie 1986); Les Nouveaux Réalistes (1986); L'Hiver de l'amour (1994); Passions privées, collections particulières d'Art moderne et contemporain en France (19 decembrie 1995-24 martie 1996); Life/Live, la scène artistique au Royaume-Uni en 1996 (1996-1997); Instants donnés (1997); Delta (1997); Nuit blanche, scènes nordiques: les années 1990 (7 februarie-10 mai 1998); Dominique Gonzalez-Foerster, Pierre Huyghe, Philippe Parreno (30 octombrie 1998 - 10 ianuarie 1999); Zones Activités Collectives 99 (1999); L'autre sommeil (17 noiembrie 1999-23 ianuarie 2000); Voilà, le monde dans la tête (7 iunie-29 octombrie 2000); Paris pour escale (7 decembrie 2000 - 18 februarie 2001); Da Adversidade Vivemos - Artistes d'Amérique latine - Carte blanche à Carlos Bas (1 iunie-30 septembrie 2001); Traversées (4 octombrie 2001-20 ianuarie 2002); Urgent Painting (17 ianuarie-3 martie 2002); Déplacements (2 iulie-28 septembrie 2003); Ailleurs Ici (17 ianuarie-29 februarie 2004); Off the record/Sound (25 iunie–3 octombrie 2004); Art, télévision et vidéo (23 octombrie 2004–2 ianuarie 2005); I Still Believe in Miracles (7 aprilie-19 iunie 2005);  ARC Lab 2005 – In Search of Miraculous (7 aprilie-7 mai 2005 si 12 mai-12 iunie 2005); I’ve heard about...© (A flat, fat, growing urban experiment): François Roche, Stéphanie Lavaux, Jean Navarro si Benoît Durandin (7 iulie-9 octombrie 2005); Playback (20 octombrie 2007-6 ianuarie 2008); La Photographie à Düsseldorf (3 octombrie 2008-4 ianuarie 2009); Dans l'œil du critique - Bernard Lamarche-Vadel et les artistes (29 mai 2009-6 septembrie 2009); L'Art en guerre (12 octombrie 2012-17 februarie 2013); Génération design (11 septembrie 2012-30 septembrie 2012); La collection Michael Werner (5 octombrie 2012 - 3 martie  2014); Decorum: tapis et tapisseries d'artistes (11 octombrie 2013 - 9 februarie 2014).În sfârsit, pe 11 octombrie 2011, Primaria Parisului a anuntat arestarea pe 14 mai a 2 suspecti în dosarul jafului din Palatul Tokyo si inculparea lor de catre Judecatorul de instructie Benoist Hurel. Este vorba de Vjéran Tomic (francez de origine croata, din fosta Iugoslavie) si Jean-Michel Corvez (anticar parizian din cartierul Gare de Lyon). Franco–croatul (supranumit de catre anchetratorii de la BRB – Brigada de Reprimare a Banditismului a PJ-Politiei Judiciare[1]  din cadrul Prefecturii de Politie Paris: „Homme-araignée”/Spider-Man, „Roi de la varappe”/Regele rock al alpinismului, „Arsène Lupin-escaladeur”/”a fictional gentleman thief and master of disguise created in 1905 by Maurice Leblanc”), ar fi intrat în muzeu pe o fereastra care prezenta o defaianta (defect de închidere) si ar fi profitat de faptul ca sistemul de securitate al acestuia era „hors service” (nu functiona), deja, de câteva saptamâni. Comanditarul jafului ar fi fost un „cetatean din EAU” (Emiratele Arabe Unite) al carui nume nu ar fi fost dezvaluit niciodata (de catre cei arestati si inculpati în dosar). Dupa jaf, tablourile ar fi fost comercializate de catre Yonathan Birn (un apropiat anticarului), expert în watchmaking si reparator de ceasuri (gestionar al unui „shop selling clocks and watches”). Acesta din urma ar fi declarat anchetatorilor (cu ocazia audierii lui de catre ofiterii de la BRB) ca dupa arestarea celor 2 complici ai sai, el ar fi aruncat operale de arta într-o pubela de culoare galbena („verde”– ecologica) destinata incinerarii.Acestia din urma,  considerându-l pe Tomic („un vechi client” al grupului de „anticari”–arestat în 1999 si 2000 în jafuri asemanatoare si unul dintre „hotii cei mai surprinzatori si dotati ai generatiei sale”), imediat dupa jaf, îl vor suspecta, îl vor urmarii si îl vor aresta, fara mari dificultati. Stabilit la Montreuil (Métropole du Grand Paris), Tomic, face parte dintr-un grup de raufacatori din fosta Iugoslavie, care începând cu anii 1970 s-a specializat în furturi (jafuri) de obiecte (opere) de arta în regiunea pariziana.În ianuarie 1999 este arestat dupa ce va comite mai multe furturi în regiunea Aix-Marseille-Provence Métropole, având ca ultima victima pe profesorul de la Collège d'Europe, Charles Debbasch (n.1937, jurist si universitar, specialist în Dreptul Public, fost decan al facultatii de Drept a Universitatii Aix–Merseille 3/ 1970–1973 si presedinte al acesteia din urma/1973–1978, respectiv, director al  „Institut de droit des médias”–al carui fondator era).Din locuinta acestuia, Tomic reuseste sa fure în timpul noptii o pictura în ulei apartinând lui Bernard Buffet (1928–1999, cunoscut acuarelist si pictor expresionist, decorator de teatru si ilustrator francez, realizator de opere de arta reprezentând atât oameni, cât si animale sau alte figuri), mai multe pasteluri, având ca autor pe Camille Pissarro (1830–1903, celebru pictor francez al mișcării impresioniste, contribuind la formarea artistică a lui Paul Cézanne, Vincent Van Gogh, Paul Gauguin, Georges Seurat/1859–1891, pictor francez neoimpresionist si postimpresionist, unul dintre creatorii și teoreticienii tehnicii divizioniste în pictură și la apariția picturii moderne din secolul al XX-lea) dar si o pictura semnata de Yves Brayer (1907–1990, pictor, gravor, ilustator si decorator de teatru francez, fidel traditiei artei figurative, fost membru al grupului de artisti  „Ecole de Paris”/Scolii de la Paris). Prejudiciul material a fost estimat la cca 0,5M€.Cu ocazia arestarii acestuia, la domiciliul sau au fost gasite si alte 13 tablouri datate din secolul al XVII-lea, bijuterii dar si ghiduri de arta care îi permiteau evaluarea operelor furate. În aceasta perioada, Tomic comite majoritata furturilor (care îi aduc „celebritatea”) prin escaladare (ceea ce necesita o deosebita conditie fizica si un echipament adecvat), cu precadere, în cartierul de lux parizian din sectorul 16 din zona Avenue Foch, Henri-Martin si Président-Wilson.

Thomas CSINTA Profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe inginerești și social – economice, Director de Studii CUFR ROMÂNIA Probleme propuse studenţilor...

Profesor de Modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și social– economice, Director de Studii CUFR – România,        Franța (Le Parisien) https://www.youtube.com/watch?v=FmeB8BZLfWQ Generalul...

Thomas CSINTA- Franța (Le Parisien) „Je, soussigné, Michel Ferrari, avoue être l'auteur du hold-up de l'UBS qui a eu lieu le 25 mars 1990 en...

Șansa de supraviețuire pentru compatriotul nostru român Ionuț-Alexandru Gologan, condamnat la moarte pe 16 octombrie 2013 de Înalta Curte de Justiție din Malaezia (confirmat și de către Curtea de Apel de la Putrajaya, pe 16 februarie 2015), pentru trafic de stupefiante, fiind interpelat pe 26 iunie 2012, pe Aeroportul Internațional din Kuala Lumpurcu 1,427 kg de metamfetaminăîn bagaje, o infracțiune considerată „deosebit de gravă” pentru care pronunțarea condamnării la pedeapsa capitală este „automată„ și „obligatorie” (ca și în alte situații „deosebit de grave": crime de sânge, trădare de țară, viol cu circumstanțe agravante, etc.). În sfârșit, dacă Ionuț-Alexandru Gologan nu va fi executat (iar ulterior, pedeapsa lui va fi comutată la pedeapsa de închisoare pe viață - ceea ce deschide calea liberării condiționate sub control judiciar), acest lucru, sub nicio formă, nu se va datora intervențiilor oamenilor politici români, dar în exclusivitate, nouă, celor care milităm în cadrul organizațiilor abolitioniste internaționale, deosebit de influențe și reconoscute pe plan mondial, bine structurate și active în lume: ECPM (Ensemble contre la Peine de de Mort - Împreuna contra Pedepsei cu Moartea), ADPAN (Anti-Death Penalty Asia Network-Malaezia), SUHAKAM (Comisia Drepturilor Malaeziei), Bar Council of Malaysia (Badan Peguam Malaysia-Baroul Avocaților din Malezia), MADPET(Malaysians Against Death Penalty & Torture), respectiv, FIDH (Federația Internațională a ligilor Drepturilor Omului, fondată în 1922 - compusă din 10 asociații naționale, printre care și LDH - Liga Națională a Drepturilor Omulmui din Franța sau ILM - Internaționale Liga für Menschenrechte din Germania, Internaționale Liga für Menschenrechte, respectiv, din alte 184 de organizații ale Drepturilor Omului din 112 țări).

Remember https://www.youtube.com/watch?v=GcAwOCM0eSs   https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/thomas-csinta-research-professor-of-mathematical-modeling-and-applied-mathematics-in-social-sciences-and-criminal-investigative-journalist-press-attached-organization-for-the-defense-of-human-right/ https://www.youtube.com/watch?v=8N_MKqtnykI Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiului Thomas Csinta, Chief Editor Parteneriat Jurnalul Bucureştiului Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Notă Adevărul meu, conform materialului original, inedit, nepublicat,...

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist Corespondent de presă - Poliția Capitalei (Franța)   Corespondență...

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist Corespondent de presă - Poliția Capitalei (Franța) Dedic...

https://www.youtube.com/watch?v=xNfph3FuO7E Început de toamnă în România.. În acest week-end am acceptat invitația generoasă a domnului Petre Bumbaru, descendent al familiei boierești Culcer, petrecând o noapte la...

Nu știu dacă „adevărul ne face liberi” (sau ne liberează/Biblia), având în vedere faptul că „în majoritatea cazurilor, nu vrem să-l auzim” (Herbert Sebastian Agar, Premiul Pulitzer/1934). Chiar dacă acesta „nu depinde de numărul celor care cred în el" (Henrik Ibsen), acesta este, cu cetitudine,  „ușor de pierdut și trebuie recucerit mereu” (Albert Camus, Premiul Nobel/1957). Nota autorului. Mahmoud-Philippe El Shennawy, figură emblematică a crimei organizate franceze (a jafurilor armate) din secolul trecut (anii 1980), liberabil, teoretic, în 2032, a fost pus în libertate condiționată sub control judiciar (sub „sechestru electronic” timp de 2 ani, prin intermediul unei brățări electronice),  pe 23 ianuarie 2014, la vârsta de 59 de ani, după 38 de ani de privare de libertate.Soția să Martine (cu care s-a căsătorit în timpul detenției) și copil său Christophe (n.1980, conceput în timpul detenției), au fost alături de acesta în ciuda nenumăratelor obstacole judiciare (nu întotdeauna justificate!) pe care Philippe El Shennawya le-a întâmpinat  în timpul încarcerarii sale lungi de aproape 4 decenii.

Thomas Csinta, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist Corespondență din Franța Pentru a pune în evidență...

Thomas CSINTA Profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe inginerești și social – economice, Director de Studii CUFR ROMANIA „Agrégation" este cel mai prestigios...

General Bartolomeu Constantin Săvoiu, Arhonte al Patriarhiei Ecumenice Co-Președinte al „Alliance Mondiale des Eglises Cannoniques Orthodoxes” (Alianța Mondială a Bisericilor Cononice Ortodoxe), alături de...

„Mai strălucitor decât 1.000 de sori în peste 2.500 de pagini"! Editura SMART Publishing Prefață de General (r) Constantin - Bartolomeu SĂVOIU Coperta de Colonel (r) Florin-Gheorghe...

Oul ocupă un loc de neegalat în ​​istoria religioasă și în cea culinară. Simbolul oului decorat a devenit sinonim cu Paștele, iar gastronomia datorează...

    https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/thomas-csinta-publicatii-lucrari/ Les Grands Concours Classiques des Ecoles de Commerce au niveau Bac+2 ans (Prépa) Les CPGE (Classes Préparatoires Economiques et Commerciales-prépas HEC) aux...

  Thomas CSINTA, Profesor de Matematici Aplicate în Științe inginerești și social – economice, Director de Studii CUFR ROMÂNIA Cofondator IRSCA Gifted Education Vicepreşedintele Consorțiului EDUGATE   Franța (Le Parisien) Principii...

  Thomas CSINTA Profesor de Matematici Aplicate în Stiinte ingineresti si social – economice, Director de Studii CUFR ROMANIA, Redactor – Corespondent (Franta) REMEMBER Performanta în educatie este data de...

Thomas CSINTA  Profesor de matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de Studii CUFR România (Conseil Universitaire, Formation, Recherche aupres des Grandes Ecoles Francaises), Cofondator IRSCA Gifted...

  Thomas CSINTA Profesor de matematici aplicate în stiinte ingineresti si social – economice, Director de Studii CUFR ROMANIA Cofondator IRSCA Gifted Education Vicepreşedinte  Consortiului EDUGATE Franța (Le Parisien) Remember Educația...

Pe baza acestui tip de Concurs de Grandes Ecoles, celebrul concurs Centrale - Supelec, a fost admisă în 1992 - 1993, la École Centrale de Paris, printre alții,  și Clotilde Armand (n.1973, politiciană, manager și activistă civică română de origine franceză), de profesie inginer (care a lucrat până în 2019 în managementul unor mari companii prestigioase private, cum sunt: KPMG România, Airbus,Distrigaz Sud, Engie, Egis România, la Boston, Hamburg, Toulouse, Paris și București), membru fondator al partidului USB (Uniunea Salvați Bucureștiul), actalul primar al Sectorului 1 al Bucureștiului.

Thomas CSINTA Profesor de matematici aplicate în stiinţe Bibliografie Cărţi în vânzare la Libraria Mihai Eminescu Le grand concours Geipi-Polytech 2018 Epreuves du Concours GEIPI - Polytech MATHS...

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și social– economice, Director de Studii CUFR – ROMANIA De la ura la viață NOTA Nota autorului Înaintea...

https://www.youtube.com/watch?v=zIR53fw81HE Thomas CSINTA, Profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de Programe MASS (Matematici Aplicate in Stiinte Sociale), Consultant...

Thomas CSINTA  Scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Franța (Le Parisien) Bibilografie https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/carte-de-investigatii-jurnalistice-din-actualitatea-internationala-thomas-csinta/

(Articolele 149 -150 şi R. 26 – R. 40- 22 din codul de procedură penală). Regimul de indemnizare a detenţiei provizorii, apărut în baza legii nr. 70 – 643 din 17 iulie 1970, a fost modificat semnificativ prin legile nr. 2000 – 516 din 15 iunie şi nr. 2000-1354 din 30 decembrie 2000. Înaintea de reformă, o comisie de indemnizare, compusă din  magistraţi de la Curtea de Casaţie, avea dreptul de a acorda o despăgubire. Mai mult decât atât, până ce această cerinţă a fost suprimată de legea nr. 96 -1235 din 30 decembrie 1996, trebuia demonstrat faptul că prejudiciul suportat era evident anormal şi de o gravitate particulară. După noile dispoziţii ale articolului 149 din codul de procedură penală, fără a aduce atingere articolului L. 781-1, de acum înainte codificat prin articolele L.141 -1 şi L141 -2 din codul de organizare judiciară, persoana care a făcut  obiectul unei detenţii provizorii în cursul unei proceduri terminate cu privire la persoana sa, printr-o hotărâre de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, rămasă definitivă, sub rezerva că această hotărâre a fost  pronunţată după data de 16 iunie 2000, data intrării în vigoare a legii din 15 iunie 2000 (CNRD, 23 octombrie 2006, nr. 6C-RD.023). Din acest moment, primul preşedinte al curţii de apel de pe raza teritorială unde a fost pronunţată sentinţa sau hotărârea din care rezultă nevinovăţia deţinutului, este cel care, la sfârşitul unei proceduri publice şi contradictorii, decide prin hotărârea motivată, susceptibilă de recurs în faţa comisiei naţionale de reparare a detenţiilor, de pe lângă Curtea de Casaţie (CNRD).Totuşi nu se datorează nicio reparare:atunci când neurmărirea, scoaterea de sub urmărire sau achitarea are ca unic fundament recunoaşterea iresponsabilităţii solicitantului, în temeiul articolului 122-1 din codul penal, sau vreo amnistie posterioară punerii în aplicare a detenţiei provizorii sau mai mult, prescrierea acţiunii publice, dacă aceasta a intervenit după eliberarea persoanei;atunci când persoana a făcut obiectul unei detenţii provizorii pentru că s-a acuzat în mod liber şi voluntar sau s-a lăsat acuzată pe nedrept pentru a-l scăpa de urmărire pe autorul faptelor;atunci când persoana era deţinută în acelaşi timp din altă cauză. Procedura în faţa primului preşedinte– Formularea cererii (articolul R. 26 din codul de procedură penală).Primul preşedinte al Curţii de Apel de pe a cărei rază teritorială a fost pronunţată hotărârea de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, primeşte o cerere semnată de solicitant, de avocatul acestuia şi predată cu confirmare de primire, sau adresată prin scrisoare recomandată, cu cerere de confirmare de primire, grefei curţii de apel. Cererea conţine expunerea faptelor, valoarea reparării cerute şi toate precizările utile, mai ales în privinţa:Datei şi naturii hotărârii prin care s-a ordonat detenţia provizorie, cât şi a penitenciarului în care această detenţie a avut loc;Instanţei care a pronunţat hotărârea de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, cât şi a datei acestei hotărâri; Adresei la care trebuie făcute înştiinţările solicitantului. Cererea este însoţită de toate actele doveditoare, mai ales de copia deciziei de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare. Contestarea formulărilor prescrise de articolul R.26 din codul de procedură penală nu implică inadmisibilitatea cererii din moment ce aceste dispoziţii se limitează la a enumera  o listă non exhaustivă de informaţii şi de documente utile instrumentării ulterioare a dosarului (CNRD, 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.027)– Termenul de depunere a cererii (articolul 149-2 din codul de procedură penală)Solicitantul trebuie să anunţe primul preşedinte în termen de şase luni de la decizia de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare devenită definitivă. Este vorba despre un termen  prestabilit de ordin public, iar primul preşedinte este obligat să verifice, la nevoie din oficiu, dacă cererea nu este făcută prea târziu (CNRD, 28 iunie 2002, nr. 2C-RD.002). Dar acest  termen nu se scurge decât dacă, în timpul notificării deciziei de neurmărire, scoatere de sub urmărire sau de achitare, persoana a fost anunţată cu privire la dreptul său de a cere o reparare, cât şi la dispoziţiile  articolelor 149-1 – 149 -3 (primul alineat) din codul de procedură penală, care precizează mai ales faptul că cererea de plată a indemnizării, trebuie predată grefei în termen de şase luni de la data la care această decizie a devenit definitivă.În lipsa menţionării acestei informaţii, termenul de şase luni nu poate începe să se scurgă, iar cererea depusă după acest termen trebuie să fie declarată ca fiind admisibilă (CNRD, 11 octombrie 2004, nr. 4C-RD.005, bul. nr. 4). Prin aplicarea dispoziţiilor combinate ale articolelor 149-4 şi R. 26 din codul de procedură penală, şi 668 din codul de procedură civilă, admisibilitatea cererii adresate grefei curţii de apel prin intermediul unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, trebuie stabilită luându-se în considerare data expediţiei scrisorii menţionate mai sus (CNRD, 20 septembrie 2010, nr. 9C-RD.073, în curs de publicare).– Instrumentarea cererii (articolele R.28 – R.36 din codul de procedură penală)De îndată ce s-a primit cererea, grefa curţii de apel cere grefei instanţei care a pronunţat sentinţa de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, să trimită dosarul procedurii penale sau copia dosarului, dacă această procedură este încă în curs în privinţa altor persoane decât  solicitantul.În termen de cincisprezece zile de la data primirii acestui dosar, grefa transmite o copie a cererii procurorului general de pe lângă curtea de apel, şi prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, agentului judiciar al Trezoreriei.Solicitantului i se poate elibera gratuit copia actelor de procedură penală. Doar avocatul acestuia poate avea acces la dosar la grefa curţii de apel. Agentul judiciar al Trezoreriei poate avea acces la dosarul de procedură penală la grefa curţii de apel. Copia acestor documente i se eliberează gratuit, la cerere. Agentul judiciar al Trezoreriei depune concluziile la grefa curţii de apel în termen de două luni de la data primirii scrisorii recomandate amintite mai sus.Prin intermediul unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, grefa transmite către solicitant concluziile agentului judiciar al Trezoreriei, în termen de cincisprezece zile de la data depunerii lor..După depunerea concluziilor de către Agentul judiciar al Trezoreriei sau la expirarea termenului menţionat mai sus, grefa transmite dosarul procurorului general.Procurorul general depune concluziile sale în termen de două luni.Prin intermediul unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, grefa transmite către solicitant concluziile procurorului general, în termen de cincisprezece zile de la depunerea lor. În acelaşi termen, grefa transmite,  aceste concluzii către agentul judiciar al Trezoreriei.În termen de o lună de la data acestei înştiinţări, solicitantul predă contra unei recipise, sau adresează prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, observaţiile sale către grefa curţii de apel,, care apoi sunt comunicate agentului judiciar al Trezoreriei şi procurorului general în termen de cincisprezece zile. Concluziile formulate ulterior de către părţi sunt comunicate între ele la cererea autorului lor.Aceste termene sunt destinate să permită solicitantului, respectând principiul contradicţiei, să fie despăgubit cât mai repede posibil, şi de aceea trebuie luate toate măsurile pentru ca acestea să fie respectate.Pentru a accelera procedura şi a permite  primului preşedinte să dispună de toate elementele de apreciere necesare, articolul R.34 din codul de procedură penală îi permite să treacă sau să facă să se treacă la toate măsurile de instrumentare utile, fără a le exclude pe cele ce permit completarea dosarului solicitantului (CNRD 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.027). Astfel, acesta poate invita solicitantul, în termenul pe care el îl fixează, să furnizeze orice element probator destinat să stabilească prejudiciul pe care îl invocă. Documentele furnizate trebuie transmise părţilor.De asemenea, acesta poate adresa întrebări penitenciarului în care a fost încarcerat solicitantul, pentru a obţine precizări cu privire la condiţiile în care a avut loc detenţia, în special în cazul invocării unor circumstanţe particulare, precum agresiuni (cf. de exemplu 12 octombrie 2009, nr. 9C-RD.023; 20 noiembrie 2006, nr. 6C-RD.028). Primul preşedinte fixează data audienţei după avizul procurorului general. Această dată este comunicată de grefa curţii de apel, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, solicitantului şi agentului judiciar al Trezoreriei, cu cel puţin cu o lună înaintea şedinţei.Solicitantul este anunţat, cu ocazia acestei notificări, că poate să se opună până la deschiderea dezbaterilor ce au loc în şedinţă publică.Atunci când solicitantul nu a fost supus unei detenţii provizorii în cursul unei proceduri terminate cu o hotărâre de neurmărire, de scoatere de sub urmărire sau de achitare, devenită definitivă, sau a formulat cererea după expirarea termenului de şase luni prevăzut la articolul 149-2 din codul de procedură penală, primul preşedinte al curţii de apel poate decide, după ce a anunţat solicitantul, agentul judiciar al Trezoreriei şi procurorul general, că nu este necesară o instrumentare mai amplă şi nici îndeplinirea actelor prevăzute la articolele R. 31  - R.34 din acelaşi cod. Aşadar se pun în aplicare prevederile articolului R.35.(N.B.: Atunci când o parte este asistată de un avocat, comunicările prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sunt făcute doar avocatului, iar copia este trimisă părţii, prin scrisoare simplă. Atunci când o parte este reprezentată de un avocat, aceste comunicări sunt făcute doar avocatului).– Dezbaterile (articolele 149-2 şi R.37 din codul de procedură penală)Dezbaterile au loc în timpul şedinţei publice, doar dacă nu există vreo opunere din partea solicitantului.La cererea sa, acesta este audiat personal sau prin intermediul avocatului său.Solicitantul şi agentul judiciar al Trezoreriei pot fi asistaţi sau reprezentaţi de un avocat.În ziua şedinţei, solicitantul sau avocatul său, iar apoi agentul judiciar al Trezoreriei sau avocatul acestuia, sunt audiaţi în privinţa observaţiilor lor.Procurorul general formulează concluziile.În acest stadiu, părţile îşi pot adresa răspunsurile, solicitantul sau avocatul acestuia având ultimul cuvântul.Prezenţa solicitantului în cadrul şedinţei nefiind obligatorie, ci lăsată la simpla apreciere a sa, conform articolului 149-2 din codul de procedură penală, hotărârea cu privire la cerere poate fi pronunțată în pofida absenţei sale sau cea a reprezentantului său (CNRD, 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.017, bul. nr. 7).– Hotărârea (articolele R. 38, R. 40 şi R. 40-2 din codul de procedură penală)Primul preşedinte al curţii de apel statuează printr-o hotărâre motivată asupra diferitelor puncte principale invocate ale prejudiciului, distingând despăgubirea acordată ca prejudiciu material de cea acordată cu titlu de prejudiciu moral.Hotărârea primului preşedinte al curţii de apel este pronunţată în cadrul şedinţei publice.Ea este notificată părţilor după modalităţile indicate în cele ce urmează.Hotărârea primului preşedinte al curţii de apel ce acordă o despăgubire este însoţită de drept deplin de executarea provizorie.Astfel, executarea sa nu trebuie acceptată în mod obligatoriu şi nu privează agentul judiciar al Trezoreriei de dreptul de a formula recurs (CNRD, 14 iunie 2010, nr. 9C- RD.065, bul. 6). Dacă cererea este respinsă, solicitantul trebuie să suporte cheltuielile de judecată, cu excepția cazului în care primul preşedinte al curţii de apel îl absolvă parţial sau total de acestea.Hotărârea primului preşedinte conţine obligaţia de a plăti cheltuielile de judecată.– Notificare (articolul R.38 din codul de procedură penală)Hotărârea primului preşedinte este adusă la cunoştinţa solicitantului şi a agentului judiciar al Trezoreriei fie prin trimiterea unei copii contra unei recipise, fie prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.Conform principiului general stipulat de articolul 677 din codul de procedură civilă, hotărârile trebuie aduse la cunoştinţa părţilor, fiind amintit faptul că în termenii articolului 149-4 din codul de procedură penală, primul preşedinte şi comisia naţională iau decizii în calitate de instanţe civile (CNRD, 2 mai 2006, nr. 5C-RD.070, bul. 7; CNRD, 17 noiembrie 2008, nr. 8C- RD.019, bul .nr.7).În lipsa confirmării de primire, singurul în măsură să ateste trimiterea efectivă a scrisorii destinatarului său, este secretarul instanţei care, în temeiul articolului 670-1 din acelaşi cod, trebuie să invite partea interesată, printr-o notificare. În acest caz, doar notificarea face să se scurgă termenul de recurs. În lipsa acesteia, termenul menţionat nu începe să se scurgă (CNRD, 14 noiembrie 2003, nr. 3C-RD.029).Înştiinţarea solicitantului printr-o scrisoare care se limitează să vizeze articolul R.40- 4 din codul de procedură penală şi să indice durata termenului de recurs, fără a preciza modalităţile, nu este făcută conform prevederilor articolului 680 din codul de procedură civilă şi nu face să se scurgă termenul legal (CNRD, 26 ianuarie 2007, nr. 6C-RD.064, bul. 1).O copie a hotărârii este trimisă procurorului general si o copie a hotărârii este trimisă Ministerului de Justiţie, comisiei de monitorizare a detenţiei provizorii.

Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”.  Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor. Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky. „Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. În sfârsit, revenind acum la Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în Franta–La Carlingue–în timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky.„Sinucis” pe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. Carbone si Spirito, împreuna cu Antoine Guérini, ar fi fost implicati si în proiectul de asasinare la Marsilia, al lui JFK (John Fitzgerald Kennedy/20 ianuarie 1961–22 noiembrie 1963, cel de-al 35-lea Presedinte al SUA), în contul mafiei americane, prin recrutarea asasinului Christian David („Le Beau Serge”/n.1930), membru al miscarii gaulle-iste SAC [Serviciul de Actiune Civica – un fel de Politie Paralela, în activitate legala între 1960-1981, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)] la comanda lui Carlos Marcello (Calogero Minacori/1910-1963, criminal si traficant de droguri italo–american din Louisiana, originar din Sicilia, imigrat cu parintii în SUA dupa putin timp de la nasterea sa la New Orleans), Santo Trafficante Jr. (1914-1987, mafiot american, membru al familiei de mafioti italo – americani de la Tampa  implicat în „Pizza Connexion”/1974-1985, din Florida care succede retelei „French Connexion”), Salvatore Giancana (Sam Giancana/Momo/Mooney-„Sam the Cigar, Sammy/1907-1975, gangster american, fiul unui imigrant italian de origine siciliana, care si-a facut ucenicia în cadrul Forty-Two Gang, o banda de raufacatori adolescenti la Chicago aflata sub directia lui Joseph Esposito, colaborator al CIA si al Clanului Kennedy, dar si amantul unei metrese al lui JFK) si a lui James Riddle Hoffa (n.1913, sindicalist american cu origini olandeze, condamnat la 15 ani de recluziune criminala în 1967 pentru coruptie si spalare de bani a mafiei italo-americane din Chicago, gratiat în 1971 de catre Presedintele Richard Nixon/1913-1994, în functie între 1969-1974, disparut în 1975 si declarat mort, oficial, pe 30 iulie 1982, membru al International Brotherhood of Teamsters – Sindicatul soferilor de camioane de cursa lunga nordamericani, fondat în 1903, cu cca 1,4 milioane de aderenti în SUA si Canada – condus din 1998 de catre fiul sau James P. Hoffa/n.1941). Amintesc aici si faptul ca în timpul Regimului de la Vichy (1940–1944), Carbone si Spirito vor adera la Gestapoul German în Franta (La Carlingue) pe care îl vor sustine în invazia „Zonei Libere” (noiembrie 1942) de catre armatele germane (ale celui de-al 3-lea Reich/1933-1945 fondat de catre Adolf Hitler/1889–1945) si italienesti (ale lui Benito Mussolini/1883–1945), cunoscuta sub numele de „Operatiunea Anton”, ceea ce la va perimite sa comita si o serie de infractiuni politico–financiare de tip mafiot fara dificultati (extorcare de fonduri, percepere de taxe de protectie, santaj, prostitutie, etc.). Carbone, moare pe 16 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistentei franceze (activa între 22 iunie 1940 pâna la Eliberare în 1945) contra unui tren de calatori care transporta soldati germani aflati în permisie, în timp ce Spirito, cu putin timp înainte de eliberarea Frantei (pe 8 mai 1945) se refugiaza în Spania, iar mai târziu în America Latina, de unde pleaca în SUA si va contribui pâna în anii 1960 la consolidarea celebrei retele de trafic de heroina  „French Connexion” (în „calitate” de unul dintre sefii sai internationali).  Arestat la New York, el va petrece 2 ani într-o închisoare în Atlanta, dupa care este expulzat si extradat în Franta, unde urma sa fie judecat pentru colaborationism (colaborare) cu Regimul de la Vichy, dar acest proces nu se va mai tine. Cel de-al 3-lea posibil asasin, arestat de catre Inspectorul sef Pierre Bonny, pentru a fi  implicat în asasinarea  judecatorului Albert Prince, Gaëtan L’Herbon („Baron de Lussats”/1888–1962), un gangster originar din Monaco (de unde „migreaza”  în Italia, apoi în Franta, la Nisa, iar ulterior la Londra, unde îsi face „ucenecia” ca barman în cafenele si berarii, venind în contact cu diferite personaje, mai mult sau mai putin „remarcabile”, ale infractionalitatii criminale si a crimei organizate corsicane, pentru ca din 1906 sa se stabileasca la Paris, în cartierul Montmartre (frecventat atunci, cu precadere, de catre membri diferitelor retele ale crimei organizate), este si acesta un personaj, cu o biografie, mai mult decât „turbulenta”.Angajadu-se (voluntar) în Primul Razboi Mondial (1914-1918), în 1920 revine la Paris si devine în 1927 proprietarul restaurantului „Grand Capitole" (un local de noapte), iar în 1929 al localului „Grand Duc" (local tot „nocturn”, pentru cei „invertiti”), între timp fiind însarcinat si cu securitatea Printului Charles II al României (Carol II/1893–1953 ), fiu al lui Ferdinand I (1865–1927) si al lui Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha (1875–1938), Rege al României între 1930-1940 si a lui Henry Torrès (1891–1966), deputat al Departamentului Alpes Maritimes (1932–1936) si senator al Departamentului Seine (Paris/1948–1958), din partea Republicanilor sociali (RS) care sustineau în perioada 1956–1958 actiunile Generalului Charles de Gaulle (1890–1970, presedinte al Republicii Franceze între 1959–1969, Presedinte al Consiliul de Ministri si Ministru al Apararii  între 1958 – 1959). În 1928 este însarcinat si cu apararea legitimitatii Principatului Monaco, iar în 1932 si cu campania municipala a acestuia. Dupa asasinarea misterioasa a lui Albert Prince în 1934, în care Bonny banuieste ca ar fi fost implicat, el este inculpat si încarcerat pentru comercializare de timbre fiscale furate (si falsificate), respectiv, pentru accidentarea din culpa a unui functionar municipal (de la salubritate). În 1937 se va stabili la Nisa si va instala o serie de echipamente de Slot machine  (jocuri mecanice–electronice–video)  în  Monaco, unde moare în 1962. Din investigatiile pe care le-am efectuat în dosar, ar reiesi ca Baronul ar fi fost cel care i-ar fi contactat pe Carbone si Spirito pentru a-l lichida pe judecatorul de instructie Prince Albert. Si tot el ar fi fost însarcinat cu supravegherea derularii evenimentelor. Sa revenim acum la montajele financiare frauduloase americane din zilele noastre, care si ele au zguduit profund, din temelii, atât economia cât si democratia acestei tari, dar care au avut un puternic „ecou” economico– financiar, deosebit de distructiv, în întreaga lume, inclusiv, în Europa. Ambele din perioada The Great Recession (2007– 2012), „Afacerea Madoff” (în 2008), iar cealalta „Afacerea Stanford” („Micul Madoff”, în 2009). Prima este legata de numele omului de afaceri american evreu, originar din cartierul Queens al New Yorkului, Bernard Lawrence Madoff  („Bernie”/n.1938), Presedinte–Fondator al societatii de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, deosebit de activa în NASD (National Association of Securities Dealers–Asociatia Nationala Americana a Agentilor de Schimb) care în 1971 creaza NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations), o bursa de valori tehnologice (1990–1991) aflata astazi pe locul secund al pietii de actiuni (financiare) în SUA, respectiv, la NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street, principala platforma de schimburi a Bursei de la New York (cea mai mare bursa de valori din SUA si din lume) care apartinea între 2007–2013 grupului NYSE Euronext, rezultat prin fuziunea dintre Euronext (piata bursiera a Zonei Euro din Amsterdam cu o capitalizare de cca 3.000 Md€) si Archipelago Holdings, iar din 13 noiembrie 2013 se afla sub controlul IntercontinentalExchange – o piata bursiera bazata în Atlanta, fondata în 2000. Astfel, putem face o idee despre grandoarea (amploarea, dimensiunea) afacerii Madoff  (având la baza Bernard L. Madoff Investment Securities LLC), care utilizând Algoritmul (Schema, Lantul, Piramida) Ponzi timp de 48 de ani, între 1960, respectiv, criza bancara si financiara din 2008 – caracterizata prin liquidity crisis si soldata cu stock market crash în toamna anului 2008 (cea de-a 2 a faza a crizei financiare din perioada 2007–2010, dupa subprime mortgage crisis din vara anului 2007), a reusit sa escrocheze societatea civila americana cu cca 60-65Md$US (aproximativ, ½ din PIB-ul României). Mentinez aici si faptul ca dupa ce  Bernard L. Madoff Investment Securities LLC  devine una dintre principalele societati de investitii în NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street si una dintre primele 5 ale NASD (National Association of Securities Dealers), „Bernie”, devine, printre altele, între 1990–1993, chiar si presedintele NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) si cel putin aparent, parea a fi un inovator („revolutionar”) în cadrul burssei de valori electronice. Arestat  pe 12 decembrie 2008, dupa the stock market crash (si ca urmare a efectelor acesteia), pe 29 iunie 2009, Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” pentru toate acuzatiile care i-au fost aduse, va fi condamnat de catre un Grand Jury (compus din 23 de jurati)  al  Tribunalului Statului New York, la 150 de ani de recluziune criminala (sanctiune penala maxima prevazuta prin lege). Fara sa fi facut Apel la sentinta, Madoff  îsi executa pedeapsa cu numarul matricol n°61727-054 la FCCB (Federal Correctional Complex din Butner) din Carolina de Nord, cel mai mare centru medical al Biroului Federal al închisorilor americane (care o si gestioneaza), alaturi de alti 3.489 de detinuti masculini (pentru o capacitate totala de cca 5.000 de locuri). Cunoscuta si sub numele de „Tabara pufoasa" (având în vedere personalitatile remarcabile ale mediului infractional criminal, care sunt încarcerate aici, printre care si: „Jonathan Pollard, fost analist la CIA, condamnat pentru spionaj în favoarea Israelului; Carmine Persico, padrino istoric al familiei mafiote Colombo din New York; Omar Ab-Rahman, Seicul egiptean care ar fi comandidtat atentatul contra World Trade Center în 1993; Joseph Testa, celebru killer al mafiei, al familiei Gambino de la New York–unul  dintre cele 5 familii mafiote, cele mai reputate din New York, etc.), FCCB, este o închisoare „medicala” fara gratii la ferestre, care seamana mai mult cu o „tabara americana cu vaste spatii verzi, cu sali de gimnastica, cu biblioteca si mese de biliard, sauna, o capela, etc”, în care sunt „retinuti” (privati doar de libertate de „deplasare la distanta”) „câini de rasa” (cu „lesa la gât”), printre altii si o serie de fosti infractori bogati.Ca urmare al dezastrului financiar provocat de catre Madoff (cel mai mare din  istoria SUA,  având la baza o escrocherie bazata pe un montaj financiar fraudulos), pe 11 decembrie 2010, unul dintre baietii sai Mark Madoff, implicat  si el într-o oarecare masura în afacerile financiar–bancare ale tatalui sau, este descoperit spânzurat în apartamentul sau din Manhattan. Este cel de-al 2-lea caz de siuncidere în acest dosar, dupa cea a omului de afaceri francez René-Thierry Magon de La Villehuchet (1943–2008, fost membru al celebrului club nautic NYYC–New York Yacht Club), care se siuncide (taiându-si venele) pe 22 decembrie 2008 (dupa arestarea lui Bernard Madoff pe 12 decembrie), în biroul sau de pe Madison Avenue (din centrul Manattan-ului) la New York, care, prin investitiile personale (prin intermediul societatii sale Access International Advisors), în nebuloasa piramidala de tip Ponzi a lui Madoff, a pierdut cca 1,4Md$US (dintr-un total de investitii de cca 3Md$US, pe care i-a gestionat si  care au participat si alte societati importante, ca Lux Alpha cu o investie de cca 825Mil$US). Dar nu numai La Villehuchet a fost un „big looser”  în piramida financiara de tip Ponzi a lui Bernie, dar si celebrul producator, regizor si scenarist Steven Spielberg (The Entertainment Kin/n.1946, distins cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Knight Commander of the Order of the British Empire, Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor, Knight Commander's Cross of the Order of Merit of the Federal Republic of Germany, etc., respectiv, cu numeroase premii cinematografice, printre care si de 3 ori cu Premiul Oscar, „pentru cea mai buna regie” – de 2 ori  si „cel mai bun film”, Premiul Sindicatului American al Regizorilor, etc.). Printre marii perdanti se numara si reputate institutii financiare (americane, japoneze, elvetiene, spaniole, franceze, britanice, etc.) sau fundatii de renume, printre care si cea a Laureatului Premiului Nobel pentru Pace în 1986 Eliezer Wiesel (1928–2016, supravietuitor al lagarelor de concentrare naziste Auschwitz si Buchenwald, absolvent al Facultatii de Litere a Universitatii Paris–Sorbonne, profesor universitar, erudit al iudaismului, scriitor în limbile franceza, englezan idiș și ebraică, filosof si militant politic evreu – naturalizat  merican în 1963 – de origine româna, membru al Academiilor Americane de Arte si Litere, respectiv, de Arte si Stiinte,  distins cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare si Knight Commander of the Order of the British Empire, cu Medalia de Aur al Congresului American, respectiv, Medalia Prezidentiala a Libertatii), unul dintre fondatorii în 1993 al fundatiei USHMM (United States Holocaust Memorial Museum) si Doctor Honoris Causa a peste 100 de universitati,  printre care, cele mai renumite: Harvard, Yele, Stanford, Cambridge, Princeton, Columbia, Oxford, Normale Sup (ENS–Scoala Normala Superioara), Sorbonne (astazi, Université Paris 1/Panthéon – Sorbonne), Universitatea ebraica din Irusalim, etc.  Cele mai mar pierderi (peste 1 Md$US) au fost înregistrate de catre institutiile financiar bancare: Fairfield Greenwich Advisors (cca 7,50Md$US), Kingate Management (cca 3,50Md$US), Tremont Capital Management    (3,30Md$US), Banco Santander            (3,10$US), Medici Finanz (Bank Medici din 2003, cca 2,10Md$US), Ascot Partners    (cca 1,80$US), Access International Advisors si Fortis Bank Nederland (cca 1,40Md$US), UBP (Union Bancaire Privée, specializata în gestiunea averilor fondata în 1969  de catre Edgar de Picciotto, dispunând de un capital de cca 125,3 Md CHF/130Md$US) si HSBC[1] (cea mai mare banca uropeană din punctul de vedere al capitalizării, înfiinţată în anul 1865 la Hong Kong şi Shanghai sub numele  de „The Hongkong and Shanghai Banking Corporation Limited”, de către scoţianul Thomas Sutherland, pentru a finanţa Extremul Orient), cca 1,00Md$US, fiecare.Între 100Mil$US–1 Md$US: Ruth and Carl J. Shapiro Family Foundation, RBS (Royal Bank of Scotland), Management Consulting Group PLC, BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria), Man Group PLC, Reichmuth & Co., Nomura Holdings, Maxam Capital Management, EIM SA EIM (Privately Owned Investment Manager). Alti cca 23 de potentialoi clienti ar fi pierdut sume cuprinse între 1– 100Mil$US. Pe 20 februarie 2009 lichidatorul judiciar Lee S. Richards al Bernard Madoff Investment Securities LLC (numit de catre Judecatorul Federal Louis L. Stanton), ar fi recuperat 650Mil$US, iar pe 17 decembrie 2010, alte 10Md$US ar fi fost recuperate de catre autoritatile americane, dintre care cca 7,2Md$US ar fi apartinut lui Jeffry M. Picower (1942–2009) un fost investitor american implicat în scandalul escrocheriei Madoff. Conform unor documente apartinând New York Times, s-ar parea ca pâna în prerent, cca 720.000 de investitori (în afara SUA) ar fi fost rambursati de catre bancile implicate în cea mai mare escrocherie a acestui secol (cel putin, pâna în prezent). Printre institutiile financiar–bancare franceze care au avut pierderi importante putem mentiona: Natixis SA (cca 450Mil€), BNP Paribas (cca 350Mol€), AXA (cca 100 mil€), Dexia (cca 85 Mil€), iar Crédit Agricole, Groupama si Société Générale, fiecare cu cca 10Mil€, în timp ce pierderile micilor investitori ar fi înregistrat un prejudiciu de cca 40Mil€. În sfârsit, nici celalalt fiu al lui Madoff, Andrew Madoff, care nu a fost implicat în afacerile tatalui sau, n-a fost mult mai norocos. Acesta moare de cancer limfatic pe 3 septembrie 2014.În sfârsit, pe 20 decembrie 2012, Peter Madoff  (n.1945), fratele lui Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” ca de altfel si fratele sau Bernard (în 2009) este condamnat si el, la 10 ani de închisoare pentru falsificarea conturilor societatii de investitii familiale Medoff, în cadrul caruia era angajat (salariat) în calitate de „gardian al conturilor”, precum si la confiscarea integrala a averii (în valoare de câteva miliarde de dolari US), conform Procurorului de Manhattan Preet Bharara, respectiv, Judecatorului Laura Taylor Swain. De altfel, contra lui Petrer Madoff (care lucrat timp de peste 3 decenii cu fratele sau Bernard Madoff, doua acuzatii grave au fost formulate: „complot la frauda financiara” datorita „declaratiilor false facute investitorilor si autoritatilor de la SEC ( Securities & Exchange Commission („Jandarmii Bursei” de pe Wall Street) si „falsificarii dosarelor”, respectiv, „inducerea în aroarea a IRS” (Serviciul Impozitelor Americane). Fiul lui Ralph Madoff (1910–1972, instalator de meserie, devenit agent de schimb) si Sylvia Muntner (1911–1974), descendenti din parinti evrei imigranti în SUA (cu origini în Polonia, România si Autsria), dupa obtinerea diplomei de bacalaureat în 1956 la Far Rockaway High School, Bernard Madoff frecventeaza un an Universitatea din Alamama. Devenind membru al Fraternitatii Sigma Tau Alpha Mu, acesta obtine licenta în stiinte politice la Hofstra College în 1960, pentru ca începând din 1961 sa înceapa sa studieze dreptul la Brooklyn Law School, pe care, ulterior, îl abandoneaza. În ciuda unei calificari profesionale si a unor studii superioare, reusite (mai mult sau mai putin aprofundate), Madoff debuteaza în „viata activa” înca în perioada studiilor ca instructor de natatie în Long Island, pentru ca în 1960, în calitate de „întreprinzator autodidact”, sa-si creeze propria societate de investitii cu 5.000$US. Peste 48 de ani, în 2008, în momentul arestarii sale, când fondul sau de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC a pierdut deja 50Md$US, „Bernie” (care gestiona înca cca 17,5 Md$US, corespunzând fondurilor a cca 17–20 de depunatori) poseda mai multe proprietati luxoase la New York si în regiunea sa urbana (la Roslyn si la Montauk), precum si a un apartament în Mahattan, estimat la cca 5,5Mil$US. Dar Bernie avea proprietati somptuoase si în afara Statului New York, la Palm Beach în Florida, la Antibe (regiunea urbana Cannes) pe Coasta de Azur, iar în calitatea sa de membru al Palm Beach Country Club, el era si proprietarul unui avion privat, respectiv, a mai multor iahturi (nave sportive sau de agrement), printre care si unul deosebit, Bull. Interesant este si faptul ca daca în primele 3 decenii de „întreprinzator autodidact” (1960–1990), Madoff, ar mai fi facut, totusi, si investitii reale (mai mult sau mai putin profitabile), iar în calitatea sa de gestionar de hedge funds (fondri speculative, alternative, de arbitraj, etc.), el promitea investitorilor sai o dobânda anuala cuprinsa între 8–12% la început, ajungând, ulterior pâna 16-17% (ceea ce reusea „sa si acopere”), în ultimele 2 decenii de activitate (1990-2008), el ar fi renuntat si la acestea. Conform unor documente al FBI, Bernie ar fi recunoscut pe 11 decembrie în fata propriei sale familii ca n-ar fi (re)investit niciodata niciun cent din banii investitorilor sai. Cu alte cuvinte, fondul sau de investitii de invesitii (de tip, priramidal – Ponzi), Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, ar fi fost întretinuta, în exclusivitate, ca de altfel si propriile sale „cheltuieli” familiale, numai din fondurile depunatorilor. Ca urmare, arestat pe 12 decmbrie, Bernie, este repus în libertate contra unei cautiuni de 10Mil$US. Peste exact 3 luni, el va pleda „cupabil” (vinovat) în fata „marelui juriu” (Grand Jury) al tribunalului Statului New York, iar verdictul în procesul sau urma sa fie pronuntat pe 16 iunie 2009.Dar între timp, Irving H. Picard (n.1941, absolvent al facultatii de Drept a Universitatii din Boston, membru al Baroului de avocati din New York din 1982, partener al Cabinetului de avocati Baker Hostetler - American law firm founded in 1916) numit de catre Judecatorul de District Lawrence McKenna, noul administrator judiciar în dosarul lui Bernie, va depune plângere contra acestuia, pentru recuperarea a cca 10Md$US virate de catre Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, diferitelor institutii financiar – bancare carora le era dator, iar în ziua în care urma anuntarea sentintei, acesta primeste (surprins) 8.848 de plângeri legate de 3.565 de conturi ale fondului de investitii Madoff, motiv pentru care sentina va fi anutata doar pe 29 iunie 2009. Cum Bernie nu va face apel, sentinta de condamnare a lui la 150 de ani de recluziune criminala (maxima, conform legii), cu confiscarea integrala a averii acestuia, ramâne definitiva. Merita sa subliniez aici faptul ca Picard, însarcinat cu lichidarea judiciara  a societatii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, estima ca cca 2.000 de persoane fizice sau morale (juridice) ar fi realizat câstiguri importante gratie fondului de investii al lui Bernie si acuza cca 1.000 de persoane ca ar fi fost complicele lui (mai mult sau mai putin) într-o forma activa sau pasiva. Acesta reclama suma de 6,4Md$US celei mai mari banci americane JPMorgan Chase & Co. cu sediul social la New York si cu cele comercial– bancare la Chicago (având o capitalizare de cca 410Md$US si o cifra de afaceri de cca 103Md$US, respectiv, un rezultat net de cca 25Md$US, cu active în valoare de cca 2.513 Md$US, realizat prin intermediul celor cca 235.000 de salariati în 60 de tari), principala banca al fondului de investii al Lui Bernard Madoff, un holding financiar creat pentru prima data în 1799 si (re)fondat în ianuarie 2001 prin fuziunea dintre Chase Manhattan Bank (1954–1976, banuita de catre FBI ca ar fi fost o banca colaborationista cu cel de-al 3-lea Reich/fondat pe 1 septembrie 1799 de catre Aaron Burr Jr./1756–1836, fost cel de-al 3-lea Vicepresedinte al SUA/4 martie 1801–4 martie 1805, sub numele de Bank of the Manhattan Company situat pe Wall Street n°40 pâna în 1877, devenita Chase National Bank/1877–1954 sub directia lui John Thompson/1802– 1891, atunci Secretar de Stat al Trezoreriei si Salmon Portland Chase/1808–1873, un abolitionist convins, fost Senator si Guvernator al Statului Ohio în timpul Războiului de Secesiune–Razboiul Civil American/12 aprilie 1861–9 aprilie 1865, iar ulterior, secretar al Trezoreriei celui de-al 16-lea Presedinte al SUA, Abraham Lincoln/ 4 martie 1861–15 aprilie 1865 si Presedinte al Curtii Supreme) si J.P. Morgan & Co., banca americana de investitii fondata în 1871, printre altii de catre bancherul si omul de afaceri Junius Spencer Morgan/1813–1890 casatorit cu  Juliet Pierpont/1816–1884, parintii celebrului bancher si colectionar de arta  John Pierpont Morgan/1837–1913, fostul proprietar al gigantului transatlantic RMS Titanic, lansat pe 31 mai 1911, pus în functiune pe 10 aprilie 1912 si scufundat în noaptea de 14–15 aprilie în Oceanul Atlantic). Tot Picard, reclama 9Md$US bancii HSBC (din Hong Kong) si 2,5Md$US bancii elvetiene UBS Group[2] (societate de servicii financiare cu sediile la Basel şi Zurich şi rezultă din fuziunea dintre două mari bănci elveţiene private, comerciale şi de investiţii: Union de Banques Suisses şi Société de Banques Suisses, anunţată pe 8 decembrie 1997). El va depune plângere pentru suma de 425Mil$US si contra institutiilor financiar–bancare  Citigroup Inc., cu sediul la New York (membru din 17 martie 1997 al Dow Jones Industrial Average, creat pe 26 mai 1896–cel mai veche indice bursier din New York si din lume), rezultat pe 7 aprilie 1998 din fuziunea cu Travelers Group (societate pe actiuni de asigurari finantat atât din fonduri private cât si publice, creata în 1853) care cu un total de active de cca 1.800Md$US si 220.000 de salariati (respectiv, cu cca 200 milioane de clienti în 100 de tari) se plaseaza pe locul 12 pe plan modial. O alta plângere pentru 400Mil$US, contra BNP Paribas (cea mai mare banca franceza si prima banca din Zona Euro, respectiv, cel de al 5-lea grup bancar international, prezenta în 74 de tari, fondat în 1822 la Bruxelles sub numele de Société générale de Belgique, devenit Comptoir national d'escompte de Paris în 1848,  Banque de Paris et des Pays-Bas, ancêtre de Paribas în 1872, Banque nationale pour le commerce et l'industrie în 1932, BNP - Banque nationale de Paris în 1966 si în sfârsit, BNP Paribas pe 23 mai 2000), cu o capitalizare de 85Md€ si fonduri proprii de 200Md€ cu un bilant contabil de cca 2.000Md€. Si în final, contra institutiilor financiar–bancare Capital Research (The Capital Group Companies/Capital Group, unul dintre 3 cele mai mari organisme de gestionare ale fondurilor de pensii din lume, împreuna cu The Vanguard Group si Fidelity Investisment, creata în 1931 de catre  Jonathan Bell Lovelace/1895 – 1979);   ABN AMRO (banca comerciala de investitii olandeze, membra a indicelui AEX Amsterdam Exchange Index (creata în 1991 în urma fuziunii dintre ABN si AMRO Bank), cumparata pe 10 octombrie 2007 (contra sumei de 70Md€, ceam mai mare suma platita vreodata în sistemul bancar) de catre consortiul format din  Ageas (grup de asigurari belgiene creat în 1990, cu o capitalizare  de cca 7,5Md€ si fonduri proprii de cca 8,6Md€, pentru o cifra de afaceri de cca 12Md€, realizat cu cca 13.000 de salariati), RBS (Royal Bank of Scotland, fondata la Edinburgh în 1727, cu sediul în St Andrew's Square, cea mai mare banca scotiana, cea de-a 2-a în Marea Britanie si în Europa, respectiv, a 5-a în lume din punctul de vedere al capitalizarii, cu o cifra de afaceri de cca 47Md€, realizata cu un efectiv de cca 120.000 de salariati) si Santander (creata în 1857, devenita în 1999 prin fuziunea dintre Banco Santander si Banco Central Hispano, cea mai mare banca spaniola si una dintre cele mai mari europene si mondiale, cu sediul operational la Boadilla del Monte din Madrid, cu o capitalizare de cca 75Md€ si cifra de afaceri de cca 46Md€, realizat cu cca 180.000 de angajati, care opereaza în Spania, Portugalia, Germania, Marea Britanie, Brazilia, Mexic, Chile, Argentina si SUA); BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, grup bancar spaniol de origine basca prezent în 37 de state, cel de-al 2-lea brup bancar spaniol si din America Latina, care este principalul operator bancar în Mexic via filiala sa Bancomer, creat în 1999 prin fuziuna dintre Banco Bilbao Vizcaya si Banco Argentaria, ca urmare a fuziunii în 1988 dintre Banco de Bilbao si Banco de Viscaya, cu cca 35 milioane de clienti si 1,2 milioane de actionari, 7.410 de agentii bancare cu cca 98.000 de angajati si o capitalizare de cca de 57Md€); Oppenheimer Holdings Acquisition Corp (banca de investitii fondata în 1881, cu 25,5Md$US active sub gestiune); Vontobel Asset Management (banca privata elvetiana creata in 1924 de catre Jakob Vontobel); Nomura Holdings (holding financiar japonez, vreat în 1925, cu o cifra de afaceri de cca 20Md$US); Merrill Lynch & Co., Inc. (banca de investitii americane creata de catre Charles E. Merrill si  Edmund C. Lynch în 1914,  cu sediul în Manhattan, Four World Financial Center n°1, care gira active în valoare de cca 800Md$US în peste 40 de tari, cu o cifra de afaceri de cca 55Md$US, cumparata oe 15 septembrie 2008 contra sumei de 50Md$US de catre Bank of America, creata în 1929, cu o capitalizare de 235Md$US si 93Md$US cifra de afaceri, realizata cu cca 208.000 de salariati); Pictet & Cie (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare creat la Geneva pe 28 iulie 1805 de catre Jacques-Henry Mallet si Jacob-Michel-François de Candolle, cu cca 4150 de salariati si active în gestiune în valoare de cca 510MdFCH/525Md$US); Banca Lombard Odier (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare, fondat la Geneva în 1796, cu cca 2250 de salariati care gestioneaza efective bancare în valoare de cca  225MdFCH/240Md$US).Dar ulterior, Irving H. Picard a depus plângere si contra altor institutii de investitii de mai mica importanta pe piata financiara: Legacy Capital, Groupe Tremont, MassMutual Holding LLC, Notz & Stücki, Bank Hapoalim (banca isrealiana, creata în 1921, înainte de crearea Statului Israel pe 14 mai 1948), Genevalor Benbassat & Cie (societate de gestiune elvetiana), etc. Acesta banuia si pe banchera austriaca Sonja Kohn („Femeia austriaca de pe Wall Street”/n.1948, de origine poloneza, din parinti imigranti în Austria, în 1945, fosta sotia a jucatorului de tenis de masa austriac Erwin Kohn/1911 – 1994 , cu care se casatoreste în 1966, dupa care, cei 2 vor locui succesiv, la Francfurt, Milano, Zurich si New York, unde ea devine broker - agent de vânzări la Merrill Lynch din New York între 1985–1987, dupa care ea creaza societatea de investitii  Eurovaleur) ca ar fi fost complicele lui Madoff, „care timp de 20 de ani ar fi orchestrat o vasta masinatie ilegala”.În plângerea sa depusa în 2010 contra Sonja Kohn în SUA si Marea Britanie, Picard reclama acesteia suma de 9,1Md$US si înca 10,5Md$US de la banca italiana Unicredit, filiala a Austria Bank, însa aceasta este achitata în octombrie 2013 de catre Curtea Suprema britanica, care o va declara, oficial, ca victima a lui Bernard Madoff Investment Securities LLC. În concluzie, atât Medici Finanz (devenita Bank Medici în 2003), cât si Sonja Kohn, devin „victime” (oficial) ale lui Bernie Madoff. În 1994 ea revine cu familia în Europa si creaza societatea de investitii „Medici Finanz”, a carei actionar minoritar va deveni chiar si Austria Bank, pentru ca în 1998 sa creeze fondul de capital garantat „Emirates – Bank Austria”, pentru care obtine Marea Medalie de Onoare a Republicii Austria. În total, Picard ar fi depus, peste 1.000 de plângeri civile pentru un total de cca 50Md$US. În ceea ce îl priveste pe miliardarul texan Sir Robert Allen Stanford („Micul Madoff”- „Sir Allen”/n.1950, om de afaceri, filantrop si sponsor al sportului profesionist, cetean si al tarii insulare Antigua și Barbuda din estul Marii Caraibilor,   fost numit Cavaler al Commonwealth), în realitate, acesta, aflat în fruntea conglomeratului american de servicii financiare Stanford Financial Group (limited liability company, creat în 1932 si lichidat pe 17 februarie 2009, cu cca 30.000 de clienti), având sediul general la Houston (5051 Westrheimer) în Statul Texas, a fost un escroc american ca si predecesorul sau Bernie, care si-a construit impriul sau financiar „masiv” pe un sistem piramidal care utiliza Algoritmul Ponzi. Banuit de catre SEC (Securities and Exchange Commission) de escrocherie, pe 17 februarie 2009, dupa declansarea scandalului Madoff, acesta va depune o plângere contra lui „Micului Madoff” si societatii pe care o dirija Stanford Financial Group. Atunci, Magazinul Forbes evalua averea lui „Sir Allen” la cca 2,2Md$US.Arestat pe 18 iunie 2009 de catre FBI si inculpat cu 13 capete de acuzare, printre care si pentru escrocherie printr-un sistem piramidal de tip Ponzi (prin intermediul propriei sale institutii bancare Stanford International Bank– nationalizat pe 24 februarie 2009 de catre Guvenul din Antigua–insula în Antilele Mici din Marea Caraibilor, unde îsi avea sediul), el este gasit vinovat pe 6 martie 2012 si care urmare, condamnat pe 16 iunie 2012 de catre judecatorul David Hittner de la Tribunalul Districtual din Houston–Taxas (515 Rusk Avenue, Houston, Texas), la 110 ani de recluziune criminala, pentru „frauda financiara în banda organizata” („într-o asociere de reufacatori”) cu un prejudiciu de cca 7Md$US adus celor 30.000 de clienti ai sai, executându-si pedeapsa sub Register Nomber n° 35017-183 în United States Penitentiary – Coleman  I&II, un penitenciar federal de înalta siguranta (maxima securitate) din Florida (cu o capacitate de cca 3.000 de locuri), girat de catre Federal Bureau of Prisons (Biroul Federal al Închisorilor, fondat în 1930, dependent de Departamentul de Justie al SUA), aflat la cca 80km nord-vest de Orlando, cca 100km nord-est de Tampa si cca 60km sud de Ocala. Alti 2 colaboratori ai sai, acuzati de catre Procurorul Jeffrey Goldberg  de complicitate activa la escrocheria comisa de catre „Micul Madoff” (fostul Sir Robert Allen Stanford), vor fi condamnati deasemenea, pe 14 februarie 2013, în acelasi dosar, de catre judecatorul districtului, David Hittner, la câte 20 de ani recluziune criminala, fiecare. Este vorba de Gilbert Lopez Jr. (în vârsata de 70 de ani, aparat de catre Jack Zimmermann), fostul contabil-șef al uneia dintre companiile lui  Stanford si Mark Kuhrt (în vârsta de 40 de ani, aparat de catre Richard Kuniansky) fostul controlor la nivel global al Stanford Financial Group. Alți doi foști directori ai „Imperiului Stanford” – care se întindea din SUA spre America Latină și Caraibe–au fost condamnați după ce au pledat „vinovat” în dosar. Este vorba de James M. Davis, fostul șef al finanțelor în cadrul diferitelor companii facând parte din Stanford Financial Group, condamnat la 5 ani de închisoare si Laura Pendergest-Holt, fostul director de investiții al Stanford Financial Group, condamnat la 3 ani de închisoare.

