Acasă Recenzii filme/carti Tehomir, o proză fantastică de Horațiu Mălăele (Corespondență de la Grid Modorcea,...

Tehomir, o proză fantastică de Horațiu Mălăele (Corespondență de la Grid Modorcea, scriitor, Dr. în Arte)

Cea mai recentă carte a lui Horațiu Mălăele nu este o carte de desene sau caricaturi, cum ne-a obișnuit artistul, este o carte de proză. Și nu un roman, ci o povestire foarte sincretică, oricând pasibilă de a fi transformată în roman. Dar sub forma în care este acum, foarte concentrată, pare un poem în proză. Ea se numește Tehomir (Ed. All, 2020), după numele satului bunicilor lui Mălăele, aflat cam la jumătatea drumului între Tg. Jiu și Turnu Severin, nume ce vine de la voievodul Tihomir, tatăl lui Basarab I,  întemeietrul Țării Românești. Această povestire autobiografică, pe care am citit-o dintr-o răsuflare, mi-a dezvăluit secretul frumuseții filmului Nunta mută (2008), pe care eu îl consider cel mai bun film de după 1989. Cine citește povestirea Tehomir, are explicația universului magic din care e plămădită lumea țăranilor și a minunilor din satul unde se petrece acțiunea filmului!

Și cel mai semnificativ moment este acela legat de venirea circului în sat, descris foarte fellinian, descriere împletită cu iubirea eroului pentru Ana, cea mai frumoasă fată a locului, a copilăriei autorului, care pe acea vreme avea doar 12 ani, și arăta scheletic, albinos, cu ochelari cu rame rotunde și mari, un copil caraghios, mai ales lângă Ana, care era cu un cap mai înaltă decât el și cu trei ani mai în vârstă! Dar povestirea lui de Iubire este transferată lui Sile, nebunul satului, prietenul eroului, căruia i-a povestit nebuna dragoste din lanul de fânețuri și flori de câmp, ca în secvența similară din Nunta mută. Și legătura se mai face prin fuga Anei peste mări și țări, spre disperarea eroului, care se refugiază în „poiana Domnului”, unde simte că vorbește cu „Ana aerului”, își închiupuie că o mângâie, că o îmbrățisează, că e „agățat ca o sperietoare de sânii ei din sticlă moale și caldă” (p. 56). E o pagină de iubire antologică, de o emoție profundă, copleșitoare.

Dar filmul nu poate descrie bogăția metaforică a cărții. Tehomir este o proză pe care o putem pune liniștiți lângă proza fantastică a lui Eminescu, din familia Cezara, dar și lângă proza fantastică a lui Mircea Eliade, dacă ne gândim la evadările lingvistice ale povestirii lui Horăele, cum îi zic eu lui Horațiu Mălăele, gândidu-mă la acea definiție a horei extatice, la acea stare de enthusiasmos din cultul lui Dionysos. Total eliadesc, de pildă, este episodul cu panica din sat generată de invazia „oamenilor invizibili”, născociți de circari.

Sigur, și povestirea lui Horăele are un delir, e ca o horă, cu întâmplări mai scurte sau mai lungi, ea se derulează în cascadă, nu are pauză, nu are capitole, nu are un suflu epopeic, merge din una într-alta, amestecând asocierile metaforice cu realitatea din spatele fanteziei, o realitate crudă, sinistră, care se identifică cu momentul colectivizării, cu apariția securității și abuzurile criminale din timpul luării cu japca a pământului! Din acest punct de vedere, povestirea Tehomir poate fi considerată un document istoric, o proză de demascare a ororilor comuniste. Tulburătoarea și nefireasca poveste de dragoste se întrepătrunde cu tragedia unui sat-minune „condamnat la moarte de niște neisprăviți ce încercau să vindece lumea, otrăvijnd-o” (p. 61). Această îngemănare narativă plasează povestirea în zona realismului magic, așa cum definim de regulă literatura sud-americană.

Sigur, istoria este privită prin ochii flămânzi de viață ai copilului. El fotografiază ca un cineast avant la lettre fantasticul locului. Și fantastiucul povestirii trăiește întâi prin momentul potopului care se abate asupra satului și, apoi, după stingerea ploii, care durează 9 zile, urmează minunea, apariția unui palat-magic, „palatul-fantomă”, în care localnicii, cu mic, cu mare, îl văd pe Dumnezeu.

