Acasă Etichete Victor Hugo

Etichetă: Victor Hugo

Plagiatul în lumea contemporană (Plagiatul, boala copilăriei epigoniei. Responsabilitatea morală,...

Prin definiție, exploatarea neautorizată  a unei opere literare, științifice sau artistice, precum și a unei mărci de fabricație, a unui brevet de invenție sau în general a unei creațîi spirituale sau materiale, de orice natură a ar fi ea (cu scopul realizării unui profit!), care posedă un autor sau mai mulți autori, fără acordul acestuia sau al acestora, se numește „contrafacere" sau „imitație". Ea este considerată o activitate frauduloasă de natură contravențională  sau infractională din partea celor care o comit, deci este sancționată de lege. Atât de către Codul Civil, cât și de către Codul Penal. Cert, în contextul actual al unei mondializări, mai mult decât, agresive, în care informația circulă necontrolată (în virtutea libertății de exprimare) și cu o viteză uriașă de propagare, plagiatul este imposibil de stopat sau de eradicat. Există însă un set de măsuri generale care ar putea contribui esențial la monitorizarea și menținerea lui în anumite limite „decente", pentru a face din acesta un flagel de tip marginal, ca din multe alte fenomene specifice societății de consum (evaziunea fiscală, publicitatea mincinoasă, dezinformarea, vânzarea și cumpărarea de tip „fake” pe internet, etc.). Astfel, în România, unde în mediul universitar, plagiatul a devenit un „sport national” învățământul superior și cercetarea ar trebui reorganizate pe niște criterii care să permită separarea cadrelor universitare, în două grupuri (submulțimi) disjuncte: cadre didactice (cu o vocație, predominantă, didactică)  si  de  cercetare (cu o vocație, predominantă, de cercetare), pentru a nu-i obliga pe cei cu vocație didactică predominantă să scrie și să publice articole stiintifice și cărți, de care aceștia nu sunt capabili. Pentru că modelul de enseignant–chercheur (research professor) din țările occidentale, cu o  normă de cca ¼ activitate didactică și restul de ¾ activitate de cercetare (în Franța), se pare că instituțiile de invățământ superior românești nu este funcțional, nici măcar în cazul în care cele două activități ale cadrului didactic universitar se „înjumătățesc” (adică, ½ din timp activitate didactică și ½ din timp activitate de cercetare). În felul acesta, cei cu vocație de cercetători ar face mai multă cercetare (cu activitate didactică redusă, doar, în ciclul doctoral–sub formă de cursuri de cercetare), iar cei cu vocație de „dascăli” ar face mai multe ore de curs (în ciclurile de licență și mater–în care, cercetarea este, în general, practic, limitată sau marginală). Acest model ar exclude, cadrelor didactice universitare din România, care nu au vocație de cercetare să presteze „servicii” didactice (adică, cursuri) în alte instituții de învătământ superior (publice sau mai ales, private), în calitate de „profesor (cadru didactic) asociat” („cu plata la oră”) în timpul programului afectat cercetării sau să presteze un alt „job” full-time într-o instituție privată (sau în unele cazuri și publice). În momentul da față, în majoritatea țărilor europene, cadrele didactice universitare (și în special gradele superioare – conferențiar și profesor) îndeplinesc un dublu rol, așa cum acest lucru este bine pus în evidență prin statutul lor (în Franța): enseignant–chercheur (conferențiar și profesor), adică formator pe de o parte și cercetător pe de altă parte sau assistant research professor și research professor (în majoritatea țărilor anglo–saxone). Expresia de EC („Enseignant–Chercheur”) apare în Franța, pentru prima dată (într-un text oficial) în Legea din 26 ianuarie 1984 – Legea Sovary, după numele ministrului educației naționale mitterrandist, Alain Savary (1918–1988, în funcție între 1981-1984), prin