Mediul carceral este unul misterios si plin de surprize.Un mediu fascinant, in care poti descoperi o vocatie si poti realiza deseori "ceva" deosebit, "ceva" temerar care sa reziste timpului.Ceva de valoare care sa "anihileze" in timp, chiar si pedeapsa insasi la care ai fost condmnat.Ceva, care in general te ajuta sa rezisti sa supravietuiesti in asteptarea libertatii, care nu are pret. MCF (Mediul Carceral Francez) insa (in special de tip, QHS - Cartierele de Inalta Securitate din marile Centre de Detentie sau MSP - Inchisorile de Maxima Siguranta) este si un "adapost fortat" in care se moare, fie pentru ca legile lui sunt violate "brutal", fie pentru ca cei impotriva carora te revolti nu mai au ce pierde ! (A se vedea si articolul: "In umbra vietii"). Exista desigur nenumarate cazuri in care "comanda" vine din "exterior" pentru ca ea sa fie executata ulterior, in "interior" (in MCF), in special, de catre cei care nu mai au nimic de pierdut, fiind condamnati la pedepse lungi de inchisoare sau la recluziune criminala (inchisoare) pe viata. Insa, niciodata pana in prezent nu s-a consemnat in istoria sistemului carceral francez o "comanda" venita din "interior" pentru a fi executata tot in "interior", insa din "exterior"! Este un caz fara precedent. Un caz unic ! (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: "Detinut de profesie"). Niciodata in istoria MCF, asasinarea unui detinut, inchis intr-un Penitenciar (inchisoare) nu a fost comisa din exterior! Centrele de Detentie prevazute cu QHS sau MSP-urile, in care detinuti periculosi, recidivisti, isi executa pedepse lungi de inchisoare, respectiv, inchisoare (recluziune criminala) pe viata si-au luat toate masurile de siguranta, pentru ca un asemenea eveniment sa nu sa poata intampla. Fac exceptie, poate, acele evenimente rare, in care au loc evadari organizate din exterior (minutios concepute), de catre comandouri de raufacatori, specializate in luptele urbane (de tip gherila), care pot lasa in urma lor si victime din randul populatiei penale (din interior). Si totusi, pentru prima oara un asemenea eveniment s-a porodus (a avut loc) duminica, pe 28 septembrie 2008, la Inchisoarea Varces-Grenoble (Departamentul Isère, Regiunea administrativa Rhône-Alpes, estul Frantei, deschis in 1972, cu o populatie carcerala de 354 de detinuti pentru un parc carceral de 233 de locuri, pe 1 iulie 2008) in directia Sisteron (Le chemin du Buis). Duminica dupa masa, in jurul orei 16h55, un "tragator de elita" (sniper) a tras asupra a doi detinuti, din exterior. Unul dintre ei, Sghaïr Lamiri, a decedat pe loc, iar celalat, Nordine Aguaguena, care a sarit in ajutorul detinutului-ranit, a fost spitalizat de urgenta la CHU (Centrul Spitalicesc Universitar) din Grenoble (unul dintre cele mai doate din Franta, dar si din lume, unde a fost internat si septuplul campion mondial de Formula 1, Michael Schumacher, in urma accidentului survenit pe 29 decembrie 2013). In urma acestui incident s-a declansat o revolta ai detinutilor, fara precedent, ei dand foc la diverse anexe interioare ale inchisorii la care aveau acces si in special in atelierele lor, in care, in cursul zilei isi presteaza activitati lucrative remunerate, fie in contul AP (Administratiei Penitenciare), fie in contul unori institutii (intreprinderi) cu care aceasta detine partenariate.

