Cum nu mai avem voie să ne plimbăm pe Pămant, hai să ne plimbăm, în gând, prin Ceruri….Undeva, prin lecturile mele, am întâlnit noțiunea de «constiință cosmică», ea m-a laăsat « songeuse » (gânditoare, visătoare )….
Oare ea ți se trezește când privești fascinat bolta înstelată ….sau când simți că energia universului îți intră prin tălpi alergând desculț prin iarba inrourată? …sau in nopțile cu lună plină cănd ești tulburat și somnul nu vine ? când se pare că plantele sunt stimulate în creșterea lor iar oamenii înfaptuiesc cele mai multe crime demențiale, pasionale ? (vezi pentru detalii cartea celebrului scriitor, cântăreț, animator și producător de televiziune francez Pierre Bellemare).
Mă intreb dacă conștiința cosmică este prelungirea supremă a unei conștiințe superioare sau dacă toți oamenii o au, măcar într-o formă incipientă.
Pearl Sydenstricker Buck (1892-1973, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în 1938) care face un voiaj în Japonia, la scurt timp dupa pierderea soțului ei, își caută liniștea, zi de zi, într-un loc retras de la malul mării, printre stânci, într-un « sanctuar » de piatră, și scrie despre efectul benefic al universului in tămăduirea sufletului ei: «O pace profundă mă invada încet, încet. Nimic nu mi se integra mie, dar eu mă integram tuturor elementelor : stâncii încalzite de soare, brizei proaspete a mării, cerului intens albastru, norilor rătăcitori, pinului răsucit care îmi dădea umbră…mă integram universului întreg, încetam să fiu pentru un moment eu însămi, o creatură solitară și îndurerată, simțeam o vindecare ce se opera în mine și trebuie să recunosc că după o ora petrecută acolo coboram regenerată spre lume. Pentru a-mi explica această vindecare care nu s-a făcut prin rugaciune sau meditație, aș zice mai degrabă că m-am dat cu totul unui univers pe care nu-l înțelegeam, dar căruia îi recunoșteam o imensitate și o frumusețe depășind toate limitele… »
Trinh Xuan Thuan (n.1948, om de știință american de origine vietnameză), doctor in astrofizică), descrie și el, cu mai puține epitete, emoția omului de știință aflat în conexiune directă cu universul: «De fiecare dată când captez cu telescopul meu această lumină plecată acum miliarde de ani dintr-o galaxie îndepărtată, cu mult înainte ca atomii corpului meu să se fi constituit în interiorul unei stele, resimt o emoție puternică, ma simt conectat cosmic.»
Aceeași trăire sună atăt de cunoscut și nostalgic la al nostru genial Eminescu: «La steau care-a răsărit/E-o cale atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins în drum/In depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre.»
Păcat că Trinh Xuan Thuan nu l-a citit pe Eminescu…..sau oricum, puțin probabil! Copil ce începea să înțeleagă lumea, în serile când somnul venea greu, visam infantil să plec, atunci când voi fi mare, cu o nava cosmică prin spațiu până la marginile universului, «vers ses confins» (spre frontierele sale), să văd dincolo de el, habar n-aveam câte vieți mi-ar fi trebuit, mă frământa noțiunea de infinit….. curiozitatea era imensă , noțiunea de infinit fiind ceva ce-mi sfida bunul simț, inteligența… Să plec în spațiu, eu care am rău de mișcare și când mă dau în leagăn… De fapt, și acum, noțiunea de infinit mă lasă perplexă cu toată fizica învățată … îmi pare pur matematică! Probabil n-am o gândire suficient de abstractă.
Curtea casei noastre, mai exact, «bătătura», a fost observatorul meu astronomic … acest modest punct anonim de pe Pământ era și rămîne centrul universului meu. Vara, după miezul noptii, se întâmpla să ies la toaleta din fundul curții și așa adormită, așezată pe pragul casei, eram brusc proiectată într-o dimensiune cosmică, într-un univers sublim de strălucire și mister, bolta cerească bătută-n nestemate …tot de aici ma zgâiam la eclipsele solare prin cioburi de sticlă afumate după regulile artei… trebuie să ții ochii întredeschiși , să nu ți se ardă …și așa, cu ochii « mi-clos » am văzut pentru prima oară un corp celest în trei dimensiuni … această descoperire am extins-o apoi și la luna pe care o vedeam pană atunci plată. 
Voi cum vedeți luna ? dacă ții ochii întredeschiși o vezi dintr-o dată în toată splendoarea sfericității ei și devine de o mie de ori mai frumoasă…dar asta la croisantul de lună sau măcar atunci cînd o parte cît de mica a ei este în umbra Pământului. Dar starea de grație m-a atins nu numai uitându-mă pe cer. Într-o zi de neiutat, trântită leneș în iarbă, contemplând niște dealuri molcome din Bucovina, cu perspective generoase, privind îndelung orizontul, s-a făcut parcă că… „percep” rotația Pământului… moment unic , trăire de ordin transcedental pe care am încercat să o reproduc în Islanda într-un peisaj de ghețari grandioși, dar a fost cumva forțat, n-a venit de la sine. Contemplarea munților însă, intensă și prelungită te poate face, sa trăiești ,ca într-o contopire cu stânca dură și masivă de granit, eternitatea, ce-i drept, pentru câteva clipe… ce paradoxal !