intermediul art.55, 56 și 57, iar statutul ascestuia este reglementat prin decretul n084-431 din 6 iunie 1984. Pe baza art.L952-2 din Codul Educației, acesta, deși, este un funcționar (public) are partricularitatea de a fi independent în activitatea sa lucrativă (profesională), adică, în privința prelegerilor (cursurilor, seminariilor) pe care le ține, respectiv, în privința cercetărilor pe care le inițiază, evident, conform unei programe de studii, într-un ciclu de pregătire (1, 2 sau 3), în cadrul unei instituțîi de învățământ superior public sau privat (conform art.43 al Legii de Orientare al Învățământului superior n068-978 din 12 noiembrie 1968). În ceea ce privește misiunea acestuia, art.3 din decretul n084-431 (având la baza art.55 din Legea 84-52), precizează că un enseignat–chercheur, în calitatea sa de funcționar, trebuie să desfăsoară o activitate lucrativă cu un volum de 1.607h anual (conform art.7 din Legea 84-52), din care, activitatea sa didactică se compune (conform art.4), de manieră disjunctă, fie din 128h de curs, fie din 192h de seminar, fie din 288h de lucrări practice de laborator (cu ultimele două, „flexibilizate”–adică, „ușor” variabile, conform unui alt decret din 23 aprilie 2009) sau dintr-o combinație ponderată a acestora, 1h00 de curs (seminar, laborator) fiind echivalata cu 4,2h din acctivitatea pe care o desfăsoara un salariat în funcția publică (în care intră, pregătirea cursului, corectarea lucrărilor, supravegherea examenelor, etc.). În ceea ce priveste restul activității, deținătorul titlului de „enseignant–chercheur” (research professor), este consacrat (destinat) cercetării științifice, difuzării culturii, respectiv, a informației tehnico–științifice, cooperării internaționale (prin intermediul programelor de colaborare, conferințelor, congreselor, colocviilor, seminariilor științifice, etc.) și participarea la conducerea unor instituții de învățământ superior sau subunități ale  acestora (catedră, departament, facultate sau mai nou UFR– Unitate  de Învățământ și Cercetare din cadrul unei universități, respectiv, subunități de învățământ și cercetare, dependente de o instituție de învățământ superior). Crearea titlului de enseignant–chercheur are la baza ideea că acest tip de cadru didactic universitar, în principiu, are propriul său curs (liber), original (într-un domeniu), bazat pe propriile sale tehnici și metode pedagogice, precum și pe rezultatele sale științifice. Din contră, în primul ciclu universitar francez (în cei 3 ani de Licență: L1, L2, L3), în care volumul de ore este mare, pentru a face față orelor „neacoperite” de către cadrele didactice universitare de tip EC (Enseignant–Chercheur), de  MIES (Moniteur d'Initiation à l'Enseignement Supérieur, conform decretului 89-794, echivalentul unui preparator și asistent universitar  doctorand–aflat în posesia unei ALR –Alocație de Cercetare, cu o activitate didactică de maximum 96h/an de seminar sau lucrări practice de laborator), respectiv, de ATER (Attaché Temporaire d'Enseignement et de Recherche, conform decretului n°88-654 din 7 mai 1988, cel care au obținut deja titlul de doctor și a fost admis pe listele de calificare de enseignant–chercheur/conferențiar sau profesor, dar nu este înca titularizat, cu cel puțîn 64h de curs/an, 96h de seminar/an și 144h de lucrări practice de laborator/an) și pentru a nu le compromite activitatea lor de cercetare, MENC (Ministerul Educației Naționale și al Cercetării), face, sistematic, titularizarea (pe baza de concurs național: scris și oral) a unor profesori din învatamântul mediu (preuniversitar), cca 14.000 (în activitate, în  prezent), de tip PRCE/Pr. Ce (Professeurs Cértifiés–profesori titulari în școală generală și în liceu, aflați, în posesia unui Certificat d’Aptitude au Professorat de