DCRI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii" (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, înlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). Iată şi cele 6 servicii ale DCRI (DGSI): În cadrul Ministerului Apărării (direct): DGSE (însărcinată cu spionajul şi contraspionajul în exteriorul teritoriului naţional), respectiv, DRSD (Direcţia Informaţiei şi a Securităţii Apărării, creată în 1981, sub incidenţa art. D.3126-5 până la D.3126-9 din Codul Apărării, însărcinată cu securitatea personalului, al materialului militar, ale informaţiilor şi ale instalaţiilor sensibile). În cadrul Satului Major al Armatei (al Ministerului Apărării): DRM (Direcţia de Informaţii Militare, creat prin Decretul no 92-523 din 16 junie 1992, însărcinată cu informaţii tactice şi strategice de securitate în cadrul Armatei). În cadrul Ministerului de Interne (direct): DGSI (însărcinată cu spionaj şi cu lupta antiteroristă). În cadrul Ministerului Economiei: DNRED [Direcţia Naţională a Informaţiei şi Anchetelor Duaniere (Vamale), creată în 1988, cu competenţă naţională, însărcinată cu anchete duaniere (vamale) şi mobilitatea mărfurilor dubioase pe teritoriul naţional], respectiv, TRACFIN (Tratamentul Informaţiei şi a Acţiunii Contra Finanţelor Clandestine (competenţă naţională, însărcinată cu informaţiile legate de circuitele financiare duaniere şi clandestine). Din contră, primul Decret (n°91-1052 din 14 octombrie 1991), nu viza decât persoanele majore (adică pe cei care au împlinit 18 ani), iar fişierele DCRG (RG) nu puteau conţine date despre originile rasiale ai celor în cauză, nici despre culoarea lor politică şi nici despre orientările lor sexuale. Desigur, existau însă şi excepţii de la „regulă”, numite ce către RG, „derogări”. Conform decretului din 1 iulie 2008 (al lui Sarko), care vizează reforma serviciilor franceze de informaţii, prin fuziunea „la rece” dintre RG şi DST în DCRI vor lua naştere (aproape simultan) şi 2 fişiere centrale de mare importantă (pentru naţiune), dar „foarte” antipopulare! Este vorba de EDVIGE & CRISTINA. .EDVIGE (Exploatarea Documentară şi Valorizarea Informaţiei Generale) care „lărgeşte fişierele RG în toate direcţiile şi sensurile” având că scop „reducerea” libertăţilor democratice în Franţa (în care vor fi înregistraţi cei consideraţi de către autorităţile poliţieneşti „antisociali” începând cu vârstă de 13 ani, cu toate datele lor personale specifice: stare civilă, studii, profesie, coordonate, informaţii despre situaţia fiscală şi patrimoniu, activitate politică şi sindicală, convingeri religioase, etc.,) pentru menţinerea unei majorităţi franceze „în lesă”, în special ai celor „indisciplinaţi (rebeli)”. CRISTINA (Centralizarea Informaţiilor Interne pentru Securitatea Teritoriului şi a Intereslor Naţionale), un fişier antiterorist, clasat (considerat) „secret de apărare” (deci, secret de stat). Astfel, DCRI poate fi „(ra)taşat” matematic vorbind unui „spaţiu infracţional bidimensional”, având ca baza cele două axe de coordonate ale sale, EDVIGE & CRISTINA, în care fiecare individ poate fi „reperat” şi „urmărit” riguros ca o particulă liberă pe traiectoria sa în mecanică analitică. Cele două fişiere au şi un punct comun de „intersecţie” (ca două axe de coordonate): amândouă sunt o consecinţă directă a reformei serviciilor secrete franceze RG (conform decretului din 1 iulie 2008), la propunerea lui Sarko. Însă, dacă EDVIGE este totuşi supus (cel puţin teoretic) controlului CNIL (Comisia Naţională de Informatică şi a Libertăţilor), CRISTINA, ca secret de „apărare”, este inaccesibil persoanelor fizice (sau morale/juridice) franceze. Menţionez aici faptul că CNIL este o autoritate administrativă independenă franceză (cel puţin teoretic) creat pe 6 ianuarie 1978 şi este însărcinată cu protecţia (protejarea) cetăţeanului (a identităţii sale, drepturilor sale fundamentale, a vieţii private, etc.) aflat sub incidenţa libertăţii informatice (conform Legii n°78-17 din 6 ianuarie 1978, modificată pe 6 august 2004), format dintr-un Colegiu (cu 17 membri-personalităţi social politice numiţi pentru o perioada de 5 ani, renuvlabilă o singură dată): 4 parlamentari (2 Senatori şi 2 Deputaţi); 2 membri CESE (Consiliul Economic, Social şi de Mediu, ansamblu constituţional francez compus din 47 de membri, creat în 1925); 6 reprezentanţi a Înaltei Jurisdicţii (2 Consilier de Stat, 2 Consilieri a Curţii de Casaţie, 2 Consilieri a Curţii de Conturi); 5 înalţi funcţionari (3 desemnaţi prin Decret- 1 Prezidenţial, 1 al Adunării Naţionale şi 1 al Senatului). Anul trecut, CNIL (reprezentând interesele Adunării Naţionale) dispunea de 192 de agenţi, de un buget de 17,5M€, cu cheltuieli ale personalului de cca 12,5M€. Pe 2 septembrie 2008, 94.690 de persoane marcante ale societăţii civile franceze (112.312 pe 9 septembrie) şi 712 de organizaţii neguvernamentale (ONG), asociaţii tip lege 1901 (LDH-Ligue du Droit de l’Homme/Liga Drepturilor Omului şi sindicate, printre care cele mai reprezentative în Franţa: CGT-Confédération Général des Travailleurs şi CFDT-Confédération Française du Travail) au semnat un document contestatar al surorilor siameze: EDVIGE & CRISTINA. (Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT.; Les grandes Organisations syndicales françaises. La CFDT.)Avocatul Michel Pezet, fost comisar la CNIL, afirmă într-un document public în cadrul unei dezbateri, că ele (EDVIGE & CRISTINA) centralizează toate informaţiile „susceptibile să aducă prejudicii ordinii publice”. Însă, dreptul administrativ afirmă că „ordinea publică” înseamnă o bună „gestiune” a „securităţii cetăţeanului”, respectiv, a „liniştii publice”. Ceva destul de vag şi imprecis (inexact). Întocmai, ceea ce permite evidenţierea în aceste fişiere ale trăsăturilor noastre fizice (antroperimetrice, biometrice), psihice, intelectuale, al comportamentului nostru în societate, inclusiv afilierea noastră la sindicate, informaţiile fiscale, deplasările pe care le efectuăm în timp (în ţară şi străinătate) , informaţii despre familiile nooastre (rude), despre copii noştri, despre, prieteni şi apropiaţi, antecedentele noastre judiciare (penale), chiar şi cele mai nesemnificative, care nu sunt nici măcar marcate în cazierul nostru judiciar, etc. Cu alte cuvinte, EDVIGE şi CRISTINA sunt un fel de fişiere „biografice” care centralizează toate datele despre noi, despre viaţă noastră, despre originile noastre sociale, rasiale (etnice), opiniile noastre politice şi religioase, despre sexualitatea noastră, despre starea noastră de sănătate, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare ale drepturilor noastre civive, ale drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum ne-au afirmat în interviurile lor, Houssein Bourgi (Preşedintele Colectivului contra Omofobiei şi pentru Egalitatea Drepturilor Cetăţeneşti), respectiv, Alain Weber (purtător de cuvânt al Ligii Drepturilor Omului) sau Jérôme Martinez, de la CIMADE (Comité Intermouvements auprès des Evacués, creat încă din 1939), cu toate că Secretariatul General al CNIL (prezidat de către Alex Türk/n.1950, între 2004-2011, Senator al Departamentul Nord/din 1992, iar începând din 21 septembrie 2011 de către Isabelle Falque-Pierrotin/n.1960, Consilier de Stat) ne-a asigurat că datele despre starea de sănătate (în special HIV/SIDA, Hepatita B/C, etc.) ai celor înregistraţi, precum şi orientările lor sexuale, n-ar  marcate în fişierele EDVIGE decât în cazuri excepţionale. Cu atât mai puţin, ar figura şi menţiunea „SDF” în cazul celor fără un domiciliu fix. Aşa să fie oare ? Unii spun că da, alţii spun că nu!COMENTARIUL AUTORULUI