Rămâni cu imaginea că Tehomir este, așa cum spune autorul, „satul satelor, satul marilor minuni și al suferințelor fără număr” (p. 42). Sigur, nu este o povestire à la Creangă, nici ca în nuvelistica de un realism crud a lui Caragiale, fiindcă autorul nu se identifică aici cu copilăria, ci își povestește copilăria, de fapt, o parte din ea, „bulgărele meu nenorocit de aur” (p. 58), ca un intelectual, ca un autor împlinit, ca un artist total, adică elementul de distanțare este mereu prezent prin expresii culturale, de genul „animal pelagic”, „lumină taborică”, învățătorul Fotescu are „cărți ezotetice” de la bunicul lui inițiat în ale francmasoneriei la Viena, popa Gorun umblă cu „cărți sibiliene” (corect e sibiline), parcă am fi în Abația de la Melk a lui Umberto Eco, țiganii fac parte dintr-un „univers milenar, paralel și indestructibil, controlat parcă de taina unui blestem primordial” etc. Observăm că limbajul este savant, adesea artificial, doar când uită de sine, autorul se coboară în matca firii și folosește un limbaj moromețian sau, să-l numim acum, tehomirean.

În fond, arta/literatura este o convenție. Și a-i înțelege limbajul complex, trebuie să aceptăm îl el și elementele de distanțare, acel Verfremdunkseffekt de care vorbea Brecht, prin care vârsta copilăriei trece prin mintea și inima omului matur și împlinit. Astfel avem satisfacția unei proze cu parfum elitist, de cea mai bună calitate. La fiecare pas întâlnim metaforizări de tipul „aburul fierbinte al unui lighean obosit”, mișcarea norilor ne asigură că „lucrul e bine făcut, ca în sloganul compromis de Iohannis, iar furtuna e descrisă așa: „O bubuială înspăimântătoare deschise porțile infernului. Întâi căzură coaiele dracilor, cum le ziceau bătrânii, niște bile de gheață albe și tari, care cu o furie nebună sparseră toate geamurile…” (p. 14). Apele cădeau peste sat ca o cascadă. „Apoi se auzi o bubuială, ceva nemaiauzit, venită parcă de dincolo de biruința minții și aparența lucrurilor”.

Așa este descris potopul, ca „o viitură cât un munte se năpusti peste satul Tehomir”. E curat tsunami! Ploaia a ținut 9 zile. A fost „o revărsare biblică de ape”. O imagine apocaliptică. Dar lumea pe care o descrie Mălăele, în care a trăit el, nu este o lume a apei. Oamenii locului nu sunt învățați cu inundațiile, ca în proza lui Panait Istrati, Fănuș Neagu sau ca în romanele mele de început unde lumea bălții generează o mitologie a apei, cu care băltăreții sunt obișnuiți. Dimpotrivă, aici, în Tehomir, avem o lume de deal,  satul e „îngropat între niște dealuri”, nu e o lume de baltă, dovadă că potopul a fost local, el nu a fost resimțit în salele vecine! Și distrugerea satului de către averse duce la descrierea unei apocalipse pestilențiale, care deversează latrinele și răspândește un miros infernal, ca în bolgiile dantești.

Metaforizarea excesivă a unor întâmplări din copilărie seamănă cu o evocare picturală care ne trimite la universul copilăriei pictat de Bruegel sau de Goya. Densitatea de imagini, de culori, de personaje, de nume, de locuri, de furnicar pământesc este combinată cu evadarea într-o descriere luxuriantă, de basm, prin viziunea „palatului-fantomă”, palatul palatelor, ca un car alegoric, în care călătorește Dumnezeu. Sper că Tehomir este Utopia lui Horațiu Mălăele și că nu a dat nume reale, așa cum am făcut eu în romanul de debut, Derută în paradis, unde am avut naivitatea să dau nume reale, pentru frumusețea autenticității, și m-am trezit chemat la tribunal de… personajele cărții. Dar probabil că sursele reale ale personajelor lui Mălăele sunt de mult trecute în… nemurire!

Autorul este ca un mag, care face vrăjitorii, care ne atenționează că ne aflăm în fața unui spectacol, căci, la un moment dat, el ni se adresează cu exprsia „doamnelor și domnilor” (p. 26), precum De Niro, cu „ladies and gentlemen”, în filmul lui Scorsese New York, New York. Adică face un fel de hocus-pocus. El nu procedează ca un scriitor, ci ca un magician. Nu știu dacă magician este mai mult sau mai puțin decât scriitor. Însă e limpede că scamatoriile lui literare sunt bine studiate, fiindcă pare că le lipsește spontanietatea, despre care Joyce spune că e cheia literaturii, care trebuie să aibă un număr indecis de imperfecțiuni. Proza lui Horațiu nu are nici o imperfecțiune, este perfectă în stilul ei. Nu are greșeli de nici un fel, mi-aduce aminte de tehnica lui Brâncuși, care își șlefuia lucrările ani de zile, precum Pasărea în văzduh, despre care colecționarul de artă  Peggy Guggenheim, care a cumpărat-o, spunea că nu mai spera s-o aibă, fiindcă el a șlefuit-o 17 ani!