l’Enseignement du Second degré–cu cca 6.000 de titulari) și PRAG/Pr. Ag (Professeurs Agrégés–aflați în posesia unei diplome de Agrégation–cel mai prestigios concurs național în învatamântul secundar și post–bac francez de scurtă durata de 2/3 ani, de tip Prépa, respectiv, STS, IUT și Licență–învățământ universitar, acceptat pentru titlul de conferențiar în loc de doctorat, fără echivelent în învățământul românesc, cu cca 8.000 de titulari, reprezentând puțin peste 18% din totalul cadrelor didactice universitare). Atât PRAG cât și PRCE, dispun de 384h de curs anual. Dacă prima categorie poate dirija atât seminarii sau lucrări de laborator cât și cursuri magistrale (în locul un conferențiar–cu care este și asimilat în materie de predare), în ciclurile superioare ale Licenței (L2–L3), cea de a 2-a categorie este implicată, în special, în activități desfășurate în L1, dar în cazuri mai rare, aceasta poate fi implicată și în conducerea de seminarii și lucrări de laborator în L2. În concluzie, conform principiului „Mincinosul este victima celui care îl obligă să mintă, de frică să nu audă adevărul", foarte probabil că dacă universitarii români n-ar fi obligăți să scrie lucrări cu caracter științific pentru a-și justifica activitătile lor de cercetare, sigur, ar plagia mult mai puțin, și sigur, și-ar face datoria mult mai conștincios .Și în plus, ar stăpâni mai bine tematicile, respectiv, problematicile abordate de către sudenții lor în diplomele, memoriile și tezele lor până în Doctorat (D1-D3), via Licență (L1-L3) și Master (M1-M2), care  în Franta sunt, încă de la început, împărțite în două opțiuni separate: Licență de Cercetare (care continuă în Master de Cercetare) și Licență Profesională (cu finalitate pentru ciclul 1), respectiv, Master de cercetare (care continuă în Doctorat) și Master Profesional (cu finalitate pentru ciclul 2). Pentru că este de neconceput, ca un profesor–director  de cercetare (conducător de doctorat în Franța) să dirijeze o temă cercetare pe care să n-o stapâneasca, fie pentru că îi propune studentul, fie pentru că n-are niciun fel de studii si cercetări efectuate în acel domenmiu, iar acesta este obligat să facă apel la diferite programe de anti-plagiat pentru a-i putea confirma sau infirma veridicitatea și valoarea lucrării. Fără să mai adăugăm și faptul că lucrările de sfârșit de ciclu (L3, M2, M3) sunt susținute în fața unor comisii de specialitate, iar tezele de doctorat au și raportori (referenți) externi, specialiști (recunoscuți), în domeniul abordat (care face obiectul memoriului). Și atunci, ne punem întrebarea: cum este posibil ca un student (indiferent de ciclul în care studiază) să plagieze? Sau, de ce să fie mai mult vinovat el, decât directorul său de teză (conducătorul de diplomă, de teză de masterat sau de doctorat, etc., în România) sau membrii comisiei (juriului), respectiv, raportorii (referenții) lucrării, care acceptă acordarea acestuia, a titlurilor universitare sau academice?  Situația este oarecum, asemănătoare, și în cazul publicării cărților. În principiu, editurile care publică lucrări (articole, reviste, cărți, etc.), cel puțin teoretic, dispun de controlori și referenți științifici, în urma deciziei cărora, lucrările dobândesc dreptul de publicare (BT–bun  de tipar) cu numărul de ISSN  (pentru reviste) sau ISBN (pentru cărți) asociat acestora si cu descrierea CIP a Bibliotecii Nationale din România. Și iarăși, atunci cum este posibil ca o carte să fie un plagiat, dacă el primește din partea editurii validarea BT, cu atât mai mult cu cât ea este, în majoritatea cazurilor, prefațată și de către o personalitate (recunoscută) în domeniu ? Fie pentru că controlorii și referenții nu există, fie că aceștia nu-și fac treaba corect sau sunt incopetenti, deci ar trebui înlocuiți cu personal corespunzător