Etichetă: Victor Hugo

  https://www.youtube.com/watch?v=n_BfgwbAPhg Iată-ne, în sfârșit, la 174 de ani de la nașterea lui Eminescu. Poetul nostru național este de peste un secol și jumătate un generator...

https://www.youtube.com/watch?v=ZmQUUAcs5zQ&pp=ygUSbGUgMTQganVpbGxldCAyMDIz Ca urmare a evenimentului dramatic din 27 iunie 2023 în care tânărul franco–algerian Nahel Merzouk (în vârstă de 17 ani) a fost ucis de...

  https://youtu.be/ggM1Rk7zu0s Franța este renumită pentru multe lucruri, cum ar fi arhitectura istorică, emblematicul turn Eiffel, mâncarea delicioasă, sursa celor mai delicate parfumuri și desigur pentru...

„Mulți dintre cei care trăiesc ar merita să moară, iar dintre cei morți, ar merita să trăiască. Puteți să le acordați această șansă? În acest caz, să nu fiți prea prompți în privința pronunțării pedepsei capitale” (John Ronald Reuel Tolkien, 1892-1973, fost professor universitar, scriitor, poet și filizof britanic, cunoscut, în special pentru lucrările sale Hobbitul și Stăpânul Inelelor/The Lord of the Rings)Congresele internaționale (mondiale) contra pedepsei cu moartea, organizate de către ECPM (Together Against the Death Penalty, fondată în 2000, cu statutul Ecosoc al Națiunilor Unite din 2016), care au ca scop lupta pentru abolirea universală a pedepsei capitale în lume (cel puțin, în cazul infracțiunilor care nu constituie, în sine, crime de sânge) și mobilizarea societății civile (pe plan international) contra acestei sancțiuni penale (inumane, ireversibile, etc.) au loc la intervale de 3 ani, începând cu 2001, când, între 21–13 iunie se va desfășura primul congres mondial la Strabourg (Franța). Cu ocazia acestor congrese internaționale, în afară de prezentarea unui bilanț general în privința aplicării pedepsei cu moartea în lume și rezultatele obținute în favoarea abolirii acesteia și de către alte organizații cu caracter inernațional, în special, din Malaezia, Adpan (Anti-Death Penalty Asia Network), Suhakam (Comisia Drepturilor Malaeziei), Bar Council of Malaysia (Badan Peguam Malaysia-Baroul Avocaților din Malezia), respectiv, Madpet (Malaysians Against Death Penalty & Torture), țară în care compatriotul nostrum (roman) Ionuț–Alexandru Gologan a fost condamnat la moarte (în 2013) și evident, bine cunoscuta Amnesty International (cu sediul la Londra, fondată în 1961 și distinsă în 1977 cu Premiul Nobel pentru Pace, având-l ca secretar general din 2010 pe Salil Shetty din India), un ONG care promovează drepturile omului, mai ales cele menționate în Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU sau Hands Off Cain (o ligă de cetățeni și parlamentari pentru abolirea pedepsei cu moartea la nivel Mondial, fondată la Bruxelles în 1993, ONG membru constitutiv al Partidului Radical Transnațional, având ca unul dintre obiectivele sale principale, un moratoriu al ONU asupra execuțiilor, privit ca un punct de întâlnire între aboliţionişti şi retenţionişti care permite statelor retenționiste să facă un pas către abolitionism), respective, Acat France (Actiuni Creștine pentru Abolirea Torturii, ONG creștină ecumenică fondată în 1974, care luptă contra torturii și a pedepsei capitale, în favoarea dreptului la azil și supraveghează condițiile de detentie ale celor condamnați definitiv), membră a Fiacat (Federația Internațională a organizațiilor ACAT, fondată în 1987)(Re)amintesc aici faptul că ECPM (Ensemble Contre la Peine de Mort/Together Against Death Penalty–Împreună contra Pedepsei cu Moartea) este o organizație francceză renumită (de referință) de luptă contra pedesei cu moartea, cu sediul central (general) la Paris (prezență și în SUA la New York, respectiv, în Canada la Montreal), creată în octombrie 2000 de către francezii Olivier Déchaud (președinte–fondator), Michel Taube și Jean-François Daniel, având ca scop promovarea abolirii universale în lume a Pedepsei Capitale (Pedeapsa cu Moartea), făcând lobbying pe lângă instanțele internaționale CDP (Comisia Drepturilor Persoanei) al ONU și FDP (Forumul