Dincolo de aceste «interferențe» din zona inefabilului, aș zice că e greu de definit conștiința cosmică–inafara unei definitii simpliste–propun de exemplu: legătura dintre om și cosmos, perceperea lui bazată pe inteligența emoțională – putem doar întrezării cum ea se manifestă și să recunoaștem unele momente forte în care ea operează – la fel cum nici știința nu ne învață nimic despre adevarata natură a lucrurilor, ea reușind doar sa definească relațiile dintre ele și să descrie evenimentele în care ele sunt angajate. Mai dezolant de-atât, ironia acestei căutări făcute de om spre cunoașterea realității este că, pe masură ce conceptele se fondează și legile fundamentale iau o formă din ce in ce mai simplă, viziunea ei devine din ce in ce mai abstractă și se îndepărtează de experiență, aș zice de realitatea însăși… un paradox.
În «Nostalgia luminii» Michel Cassé (n.1943, cunoscut poet și scriitor francez, astrofizician la CEA–Commissariatul pentru Enegia Atomică și la Institutul de Astrofizică de la de Paris CNRS, specializat în fizica stelelor, precum și în studiul radiațiilor cosmice) scrie: ««Scopul științei este de a descrie și explica lumea. Cu toate astea, la fiecare pas pe care omul îl face spre descoperirea realului, cuvântul «a explica» se golește de conținut. Nici unda, nici particula nu exista obiectiv. Toate aceste fantome sunt reprezentări subiective care ne ajută sa vizualizăm evenimentele în cadrul modelelor clasice de imagerie. Știința e incapabilă să explice ce sunt cu adevărat electricitatea, electromagnetismul, gravitația. Putem să măsurăm și să le prevedem efectele, dar esența lor ultimă ne rămâne necunoscută. Majoritatea fizicienilor contemporani resping ideea că omul ar putea descoperi realmente ce sunt aceste forțe misterioase»».
Copleșit de astfel de concluzii, Louis Pasteur (1822-1895, celebru om de știință francez – fizician ți chimist, unul dintre fondatorii microbilogie moderne, părintele vaccinului contra turbării) iscria: «Un pic de știință îndepartează de Dumnezeu, multă știință te apropie.» Răspunsul ar fi simplu pentru acei fericiți cu convingera intimă, intrinsecă că D-zeu există, conștiința cosmică s-ar suprapune cu însăși credința, întrebarea nu-și ar mai avea sensul…«A te îndoi de orice sau a crede, sunt doua soluții la fel de comode, căci și una și alta ne scutesc să mai gândim» (Henri Poincaré, unul dintre cei mai mari matematicieni și fizicieni francezi, dar ai timpului său, contribuții științifice importante și în domeniile astronomie, geodezie, termodinamică, mecanica cuantică, teoria potențialelor și filosofie).
Mă gândesc că Einstein avea o conștiință cosmică exacerbată, desigur, cu viziunea lui despre curbura universului sau postulând despre viteza luminii, fără prea multe calcule și demonstrații…de parca s-ar fi așezat pe jilțul lui D-zeu și ar fi văzut cum stau lucrurile într-o viziune de ansamblu. Se pare că era panteist, iar despre religie spunea, apropo de jilț : «Religia viitorului va fi o religie cosmică. Ea va trebui sa transcendeze ideea unui Dumnezeu existând ca persoană și să evite dogmele ».
Ideea de constiință cosmică duce cu gândul la o întrebare existențialistă fundamentală: care e sensul existenței noastre, al vieții pe Pământ, al evoluției formelor de viata ? ar fi f egocentrist să credem că viața fiecarui individ are un sens distinc , toți ne servim specia să se perpetueze și să evolueze, dar ca să ajungă unde ? Iar dacă căutăm un sens al vieții noastre, trebuie să ni-l găsim singuri, prin ceea ce facem in timp ce ea se scurge .
Poate cel mai frumos și interesant răspuns, l-am găsit în cartea lui Remy Chauvin (1913 -2009, profesor de biologie la Sorbonna, cunoscut pentru apărarea drepturilor animalelor, precum și lucrările sale despre supradotați și în domeniul ufologiei-un neologism inventat pentru a descrie eforturile colective ale celor care studiază obiectele zburătoare neidentificate-OZN): «Dieu des fourmis, Dieu des étoiles» (D-zeul furnicilor, D-zeul stelelor), despre care însă voi scrie poate un alt articol.
În curând va începe turismul în spațiu…să te desprinzi oarecum din lanțurile gravitației și să vezi Pământul, planeta albastră, de pe o stație orbitală, in toată splendoarea ei, exciting!
Articole asociate
Un Big – Bang cu „Supă cosmică” și sfârșitul lumii pentru noi, muritorii de rând!
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