În ceea ce îl priveste pe Pierre Goldman (1944–1979, evreu polonez de origine (cu parintii Alter Mojsze Goldman/1909–1988 si Janine Sochaczewska/1910–1994), imigranti în Franta si participanti activi la Rezistenta Franceza de la Lyon (1940–pâna la Eliberare tarii în 1944), fratele vitreg al celebrului autor–compozititor–interpret francez Jean–Jacques Goldman (n.1951), n-ar fi exclus ca acesta sa fi fost victima „indirecta” tot a lui Tany Zampa, cel care în anii 1970 a fost unul dintre marii padrino ai organizatiei criminale „French Connexion”, specializata în traficul (franco– american) de heroina. Conform unor investigatii aprofundate, avem motive sa credem ca asasinarea acestuia ar fi fost solicitata lui Zampa de catre leaderii GAL spaniol (Grupos Antiterroristas de Liberación–grup paramilitar activ între 1983–1987, format din comandouri de parapolitisti si paramilitari spanioli finantati de catre Stat, în special prin deturnare de fonduri).Ca forma etatica de lupta antiterorista, clandestina, în timpul Guvernului condus de catre Felipe Gonzales (n.1942, în functie între 1982-1996), avându-l ca Ministru de Interne pe José Barrionuevo Peña (n.1942, în functie între 1982-1988), GAL, ar fi fost implicat  în timpul activitatii sale armate, în asasinarea a 37 de membri si în ranirea grava a peste 50 de sustinatori ai organizatiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna – fondata  pe 31 iulie 1959–activa pâna în 2011), având ca scop lupta pentru crearea tarii Baste–Euskal Herria (independente si socialiste, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: ETA în fata TAE!), cu cât mai mult cu cât, tot Zampa  ar fi fost cel care l-ar fi asasinat si pe Antoine Guérini, pentru a-l razbuna pe Robert Blémant (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Pierre Michel et le French Connexion).Intelectual si activist de extrema stânga „obsedat de lupta armata si de gangsterisme”, angajat ulterior în crima organizata (cu jafuri armate comise la Paris: la faramacia Farmachi din strada Ernest si Henri Rousselle din sectorul n°13, la magazinul de îmbracaminte de lux Vog, la Casa de Alocatii Familiale din passage Ramey, sectorul n°16, etc.) pentru „(auto)sponsorizarea” activitatilor sale politice „stângesti” (de stânga), Pierre Goldman a fost ucis pe 20 septembrie 1979 la Paris de catre 3 membri apartinând unui misterios grup clandestin de extrema dreapta, Honneur de la Police („Onoare Politiei”, activa între 1979–1980), de ideologie nationalista, specializata în amenintari si santaj, respectiv, kidnapping, asasinate si atentate cu bomba.Considerata o asociatie de raufacatori impostori (ai caror membri nu au fost niciodata identificati si care ar fi reprezentat interesele Prefecturii de Politie Paris),  s-ar parea ca Honneur de la Police  ar fi actionat în contul aliatului sau GAL, care printre altele ar mai fi revendicat atât distrugea (prin explozie), pe 8 mai 1979, a vehicului personal al lui Maurice Lourdez, responsabil cu coordonarea serviciilor de ordine în cadrul unuia dintre cele mai mari sindicate muncitoresti franceze CGT (Confederatia Generala a Muncitorilor, se vedea pentru detalii: Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT), cât si tentativa de asasinat, pe 18 decembrie, a militantului de extrema stânga Jean–Pierre Vigier (1920–2004, fizician francez, membru al Partidului Comunist si al Rezistentei franceze/1940– pâna la Eliberare în 1944), unul dintre fondatorii pe 18 octombrie 1945 ai CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica),  fost Director de cercetare la CNRS  (Centrul National de Cercetare Stiintifica pâna la pensionare lui în 1982) care a avut un rol important în cadrul evenimentelor din Mai 1968 (22 martie–30 mai, o perioada de ample manifestari studentesti mai mult sau mai putin violente, de greve generale neautorizate, de revolte spontane, de miscari populare masive, de natura culturala, sociala si politica – cele mai importante din istoria secolului XX a Frantei), contra autoritatilor, contra capitalismului si a societatii de consum, contra imperialismului american si contra gaulle-ismului aflat la putere – reprezentat de catre Generalul Charles de Gaulle (1890– 1970, seful statului francez pentru ultima data între 8 ianuarie 1959–28 aprilie 1969) si Prim–Ministrul Guvernului Georges Pompidou (1911-1974, în functie între 14 aprilie 1962 – 10 iulie 1968 devenit si presedinte al Frantei în perioada 1969–1974), în care îsi vor pierde viata si 6 persoane (Philippe Mathérion–în vârsta de 26 ani,  Gilles Tautin–în vârsta de 17 ani, membru al Uniunii tinerilor marxisti–leninisti, activa între 10 decembrie 1966–12 iunie 1968; Pierre Beylot–muncitor în vârsta de 24 ani;  Henri Blanchet–muncitor în vârsta de 49 ans, Mairul Journiac si comisarul René Lacroix).În sfârsit, pe 30 octombrie 1980, celebrul actor si umorist Coluche [Michel Colucci/1944–1986, un om „profund de stânga”, ale carui spectacole ataca cu precadere tabuul si valorile morale, respectiv, cele politice ale societatii contemporane, fost colaborator si al saptamanalului satiric Charlie Hebdo–a se vedea si articolele autorului: Thomas CSINTA (Charlie)], mort într-un accident de motocicleta pe 19 iunie 1986, ar fi fost amenintat în repetate rânduri cu moartea de catre organizatia „Honneur de la police”, în cazul în care acesta se va prezenta la alegerile prezidentiale din 1988, asa cum a facut cunoscuta intentia sa într-o conferinta de presa. Însa, înainte ca Goldman sa fie „lichidat”, un indic (informator) al politiei îl denunta ca autor al atacului sângeros pe 19 decembrie 1969 de la Famacia  Delaunay (de pe Bulevardul Richard Lenoir, sectorul n°11–Paris), în care 2 farmacisti sunt ucisi, iar Gérard Quinet, un politist în civil (agent de ordine publica), respectiv, un client, sunt raniti.Arestat pe 8 aprilie 1970 pe strada Odéon (la Paris), Pierre Goldman desi neaga cu vehementa participarea sa la jaful armat de la farmacia Delaunay (recunoscând numai pe cele 3 cunoscute, oficial), tinând cont si de faptul ca acesta ar fi jucat un rol de leader si sef de comando de stânga „katangais” (catanghez – apartinând Jandarmeriei din Provincia Katanga–Republica Democratica Congo, care dupa secesiunea acesteia pe 11 iulie 1960, apara independenta Statului Katanga) în actiunile violente de la Unversitatea Paris 1 (Panthéon –Sorbonne) în timpul evenimentelor din Mai 1968 (ca responsabil al serviciului de ordine al Uniunii Studentilor Comunisti), el este condamnat pe 14 decembrie 1974 la închisoare pe viata, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris. În urma acestui proces, un comitet de sprijin este constituit (sustint si politic de catre „stânga franceza”–pentru care Goldman „este victima simbolica a unei Republici Franceze în stare proasta, ca cea din perioada lui Pétain–Maresalul Philippe Pétain (1956–1951), seful Statului Francez în timpul Regimului de la Vichy (11 iulie 1940–20 august 1944, în perioada celui de al 3-lea Reich) cu participarea unor importante personalitati franceze ale eopcii–intelectuali  si artisti de stânga, printre care si Jean-Paul Sartre (1905–1980, scriitor si filozof francez, reprezentant de frunte a scolii existentialiste, Premiul Nobel pentru Literatura/1964), Simone de Beauvoir (1908–1986, filozof, romancier, memorialist si eseist francez, Premiul Goncourt/1954, Premiul Ierusalim/1975, Premiul Statului Austriac pentru literatura europeana/1978), Simone Signoret (1921–1985, celebra actrita si scriitoare francza, BAFTA/1953, 1959 si 1959, pentru cea mai buna actrita straina, Oscar pentru cea mai buna actrita/1960, Primetime Emmy Awards/1966 pentru cea mai buna actrita intr-un film de televiziune, Ursul de Aur/1971, pentru cea mai buna actrita, Cesar pentru cea mai buna actrita/1977, etc.), Yves Montand (1921–1991, celebru actor si interpret de muzica, francez, de origine proletara italiana, naturalizat în 1929, sotul lui Simone Signoret), Maxime Le Forestier (Bruno Le Forestier/n.1949, celebru autor– compozitor–interpret francez, autorul cântecului „La Vie d'un homme” dedicat lui Goldman) cu alti artisti, autori–compozitori si (sau) actori celebri ca Georges Brassens (1921–1981, Marele Premiu al Poeziai al Academiei franceze/1967), Sergio Reggiani (Serge Reggiani/1922–2004), Georges Moustaki (Giuseppe Mustacchi/1934–2013), etc. Ca urmare, pe 20 noiembrie 1975, sentinta Curtii cu Jurati Paris este anulata de catre Curtea de Casatie, iar pe 4 mai 1976, la cel de al 2-lea proces (în fata Curtii cu Jurati al Departamentului Somme de la Amiens), Goldman este aparat de catre celebrii avocati Georges Kiejman (n.1932, avocat si om politic de stânga–membru al Partidului Socialist, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Afacerilor Externe/1992–1993, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Culturii si al Comunicatiilor/1991–1992, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Justitiei/1990–1991) si Émile Pollak (1914–1978, o figura emblematica a barourilor franceze începân cu  sfârsitul anilor 1940 si pâna la moartea, un abolitionist convins), care a intervenit cu succes într-o serie de dosare de mare anvergura (inclusiv ale Mafiei din Marsilia) ca: Dominicii tatal si fiul (Gaston si Gustav/1954), cele în care a fost implicat Clanul Guérini (Antoine si fratii sai: Barthélémy, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte si Restitude), etc. sau Hamida Djandoubi (1949– 1977, ultimul condamnat la moarte în Franta, executat pe 10 septembrie 1977), pe care nu l-a mai putut asista la proces pentru ca moare de cancer la plamâni pe 6 ianuarie 1978. În concluzie, Goldman va fi disculpat în atacul sângeros de la Farmacia Delaunay, fiind retinuta în dosar doar implicarea sa în cele 3 jafuri armate de la famacia Farmachi, magazinul Vog si CAF (Casa de Alocatii Familiale), pentru care va fi condamnat  la 12 ani de recluziune criminala, dar, având în vedere timpul petrecut în detentie provizorie (din 8 aprilie 1970), precuum si gratiile închisorii, el pareseste Centrul Penitenciar Fresnes (regiunea pariziana) în libertate conditionata (sub control judicar) pe 5 octombrie 1976 (efectuând ½, conform legii, din pedeapsa la care a fost condamnat). Din pacate însa, pe 20 septembrie 1979, Pierre Goldman este asasinat în jurul prânzului în piata Abbé-Georges-Hénocque (sectorul n°13) cu 7 gloante de calibrul 11.43 si 2 de 9mm, trase cu un Mac50 (pistol semiautomat utilizând munitie de tip 9 mm Parabellum)  si un P38 (Walther P38, cu dubla actiune, utilizat de catre armata germana în cel de-al 2-lea Razboi Mondial). Martorii au sustinut ca ar fi vazut la fata locului 3 persoane pronuntând: „Por aqui, hombres!”Cca 15.000 de persoane au participat la înmormântarea lui (printre care si numerosi intelectual si personaliti politice) în celebrul cimitir parizian Père Lachaise, sotia sa dând nastere fiului lor Manuel numai cu câteva ore dupa asasinarea lui. În sfârsit, chiar daca actul criminal a fost revendicat de catre gruparea de raufacatori de extrema dreapta Honneur de la Police (un apendice al GAL), dupa parerea mea, exista o serie de dubii în privinta interventiei acesteia, mai ales pentru faptul ca organizatia nu era cunoscuta si cu atât mai putin ar fi fost cunoscut modul operator al acestuia. În concluzie, eu cred ca în asasinat ar fi fost implicata crima organizata din Marsilia (având atunci pe Tany Zampa ca padrino) care ar fi executat o comanda solicitata de catre GAL, având în vedere legatura strânsa pe care avea acesta cu organizatiile criminale active pe teritoriul francez, inclusiv, cu SAC [Serviciul de Actiune Civica–o politie paralela, în legalitate între 1960-1981, creata în serviciul Generalului Charles de Gaulle de catre un grup de fideli si devotati acestuia, dar independent de Partidul Gaulle-ist, având ca principal scop mobilizarea poporului francez contra comunismumlui, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)]. Care atunci când are loc tragicul eveniment, este deja profund compromis, având în componenta sa o serie de aderenti angajati atât în marea criminalitate, respectiv, în crima organizata (inclusiv, în cele în care au fost implicate French Connexion si Cosa Nostra sau Gang des Traction Avant) cât si în crimele politice de sânge (asasinarea sefului local al SAC din Marsilia Jacques Massié si a familiei acestuia,  a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: Drama de la Douronne, o crima politica!?). Mentionez aici faptul ca Gang des Tractions Avant a fost  o banda de raufacatori a anilor postbelici specializata în atacuri (jafuri) armate compusa din fosti membri ai Carlingue (Gestaoul German în Franta, din strada Lauriston în timpul Regimului de la Vichy/1940-1944) dirijata de catre Pierre Bonny (n.1895, fost inspector la Siguranta Generala, implicat în anchetarea mortii suspecte a escrocului Alexandre Stavisky si a judecatorului de instructie Prince Albert, care instrumenta afacerile lui Stavisky având la baza Algoritmul Ponzi, condamnat la moarte pentru înalta tradare si executat pe 27 decembrie 1944 în fortareata Montrouge de la Arcueil–astazi, Metropole du Grand Paris) si Henri Lafont (Henri Chamberlin/n.1902, fost sef al Carlingue, condamnat la moarte, tot pentru colaborationism cu cel de-al 3-lea Reich si executat pe 26 decembrie 1944, tot în fortareata Montrouge), dar si din fosti membri ai Rezistentei Franceze (activa dupa armistitiul din 22 iunie 1940 – pâna la Eliberarea Frantei în 1944). Banda avea ca sef pe Pierre Loutrel („Pierrot le Fou”/1916–1946), un gangster alcoolic si dezechilibrat, fost membru al Gestapoului în Franta, vânator al membrilor Rezistentei în echipa lui René Launay dupa care ca oportunist s-a alaturat Rezistentei de la Toulouse,  deosebit de violent, responsabil de o serie de jafuri armate, extorcari de fonduri, banuit ca ar fi fost implicat în uciderea a 11 persoane, (printre care mai multi jandarmi si politisti) care comitea atacurile armate la bordul unui Citroën cu tractiune în fata (monocoque, cu frâne hidraulice, cu calitati rutiere exceptionale pentru epoca respectiva, produs între 1934–1957, în cca 760.000 de exemplare, Ranit grav pe 6 noiembrie 1946 (în abdomen) cu ocazia unui jaf armat comis la Bijuteria Sarafian din strada Boissière n°36 la Paris, cei 2 complici ai sai Jo Attia si Georges Boucheseiche (cu care reuseste sa fuga de la locul crimei), îl vor spitaliza la Clinica Diderot din Soseaua Daumensil n°40, pretextând un accident de vânatoare, iar peste 3 zile, cei 2 deghizati în infirmieri îl vor „externa” pe Loutrel, pentru a-l ascunde la un alt complice (Courtois) din Porcheville (Departamentul Yvelines, regiunea urbana pariziana), unde va si deceda pe 10 noiembrie 1946, fiind înmormântat la Île de Gillier (insula pe Sena, în proximitatea localitatii Limay, vis à vis de Porcheville), unde pe 7 mai politia va si exhuma cadavrul sau pentru a avea confirmarea. Din banda, alaturi de Pierre Loutrel, ar mai fi facut parte, alti 2 de la Carlingue: Georges Boucheseiche (raufacator, specializat în racket – extorcare de fonduri si proxenetism hotelier în Franta si în Maroc, ale caror activitati criminale debuteaza înca din perioada interbelica începând cu anii 1930, adus de catre Inspectorul Pierre Bonny în timpul Ocupatiei Germane, la Carlingue, ulterior, recrutat de catre SDECE–Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez/Serviciul de Informatii exterene francez, fondat pe 28 decembrie 1945 si devenit DGSE[1] –Drectia Generala a Securitatii Externe pe 2 aprilie 1982, implicat în dosarul Ben Barka [a se vedea Partea I: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)], „expatriat” cu un zbor pe 1 noiembrie 1965 la Casablanca (dupa ce pe 29 octombrie, este audiat în dosarul Ben Barka în vila sa din Fontenay le Vicomte de catre Souchon et Voitot, care l-au interpelat în fata braseriei Lipp, unde acesta ar fi fost vazut ultima oara), la procesul sau din 1966 acesta a fost condamnat la închisoare pe viata prin contumacie (în lipsa) si pare ca ar fi murit în Maroc, în 1972 si Abel Danos („Mammouth”/1904–1952, arestat, judecat si condamnat la moarte pentru colaborationism, executat pe 13 martie 1952, fost subofiter în Legiunea Nord-Africana/„Phalange, creata la începutul anului 1944 de catre Henri Lafont, seful Gestapului în Franta, îmreuna cu Mohamed El Maadi/1902–1954, nationalist algerian, fiul  lui Mahfuz al-Ma'adi, Comandor al Legiunii de Onoare, fost ofiter francez si membru al miscarii de extrema dreapta Cagoule–anticomunista, antisemita, antirepublicana, apropiata fascismului, activa în anii 1930) din ordinul Colonelului Helmut Knochen (1910–2003, fost sef al Politiei de Siguranta–Sipo si al Serviciului de Siguranta – SD/Sicherheitsdienst, în Franta si în Belgia între 1942–1944);  Raymond Naudy (fost membru al FFI–Fortele  Franceze din Interior, creata pe 1 februarie 1944, ca urmare a fuziunii dintre Rezistenta Fraceza, activa între 1940-1944, AS–Armata  Secreta gaulle-ista, dupa numele Generalului Charles de Gaulle/1890 –1970, creata în septembrie 1942,  ORA – Organizatia de Rezistenta a Armatei giraud-ista, dupa numele Generalului Henri Giraud/1979–1949, rivalul Generalului De Gaulle, creata pe 31 ianuarie 1943, FTPF–Partizanii francez comunisti, creata în octombrie 1941, etc.);  Marcel Ruard (Ruart,  fost combatant în Armata Alpilor–a 4-a Armata Franceza care stationa în Alpii Francezi între decembrie 1939 – dupa debutul celui de-al 2-lea Razboi Mondial si iunie 1940 – pâna la semnarea armistitiului cu Germaniape 22 iunie si cu Italia pe 24 iunie, respectiv, capitularea Frantei în fata Germaniei naziste si Italiei fasciste pe 25 iunie, dupa declaratia de razboi pe 10 iunie); Joe Attia (Joseph Victor Brahim Attia/1916–1972, figura notorie a crimei organizate franceze între anii 1940–1970, fost combatant în cadrul  Bat' d'Af–Batalionul de Infanterie Lejera din Africa în perioada 1939 – 1940, specializat în jafuri armate, extorcare de fonduri, trafic de obiecte furate si prohibite, fost membru al Rezistentei Franceze, arestat si transferat pe 16 martie 1943 în Carlingue, de unde este deportat în lagarul de concentrare din Mauthausen-Gusen din Austria, creat în vara anului 1938, recrutat ulterior de catre SDECE– Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez, ca de altfel si Georges Boucheseiche, devenit proprietar de cabarete la Paris si Abidjan/Coasta de Fildes, condamnat în repetate rânduri la pedepse relativ „usoare”, decededat ca urmare a unui cancer la gât în 1972).Conform altor ducumente ale epocii (mai putin cunoscute publicului), din banda ar fi mai fi facut parte si alti raufacatori, oarecum, mai putin cunoscuti  („periferici”) cu statut de „asociere” ca Henri Fefeu (Feufeu) si Julien Le Ny, iar Gang des Tractions Avant care ca organizatie criminala (activa între februarie si noiembrie 1946, în regiunea pariziana si în regiunea Coastei de Azur), ar fi comis jafuri în valoare de cca 80 Mli FRF (cca 6,5 Mil€/cca 60Mil€PPA, în  putere de cumparare). Revenind acum la Pierre Goldman, conform Comisarului Divisionnaire (Comisar Sef)) Lucien Aimé-Blanc (n.1935), fost Controlor General al Politiei Nationale si sef adjunct al BRI[2] (Brigada de Cautare si Interventie–Brigada Antigang), respectiv, sef adjunct al Brigazii de Stupefiante – Stups, iar ulterior, sef al OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 – serviciu al Politiei Judiciare din cadrul Ministerului de Interne, devenit începând din 2006, OCLCO–Oficiul Central de Lupta contra Crimei Organizate) care a participat si la anihilarea (inclusiv la uciderea) legendarului criminal Jacques Mesrine [1936–1979, figura emlematica a Marelui Banditism francez „inamicul public n°1”, al natiunii franceze, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze.], asainul lui Goldman ar fi fost  Jean-Pierre Maïone-Libaude, fost combatant în timpul Algeriei franceze–coloniale (1830–1962) si membru al comandoului Delta (de ideologie nationalista, antiindependista fondata în 1961 de catre Roger Degueldre/1925–1962, fost locotenent al Reg. 1 de parasutisti al Legiunii Straine, activ între 1948–1961, ulterior, dezertor, condamnart la moarte pe 28 iunie si executat pr 6 iulie 1962 în Fortareata din Ivry din regiunea urbana pariziana), ramura armata a OAS (Organizatia Armata Secreta, politico–militara clandestina franceza, antiindependentista, care sustinea prezenta franceza în Algeria prin toate mijloacele, înclusiv, prin intermediul terorismului de mare anvergura, cu cca 2.700 de victime în timpul activitatii sale între 1961–1962, fondata de catre Jean-Jacques Susini/1933–2017, om politic francez, membru al partidului de extrema dreapta Frontul National si Pierre Lagaillarde/1931–2014, fost avocat, deputat al Departamentului Alger si activist nationalist, antiindependentist, partizan al algeriei franceze în timpul Razboiului din Algeria/1954–1962). Acesta, un fost talhar–raufacator al anilor 1970, asasinat dupa liberarea lui din închisoare pe 13 iunie 1982 la Argent sur Sauldre (Departamentul Cher, Regiunea administrativa Centre–Val de Loire) ar fi fost indic (informator) al Comisarului Aimé-Blanc, iar uciderea acestuia ar fi fost comandiata de catre unul dintre „Z-5Z” (fratii Zemmour: Roland Zemmour/1925–1947, Théodore Zemmour/n.1927, William Zemmour/1930–1975, Gilbert Zemmour/1935–1983 si Edgard Zemmour/1937–1983).Conform rezultatelor unor investigatii recente, se pare ca Pierre Goldman n-ar fi fost singura victima „politica” a lui Jean-Pierre Maïone-Libaude, pentru ca acesta ar fi fost implicat si în asasinarea unui alt militant comunist (si anticolonialist, respectiv, internationalist si antifascist)  egiptean de origine franco–italiana  Henri Curiel (1914–1978, fiul unui fost bancher, descendent al unei familii evreiesti francofone de nationalitate italiana, stabilita în Egipt), tatal jurnalistului francez (de origine egipteana) Alain Gresh (n.1948), în circumstante destul de confuze (neclare), pe 4 mai 1978 în curtea resedintei sale din strada Rollin n°4 la Paris (de catre un comando formati din 2 mascati, cu 4 gloante de calibru 11.43 provenind de le un Colt54 (M1911 – un pistol utilizat de catre Fortele Armate ale SUA între 1911 – 1985, model în uz pâna în 2016). Si în cazul acestuia, atacul ar fi fost revendicat, pe de o parte de catre Comando Delta al OAS, iar pe de alta parte de catre Groupe Charles-Martel (Cercul, Clubul Charles-Martel, un grup terorist armat francez de extrema dreapta calificat anti-arab, care va hartui de altfel si alti oameni politici reputati, în perioada postbelica, printre care si Gaston Defferre (1910–1986, om politic de stânga, membru al PS/SFIO–Sectiunea franceza a Internationalei Muncitoresti între 1905–1969, remarcabil si deosebit de influent, fost membru al Rezistentei franceze/1940–1944, fost Primar PS al Marsiliei/1953 –1986, Deputat de Bouches du Rhône/1945–1958 si 1962–1981 si în 1986, Ministrul Marinei Comerciale/1950–1951, Ministrul Colectivitatilor Teritoriale Franceze/1956–1957, Senator de Bouche du Rhône/1959–1962, Presedintele PS al Grupului Socialist la Adunarea Nationala/1962–1981, Ministru de Interne/1981–1984, Ministru de Stat al Amenajarii Teritoriului/1984–1986), Jacques Attali (n.1943 în Algeria într-o familie de evrei algerieni, absolvent a 3 prestigioase scoli superioare franceze de înalte studii: Polytechnique – X, Sciences Po/IEP–Institutul de Studii Politice si Scoala de Înalte Studii Administrative – ENA, profesor de economie la Polytechnique, Scoala Nationala de Drumuri si Poduri – ENSPC si Scoala Nationala de Geniu Rural, a Mediului si Padurilor, respectiv, Universitatea Paris Dauphine–Paris 9, scriitor si Înalt functionar al statului Francez, fost consilier al Presedintelui François Mitterrand/1981–1995, în perioada 1981-1991, fondator si primul presedinte al BERD–Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare, presedintele CLCF–Comisia pentru Liberarea Cresterii Franceze, al Grupului Positive Planet, respectiv, al grupului  Attali & Associés si editorialist la revistele l’Express si Journal des Arts, considerat unul dintre cei mai reputati intelectuali francezi în viata) sau Robert Badinter (n.1928 la Paris într-o familie de evrei originari din Basarabia, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986, Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991; fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995, Presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea/21-23 iunie 2016, Oslo-Norvegia, aparator benevol a zeci de detinuti condamnati la moarte în anii 1960-1980). Dar începând cu anii 1950 si clanul Guérini se lanseaza în contrabanda, în special cu tigarile si cu bauturile spirtoase (îmreuna cu Lucky Luciano), dar si în traficul international de heroina prin intermediul French Connexion, în care vor detine o suprematie. Dupa asasinarea lui Antoine Guérini, tot în 1967, fratii Barthélemy Guérini (Mémé), François Guérini si Pascal Guérini sunt si ei arestati si condamnati pe 15 ianuarie 1969 de catre Curtea cu Jurati al Departamentului Bouches du Rhône pentru uciderea unui hot care ar fi penetrat fraudulos (prin efractie) în vila lui Antoine Guérini, dupa înmormântarea acestuia, dupa ce cu un an în urma, soferul lui Mémé este asasinat. De fapt erau 2 hoti, dar unul dintre ei, cel care si-a recunoscut fapta si s-a „scuzt” a fost  „doar” maltrat cu o rara violenta („transformat în piese detasate”), iar celalat a fost executat, fara mila, cu 8 gloante (dintre care 2 în cap). Anul urmator, pe 23 decembrie 1968, René Mondoloni, fiul natural al lui Mémé, aflat într-o coma profunda ca urmare a unui accident de masina, este ucis pe „patul de spital” sub ochii varului sau Felix Guérini (care a asistat si la asasinarea tatalui sau, Antoine). François moare în închisoarea Baumettes la Marsilia de o criza cardiaca în cursul anului urmator, Mémé este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (în ciuda faptului ca îsi clameaza nevinocatia) iar Pascal la 15 ani. Pe 4 martie 1978, Barthélemy Guérini, suferind de cancer la rectum, este liberat conditionat sub control judiciar, dar el va muri pe 1 martie 1982 în clinica privata La Valette din Montpellier (Departamentul Hérault, în sudul Frantei).Pe de alta parta, înlaturarea lui Antoine Guérini, ar fi fost pentru Zampa un bun prilej si pentru a razbuna moartea politistului francez Robert–Léon–Arthur Blémant (Monsieur Robert/1911-1965, Cavaler al Legiunii de Onoare, fost membru al Rezistentei franceze si comisar de politie la DST/Directia Sdupravegherii Teritoriului, fuzionat cu RG/Informatii Generale pe 1 iulie 2008 în DCRI–Directia Centrala a Informatiilor Interne, devenita pe 30 iulie 2014 DGSI–Directia Generala a Informatiilor Interne în 2014), asasinat pe 4 mai 1965 din ordinul lui Antoine Guérini. În 1965, în cadrul unei dezbateri la care participa membri clanului Guérini, Antoine decide asasinarea lui Blément, pentru ca considera ca acesta ar fi fost responsabil de esecul financiar al cercului parizian de jocuri („Le Grand Cercle”). Mémé, care era în relatii „bune” cu Blément se va opune acestei decizii, dar totusi, pe 4 mai 1965 Blémant este ucis de catre un comando format din 3 ucigasi motorizati, sub comanda lui Mondoloni – fiul  natural al lui Mémé (ucis pe „patul de spital”). Dupa razboi, Blémant devine on influent în crima organizata franceza, dar în paralel, fiind în stranse relatii si cu DGSI, dar si cu serviciul extern de informatii francez SDECE (Serviciu de Documentare Externa si Contaspionaj/creat pe 28 decembrie 1945),  devenit pe 2 aprilie 1982 DGSE  (Directia Generala a Securitatii Externe). În 1929, el se angajeaza pentru 2 ani în Saphis, la origine, un corp prestigios de cavalerie traditional al Dey (titlu al suveranului în timpul dominatiei  otomane/1671–1830) din Alger, exportat ulterior si în Franta (în cucerirea Algeriei), dar si în Tunisia, Maroc, senegal, etc. Dupa obtinerea diplomei de licenta în Drept la Lille în 1931, el integreaza PJ (Politia Judiciara) ca inspector în cadrul brigazii mobile de la Reims (Subprefectura Departamentului Marne, Regiunea administrativa Grand Est), iar ulterior, la Lille (Prefctura Departamentului Nord si a Regiunii Administrative Hauts de France).Numit comisar de politie în 1938 la ST Lille (nordul Frantei), în 1939 se muta cu toata familia la Marsila (sudul Frantei), unde în timpul Ocupatiei Germane (Regimul Maresalului Pétain), ca agent al retelei al Fortelor Franceze de Combatanti (1 septembrie 1940–31 ianuarie 1943), spre deosebire de ceilalti membri ai retelei, Blémant frecventeaza mediul crimei organizate pentru descoperirea celor care colaboreaza cu Regimul de la Vichy, printre care figureaza si Paul Carbone si François Spirito,  sustinatorii lui Simon Pierre Sabiani (1888–1965, om politic si om de afaceri francez, Erou al Primului Razboi Mondial si colabotaor al celui de-al 3-lea Reich în timpul celui de-al 2 Razboi Mondial, fost deputat/1928–1936), devenit dintr-un comnist „convins” (membru al Partidului Colunist), membru al PPF (Partidul Popular Francez inspiratie anticomunista si fascista, activ între 28 iunie 1936 si 22 februarie  1945), condamnat la moarte prin contumacie.În acest scop, în toamna anului 1940, Blémant îl recruteaza pe gangsterii Pierre Rousset  si pe Louis Raggio (arestat în 1936 pentru ca ar fi trecut frontiera franco – germana cu 10.000 de pistoale–mitraliera,  cu care îsi cumpara un bar la Vichy, devenita placa turnanta pentru agentii de contraspionaj clandestin), iar prinintermediul acestora va ajunge la Joseph Antoine Renucci (Jo Renucci/ 1908 –1958, o figura emblematica a marelui banditism francez si un padrino al crimei organizate corsicane în perioada 1930–1950, mort de cancer, unul dintre reprezentantii lui Lucky Luciano la Marsilia, care în „umbra” lui Carbone si Spirito va face avere din contrabanda cu tigarile importate din Tanger/Maroc, Beirut/Liban, etc., la  pretul de 40-50FRF/pachet, pe care îl revindea la Marsilia între cu 80-100FRF, în contextul în care, oficial, un pachet costa 190FRF), Mathieu Zampa (1902–1973, criminal, membru activ a crimei organizate, tatal lui  Tany Zampa, care dupa Eliberare se va alatura clanului Guérini, condamnat în anii 1960 la 10 ani de munca silnica si interdictie de teritoriu francez, dupa care va exploata cluburile de noapte din Dakar/Senegal, revenind la Marsilia în 1972), Émile Buisson („Mimile”/„Fatalitas”, 1902–1956, un criminal francez responsabil de cca 36 de crime de sânge, autor a numeroase jafuri armate, printre care si cele de la bancile Crédit lyonnais Troyes/29 decembrie 1937 si CIC Paris/24 februarie 1941, când un agent este ucis, dar si a mai multor evadari, printre care si cea cu ocazia unui transfer în timpul Exodului din 1940/migratie masiva a populatiei belgiene, olandeze, luxemburgheze si franceze în sudul Frantei ca urmare a Ocupartiei Germane, dupa ce a fost arestat pe 6 aprilie 1938, înterpelat pe 10 iunie 1950, condamnat la moarte si ghilotinat  pe 28 februarie 1956 de catre penultimul calau francez André Obrecht/1899–1985), respectiv, pe Mémé Guérini si pe Alphonse Alsfasser, pentru ca în ianuarie 1941 sa fie rândul lui Abel Danos („Mammouth”/ 1904–1952, un raufacator, membru al crimei organizate dar si un membru important al Gestapoului German în Franta – La  Carlingue/1941–1944, aflata sub directia lui Henri Lafont, „asistat” de catre Pierre Bonny). Prin intermediul celui din urma (Mammouth), Blémant va fi obtine informatii despre toti colaborationistii cu Regimul de la Vichy, dar si despre spionii germanui, dintre care în perioada ianuarie 1941–noiembrie 1942, vor fi anihilati între 170 – 180.