Drepturilor Persoanei) al UE, fiind un membru activ al Comitetul de pilotaj CMPM (Coaliția Mondială contra Pedepsei cu Moartea). Printre membrii organizației Ensemble contre la peine de mort (ECPM) îl regăsim pe Profesorul Philippe Maurice, Director de Cercetări în Istorie Medievală la EHESS (Școală Superioară de Înalte Studii în Științe Sociale), fost condamnat la moarte (1980) și grațiat în 1981 de către președintele ales François Mitterrand (1916 – 1996, în funcție între 1981–1995) simbolul abolirii Pedepsei Capitale în Franța, precum și pe Profesorul de Drept Robert Badinter, abolitionist convins, părintele abolirii Pedepsei Capitale în Franța (1981), apărător benevol în anii 1970 a zeci de condamnați la moarte, care așteptau pe coloarul morții să fie ghilotinati, cu celebra „mașină umană și democratică a morții" a lui Jeseph-Ignace Guillotin (1838–1814, medic, om politic și deputat francez), care în ședința Adunării Naționale din 1789 (după succesul Revoluției franceze și Declarația Drepturilor Omului și al Cetățeanului), propune reforma(rea) vechiului Cod Penal (CP) francez, prin intermediul a 6 articole fundamentale, iar mai târziu, în ședința din 20 martie 1791, utiulizarea unei mașini „mecanice, eficace, sigure", dar în special „umane” și „democratice”, pentru executarea sentințelor de condamnare la moarte, căruia îi propune și numele „Louisette”! (după numele Doctorului J. Louis, Secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct și a perfecționat mașina!). Alți membri celebri ai organizației sunt și Profesorul Rick Halperin (SMU-Southern Methodist University, Dallas), cunoscut pentru convingerile sale abolitioniste, membru al CAIUSA (Chair of Amnesty Internațional, USA), Tristan Mendès France, reputat scriitor și jurnalist francez, fiul matematicianului și profesorului emerit de renume de la Universitatea Bordeaux, Michel Mendès France, și nepotul marelui om politic de stânga, Pierre Mendès France, fost Prededinte al Consiliului în Franța (19 iunie 1954–5 februarie 1955) în timplul Republicii a IV (27 octombrie 1946–4 octombrie 1958), fost Președinte al ECPM până în 2007. În prezent această organizație are ca Director general pe Raphaël Chenuil-Hazan, Secretar general pe Emmanuel Maistre și Director de Programe pe Nicolas Perron. „Dreptul de a trăi este cel mai important dintre toate drepturile (fundamentale) ale Omului” (…) „Am fost întotdeauna un aboliționist, prin educație, prin mediul meu profesional, prin sensibilitatea mea față de literatură, de la Victor Hugo la Albert Camus. (…). Dar aboliționismul nu era bătălia (lupta) mea prioritară. Au fost altele, mai mult politice, decolonizarea, Războiul Algeriei, libertățile (democratice). (…). Există o mare diferență între modul de a concepe, intelectualmente, lipsa de umanitate și incoerența pedepsei cu moartea (...) și este cu totul altceva de a le trăi în realitatea juridică (...). Condamnarea la moarte a teroristului într-o democrație, nu înseamnă altceva decât susținerea valorilor acestuia din urmă. (…). Eu nu doresc decât liniștea pe care morții o reclamă.” Robert Badinter (n.1928, profesor de drept, fost ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986; „părintele” abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de către Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptată în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru și 126 contra; consultant la elaborarea Constituției României/1991; fost președinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986–4 martie 1995 și președinte de onoare al celui de-Al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo-Norvegia, între 21-23 iunie 2016). (....) Ca urmare a presiunii politice (internaționale), asupra autorităților judiciare din această țară, în special, prin intermediul congreselor internaționale contra pedepsei cu moartea (mondiale și regionale), toate execuțiile au fost blocate ca urmare a unui muratorium, iar pedeapsa capitală a lui Ionuț Gologan a fost „convertită” în 