Scamatoriile trădează însă gândul copilului, care judecă mârșăvia epocii. Așa este proiecția în care mașina securității, unde tronează un țigan umflat, după ce pleacă de la Tehomir, după ce a luat semnătura lui Dumitru, moșul care va fi căsăpit, până își pierde vederea, este prinsă de o tornadă care o răstoarnă și o face nălucă, așa se dovedește a fi puterea unor „treceri ciclonice”. Sau ce nălucă devine umbra unui câine care „se preschimbă într-un animal diform, cu coada spre cer” (p. 35).

Limbajul este bine îngrijit, cuvintele parcă sunt studiate în labotator, îți face plăcere să citești o limba livrescă, ba, aș putea spune că proza lui Mălăele poate fi luată drept model pentru studiul formativ al limbii, al trecerii limbii în limbaj și invers, de aceea întregul seamănă cu un bulgăre de zăpadă care se rostogolește de pe piscul spiritului, adaugă strat după strat, devine mare, tot mai mare, până ocupă tot orizontul.

Corespondență de la Grid Modorcea, Dr. în Arte

Articolele autorului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului

Nota Redacției

Maestrul Horațiu Mălăele își îndeamnă cititorii să umble desculți prin aburul acestei povestiri din vremea copilăriei sale miraculoase. Întâmplările încep să curgă din februarie 1957. Un caz grav de tuberculoză, o carantină impusă și o motocicletă rusească Ij 49, gălăgioasă și obosită, au făcut posibilă retragerea lui Horațiu în plin an școlar. Avea doisprezece ani și era în clasa a 6-a la Școala Generală Numărul 3 din Târgu-Jiu. Colegul lui de bancă tocmai murise fulgerător de tulberculoză, iar direcția școlii și reprezentanții spitalului nu puteau să își asume alte riscuri. Soluția: trei luni de izolare. La asta se adaugă și prudența părinților, care s-au gândit la siguranța lor și a fratelui surghiunitului. Așa s-a decis ca locul de carantină să fie Tehomir, la casa bunicilor. Satul se află pe la jumătatea drumului dintre Târgu Jiu și Turnu Severin, îngropat între dealuri, la unsprezece kilometri de Motru. Tehomir înseamnă în slavonă liniște și pace. Provine de la marele voievod Tihomir Tih, stăpân al pământurilor dintre Jiu și Olt și tatăl lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești. Dar „liniște” și „pace” nu sunt cuvintele care ar putea descrie cel mai bine lunile care urmează. Orânduirea comunistă schimbă fața locurilor copilăriei și cultivă durere în viețile oamenilor. Tot acum, Horațiu se îndrăgostește pentru prima dată.

Povestea se compune din imagini puternice, cu accente sumbre, aleargă într-un stil neașteptat și se refugiază pe alocuri în fantastic. Palatul regal trece în zbor pe deasupra satului. Omul cu două capete care se ceartă permanent între ele este una dintre atracțiile circului ambulant. O ploaie înghețată preface animalele din bătătură în statui din gheață, pe care copiii le sparg apoi cu topoare și cu ciocane. Când apusul îi face umbra tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase, cui va dori, mărturii ale trecerii lui. Oaie temătoare, aparținătoare turmei, fac și eu același lucru, smulgând din temnițele ucigașe ale memoriei această poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăită în mocirla unei lumi aflate la răscruce. Nu vă îndoiți, tot ceea ce veți citi s-a întâmplat aievea!” – Valentin-Horațiu Mălăele

Reacția lui Valentin-Horațiu Mălăele la acest articol al lui Grid Modorcea „Ești (Grid Modorcea) un documnetarist cu un umor atroce și un analist de candoarea și rigoarea unui asasin din împarația marilor scriitori”.

Toate completările din text (fotografii, imagini video, hyperlinkuri) aparțin, în exclusivitate redacției deci eventuale greșeli de interpretare (reprezentare) nu pot fi imputate autorului.

Articolul precedentOpinii la articolul intitulat „Problema vaccinării obligatorii sau facultative contra Covid-19” (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Articolul următorInteligența artificială produce schimbări „epocale” și rapide la nivelul întregii omeniri (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Fizician teoretician și matematiciancian de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv ai studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care au contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.