O criza economica de anvergura este o degradare brutala a situatiei economice, respectiv, ale perspectivelor economice pe plan loacal (într-o tara), regional (grup de tari) sau pe plan international (mondial). Cu alte cuvinte, dimensiunea sectoriala, temporala si geografica, a unei crize economice poate cuprinde unul sau mai multe sectoare de activitate ale economiei, în una sau mai multe tari, timp de o perioada determinata (mai scurta sau mai lunga). În aceste situatii, în functie de gravitatea situatiei, vorbim fie de o încetinire a economiei (o diminuare pasagera a cresterii PIB) fie de o recesiune economica (o scadere importanta a PIB). Concret,  în majoritatea cazurilor, o criza economica are ca efect scaderea capitalului si a salariilor, ceea ce implica cresterea numarului de falimente, deci indirect, cresterea somajului. Printre cele mai importante crize economice ale epocii contemporane (începând cu secolul trecut) putem mentiona: „panica bancherilor” (panica bancara americana în 1907), o criza financiara în SUA (în timpul unei recesiuni), având ca efect prabusirea brusca a bursei de valori cu cca 50% (din valoarea maxima atinsa în cursul anului precedent), declansata la începutul lunii octombrie ca urmare a unei profunde crize în cadrul companiei United Copper, afectând grav societatea financiara Knickerbocker Trust Company (a 3-a ca importanta) de la New York, ceea ce va crea o panica financiara generalizata în institutiile financiar-bancare care s-a propagat rapid în toate statele americane, pâna când la sfârsitul lunii, bancherul  si colectionarul de obiecte de arta John Pierpont Morgan (1837-1913) a mobilizat o serie de oameni din mediul financiar si de afaceri pentru sustinerea sistemului bancare american (în absenta, pe atunci, a unei banci centrale americane) care sa injecteze lichiditati pe piata monetara. Criza a fost „solutionata” la sfarsitul lunii noiembrie când o firmă de curtaj (brokeraj) a efectuat un împrumut masiv cu ipotecă pe acțiunile Tennessee Coal, Iron and Railroad Company.„marea depresiune” (The Great Depression/1929-1937), cea mai importanta recesiune economica a secolului XX, declansata ca urmare a crizei bursiere de la New York între 24–29 octombrie 1929, precedata de o puternica crestere economica din anii 1920. Între 1929-1932 indicele Dow Jones va scadea, practic, cu 90%,  iar în 1933 productia industriala americana nu va atinge  nici macar 50% fata de ceea avuta înainte de criza. În perioada 1930-1932, 773 de institutii financiar – bancare vor fi falimentate, ceea ce va provoca (indirect) o puternica crestere a somajului în rândul clasei muncitoare pâna la cca 9% din populatia activa. Daca în 1932, numarul acestora este de cca 13,5 milioane, peste un an, când Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) devine presedintele SUA (4 martie 1933 – 12 aprilie 1945), numarul acestora ajunge la cca 25 milioane si peste 2 milioane de americani nu vor avea adapost.„socurile petroliere” (modificarea brutala a ofertei petrolului pe piata, combinata cu cresterea pretului acestuia) din anii 1973 (legat de embargoul datorat razboiului Ramadan sau israelo–arab de la Kippour/6–24 octombrie 1973 în urma caruia barilul de petrol a trecut de la 2,59$US la 11,65$US), 1979 (ca efect conjugat al Revolutiei Iraniene–islamice/7 ianuarie 1978–11  februarie 1979, care va instaura Republica Islamica în Statul Imperial Iranian si Razboul Iran–Irak/RGP1–Primul  Razboi din Golful Persic/22 septembire 1980–20 august 1988, când pretul petrolului se va tripla) si 2008 (ca urmare a invaziei Irakului/RGP3–Al 3-lea Razboi din Golful Persic /20 martie 2003–18 decembrie 2011,  când pe 2 iulie 2008 barilul de petrol ajunge la 144,27$US la New York, iar pe 2 iulie depaseste 145$US în Asia).criza financiara legata de SME (Sistemul Monetar European) din 1993, creat pe 13 martie 1973 (dupa 13 luni de negocieri), ca urmare a „The snake in the tunnel”–dispozitiv monetar european activ între 1972–1978, care limta fluctuatiile devizelor tarilor membre ale CEE  (Comunitatea Economica Europeana)criza economica mexicana (1994–1995) care va debuta ca urmare a unei devaluari importante a devizei nationale Peso Mexican (MXN), brusc, , în decembrie 1994, dupa alegerea lui Ernesto Zedillo Ponce de León (n.1961) în fruntea statului (1 decembrie 1994–30 noiembrie 2000), datorita unei rate ridicate a inflatiei (astazi, 1 $US =18.6634MXN). O consecinta a acesteia a acestei crize este scaderea PIB în 1995 cu cca 7%.criza economica asiatica (Asia de Sud–Est) care debuteaza în luna iulie a anului 1997 si care se va propaga rapid si în alte tari emergente (Rusia, Argentina, Brazilia, etc.) ca urmare a retragerii (repatrierii) unor fonduri uriase de catre investitorii straini, ceea ce va destabiliza devizele nationale, iar mai târziu si economia din regiune.criza financiara rusa din 1998, datorita devaluarii, brusc, a rublei (RUB)criza economica argentiniana (1998 – 2002), cauza imediata a acesteia fiind alegerea facuta de catre autoritati la începutul anilor 1990 de a utiliza  tehnica „currency board”, legata direct de USD pentru stabilizarea economiei marcata printr-o inflatie importanta si permanenta dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (1939-1945).criza economica turca din 2002, ca urmare a devaluarii lirei turcesti (TRY).„marea recessiune economica mondiala” (The Great Recession/2007 – 2012 ) care a generat în majoritatea tarilor industrializate (dar si în cele ale BRIC – Brazilia, Rusia, China, India, etc.) o enorma „piramida” de datorii, the „US housing bubble” (real estate bubble/property bubble), o cestera uriasa a materiilor prime (barilul de petrol trecând de la 20$US pe pe 1 ianuarie 2002 la 134$US pe 1 iulie 2008), respectiv, a inflatiei, etc.criza finantelor publice elene (începând cu 2009), care pâna la sfârsitul anului 2014 a acumulat o datorie publica enorma (cca 177% din PIB) si un deficit bugetar urias (cca 13% din PIB), având ca efect fragilizarea „Zonei Euro”, antrenând scaderea paritatii de schimb dintre euro si celelalte devize de pe piata monetara si angrenând un important dezechilibru economic si în alte tari din zona (în Portugalia, Spania, Italia, etc.)Cu ocazia unor asemenea crize economice (de mare anvergura), montajele financiare frauduloase (piramidale), în special, cele de tip Ponzi (cele mai utilizate), încep sa se prabuseasca în „lant”, iar acestea vor provoca (direct sau indirect) pagube materiale uriase societatii civile. Atât persoanelor morale (juridice), care vor fi ruinate (partial sau integral), cât mai eles celor fizice (oameni naivi, creduli, etc.) care îsi vor pierde (toate) economiile si nu în rare cazuri (din acest motiv) îsi vor pune capat zilelor. Un algoritm (o schema, sistem) de tip Ponzi consta într-un montaj financiar fraudulos (al unui fond de investitii), în care rata (randamentul) de rentabilitate (dobânda) promis(a) investitorilor (rp) este mai mare decât rata (randamentul) de rentabilitate efectiv(a) a(l) investitiilor (rn). Într-un asemenea context, remunerarea investitorilor vechi are loc (cu precadere) din fondurile de investitii ale clientilor noi. Daca escrocheria nu este descoperita la timp (în timp real), fondul de investitii se va prabusi („imploda”), având ca efect falimentarea acestuia, deci pagubirea investitorilor. Sistemul functioneaza atât timp cât clientela (de investitori) este mare si în crestere, ca urmare a primilor investitori, care recuperându-si banii investiti, fac astfel (direct sau indirect)  publicitate fondului de investitii. Acest sistem (cunoscut si sub numele de „sistem piramidal”) a fost utilizat pentru prima data în 1919 la Boston de catre Charles Ponzi (Carlo Pietro Giovanni Guglielmo Tebaldo Ponzi/1982-1949, escroc de origine italiana, cunoscut si sub numele Carlo si Charles P. Bianchi, conceptor al modelului de escrocherie bazat pe acest lant piramidal de împrumuturi) care va face din el (necuncut în mediul de afaceri), un milionar (în deviza americana), în mai putin de 6 luni.Descendent al unei familii originare din Parma, Ponzi sosteste în SUA la Boston pe 15 noiembrie 1903 la bordul vasului comercial transatlantic S.S. „Vancouver” (sub comanda Cpt. MacDonald) al Dominion Line Royal Mail Steamers (care  paraseste portul din Napoli pe 16 mai, via Insulele Azore–grup de insule portugheze situate în mijlocul Oceanului Atlantic, la cca 1.500 km de Lisabona și 3.900 km de coasta de est a Americii de Nord) dupa ce face studii superioare (timp de 4 ani, fara sa-si obtina diploma de licenta) la Universitatea Sapienza la Roma (dupa mai multe clasamente, cea mai veche si prestigioasa universitate italiana publica, fondata în 1303 de catre Papa Bonifaciu al VIII-lea al Romei/1294-1303).Merita de remarcat aici faptul ca Ponzi ar fi calatorit sub un alt nume, fals (necunoscut) pentru ca, conform documentelor de arhiva, el nu se afla cu identitatile cunoscute pe lista celor 56 de pasageri înregistrati (în ordine alfabetica: Miss E. F. Burnett, Mr. Consiglio Cavallo, Miss G. Cacouriotou, Mr. Nic. Carayannis, Mrs. Secat. Carayannis, Master Thos. Carayannis, Mr. Geo. D. Carayannis, Mr. Heracles Choukuroglou, Miss Polymnia Choukuroglou, Mr. Griffith Coit,  Mrs. G. Coit, Miss Doroty Coit, Miss Barbara Coit, Dr. G. M. Cooper, Mr. W. H. Cotton, Mr. Carmine Del Basso,  Mr. Parros Drivalas, Mr. Luigi Ferrise, Mrs. Chas. F. Fitz, Mr. Alessio Foggia, Mrs. M. J. Gorham, Miss Mary C. Hardy, Miss Henriette E. Hardy, Miss Alice Hayes, Mr. A. Karam, Mrs. Karam and children, Mrs. Geo. H. Love, Miss Marion W. Lowe, Mr. Wilhelm Mayward, Mr. James Means, Mrs. Agnes B. Means, Master Gregor Means, Master Lloyd Means, Miss Agnes Means, Maid and Governess, Master V. Michalopoulos, Mr. Chas. Mitchell, Mrs. Chas. Mitchell, Miss Mitchell, Miss Ladie M. Morse, Miss Isabel Murray, Mr. Libby Paladino, Mrs. D. Papageorgiou, Miss Fedora Papageorgiou, Capt. Richardson, Miss M. R. Ripley, Miss H. B. Ripley, Miss Lisa Salcebic, Mrs. Roland Seager, Miss Annina Sgueglia, Mr. E. W. Stevens, Mr. Chas M. Stewart, Miss Mary Taussig, Miss Catherina Taussig, Miss Helen Taussig, Mrs. M. Towne, Mr. P. V. Ventelis).   În sârsit, dupa ce îsi pierde toate economiile în jocurile de noroc (inclusiv, în cele de carti) în timpul calatoriei (care va dura cca 4 luni), pâna în 1907 când se stabileste la Montreal (în Canada), Ponzi va presta la Boston tot felul de munci (mai mult sau mai putin penibile), ajungând pâna la urma chelner într-un restaurant, de unde însa este virat datorita unui presupus furt, pe care l-ar fi comis. La Montreal îsi contacteaza un compatriot Luigi Zarossi, care prospera ca urmare a unui comert ilicit (trafic, contrabanda) cu tigari (în magazinul sau din strada Saint Jacques), respectiv, a unei institutii financiare Banca Zarossi având ca obiectiv (principal) administrarea economiilor imigrantilor italieni, carora asigura o dobânda de 6%, în timp ce bancile canadiene nu propuneau decât 2%, în principiu sau în conditii speciale, maximum 2,5%. „Rebotezat” Charles Bianchi (un descendent al unei bogate familii italienesti fictive), Ponzi (angajat mai întâi în calitate de casier), descopera la Zarossi ca acesta neputând oferi dobânda promisa clientilor sai, acestia erau platiti, totusi, la data scandentei, din banii noilor investitori, punând astfel „la punct”,  algoritmul (schema) care îi poarta numele (Algoritmul/Schema Ponzi). În 1908, când clientii lui Zarossi încep sa aiba îndoieli, acesta îsi lasa familia (sotia si copii) la Montreal si se refugiaza (cu banii „strânsi”, incasati de la imigrantii italieni) în Mexic, cu care SUA nu avea acorduri de extradare. În ceea ce îl priveste pe Ponzi, acesta va avea „ghinion”: de la un fost client (investitor) la Banca Zarossi, Canadian Warehousing, aceste va subtiliza un carnet de cecuri de banca si îsi scrie un cec în valoare de 423,5$CAN, falsificând semnatura directorului bancii, Damien Fournier, ceea ce dupa demascarea lui, va avea ca efect condamnarea si încarcerarea lui timp de 3 ani la Închisoarea St-Vincent-de-Paul (penitenciar federal din Laval–Provincia Quebec, activ între 1873–1989, desemnat pe 23 februarie 1990 un loc istoric national în Canada) devenita celebra ca urmare a încarcerarii în aceasta institutie corectionala a unor raufacatori celebri ca Jacques Mesrine (1936–1979), figura emblematica si legendara a marii criminalitati franceze (marele banditism), considerat în Franta „inamicul public n°1” (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: In umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze), Richard Blass („pisica”/1945-1975), considerat cel mai mare criminal (notoriu) canadian al epocii, suspectat de uciderea a 21 de persoane în timp de un deceniu (între 1965–1975, dintre care 13, ca urmare a incendierii pe 17 ianuarie 1975 a magazinului de bijuterii din strada Beaubien la Montreal, împreuna cu 3 complici), care a reusit sa evadeze de 3 ori (dintre care odata din St-Vincent-de-Paul, pe 23 octombrie 1974) si a supravietuit în 5 fuziade (schimb intens de focuri de arma) cu autoritatile politienesti, respectiv, Jean-Paul Mercier (1945-1974), celebru criminal canadian (din Provincia Quebec) devenit cunoscut societatii civile datorita complicitatii sale la o serie de jafuri armate sângeroase din bancile canadiene, comise împreuna cu Jacques Mesrine (pe care îl cunoaste în 1972 la St-Vincent-de-Paul, une acesta îsi executa o pedeapsa de 10 ani de detentie criminala pentru kidnapping) si celebru pentru cele 4 evadari reusite din mediul carceral (dintre care una pe 21 august 1972, de la  St-Vincent-de-Paul, împreuna cu Jacques Mesrine, iar cea de-a 2-a, pe 23 octombrie 1974, tot de la St-Vincent-de-Paul,  în compania lui Richard Blass). În sfârsit, dupa 20 de luni, Ponzi este eliberat si pleaca în SUA, dar în scurt timp va fi din nou arestat si încarcerat (timp de 2 ani) în Atlanta, pentru ca ar fi facilitat, prin intermediul unei filiere clandestine, accesul unor muncitori imigranti italieni pe teritoriul national. Dupa liberarea lui din închisoare, hotarât sa „faca bani adevarati”, Ponzi va pune la punct monatajul sau financiar fraudulos (mult mai „benefic” decât cel al lui Zarossi), pe care îl va aplica în 1919 la Boston. Atunci, în timp ce bancile ofereau clientilor cca 4,5-5% dobânda anuala, Ponzi propunea acestora o dobânda de cca 10 ori mai mare, în numai 3 luni. Profitul acestuia este realizat cu sprijinul IPRC (International Postal Reply Coupons), cu un randament de cca 40,5-50%, numai într-o luna si jumatate si cu cca 95-100% în 3 luni, ca urmare a unor investitii facute de catre cca 41.000 de persoane în valoare totala de 15Mil$US, din care mai putin 1/3 ar fi fost redistribuita investitorilor.UGP (Uniunea Generala a Postelor, fondata pe 9 octombrie 1874), devenita în 1878 UPU (Uniunea Postala Universala–din care fac parte administratiile postale din întreaga lume), institutie specializata a ONU (cu sediul General la Berna în Elvetia), în urma unor  solicitari, a acceptat emiterea pe 1 octrombrie 1907 a unui TPU (Timbru–Postal Universal) prin crearea unui CPI (Cupon–Raspuns International) în valoare de 0,28FCh (sau echivalentul acesteia în devizele nationale). Astfel, un expeditor (particular) cumpara în tara sa (de resedinta) un CPI si îl trimitea unui destinatar (corespondent) de-al sau în orice parte a lumii, care în orice birou (oficiu) postal, contra acestui CPI primea unul sau mai multe timbre-postale (din tara sa)  având ca valoare tariful corespunzator expedierierii unei scrisori internationale, adica 0,25FCH. Diferenta de 0,03 FCH reprezenta comisionul de compensare dintre administratiile postale, cea care a receptionat totalitatea sumei pentru achizitionarea CPI si cealalta, care a vândut TPU fara sa perceapa contravaloarea acestuia. Având în vedere stabilitatea devizelor (monedelor) nationale, respectiv, a ratelor de schimb dintre acestea, sistemul functiona fara niciun fel de probleme pâna la sârsitul Primului Razboi Mondial (1914-1918), când datorita problemelor de natura financiar–economice care au aparut ca, consecinte ale acestuia, s-a dereglat stabilitatea sistemului monetar, respectiv, a ratelor de schimb, ceea ce a avut ca efect prabusirea fondului de investitii al acestuia.Denuntat în „Boston Post” si vânat de catre politistii de la FBI, Ponzi se va preda autoritatilor pe 12 august 1920. În urma unui proces federal care a urmat, acesta pledeaza vinovat si este condamnat la 5 ani de închisoare, dar este eliberat dupa 3 ani si jumatate pentru a fi judecat La Boston (în Statul Massachusetts). Între timp, Ponzi pleaca în Florida (la Jacksonville), unde va pune „pe picioare” o alta afacere, rentabila (tot frauduloasa), „specializata” în vânzarea terenurilor cunoscuta sub numele de „Charpon” (nume obtinut din fuziunea dintre Charles si Ponzi), dar nu va dura foarte mult, pentru ca în 1926 este condamnat din nou la un an de închisoare pentru escrocherie. Din contra, în procesul sau de la Boston el va fi condamnat la o pedeapsa cuprinsa între 7–9 ani (confirmata si de catre Curtea Suprema a SUA). Dupa liberarea sa în 1934, instantele federale ordona expulzarea lui de pe teritoriul american în Italia, unde dupa întoarcere, acesta se va ocupa tot de „montaje financiare frauduloase”, pâna când Benito Mussolini („Ducele”/1883–945), Presedinte al Consiliului Italian de Ministri (31 octombrie 1922–25 iulie 1943), fondator si ideolog al fascismului, îi ofera un „post” în cadrul Ministerului de Finante al Guvernului italian, ceea ce îi va permite acestuia deturnarea unor sume importante de bani apartinând Trezoreriei nationale.  Pentru a scapa de pedeapsa, Ponzi se refugiaza în Brazilia, unde în 1936, publica cartea sa autobiografica The Rise of Mr Ponzi. Ruinat si abandonat de catre cei apropiati, Ponzi moare pe 18 ianuarie 1949, într-un spital public din Rio de Janeiro.

Thomas CSINTA Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginereștiși social– economice,Director de Studii CUFR – România, Cofondator IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru...

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Applied Mathematics in Engeneering and Social-Economic Sciences Redactor – Corespondent (Franța)  Franța (Le Parisien) Les Ecoles du Concours GEIPI -...

Una dintre cele 7 regiuni ultraperiferice ale Uniunii Europene, Guyana franceză, este un departament (dar și o reginue administrativă franceză) „nemetropolitană” care se întinde pe o suprafață de 86.504 km2 în nordul Amercii de Sud, fiind într-un procent de cca. 96% acoperit cu păduri ecuatoriale. „Descoperită” în 1498 de către Cristofor Columb, în 1503, în regiunea Cayenne (azi capitala), încep să se stabilească primii francezi, astfel încât peste un secol (în 1604), colonia franceză locală va fi numită „France Equinoxiale”, iar începând din 19 martie 1946 ea devine Guyana franceză (pentru a o deosebi de Guyana-Guyana britanică și de Surinam-Guyana Olandeză), obținând astfel statutul de DOM (Departament Outre Mer/Departament ultramaritim) francez! În traducere liberă, pământ „fără nume”, respectiv, „pe care nu-l îndrăznim să-l numim” sau „casa ființei supreme”, Guyana franceză, care cu alte două departamente franceze DOM aflate în Antile, Guadeluope (cu capitala la Pointe à Pitre) și Martinica (cu capitala la Fort de France) cunoscute ca DFA (Departamentele Franceze din America), era celebră în secolul XIX și începutul secolului XX pentru deportările masive aici, ale celor condamnați la muncă silnică, în special în Ocnele Miniere din Cayenne în care numai 3% dintre prizonieri supraviețuiau sau Insula Diavolului, ratașată administrativ, ulterior, orașului Kourou, de unde din 329 de condamnați, începând din 1852, 76 au murit, 177 s-au întors în Franța, 58 au evadat și 17 s-au instalat acolo după eliberarea lor. Având  cca 730 de km de frontieră cu Brazilia și cca 510 km cu Surinam, în materie de biodiversitate, „Pământul Sacru" (Guyana franceză), este una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii în care trăiesc cca 5.500 de specii vegetale, peste 1.000 de arbuști, cca 700 de specii de păsări, cca 117 de specii de mamifere, 430 de specii de pești și 109 specii de amfibii. Micro-organismele sunt înca și mai numeroase, în special, în nordul departamentului care rivalizează cu Amazonul brazilian, „Bornéo și Sumatra". Cel puțin 98% din fauna vertebrată și 96% din plantele vasculare, ale Franței se găsesc în acest departament. În sfârșit, cel mai grav însă este faptul că Guyana (franceză) este departamentul francez cu cel mai mare procent de seropozitivi și bolnavi infectați cu virusul HIV. Format dintr-o multitudine de comunități (mai mult sau mai puțin exotice), cei 260.000 de guyanezi (3,1/km2), din datele pe care le deținem (de ultima ora), s-ar părea că sunt purtători „masiv" al virusul imunodeficienței umane (cca 4.568 de persoane, oficial și peste 7.000 neoficial), adică unul dintre 45-50 de locuitori! Astăzi, Guyana franceză, „Pământul Sacru”, de care mă leagă „amintiri sacre” (fie de CNES-Centrul Național francez de Studii Spațiale de la Kourou, fie de BRIC-Brigada de Represiune a Imigrației Clandestine de la Cayenne), este cunoscută în lume ca „nucleul central” al cerceretarilor spațiale franceze și europene, fiind sediul unor reputate insituitii spațiale alături de CNES, printre care și CSG-ASE (Centrul Spațial Guyanez-Agenția Spațială Europeană), precum și a bazei de lansare a rachetelor Ariane, respectiv, a sateliților comerciali europeni. Din investigațiile pe care le-am efectuat legat de contaminarea cu virusul HIV (SIDA) în Spitalele de la Cayenne (responsabil Dr. Pierre Couppié) și Saint Laurent de Maroni (responsabil, Dr. François Biswell) se pare că tabuu-ul guyanez ar fi responsabil de amploarea epidemiei SIDA..Acest punct de vedere este susținut și de către AIDS Cayenne, precum și de către Dr. Benoît Cotterel de la DSDS (Direcția Sănătății și Dezvoltării Sociale). Cei care se autodenunță sau sunt descoperiți întâmplător în cursul unor examene medicale de rutină sau tratamente, sunt imediați respinși de către societate, chiar și de către familie sau apropiații lor! Majoritatea dintre ei se refugiază în Franța Metropolitană (în special la Paris, dar și în alte metropole franceze ca Lyon, Marsilia, Bordeaux sau Toulouse) pentru tratamente bi-triterapie (Zidovudine - AZT, Lamivudine - 3TC sau/și Indinavir) metodă de tratament care constă în administrarea a trei medicamente în același timp, care asociază două medicamente antivirale clasice - zidovudina, didanozina etc., cu una dintre substanțele numite „antiproteaze" - ritanovir, indinavir, sachinavir și care poate fi prescrisă de la început, ori după efectul altor tratamente. La prima vedere s-ar părea că acest flagel ar fi rezultatul unei imigrații clandestine imposibil de controlat, în special din țările vecine (Brazilia, Surinam, Haiti, Guyana) din care populația migratoare este contaminată cu virsul HIV, precum și datorită unei diversificări sexuale neprotejate, cu parteneri multipli. Hrănind o economie subterană, clandestinii trăiesc într-o mare precaritate, neavând acces la îngrijiri medicale (fără „Carte de Séjour”, act de ședere temporară), ceea ce face ca „epidemia să se propage cu o viteză inimaginabilă, 2-3% dintre femeile însărcinate fiind seropozitive”, adică mai multe chiar ca în Sénégal! (Diane Vernon, antropolog). Singura asistentă specializată la Spitalul de la Cayenne, Valérie Bérard tratează annual între 900-950 de pacienți pe ani, dar numărul celor infectați cu HIV este mult mai mare. Având în vedere și faptul că tinerele fete încep viață lor sexuală la o vârstă fragedă (în jur de 8-9 ani !), în special în rândul populației de „orpaillage” (căutare și extragere a aurului din rîuri, respectiv, exploatarea lui artizanală) care fiind în majoritate clandestini, nici nu figurează în evidența administrației de stat, deci nici în ale dispensarelor și nici ale centrelor medicale teritoriale. Articolul conține rezultatele minuțioase ale unor investigații criminale de mare anvergură, printre care și contaminarea „conșientă” și „crapuloasă” cu HIV a populației (cu precădere, feminine), de către infractori cercetați penal în stare detenție provizorie sau condamnați deja definitiv.....