10 lovituri de bici și 20 de ani de „temniță” (recluziune criminală). Menționez aici faptul că pe 27 iunie 2018, Curtea Federală a Malaeziei a condamnat la moarte și un alt român pentru traffic de droguri, pe Daniel–Ionel Țurcan (astăzi, în vârstă de 55 de ani, plecat din țară încă din anul 1999). După ce a lucrat în industria textilă din Turcia, românul s-a întors în Europa,în Italia, în 2004, pentru ca în 2009 să se stabilească (maim ult sau mai puțin legal) în Spania. Recrutat în „profesia” de „cărăuș” (în materie de stupefiante), la sfârșitul anului 2013, de către un oarecare „Jamal”, Țurcan pleacă în Brazilia, de unde urma să transporte drog dur (de mare risc) în Laos și Vietnam, în perioada 1 decembrie 2013–11 ianuarie 2014 și înainte de a pleca spre Malezia a avut chiar „satisfacția” de a locui într-un hotel de lux (timp de 4 nopți) San Raphael din Sao Paulo. Însă, pe 13 ianuarie 2014, acesta va fi interpelat de către polițiștii de pe Aeroportul din Kuala Lumpur în posesia a două pachete de cocaină. Încarcerat în închisoarea Simpang Renggam (împreună cu un alt român, Marian Laurenţiu Peity din Timișoara în vârstă de 35 de ani, interpelat pe 12 octombrie 2011 pe Aeroportul din Kuala) și achitat în prima instanță peste un an (în 2015), în urma apelului făcut de către procurorii parchetului, în 2017, Țurcan nu va mai avea noroc și contra acestuia va fi pronunțată pedeapsa capitală, ca și contra compatriotului său Ionu–Alexandru Gologan, iar pe 27 iunie 2018, în urma refuzului apelului acestuia de către Curtea Federală a Malaeziei, sentința rămâne definitivă. Având însă în vedere faptul că după 1991 Malaezia nu a mai executat niciun cetățean străin pentru trafic de droguri, pedeapsa acestuia, foarte probabil, va fi comutată la o pedeasă cu închisoare, cu executare în penitenciar, de tip recluziune criminală (peste 10 ani de detenție). În ceea ce îl privește pe Peity, cu 3,218.7 g de metanfetamină în bagaje, și el va fi condamnat la moarte pentru trafic de stupefiante în 2016, iar după 2 ani în așteptarea executării sentinței din 2017 (când recursul său a fost respins de către Curtea de Apel federală), și pedeapsa lui a fost comutată la 10 lovituri de baston de trestie de zahăr și 18 ani de recluziune criminală. La cel de-a 8-lea congres mondial de la Berlin, conform documentelor prezentate, în Iran, în cursul anului trecut, cel puțin 333 de execuții ar fi avut loc, ceea ce reprezintă o creștere de cca 25% față de 2020 (când numărul acestora ar fi fost de cel puțin 267) dintre care doar 55 (adică, cca 16,5%) ar fi fost anunțate „oficial” (contra unei medii de cca 33% în perioada 2018–2020), iar restul de 83,5% (dintre cele 278 de execuții în total, în 2021) n-ar fi fost au fost menționate de către autorități, printre care s-ar fi aflat și 2 delincvenți minori și 17 femei (față de 2020, când numărul acestora ar fost 9). În plus, cel puțin 193 de executii în 2021 (și cel puțin 3.758 din 2010) ar fi avut la bază pedepasa capitală pronunțată de către un Tribunal Revoluționar și cel puțin 183 de execuții (cca 55% din totalul lor) ar fi avut la bază sentințe de condamnare la moarte pronunțate pentru crime de sânge, iar 126 (cca 38%) pentru tafic de stupefiante, față de 25 (cca 10%) în 2020. Interesant este faptul că nicio execuție legată de traficul de stupefiante n-ar fi fost semnalată de către autorități (sursele oficiale), dar, pentru prima dată, în ultimii 15 ani, n-ar fi fost semnalată nicio execuție publică (ceea ce pare a fi evident, pentru că niciuna nu ar fi fost oficială). Nu mai puțin interesant este și faptul că cca 705 deținuți condamnați la moarte pentru crime de sânge ar fi fost „iertați” de către familiile victimelor lor în virtutea legii Talionului (a retribuirii/remunerării–a reciprocității între infracțiunea criminală și pedeapsă, cunoscută și sub numele de „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), intermediară, în cadrul justiției penale, între răzbunare și intervenția unui judecător imparțial, pe