care să-și asume răspunderea pentru publicarea lucrărilor. În sfârșit, o altă măsură contra plagiatului numeric (contra copy-paste) ar fi securizarea tuturor site-urilor profesionale cu programe „anti-copy-paste” care să nu permită furtul documentelor, ceea ce este deja funcțional chiar și pe o serie de site-uri ale prestigioaselor cotidiene occidentale. În încheiere, merită să subliniez aici si faptul că, în cazul unei lucrări publicate (articol, carte, etc.) există, ca și în cazul unei crime comanditate: cel care comite „crima", adică autorul (autorii) lucrării și cel (cei) care o verifică această (direct, indirect, sub o formă sau altă), adică, „comanditarul” (comanditarii). Mi se pare absolut normal, ca în cazul plagiatului, să nu fie responsabilizați, nu numai autorul (autorii) lucrării dar și cei însărcinati cu verificarea acesteia (directorul/conducătorul, membrii comisiei și referenții științifici), la fel ca și în cazul crimei comandidate, pentru că în realizarea unei teze de doctorat (sau în scrierea unei cărți), în contextul social–istoric în care trăim astăzi, în caz de plagiat, este vorba de o „crimă organizată” Pentru a evita aceste situații, în școlile doctorale franceze, temele de cercetare (de doctorat) sunt propuse de către enseigants–chercheurs (conferențiari și profesori– directori  de cercerare, în general în cadrul CNRS–Centrul Național de Cercetare Științifică), o instituție publică „centralizată” (la nivel național), din temele pe care aceștia le studiază („cercetează”) și despre care „scriu” (adică, publică articole, cărți, etc.) și ca urmare le cunosc (și le stăpânesc) foarte bine. Spre deosebire de școlile doctorale din România, în care profesorii sau conferențiarii abilitați să dirijeze („conducă”) cercetare științifică pot acepta și „propunerile” studenților lor, fără a avea realizări (cercetări, publicații cu caracter științific) în domeniul în care urmează desfășurarea studiilor doctorale. Există și în Franța excepții, în cazul în care studentul din ciclul 3 (doctorandul) – aproape în exclusivitate, cadru didactic sau cercetător într-o instituție universitară sau de cercetare cu caracter academic) alege ca temă un subiect pe care îî propune spre soluționare (cercetare) o firmă (întreprindere, companie, etc.) în care acesta și-a desfășurat stagiile cu caracter lucrativ în timpul studenției (în ciclurile inferioare – L și/sau M). Într-o asemenea situație însă, el nu se va adresa profesorilor săi din instituția universitară absolvită (care, într-o mare majoritate de cazuri nu are profesori specializați în domeniul respectiv), dar unor cabinete de consultanță și cercetări private de tip R&D, care dispun de specialiștii (enseignant–chercheur/reasearch professor) de înalt nivel academic și vastă experiență în toate domeniile de vârf (mai ales „neconvenționale”), capabili să-i dirijeze activitatea și teza de doctorat, în urma unui acord bilateral între acesta din urmă (cabinetul de consultanță și cercetări) și firma interesată, care va și sponsoriza (subvenționa) cercetarea întreprinsă (inclusiv, realizarea tezei de doctorat) asupra căreia va avea, exclusiv,  drepturi depline.

Orgoliul și mândria (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist,...

„Orgoliul este beția puterii care te face să-ți pierzi capul.” – Victor Hugo Dicționarul definește Orgoliul ca fiind „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată,...

Iubirea cuprinde și gândul veșniciei (Corespondență de la Vavila Popovici, poet,...

  „Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care...

Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut...

La 21 noiembrie 1887 a încetat din viaţă Petre Ispirescu (1830-1887) editor, folclorist, povestitor, scriitor şi tipograf. Este cunoscut mai ales datorită activitaţii sale...