Thomas Csinta, scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Franța (Le Parisien) Revista IPA Journal  (Wikipedia) Cher Monsieur...

Bibliografie https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/libertatea-sub-sechestru-electronic-penitenciarul-la-purtator-importanta-si-rolul-ei-reinsertiunea-sociala-drojidei-societatii/ https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/frumusetea-matematica-fizicii-teoretice-modelizarea-matematica-sistemului-de-functionare-gps-concurs-comun-de-admitere-celebrele-scoli-superioare-franceze-de-inalte-studii-ecole-polytechinqu/ https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/carte-de-investigatii-jurnalistice-din-actualitatea-internationala-thomas-csinta/   Lucrări în curs de apariție       

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Applied Mathematics in Engeneering and Social-Economic Sciences Redactor – Corespondent (Franța), Franța (Le Parisien) NOTA Articolul integral (complet) cu imagini...

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Franța (Le Parisien) SURSA Revista Politia Capitalei Iunie2012.pdf Iulie2012.pdf Bibliografie https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/carte-de-investigatii-jurnalistice-din-actualitatea-internationala-thomas-csinta/   Lucrări în...

Thomas Csinta research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist - Paris (didactic, pedagogical and research...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed....

Fosta capitala (timp de un secol) a Regatului Vizigot (418 – 711) în urma marii invaziei barbare (miscari migratoare ale popoarelor nomade, în special a hunilor, sositi în estul Europei centrale, în 375, a lombarzilor în Italia, în 568 si a slavilor, în Imperiul Roman al Orientului – Imperiul Bizantin, în 577) cucerit între 711 – 726 de catre musulmani (în timpul invaziei Peninsulei Iberice), Toulouse Métropole (cca 1,4 mil locuitori, considerat astazi, un „focar” al islamismului radical), capitala europeana a industriei aeronautice si spatiale, în  perioada 31 octombrie – 2 noiembrie 2017, traieste unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga sa istorie. Este vorba de anuntarea verdictului în 2 dosare penale la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) de la Paris, care au marcat de-a lungul anilor, profund,  atât oponia publica franceza (si în special cea de la Toulouse) cât si cea internationala. Pe de o parte, într-un dosar corectional („delictual” – „infractiuni    minore”), în fata celei de-a 3-a Camere Corectionale a Curtii de Apel (compus din 3 magistrati), au fost judecati cei implicati intr-una dintre cele mai mari catastrofe industriale (cu o paguba materiala de peste 2Md€) dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial care a avut loc la Toulouse pe 21 septembrie 2001, în care 31 de persoane au fost ucise si peste 2.500 ranite, iar pe de alta parte, într-un dosar criminal („infractiuni grave si deosebit de grave”), in fata Curtii cu Jurati Paris Speciale (compus din 7 jurati – magistrati), complicii lui Mohammed Merah, care în cadrul unui atac terorist islamist, în perioada 11-19 martie 2012, a asainat cu sânge rece 7 persoane. PREAMBULPe 24 ianuarie 2017, a inceput, in fata Camerei Coretionale a Curtii de Apel Paris (Tribunalul de Inalta instanta – Camera  Corectionala) al 3-lea proces al exploziei „Gemenilor" de la Toulouse (Uzina AZF–Azot Fertilizant, specializata in sintetizarea amoniacului) pe 21 septembrie 2001, una dintre cele mai mari catastrofe (tragedii) industriale din intreaga istorie a Frantei (si cea de-a 2-a în Europa, dupa explozia centralei atomoelerctrice de la  Cernobîl pe 26 aprilie 1986), în care 31 de persoane au fost ucise si 2.5000 ranite, oficial. Conform dosarului de instructie (cca 109 volume/53.820 de pagini) pe care l-am putut urmarii de aproape pe tot parcursul instrumentarii lui (inclusiv la celelate 2  procese anterioare din perioada 23 februarie – 30 iunuie 2009, in Prima instanta, respectiv, pe 24 septembrie 2012, în Apel), timp de peste 7 ani, mai multe anchete lansate de catre INVS (Institutul National pentru Controlul Sanitar) ar fi  pus in evidenta faptul ca dintre cele peste 25.000 de persoane afectate intr-un fel sau altul (direct sau indirect) de suflul exploziei, cca ¼ aflate la mai putin de 1.700 de m de locul exploziei ar fi fost ranite mai mult sau mai putin grav,  cca 1/3 dintre ele, in cursul lunilor urmatoare, ar fi fost obligate (nevoite) sa consulte un medic generalist, cca 1/10, ar fi fost spitalizate de urgenta si cca 1/100, chiar si din zonele indepartate, ar fi fost traumatizate fizic (cca 41,4% cu probleme auditive) sau psihic (cca 49,5%).La acest proces (cel de-al 3-lea, a durat cca 4 luni, pana pe 24 mai), în total,  cca 2.750 de persoane s-ar fi  constituit in parte civila (in cadrul mai multor asociatii: „Sinistratii din 21 septembrie”, „AZF Memorie si Solidaritate”, etc.), care, intr-un fel sau altul (direct sau indirect), se considera victime ale celei mai mari catastrofe industriale (a uzinei AZF Toulouse), care a avut loc in Franta dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (si cea de-a 2-a in Europa, dupa explozia centralei atomoelerctrice de la  Cernobîl pe 26 aprilie 1986), iar in timpul procesului, 187 de martori ar trebui sa fie  fi audiati.In acest context, cei 2 (ramasi) inculpati in dosar, Sociatea petrochimica Grande Paroise SA (persoana morala/juridica, pe atunci filiala al gigantului petroilier Total SA) proprietarul  uzinei AZF Toulouse si directorul acesteia, Serge Biechlin (persoana fizica), acuzati de „omucidere si vatamare corporala grava involuntara” (din culpa), in ciuda imensului prejudiciu moral si material cauzat (31 de morti, cca 8.000 de raniti, dintre care 2.500 au necesitat spitalizare si pagube materiale de peste 2Md€), riscau (maximum) 225.000€ amenda penala (Grande Paroise SA), respectiv, 3 ani de inchisoare cu executare si 45.000€ amenda penala (Serge Biechlin), dupa ce in urma procesului  desfasurat in perioada 23 februarie – 30 iunuie 2009, pe 19 noiembrie amandoi au fost achitati in beneficiul indoielii (in Prima instanta),  iar pe 24 septembrie 2012, amandoi au fost condamnati in Apel (Grande Paroase la 225.000€ amenda penala, iar Serge Biechlin la 3 ani de inchisoare dintre care 1 an cu executare si la 45.000€ amenda penala)Asumandu-si intreaga responsabilitate pentru cele intamplate pe 21 septembrie 2001, grupul petrorilier Total SA (avandu-l pe atunci PDG/Presedinte-Director General pe  Thierry Desmarest, care si el a fost citat la proces) a si despagubit deja victimele sale (sub forma de daune morale si materiale) la nivelul a cca 2Md€. In Franta, în momentul de fata ar exista înca cca 600 de întreprinderi (in domeniul petro – chimic ) cu un risc asemanator (ridicat) de explozie!Ca ironie a  sortii  în aceasi perioada (aproximativ) cu procesul uzinei AZF (24 ianuarie – 24 mai 2017) ar fi trebuit sa aiba loc, însa în fata Curtii (Camerei) Criminale  Speciale pentru „complicitate la asasinate teroriste” (asociere terorista criminala de raufacatori) si procesul lui  Abdlekader Merah, respectiv, al lui Fettah Malki  (27 februarie – 31 martie 2017), fratele lui Moham(m)ed Merah, presupusul terorist islamist care în zilele de 11, 15 si 19 martie 2012 a asasinat 3 militari francezi de confesiune musulmana în fata unei cazarmi si 4 evrei (dintre care 3 copii) într-o scoala, la Toulouse, ucis pe 22 martie de catre politistii de la RAID (unitate de interventie de elita a Politiei Nationale Franceze).Având însa in vedere complexistatea Dosarelor Merah si  AZF Toulouse (în care am fost implicat si eu, indirect, prin intermediul investigatiilor mele), dar si posibila legatura dintre acestea, Camera Criminala a TGI Paris a decis amânarea procesuului celor 2 fosti complici ai lui Mohammed Merah, pentru perioada de 2 – 31 octmbrie. Conform unor anchetatori (printre care si Alain Cohen de la SRPJ – Serviciul de Cautare Regional al Politiei Judiciare) Toulouse, dar si victime ale catastrofei industriale a Uzinei AZF (printre care si Gérard Ratier, presedintele asociatiei „Sinistratii din 21 septembrie”), sustinuta si de catre avocatii apararii (Simon Foreman si Daniel Soulez-Larivière, bazandu-se si pe lucrarile jurnalistilor Anne-Marie Casteret si Marc Mennessier, respectiv, Franck Hériot si Jean-Christian Tirat), cele 2 procese ar avea intre ele o legatura „organica”, pentru ca dezastrul din 21 septembrie 2001 de la Uzina AZF Toulouse nu s-ar fi datorat unei neglijente (erori umane), dar unui atentat terorist comis de catre Hassan Jandoubi (muncitor necalificat, angajat în regim interimar al Uzinei AZF Toulouse), al carui cadavru  este descoperit in proximitatea craterului format in urma exploziei, si care l-ar fi frecventat la Artigat pe Olivier Corel („Emirul alb”, un islamist predicator radical, franco – sirian, fost mentor ai fratilor Mohammed si Abdelkader Merah implicati in atacurile teroriste de la Toulouse si regiunea sa urbana (Toulouse Métropole), respectiv, ai fratilor Fabien si Jean-Michel Clain, precum si al lui Sabri Essid, considerati de catre serviciile franceze de  informatii ca islamisti radicalizati si anajati în jihadul islamist – terorist. Pe scurt, în uzina AZF Toulouse Sociatea petrochimica Grande Paroise SA/GPN (în care îsi desfasurau activitatea cca 500 de angajati), pe 21 septembrie 2001, in jurul orei 10h17, un stoc de cca 375-400 tone de nitrat de amoniu destinat productiei de ingrasamant chimic, explodeaza intr-un hangar al acesteia (centrat pe cladirile 221, respectiv, 222) autorizat sa stocheze maximum 500 de tone, generând un crater urias de forma ovala (cca 75m lungime, 45m latime si 6m adancime). Perceputa (auzita) si la cca 100 km de Toulouse, explozia urmata si de un cutremur de pamant de cca 3,5 magnitudine pe scara Richter dar si de alte fenomene (mai mult sau mai putin ciudate), electrice, luminoase, sonore (etc.), nemaîntalnite pâna atunci in regiune, este evaluata la una echivalenta cu explozia a cca 35-40 TNT (trinitrotoluen/exploziv de referinta in calculul pirotehnic), ceea ce indica detonarea unei cantitati de 60-80 de tone de nitrat de amoniu.Din investigatiile pe care le-am intreprins in acest dosar a carui instrumentare a durat mult mai mult decat era prevazut (peste 7 ani/excesiv de mult intr-un dosar corectional), în catastrofa insustriala (considerata cea mai mare în Franta dupa cel de-al 2-lea Razboi mondial si a 2-a în Europa, dupa catastrofa nucleara de la Cernobîl din 1986), vor pieri 31 de persoane (dintre care 24 în interiorul uzinei – dintre care 10 salariati ai GPN si 11 a Uzinei AZF, respeciv, 8 în exteriorul acesteia), peste 2.500 de persoane vor fi ranite (dintre cei 8.000, care au solicitat îngrijiri medicale), iar daunele materiale se vor ridica la cca 2,3Md€. Alte 25.000 de persoane ar fi fost afectate psihic (direct sau indirect) de suflul exploziei, iar cca 20% dintre cei aflati la mai putin de 1.700 de m sufera si astazi de probleme auditive iar atunci, toti ar fi fost traumatizate din punct de vedere psihic, dintre care chiar si astazi, peste jumatate (cca. 55%) ar prezenta inca sechele (intr-o forma  mai mult sau mai putin grava), iar ½ dintre  copii aflati in proximitatea focarului exploziei si  ¼  dintre cei aflati in zonele mai indepartate ale acesteia, prezentau importante modificari comportamentale (probleme de somn, cosmaruri, neliniste, regresiune, somatizare, rezultate scolare modificate, etc.). Din punct de vedere material, explozia a cauzat distrugeri de mari proportii  in sud-vestul metropolei Toulouse (cca 2,3Md€ daune materiale, din care 33Mil€ reprezentand contravaloarea daunelor provocate in urma distrugerii celor 107 cladiri publice), fara însa sa distruga integral turnul AZF (compus din cele doua „cosuri” gemene uriase, demolat dupa catastrofa), care de-a lungul timpului a fost un obiectiv de reper pentru avioanele comerciale (dar si militare) care aterizau pe Aeroportul International Toulouse – Blagnac.Sunt complet distruse zonele comerciale Dartry (Darty Plc, Kesa Electricals pâna in 2012) grup englez (prezent in Franta, Italia, Portugalia si Turcia) creat in 2003, specializat in distribuirea (distributia) materialului electromenajer in Europa si Turcia, respectiv, Brosette  (grup apartinând concernului Saint Gobain Distribution Bâtiment France, leader mondial in conceperea si distribuirea materialelor de constructii, sanitare, de caldura si  de instalatii), impreuna cu 150 de autobuze aflate in de depoul Langlade al SEMVAT (Societatea de transport public pa actiuni a Toulouse Métropole).  Sunt partial distruse sau grav avariate o serie de intreprinderi (IMM-uri) private cu sediile în vecinatatea uzinei, piscini, sali de sport (gimnastica), sali de concerte, respectiv, obiective publice ca Liceul Déodat de Séverac si Liceul Joseph Gallieni, Palatul sporturilor, sala de spectacole Bikini, Scoala Nationala Superioara de Ingineri de tehnici si tehologii in Chimie (Scoala Nationala de Chimie), respectiv, Centrul spitalicesc Gérard Marchant. Mai precis, conform documentelor de la Prefectura Departamentului Haute Garonne (cu capitala la Toulouse Métropole), peste 30.000 de locuinte ar fi fost grav avariate (dintre cele 55.000 afectate  sub o forma sau alta, iar cca 38,7% chiar si din zonele indepartate sau distruse complet (cele aflate in proximitatea focarului exploziei) cu cca 80.000 de sinistrati. Explozia ar fi avariat cca 3.500 de intreprinderi, 18 crese, cca 120 de institutii de invatamant: 82 de scoli primare (dintre care 31 aproape integral), scolile Maurice Jacquier si Oustalous (in intregime reconstruite), 18 scoli generale, 11 licee (din care liceele Françoise si Gallieni reconstruite integral), 4 institutii de invatamant superior, printre care si Scoala Nationala de Chimie (reconstruita) si 3 centre universitare, respectiv, 77 de institutii sociale, culturale, sportive si administrative. Printre consecintele directe ale catastrofei industriale putem mentiona si anularea Marelui turneu de tenis incepand din 2001 (care era organizat anual la Palatul Sporturilor Toulouse din 1982) si transferat din 2003 la Palatul sporturilor de la Metz (Departamentul Moselle/Regiunea administrativa Grand Est).Peste 1.300 de intreprinderi (private sau publice, reprezentand cca 20.769 de locuri de munca) din toate sectoarele de activitate ale economiei nationale au fost atinse de suflul exploziei si partial distruse, anul urmator (in 2002) fiind suprimate 960 de locuri de munca in 16 intreprinderi, inclusiv, la AZF, Tolochimie si in cadrul grupului SNPE (Societatea Nationala de Pudra si Explozivi/Explozibili, fondata in 1971 si inchisa in 2013), producatoare de materiale energetice si explosive pentru constructii civile si industriale, mine, chimie si derivate chimice, dar si de materiale propulsante pentru armamente balistice militare si civile (aerospatial) sau aibag-uri (pentru autovehicule rutiere), ale carei activitati militare au fost preluate de catre Herakles (Safran Ceramics/intreprindere industriala aerospatiala franceza creata in 2012), iar din 2016 de catre ASL/Airbus Safran Launchers (creata in 2015 de catre Airbus Industrie) respectiv, Nexter SA (grup industrial da armament francez creat in 1973), fabricant de materiale si echipamente militare utilizate in lupta terestra, aeroterestra, aeronavala, si navala. Peste 1.400 de salariati au fost concediati partial din 133 de intreprinderi si 3.378 de declaratii de accidente de munca ar fi fost monitorizate de catre autoritatile de resort, totalizand o pierdere de cca 40.000 de zile de munca la productia industriala regionala (a regiune metropolitane Toulouse – Toulouse Métropole). Din cca 80.000 de solictari de despagubire, 19.012 de dosare ar fi fost depuse direct la compania multinationala de asigurari si reasigurari AON Belgium al gigantului petrolier TotalFina, pentru prejudicii corporale cauzate de explozia Uzinei AZF  (cca 330 Mil.€) si 11.436 de dosare (dintre  care 7.657 cu „risc ridicat de imbolnavire”)  la CNAM (Casa Nationala de Asigurari de Sanatate), ca  urmare a exploziei uzinii. În ceea ce preiveste procesul complicilor lui Mohammed Merah, Abdelkader Merah (35 de ani) si Fettah Malki (34 de ani), acesta se va deschide într-un context mai mult decât tensionat, în fata Curtii cu Jurati Speciala de la Paris, pe 2 octombrie 2017.Cronologic, pe scurt!Pe 15 februarie 2012, Mohammed Merah retrage de pe contul său curent suma de 1,83 € (cât mai avea), ca şi cum avea de gând să-l lichideze, pentru ca pe 16 februarie să-şi cumpere o cameră video minusculă GoPro (cca 350€). Pe 6 martie la ora 16h45, fură la Toulouse (cu ajutorul a doi complici, dintre care unul pare să fi fost fratele lui mai mare, Abdelkader) un scooter T-Max 530 şi ceva mai târziu îşi cumpără o cască de la un dealer moto (de „Yamaha 31"), de la care încearcă să afle pe 15 martie, fără succes, cum se deconectează (dezactivează) GPS-ul (Sistemul de geolocalizare) de pe scooter (-ul furat). În aceaşi zi, el cumpără de la nişte traficanţi de arme „localnici” 2 pistoale–mitralieră (Sten şi Uzi), 3 pistoale (semi)automate Colt.45 (11,43 mm, M1911 – Colt Government pistolet al Forţelor Armate Americane timp de 74 de ani, între 1911–1985, majoritatea fabricate de către Colt's Manufacturing Company fondata în 1885 la Hartford, în Statul Connecticut) si o vestă antiglonţ, un revolver Python (Colt Python, cu muniţie 357 Magnum fabricat între 1955-2005, tot de către  Colt's Manufacturing Company), respectiv, o puşcă cu aer comprimat, în valoare totală de 20.000€, bani obţinuţi din infracţiuni corecţionale (delictuale) mai mult sau mai puţin grave (printre care evident, şi furturi cu violenţă sau jafuri armate). Pe 11 martie către ora 16h00, are întâlnire cu subofiţerul paraşutist al RGP 1, Imad Ibn Ziaten (de origine marocană şi confesiune musulmană, divorţat, fără copii, în vârstă de 30 ani), aparţinând RGP 1 (Regimentul 1 de Paraşutism) din Francazal (Toulouse Métropole), pe care îl va alege ca victimă, în urma unui anunţ de pe internet (pe site-ul "Le Bon Coin" (www.leboncoin.fr) sub pretextul că ar vrea să-i cumpere motocicleta Suzuki Bandit (650cm3), ceea ce va şi înregistra cu camera sa de luat vederi (videocameră GoPro).Întâlnindu-se cu acesta (în proximitatea unei săli de gimnastică în cartierul Hers), după ce se asigură, că este vorba de un militar, îl somează: "Culcat. Nu glumesc." Soldatul refuză şi spune: "Nu îndrepta arma către mine. Nu mă pun cu faţa la pământ, cară-te. Vei trage, ia să vedem ai curajul? Hai trage"! După care Merah, îl execută (no mercy) spunându-i: "Acesta este Islamul, frate: tu ucizi fraţii mei şi eu te ucid pe tine" şi dispare pe scooter, fără urmă. După tragicul eveniment, timp de câteva zile, acesta s-ar fi retras la „adăpost” în „bârlogul" său (apartamentul în care locuia din strada Sergent Vigné n°17/Reşedinţa Belle Paule din Cartierul Côte Pavé/Toulouse), până când „apele tulburi se liniştesc", iar pe 15 martie la ora 14h15, la Montuaban (Toulouse Métropole), Merah se opreşte în faţa unui ATM a băncii Société Générale (aflată în vecinătatea cazarmei Doumerc), în faţa căreia un grup de militari aparţinând RGP 17 (Regimentul 17 de Paraşutism) stăteau de vorbă. Văzându-i, Merah deschide focul asupra lor , uncigându-i pe Caporalul Abel Chennouf (de origine algeriană-kabyla şi confesiune creştină-catolică, cu soţia sa însărcinată, în vârstă de 25 de ani, precum şi pe Soldatul – paraşutist (Clasa 1) Mohamed Farah Chamse-Dine Legouad (de confesiune musulmană, necăsătorit, în vârstă de 23 de ani). Un al 3-lea soldat – paraşutist  (Clasa 1), Loïc Liber (din Guadelupa-colectivitate teritorială franceză în Caraibe), în vârstă de 28 de ani (necăsătorit), tot din RGP 17, cu aceaşi ocazie, fiind rănit grav la coloana vertebrală (inclusiv, la măduva spinării), s-a zbătut timp de 10 zile între viaţă şi moarte. Spitalizat la CHU (Centrul Spitalicesc Universitar/Spitalul Universitar) Purpan – Toulouse, pe 26 martie a ieşit din comă, însă, acesta rămâne tetraplegic pe viaţă (paralizat complet la nivelul memrelor inferioare şi parţial la nivelul celor superioare, datorată unei secţiuni a măduvei spinării la nivelul vertebrelor cevicale-vertebre C). Distins cu Medalia militară de către Jean-Yves Le Drian (n.1947, membru PS, Ministrul Europei şi al Afacerilor Străine/din 2017, Ministrul Apărării/2012-2017) Caporalul-şef Loïc Liber, deşi astăzi, este tetraplegic (imobilizat la pat, 24/24h), în urma secţiunii (sectionarii) măduvei spinării (în locul în care a fost atins de glonţ, conform diagnosticului din fişa sa medicală), „el este fericit că a avut şansa de a rămâne în viaţă”, faţă de ceilalţi 2 cmarazi ai săi care au fost ucişi. După un lung tratament într-un centru de reeducare (recuperare) în Pyrénées-Orientales, anul trecut a fost internat la Spitalul militar din Percy la Clamart (Departamentul Hauts de Seine, Regiunea pariziană), pentru o nouă intervenţie chirurgicală care i-ar putea amleliora (oarecum) starea lui de sănătate (pe termen lung). În cursul aceleaşi zile, acesta invită sora lui cea mică Aïcha Merah (n.1981 la Toulouse, netradiţionalistă, neislamistă, neradicalizată, etc.) şi fratele lui (cel) mai mare Abdelkader Merah (n.1982 la Toulouse, tradiţionalist, islamist – redical) la o „pizza şi un pahar", iar seara participă la un „rodeo" în cartierul lor din Izards (Toulouse), pentru ca noaptea de 17 martie către 18 martie să o petreacă la o discotecă (Calypso).Pe 19 martie, în jurul orei 08h00, se opreşte cu scooter-ul lui în faţa instituţiei de educaţie (şcoală generală-liceu) Otzar Hatorah (Ohr Torah), aflată într-un cartier rezidenţial (la Toulouse) şi deschide (la întâmplare) focul asupra unui grup de persoane care intră în instituţie, ucigându-i pe profesorul – Rabin  Jonatan Sandler cu cei doi copii ai săi Gabriel Sandler şi Arieh Sandler, după care, intră în curtea şcolii şi o execută (cu sânge rece, cu un glonţ în tâmple), pe fata directorului scolii Jacob Monsonego, Myriam Monsonego, rănind grav cu 2 gloanţe şi un adolescent din Nisa, pe Aaron Bijaoui („Bryan”, în vârsta de 15 ani, spitalizat pâna pe 12 aprilie) care încearca să se refugieze în camera sa (exact ca si în faţa ATM a băncii Société Générale din vecinătatea cazarmei Doumerc).