care Șaria le consideră „crime” (în particular, de „sânge”). Ca o consecintă a acestei legi (pe care savanții musulmani o consideră foarte justă/dreaptă și echitabilă), dacă un infractor a comis o crimă de sânge (a ucis intenționat/qatl-e-amnd sau a mutilat intenționat/zarb-Jahr amnd, o persoană), familia acesteia are drept la o „despăgubire” (retribuție) echivalentă (corespunzătoare) sub formă de daune morale și materiale din partea autorului crimei, iar dacă acesta își permite să le plătească diyya (prețul sângelui) el va putea fi iertat conform principilui „marelui pardon” al Islamului. Din contră, dacă moartea este accidentală (omucidere involuntară/qatl-e-na-amd) sau rănirea neintenționată (zarb-Jahr na-amnd), legea Talionului nu poate fi aplicată dar inculpatul riscă o pedeapsă până la 3 ani de închisoare și trebuie să se achite de compensarea prejudiciului suferit de victimă. Bătălia penntru abolirea pedepsei capitale în Franța, datează încă din secolul al XVIII-lea, când în 1791 au loc dezbateri de mare anvergură pe această tematică (între aboliționiști și retenționiști), avându-l ca simbol pe Louis-Michel Lepeletier Marchiz de Saint-Fargeau (1760–1993, victima unui asasinat, fost deputat între 1989–1793 și președinte al Adunării Naționale în 1990) raportor al primului Cod Penal pentru abolirea sentinței de condamnare la moarte. Tentative de abolire a pedepsei cu moartea vor avea loc și după mișcările revoluționare între 1830–1848 cu referire la principiile declarației Drepturilor Omului si ale Cetățeanului din 1789 (care se pronunță, atât, contra sclavagismului cât și contra pedeapsei cu moartea). În secolul al 19, numeroși juriști, avocați, magistrați, universitari și intelectuali francezi se vor angaja în bătălia pentru abolirea pedepsei cu moartea, pe care o declară „imorală”, ineficace și primitivă, pentru că are la bază legea Talionului. Cu toate acestea, pași importanți nu vor fi făcuți în această direcție, iar sancțiunea va fi, aproape, întotdeuna aplicată în cazurile în care victima era un „om al legii” (depozitar al ordinii publice), un copil, mai multe victime, etc., sau om politic, în particular, președinte de stat, cum a fost cazul lui Marie François Sadi Carnot (1837–25 iunie 1894 la Lyon, al 5-lea președinte al Franței, din 3 decembrie 1887, asasinat de către anarhistul de origine italiană Sante Geronimo Caserio/n.1873, condamnat la moarte și ghilotinat pe 16 august 1894) sau Joseph Athanase Doumer (Paul) Doumer (1857–7 mai 1932 Paris, al 14-lea președinte al Republicii, în funcție din 13 iunie 1931, asasinat de către medicul de origine rusă Paul Gorgulov/n.1985, condamnat la moarte și ghilotinat pe 14 septembrie 1932). Chiar și în secolul XX, societatea civilă va fi dominată de retenționiști, până la alegerile prezidențiale din 1981, când candidatul socialist François Marie Adrien Maurice Mitterrand (1916–1996, ales al 21-lea președinte al Franței, în funcție între 1981–1995) se va pronunța public contra pedepsei cu moarte și promite că în cazul alegerii sale în fruntea statului va aboli această sancțiune penală (în ciuda faptului că cca 2/3 dintre francezi erau favorabili acestei pedepse–conform legii Talionului).Ales în funcție pe 10 mai și numit, oficial, pe 21 mai, Mitterrand numește în funcția de ministru al justiției pe avocatul și profesorul de drept aboliționist convins Robert Badinter (n.1928, în funcție între 1981–1986, consultant la elaborarea Constituției românești în 1991), apărător benevol al condamnaților la moarte ai anilor 1970, care va pune în practică declarația președintelei, devenind astfel „părintele” abolirii pedepsei capitale în Franța. Iată, în continuare, cei 15 (cei mai mari) aboliționiști francez și rolul acestora (deosebit de important) în abolirea pedepsei capitale în Franta...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

În copilărie am fost un mare devorator de romane populare în genul „de capă și spadă”, foarte multe publicate în România socialistă în ediții...

Prin definiție, exploatarea neautorizată  a unei opere literare, științifice sau artistice, precum și a unei mărci de fabricație, a unui brevet de invenție sau în general a unei creațîi spirituale sau materiale, de orice natură a ar fi ea (cu scopul realizării unui profit!), care posedă un autor sau mai mulți autori, fără acordul acestuia sau al acestora, se numește „contrafacere" sau „imitație". Ea este considerată o activitate frauduloasă de natură contravențională  sau infractională din partea celor care o comit, deci este sancționată de lege. Atât de către Codul Civil, cât și de către Codul Penal. Cert, în contextul actual al unei mondializări, mai mult decât, agresive, în care informația circulă necontrolată (în virtutea libertății de exprimare) și cu o viteză uriașă de propagare, plagiatul este imposibil de stopat sau de eradicat. Există însă un set de măsuri generale care ar putea contribui esențial la monitorizarea și menținerea lui în anumite limite „decente", pentru a face din acesta un flagel de tip marginal, ca din multe alte fenomene specifice societății de consum (evaziunea fiscală, publicitatea mincinoasă, dezinformarea, vânzarea și cumpărarea de tip „fake” pe internet, etc.). Astfel, în România, unde în mediul universitar, plagiatul a devenit un „sport national” învățământul superior și cercetarea ar trebui reorganizate pe niște criterii care să permită separarea cadrelor universitare, în două grupuri (submulțimi) disjuncte: cadre didactice (cu o vocație, predominantă, didactică)  si  de  cercetare (cu o vocație, predominantă, de cercetare), pentru a nu-i obliga pe cei cu vocație didactică predominantă să scrie și să publice articole stiintifice și cărți, de care aceștia nu sunt capabili. Pentru că modelul de enseignant–chercheur (research professor) din țările occidentale, cu o  normă de cca ¼ activitate didactică și restul de ¾ activitate de cercetare (în Franța), se pare că instituțiile de invățământ superior românești nu este funcțional, nici măcar în cazul în care cele două activități ale cadrului didactic universitar se „înjumătățesc” (adică, ½ din timp activitate didactică și ½ din timp activitate de cercetare). În felul acesta, cei cu vocație de cercetători ar face mai multă cercetare (cu activitate didactică redusă, doar, în ciclul doctoral–sub formă de cursuri de cercetare), iar cei cu vocație de „dascăli” ar face mai multe ore de curs (în ciclurile de licență și mater–în care, cercetarea este, în general, practic, limitată sau marginală). Acest model ar exclude, cadrelor didactice universitare din România, care nu au vocație de cercetare să presteze „servicii” didactice (adică, cursuri) în alte instituții de învătământ superior (publice sau mai ales, private), în calitate de „profesor (cadru didactic) asociat” („cu plata la oră”) în timpul programului afectat cercetării sau să presteze un alt „job” full-time într-o instituție privată (sau în unele cazuri și publice). În momentul da față, în majoritatea țărilor europene, cadrele didactice universitare (și în special gradele superioare – conferențiar și profesor) îndeplinesc un dublu rol, așa cum acest lucru este bine pus în evidență prin statutul lor (în Franța): enseignant–chercheur (conferențiar și profesor), adică formator pe de o parte și cercetător pe de altă parte sau assistant research professor și research professor (în majoritatea țărilor anglo–saxone). Expresia de EC („Enseignant–Chercheur”) apare în Franța, pentru prima dată (într-un text oficial) în Legea din 26 ianuarie 1984 – Legea Sovary, după numele ministrului educației naționale mitterrandist, Alain Savary (1918–1988, în funcție între 1981-1984), prin intermediul art.55, 56 și 57, iar statutul ascestuia