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Applied Mathematics in Engeneering and Social-Economic Sciences Franța (Le Parisien) Corespondență din Franța Introducere Dosarul disparitiei lui Agnès Le  ROUX -...

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Applied Mathematics in Engeneering and Social-Economic Sciences Franța (Le Parisien) In memoriam Albert Einstein (1879 - 1955) Pe 29 mai...

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist Franța (Le Parisien) https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/mai-stralucitor-decat-1-000-de-sori-peste-2-000-de-pagini/ Recenzie pentru cărțile Allahu Akbar ...

https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/un-cold-case-resuscitat-dupa-33-de-ani-si-sinuciderea-asteptata-al-primului-magistrat-care-l-instrumentat/ Nota redacției https://youtu.be/z7RRsn1lXp4 https://youtu.be/ZjYQl0TyHk4 Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiului Thomas Csinta, Chief Editor Parteneriat Jurnalul Bucureştiului Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului https://youtu.be/Hh_RAW6Jx2E

În general, în tările industrializate (respectiv, post-industrializate), tări avansate din punct de vedere democratic, tări cu o economie stabilă si cu „personalitate”», piata de...

Aflat sub incidenta Art.19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (adoptata de catre Adunarea  Generala a Natiunilor Unite pe 16 decembrie 1948, la Paris in cadrul Rezolutiei 217A), nu pot fi tras la raspundere pentru opinia mea legata de problematica abordata in acest articol, in care, in urma  unor investigatii aprofundate, imi exprim un punct de vedere strict personal.Dedic acest articol celor care ar putea urma exemplul  mujahidinlor (mujahideen) - martiri angajati in „Razboiul Sfant” pentru o cauza pierduta, cu mentiunea ca acestia au parasit aceasta lume (trecatoare si muritoare)  fara sa fi ajuns la Allah si la cele 72 de Virgine (promise), ca recompensa. Indoctrinati cu ideologii islamist-extremiste (salafism, jihadism, takfirism, qutbism/kotebism, wahhabisme, al-qaidism, califatism, etc.)  convergente catre (auto)radicalizare (prin intermediul unor falsi profeti, in numele lui Allah), elementul central al (eoro)jihadologiei virale moderne, ei n-au inteles ca (lumpen)terorismul, nu poate aduce pacea confesionala in regiunile lumii aflate in conflicte armate (indifirent de motivele -justificate sau nu- care le-au generat si le mentin), in contextul agresivitati noii ordini mondiale expansioniste, in plina desfasurare (derulare).Pe 24 ianuarie 2017, a inceput, in fata Camerei Coretionale a Curtii de Apel Paris (Tribunalul de Inalta instanta) cel al 3-lea proces a exploziei "Gemenilor" de la Toulouse pe 21 septembrie 2001 (Uzina AZF/Azot Fertilizant-specializata in sintetizarea amoniacului), una dintre cele mai mari catastrofe (tragedii) industriale din intreaga istorie a Frantei (cea mai mare dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial) si cea de-a 2-a in Europa (dupa explozia Centralei Atomoelerctrice de la  Cernobîl pe 26 aprilie 1986). Astazi, dupa incheierea dezbaterilor care au durat pana pe 24 mai (si in care verdictul va fi anuntat pe 31 octombrie 2017),  2.750 de persoane s-au  constituit in parte civila (in cadrul mai multor asociatii: „Sinistratii din 21 septembrie”, „AZF Memorie si Solidaritate”, „Asociatia Familiilor Indoliate AZF Toulouse”,  „Asociatia Bernadette en colère”, etc.), care, intr-un fel sau altul (direct sau indirect), se considera victime ale exploziei uzinei AZF Toulouse.Din punct de vedere calendaristic, in aceasi perioada in care s-a desfasurat procesul uzinei AZF (24 ianuarie-24 mai 2017) ar fi trebuit sa aiba loc, dar in fata Curtii (Camerei) Criminale  Speciale si procesul pentru „complicitate la  asasinate teroriste” al lui  Abdlekader Merah  (27 februarie-31 martie 2017), fratele lui Moham(m)ed Merah   (autorul atacurilor teroriste din zilele de 11, 15 si 19 martie 2012 in care 7 persoane si-au pierdut viata), ucis pe 22 martie de catre o unitate de lupta de elita a Politiei Nationale RAID (Recherche – Assistance – Intervention – Dissuasion) sub comanda lui Amaury de Hauteclocque, in dosarul caruia am fost si eu implicat, direct, prin intermediul lucrarilor mele de investigatie facute la locul dramei (Adevarul despre drama terorista de la Toulouse!, Adevarul despre drama terorista de la Toulouse. De ce Mohammed Merah trebuia „executat”?, Adevarul despre drama terorista de la Toulouse. Sirurile lui Merah!).Conform  unor anchetatori (printre care si Alain Cohen de la SRPJ-Serviciul de Cautare Regional al Politiei Judiciare Toulouse), dar si a unor victime ale catastrofei industriale (printre care si Gérard Ratier, presedintele asociatiei „Sinistratii din 21 septembrie”), inclusiv, celor inculpati in Dosarul AZF Toulouse (Grande Paroise SA, Total SA si Serge Biechlin, fostul director al uzinelor) si avocatilor acestora (Daniel Soluez-Larivière, Simon Foreman, Mauricia Courrégé, Chantal Bonnard, Jean-Pierre Boivin, Monique Ferran, Manuel Penaforte si Jean-Marie Coste-Fleuret de la Baroul parizian, respectiv, Emmanuelle si Jacques Monferran de la Baroul toulousean), intre cele doua procese ar exista o legatura „organica”.  Pentru ca, dupa parerea acestora, catastrofa industriala de la Uzina AZF Toulouse, nu s-ar fi datorat unei erori (greseli) umane, ci a unui atac terorist kamikaze comis de catre Hassan Jandoubi (un muncitor interimar de confesiune musulmana) al carui cadavru ar fi fost identificat in proximitatea craterului exploziei si care l-ar fi frecventat la Artigat (Departamentul Ariège, Regiunea admnistrativa Occitanie) pe Olivier Corel („Emirul alb”), un islamist predicator radical, fost mentor ai fratilor Mohamed si Abdelkader Merah implicati in atacurile teroriste din Toulouse si regiunea sa, respectiv, ai fratilor Fabien si Jean-Michel Clain, precum si al lui Sabri Essid, clasati de catre serviciile de  informatii franceze ca islamisti radicalizati si jihadisti.PREAMBULConjectura atacului terorist de la Uzina AZF Toulouse are la baza declaratia medicului legist de la CHU (Spitalul Universitar) Purpan-Toulouse, Anne-Marie Duguet (pe care anchetatorii n-ar fi obtinut autorizatia sa o interogheze) care, cu ocazia autopsiei muncitorului de confesiune musulmana Hassan Jandoubi (decedat la locul exploziei), face referire la modul in care acesta era imbracat inainte de drama (specific islamistilor-jihadisti kamikaze): 5 slipi si 6 chiloti (Bermude) suprapusi peste un corp excesiv de curat (spalat cu grija si cosmetizat), ceea ce sugera ideea „ca individul s-ar fi pregatit pentru o relatie cu Dumnezeul (Allah)”. Din contra, desi abdomenul  lui Hassan Jandoubi, respectiv, picioarele,  prezentau arsuri grave (si profunde, pe intrega lor suprafata), tricoul si pantalonii acestuia ar fi fost gauriti doar in cateva locuri, ceea ce sugera partizanilor atentatului terorist islamist si ideea, ca imbracamintea acestuia ar fi fost schimbata dupa explozie. In ceea ce il priveste pe Serge Biechlin, acesta este convins si astazi ca (contrar anchetei stiintifice si administrative) uzina pe care o dirija din 1998 ar fi fost o „uzina model” (intr-o stare de „perfecta functionare” din toate punctele de vedere), inclusiv,  cu un personal bine pregatit, performant, motivat, dinamic, etc.: „Noi avem 14 motive succesive care interzic din punct de vedere chimic, explozia. (...). Pista chimica este strict imposibila (contrar anchetei stiintifice si administrative care au privilegiat aceasta pista accidentala). Nu stiu ce s-a intamplat. (...). Cu alte cuvinte, singura pista plauzibila pentru Serge Biechlin ar fi, evident, cea terorista! Acest punct de vedere (atacul terorist) este privilegiat (sustinut) si de catre aparare (atat in prima instanta intre 23 februarie-30 iunie 2009, cat si in Apel pe septembrie 2012) si dezvoltat, ulterior, in lucrarile jurnalistilor Anne-Marie Casteret si Marc Mennessier, respectiv, Franck Hériot si Jean-Christian Tirat,  mai ales ca explozia a avut loc numai cu 10 zile dupa atentatele terortiste de la New York. Pista urmata de catre SRPJ (Serviciul Regional de Cautare al Politiei Judiciare) Toulouse si DCRG (Directia Centrala de Informatii Generale) a DGPN (Directia Generala a Politiei Nationale) care fuzioneaza pe 1 iulie 2008 cu DST (Directia de Supraveghere al Teritoriului) dand natere la DCRI (Directia Centrala de Informatii Interne care devine cel mai important serviciu de informatii interne francez: EDVIGE & CRISTINA, noile fisiere al Directiei Centrale de Informatii Interene Francez (DCRI) este abandonata dupa numai cateva zile de la catastrofa la interventia autoritatilor franceze de la Paris. Conform declaratiei lui Alain Cohen, ofiter la SRPJ (implicata in ancheta antiterorista de la AZF), acesta l-ar fi auzit pe fostul sef al acestuia Marcel Dumas (intr-o conversatie telefonica cu Prefectura) afirmand: „Daca Paris vrea ca explozia sa fie un accident, atunci va fi un accident”!In sfarsit, pista, ar fi fost retinuta la inceput mai ales unei „note albe” (comunicat intern/neoficial) a DCRG (din 3 octombrie 2001), conform careia Jandoubi ar fi fost recrutat numai cu cateva luni in urma de catre o grupare islamista toulouseana (radical-jihadista), avand in vedere faptul ca acesta ar fi frecventat in trecut „Grupul islamist de la Artigat” dar si datorita transmiterii unor mesaje revendicatoare Politiei, Jandarmeriei, dar si mijloacelor Mass-Media (Presa, Tv, etc.) in numele grupului terorist „Jihadul Islamic” (prezent in Palestina, Egipt, Yemen, Liban, Turcia, Uebekistan, dar necunoscut si inactiv in Franta) sau „Alpha Bravo” (grup terorist necunoscut si nici identificat), care, din „pacate” n-au putut fi tratate cu „seriozitate”! Cu alte cuvinte, SRPJ Toulouse „vorbeste” de o „digresiune geo-politico-religioasa neferificabila”, motiv pentru care revendicarile nu puteau fi luate in consideratie (considerare), desi  in 2007, DCRG ar fi arestat mai multi membri al gruparii islamiste din Artigat (comuna cu cca 600 locuitori in Departamentul Ariège, regiunea adfministrativa Occitanie),  responsabili cu trimiterea de „mujahidini” (rezboinici) pentru a combate in Irak.Mentionam aici si faptul ca atat Mohamed Merah (impreuna cu fratii sai Souad Merah si Abdelkader Merah) cat si Fabien Clain (38 de ani), originar din Insula Réunion (DOM/Departament-Regiune francez Outre Mer), convertit la islam, cel care a revendicat pe 14 noiembrie atacurile teroriste din seara de 13 noiembrie 2015 la Paris in numele Statului Islamic (Daesh), ar fi frecventat la Artigat patriarhul-salafist radical Al-Dandachi („Emirul alb”/70 de ani, stabilit in Franta in 1973, originar din Homs-capitala provinciei cu acelasi nume din Siria), devenit Olivier Corel in urma naturalizarii sale  in 1983, fost responsabil al asociatiei studentilor islamisti francezi (apropiat gruparii Frateriei musulmane siriene), stabilit in localitate in 1987,  impreuna cu fratele sau Jean-Michel Clain si clanul Sabri Essid (frate vitreg prin alianta cu Merah in urma casatoriei mamei acestuia cu tatal lui Essid, oficializata de catre Olivier Corel, mostenitor al clanului Merah in Siria, disparut fara urma dupa inmormantarea lui Merah si reaparut pe „radarele” antiterorismului in Califatul Statului Islamic, in 2015), respectiv, Thomas Barnouin (din Albi/Departamentul Tarn), inainte sa devina responsabili cu recrutarile mujahidinilor toulouseni combatanti in Irak. [A se vedea pentru datlii GEMENII DE LA TOULOUSE (PARTEA I), respectiv, GEMENII DE LA TOULOUSE (PARTEA II)]. Grupul islamist de la Artigat, va fi mai mult sau mai putin activ în Europa (in anii care vor urma), sub o forma sau alta, cu mult timp inainte de radicalizarea lui Mohamed Merah (n.1988/Algeria) presupus ca ar fost sustinut si sprijinit in atacurile sale teroriste din zilele de 11, 15 si 19 martie 2012 la Toulouse si Montauban (regiunea urbana Toulouse) din umbra de catre fratele sau Abdelkader Merah (n.1982/Franta) al carui proces in fata Camerei Criminale Speciale (Curte cu Jurati Speciala) care urma sa aiba loc intre 27 februarie-31 martie 2017, a fost amanata pentru perioada de 2 octombrie-3 noiembrie 2017.Nascut intr-o familie de algerieni (emigrati in Franta), cu cinci copii (cei doi baieti mentionati  mai sus, respectiv, Abdelghani/n.1977 in Algeria si doua fete: Souad/n.1978 in Algeria si Aïcha/n.1981 in Franta), crescut de catre mama sa Zoulikha Aziri si sora sa cea mare in cartierul Izards-Toulouse Métropole (dupa intoarcerea tatalui sau Mohammed Benalel Merah in 1993, la Mostaganem, in Algeria), in dupa-amiaza zilei de 11 martie, exact la opt ani de la atentatul terorist de la Madrid (11 martie 2004), revendicat de catre gruparea terorista Al Qaeda (si la 911 zile si 19 ore de la atentele teroriste de la New York, din 11 septembrie 2001; a se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului legat de aceasta problematica: Bilantul unui deceniu si jumatate de terorism si antiterorism american), care a facut 191 de victime si 1.858 de raniti in trenul suburban din Gara d’Atocha, Mohammed Merah, deplsandu-se pe un scooter Yamaha model T-Max 530 (pe care unii martori l-au vazut de culoare alba, altii de culoare neagra!), furat pe 6 martie (deja dat in urmarire generala de catre Politia Judiciara din Toulouse), cu complicitatea fratelui sau Abdelkader Merah, cu o casca de culoare inchisa si utilizand un pistol tip Colt 45 de calibrul 11.43, executa la Toulouse (in jurul orei 16h00), pe Sergentul-sef Imad Ibn-Ziaten (de origine marocana si confesiune musulmana, divortat, fara copii), in varsta de 30 ani, apartinand RTP (Regimentul 1 de Parasutism) din Francazal (aria metropolitana toulouseana), pe care "il alege" ca victima, in urma unui anunt de pe internet pe site-ul "Le Bon Coin" (mentionandu-si prenumele !) sub pretextul ca si-ar vinde motocicleta.Pâna pe 15 martie acesta se ascunde in apartamentul sau din cartierul Côte Pavée (Toulouse Métropole) si la mama sa din Izards, cand actioneaza din nou (in jurul orei 14h15) si va executa pe strada („in ziua mare”), alti doi parasutisti, circuland tot cu acelasi scooter si cu aceasi arma, la Montauban (regiunea urbana Toulouse Métropole), apartinand RGP 17 (Regimentul 17 de Parasutism): pe Caporalul Abel Chennouf (de origine algeriana si confesiune crestina-catolica, sotiea caruia in varsta de 25 de ani era insarcinata), precum si pe Soldatul-parasutist (Clasa 1) Mohamed Legouad (de confesiune musulmana, necasatorit), in varsta de 23 de ani. Un al treilea soldat-parasutist (Clasa 1), Loic Liber (guadeloupean-colectivitate teritoriala franceza in Caraibe, in varsta de 28 de ani, necasatorit), tot din RGP 17, cu aceasi ocazie, fiind ranit grav la coloana vertebrala (inclusiv, sectionarea la maduvei spinarii), s-a zbatut timp de zece zile intre viata si moarte, ramanand tetraplegic pe viata. In sfarsit, pe 19 martie, in dimineata zilei de luni, la putin timp dupa 08h00, dupa inceperea programului, Mohammed Merah intra in curtea scolii Ozar Hatorah (Scoala generala – Liceu) la Toulouse si trage intr-un grup de persoane (care se grabea sa ajunga in sala de rugacinui), ucigand pe Rabinul-profesor Jonatan Sandler cu cei doi copii ai sai  Gabriel (in varsta de 4 ani) si Arieh (in varsta de 5 ani), respectiv, pe Myriam Monsonego (in varsta de 7 ani), fata directorului scolii. Este un eveniment dramatic fara precedent ! "Pentru ca niciodata in istoria recenta a Republicii nu am asistat la executia unor copii !" Mohamed Merah (care de altfel a comis atacurile sale teroriste in timpul campaniei alegerilor prezidentiale franceze din 2012 cand batalia pentru functia suprema din stat era disputata dintre Nicolas Sarkozy/in functie intre 2007-2012 si François Hollande/in functie intre 2012-2017) este ucis pe 22 martie 2012 (in jurul orei 03h00) de catre o unitate de lupta de elita a Politiei Nationale (RAID), care va asedia apartamentul sau din cartierul Côte Pavée (strada Sergent Vigné n°17),  unde s-a reugiat dupa atacurile sale teroriste.  Mentionam aici faptul ca, Curtea cu Jurati Speciala (Juriul Popular Special) este o instanta de exceptie in Dreptul francez, competenta sa statueze in cazul crimelor comise in materie traficul de stupefiante in banda organizata, creata in 1982 pentru a inlocui Curtea de Siguranta a Statului (prin Legea n°81-737 din 4 august 1981) si extinsa printr-o lege din 9 septembrie 1986 pentru crime in materie de atentate-terorism. Cu alte cuvinte, spre deosebire de o Curte cu Jurati „obisnuita” (Juriul Popular) constituita la nivelul unui departament (judet) compusa din 3 magistrati si 6 jurati alesi de pe listele electorale in Prima instanta, respectiv, 9 jurati in Apel (si competenta sa judece toate actele criminale: viol, rapire si sechestrare de persoane, trafic de carne vie, tentativa de omor si asasinat, omor si asasinat, jaf armat cu sau fara luare de ostatici, crima in banda organizata, delapidare si evaziune fiscala de mare anvergura, etc.),  Curtea cu Jurati „speciala” (cu sediul la Tribunalul de Inalta Instanta de la Paris) este compusa din 7 magistrati in Prima instanta si 9 magistrati in Apel si este competenta sa judece traficul international (tentacular) de stupefiante (droguri dure), precum si toate actele criminale teroriste comise pe teritoriul national, inclusiv, actele criminale care pun in pericol siguranta  nationala (a Statului). Aceasta Curte, judeca anual intre 8-10 dosare, fiecare audienta putand dura intre 5 zile si 6 saptamani, in functie de gravitatea si complexitatea acestora.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our...