este reglementat prin decretul n084-431 din 6 iunie 1984. Pe baza art.L952-2 din Codul Educației, acesta, deși, este un funcționar (public) are partricularitatea de a fi independent în activitatea sa lucrativă (profesională), adică, în privința prelegerilor (cursurilor, seminariilor) pe care le ține, respectiv, în privința cercetărilor pe care le inițiază, evident, conform unei programe de studii, într-un ciclu de pregătire (1, 2 sau 3), în cadrul unei instituțîi de învățământ superior public sau privat (conform art.43 al Legii de Orientare al Învățământului superior n068-978 din 12 noiembrie 1968). În ceea ce privește misiunea acestuia, art.3 din decretul n084-431 (având la baza art.55 din Legea 84-52), precizează că un enseignat–chercheur, în calitatea sa de funcționar, trebuie să desfăsoară o activitate lucrativă cu un volum de 1.607h anual (conform art.7 din Legea 84-52), din care, activitatea sa didactică se compune (conform art.4), de manieră disjunctă, fie din 128h de curs, fie din 192h de seminar, fie din 288h de lucrări practice de laborator (cu ultimele două, „flexibilizate”–adică, „ușor” variabile, conform unui alt decret din 23 aprilie 2009) sau dintr-o combinație ponderată a acestora, 1h00 de curs (seminar, laborator) fiind echivalata cu 4,2h din acctivitatea pe care o desfăsoara un salariat în funcția publică (în care intră, pregătirea cursului, corectarea lucrărilor, supravegherea examenelor, etc.). În ceea ce priveste restul activității, deținătorul titlului de „enseignant–chercheur” (research professor), este consacrat (destinat) cercetării științifice, difuzării culturii, respectiv, a informației tehnico–științifice, cooperării internaționale (prin intermediul programelor de colaborare, conferințelor, congreselor, colocviilor, seminariilor științifice, etc.) și participarea la conducerea unor instituții de învățământ superior sau subunități ale  acestora (catedră, departament, facultate sau mai nou UFR– Unitate  de Învățământ și Cercetare din cadrul unei universități, respectiv, subunități de învățământ și cercetare, dependente de o instituție de învățământ superior). Crearea titlului de enseignant–chercheur are la baza ideea că acest tip de cadru didactic universitar, în principiu, are propriul său curs (liber), original (într-un domeniu), bazat pe propriile sale tehnici și metode pedagogice, precum și pe rezultatele sale științifice. Din contră, în primul ciclu universitar francez (în cei 3 ani de Licență: L1, L2, L3), în care volumul de ore este mare, pentru a face față orelor „neacoperite” de către cadrele didactice universitare de tip EC (Enseignant–Chercheur), de  MIES (Moniteur d'Initiation à l'Enseignement Supérieur, conform decretului 89-794, echivalentul unui preparator și asistent universitar  doctorand–aflat în posesia unei ALR –Alocație de Cercetare, cu o activitate didactică de maximum 96h/an de seminar sau lucrări practice de laborator), respectiv, de ATER (Attaché Temporaire d'Enseignement et de Recherche, conform decretului n°88-654 din 7 mai 1988, cel care au obținut deja titlul de doctor și a fost admis pe listele de calificare de enseignant–chercheur/conferențiar sau profesor, dar nu este înca titularizat, cu cel puțîn 64h de curs/an, 96h de seminar/an și 144h de lucrări practice de laborator/an) și pentru a nu le compromite activitatea lor de cercetare, MENC (Ministerul Educației Naționale și al Cercetării), face, sistematic, titularizarea (pe baza de concurs național: scris și oral) a unor profesori din învatamântul mediu (preuniversitar), cca 14.000 (în activitate, în  prezent), de tip PRCE/Pr. Ce (Professeurs Cértifiés–profesori titulari în școală generală și în liceu, aflați, în posesia unui Certificat d’Aptitude au Professorat de l’Enseignement du Second degré–cu cca 6.000 de titulari) și PRAG/Pr. Ag (Professeurs Agrégés–aflați în posesia unei diplome de Agrégation–cel mai prestigios concurs național în învatamântul secundar și post–bac francez de scurtă durata de 2/3 ani, de tip Prépa, respectiv, STS, IUT și Licență–învățământ universitar, acceptat pentru titlul de conferențiar în loc de doctorat, fără echivelent în învățământul românesc, cu cca 8.000 de titulari, reprezentând puțin peste 18% din totalul cadrelor didactice universitare). Atât PRAG cât și PRCE, dispun de 384h de curs anual. Dacă prima categorie poate dirija atât seminarii sau lucrări de laborator cât și cursuri magistrale (în locul un conferențiar–cu care este și asimilat în materie de predare), în ciclurile superioare ale Licenței (L2–L3), cea de a 2-a categorie este implicată, în special, în activități desfășurate în L1, dar în cazuri mai rare, aceasta poate fi implicată și în conducerea de seminarii și lucrări de laborator în L2. În concluzie, conform principiului „Mincinosul este victima celui care îl obligă să mintă, de frică să nu audă adevărul", foarte probabil că dacă universitarii români n-ar fi obligăți să scrie lucrări cu caracter științific pentru a-și justifica activitătile lor de cercetare, sigur, ar plagia mult mai puțin, și sigur, și-ar face datoria mult mai conștincios .Și în plus, ar stăpâni mai bine tematicile, respectiv, problematicile abordate de către sudenții lor în diplomele, memoriile și tezele lor până în Doctorat (D1-D3), via Licență (L1-L3) și Master (M1-M2), care  în Franta sunt, încă de la început, împărțite în două opțiuni separate: Licență de Cercetare (care continuă în Master de Cercetare) și Licență Profesională (cu finalitate pentru ciclul 1), respectiv, Master de cercetare (care continuă în Doctorat) și Master Profesional (cu finalitate pentru ciclul 2). Pentru că este de neconceput, ca un profesor–director  de cercetare (conducător de doctorat în Franța) să dirijeze o temă cercetare pe care să n-o stapâneasca, fie pentru că îi propune studentul, fie pentru că n-are niciun fel de studii si cercetări efectuate în acel domenmiu, iar acesta este obligat să facă apel la diferite programe de anti-plagiat pentru a-i putea confirma sau infirma veridicitatea și valoarea lucrării. Fără să mai adăugăm și faptul că lucrările de sfârșit de ciclu (L3, M2, M3) sunt susținute în fața unor comisii de specialitate, iar tezele de doctorat au și raportori (referenți) externi, specialiști (recunoscuți), în domeniul abordat (care face obiectul memoriului). Și atunci, ne punem întrebarea: cum este posibil ca un student (indiferent de ciclul în care studiază) să plagieze? Sau, de ce să fie mai mult vinovat el, decât directorul său de teză (conducătorul de diplomă, de teză de masterat sau de doctorat, etc., în România) sau membrii comisiei (juriului), respectiv, raportorii (referenții) lucrării, care acceptă acordarea acestuia, a titlurilor universitare sau academice?  Situația este oarecum, asemănătoare, și în cazul publicării cărților. În principiu, editurile care publică lucrări (articole, reviste, cărți, etc.), cel puțin teoretic, dispun de controlori și referenți științifici, în urma deciziei cărora, lucrările dobândesc dreptul de publicare (BT–bun  de tipar) cu numărul de ISSN  (pentru reviste) sau ISBN (pentru cărți) asociat acestora si cu descrierea CIP a Bibliotecii Nationale din România. Și iarăși, atunci cum este posibil ca o carte să fie un plagiat, dacă el primește din partea editurii validarea BT, cu atât mai mult cu cât ea este, în majoritatea cazurilor, prefațată și de către o personalitate (recunoscută) în domeniu ? Fie pentru că controlorii și referenții nu există, fie că aceștia nu-și fac treaba corect sau sunt incopetenti, deci ar trebui înlocuiți cu personal corespunzător care să-și asume răspunderea pentru publicarea lucrărilor. În sfârșit, o altă măsură contra plagiatului numeric (contra copy-paste) ar fi securizarea tuturor site-urilor profesionale cu programe „anti-copy-paste” care să nu permită furtul documentelor, ceea ce este deja funcțional chiar și pe o serie de site-uri ale prestigioaselor cotidiene occidentale. În încheiere, merită să subliniez aici si faptul că, în cazul unei lucrări publicate (articol, carte, etc.) există, ca și în cazul unei crime comanditate: cel care comite „crima", adică autorul (autorii) lucrării și cel (cei) care o verifică această (direct, indirect, sub o formă sau altă), adică, „comanditarul” (comanditarii). Mi se pare absolut normal, ca în cazul plagiatului, să nu fie responsabilizați, nu numai autorul (autorii) lucrării dar și cei însărcinati cu verificarea acesteia (directorul/conducătorul, membrii comisiei și referenții științifici), la fel ca și în cazul crimei comandidate, pentru că în realizarea unei teze de doctorat (sau în scrierea unei cărți), în contextul social–istoric în care trăim astăzi, în caz de plagiat, este vorba de o „crimă organizată” Pentru a evita aceste situații, în școlile doctorale franceze, temele de cercetare (de doctorat) sunt propuse de către enseigants–chercheurs (conferențiari și profesori– directori  de cercerare, în general în cadrul CNRS–Centrul Național de Cercetare Științifică), o instituție publică „centralizată” (la nivel național), din temele pe care aceștia le studiază („cercetează”) și despre care „scriu” (adică, publică articole, cărți, etc.) și ca urmare le cunosc (și le stăpânesc) foarte bine. Spre deosebire de școlile doctorale din România, în care profesorii sau conferențiarii abilitați să dirijeze („conducă”) cercetare științifică pot acepta și „propunerile” studenților lor, fără a avea realizări (cercetări, publicații cu caracter științific) în domeniul în care urmează desfășurarea studiilor doctorale. Există și în Franța excepții, în cazul în care studentul din ciclul 3 (doctorandul) – aproape în exclusivitate, cadru didactic sau cercetător într-o instituție universitară sau de cercetare cu caracter academic) alege ca temă un subiect pe care îî propune spre soluționare (cercetare) o firmă (întreprindere, companie, etc.) în care acesta și-a desfășurat stagiile cu caracter lucrativ în timpul studenției (în ciclurile inferioare – L și/sau M). Într-o asemenea situație însă, el nu se va adresa profesorilor săi din instituția universitară absolvită (care, într-o mare majoritate de cazuri nu are profesori specializați în domeniul respectiv), dar unor cabinete de consultanță și cercetări private de tip R&D, care dispun de specialiștii (enseignant–chercheur/reasearch professor) de înalt nivel academic și vastă experiență în toate domeniile de vârf (mai ales „neconvenționale”), capabili să-i dirijeze activitatea și teza de doctorat, în urma unui acord bilateral între acesta din urmă (cabinetul de consultanță și cercetări) și firma interesată, care va și sponsoriza (subvenționa) cercetarea întreprinsă (inclusiv, realizarea tezei de doctorat) asupra căreia va avea, exclusiv,  drepturi depline.

„Orgoliul este beția puterii care te face să-ți pierzi capul.” – Victor Hugo Dicționarul definește Orgoliul ca fiind „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată,...

  „Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care...

La 21 noiembrie 1887 a încetat din viaţă Petre Ispirescu (1830-1887) editor, folclorist, povestitor, scriitor şi tipograf. Este cunoscut mai ales datorită activitaţii sale...