Artele se împart după mai multe criterii, ele pot fi definite din diverse unghiuri; din punct de vedere al locului lor în univers, precum și a specificității proprii fiecăreia, se disting două grupări: arte temporale (succesive) și arte spațiale (simultane). Clasificarea este atribuită lui Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781, fost scriitor și filozof german, reprezentant de seamă al Iluminismului în Germania, spirit critic lucid, pătrunzător, caracater onest, optimist și independent, temperament viguros și combativ) , care, în „Laocoon–sau despre limitele picturii și a poeziei” vorbește despre arte fluente (poezia, muzica) și arte stabile (arhitectura, desenul, pictura, sculptura)[1]
În acest context, se poate vorbi despre importanța timpului ca factor determinant al desfășurării în succesiune a artei sonore. De la începuturile ei, muzica a fost legată prin definiție, în mod intrinsec, lăuntric de cadrul în care este plămădită, de ambianța în care se petrece, evoluează. Timpul are calitatea de a fi parametru important în actul de compoziție: are un rol decisiv în stabilirea eșafodajului sonor și influențează în mod direct forma în care lucrarea respectivă are să fie turnată.
La modul concret, timpul se va traduce în terminologia profesională în tempo. Părțile rapide vor alterna cu altele lente, pentru a asigura contrastul atât de necesar și omniprezent în derularea opusurilor create de-a lungul diverselor epoci stilistice. Drămuirea timpului prin crearea sunetelor mai lungi sau mai scurte constituie obârșia ritmului lucrărilor și implicit va contura particularitatea motivelor participante la elaborarea discursului muzical. Exemplu elocvent este începutul celei de-a cincea simfonii semnate de Ludwig van Beethoven (1770-1827)–impropriu numită „Simfonia Destinului” (denumirea nu îi aparține sic !).
Motivul în jurul căruia se țese lucrarea este alcătuit din patru note, trei de aceiași lungime, a patra mai lungă, cam așa: ta-ta-ta taaaam! Specificitatea rezidă în diferențierea sunetelor în lungimea lor–deci valoarea timpului din care sunt clădite… Prezența timpului ca parametru esențial al discursului muzical va însoți istoria etapelor stilistice începând cu antichitatea și își va spune cuvântul deosebit de important în configurația sonoră modernă și contemporană.
Timpul–ca element de construcție al materialului sonor, dobândește diferite ipostaze în care se manifestă; este interesant de constatat faptul că pauza–deci liniștea inserată în desfășurarea planului sonor, are rolul de a atrage atenția auditorului, uneori mai pregnant decât conglomeratele alcătuite din sunete. Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) de pildă, într-una din lucrările sale scrise sub formă de „Temă și variațiuni” folosește pauza – indubitabil ca efect – în prima ipostază a opusului, iar ea nu va trece neobservată în continuare fiindcă, în decursul variațiunilor se transformă încet-încet micșorându-se treptat spre a dispărea în final.
Muzica romantică atribuie unele libertăți noțiunii de timp sub forma posibilității de transformare a tempo-ului : rubato sau ad libitum sunt forme de elasticitate a mișcării lente, sau dimpotrivă repezi prestabilite de către compozitor. Secolul XX aduce cu sine ipostaze noi în interpretarea factorului timp. Cel mai celebru exemplu în acest sens îl constituie lucrarea bizară intitulată 4’33” sub semnătura compozitorului american John Milton Cage Jr. (1912-1992, teoretician al muzicii, artist și filozof, pionier al nedeterminării în muzică, al muzicii electroacustice și al utilizării non-standard a instrumentelor muzicale, dintre figurile cele mai importante ale avangardei artistice postume celui de-Al doilea război mondial, considerat de critici ca fiind unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX), preocupat de acest incitant subiect.
Lucrarea sugerează 4 minute și 33 de secunde, ceea ce este de fapt lungimea opusului dar, spre surpriza publicului din sală „interpretul” se așează la pian, apoi privește ceasul pus a priori pe capacul instrumentului, iar după timpul potrivit, se ridică, se închină, mulțumește pentru aplauzele publicului și părăsește scena… „Lucrarea” poate fi interpretată la orice instrument, formație sau orchestră. Ideea este originală, John Cage Jr. a fost fascinat de factorul timp ca parametru în contextul procesului de compoziție, pe tot parcursul bogatei sale cariere. În ultimă analiză, 4”33 este o ofrandă dedicată tăcerii, dedicată unui moment de liniște în vârtejul lumii care aleargă zgomotos către un țel nedefinit…
Mitologia greacă l-a inventat pe Zeul Timpului, Cronos (cel mai tânăr din prima generație de titani, descendenții divini ai lui Geea-Mama Pământ și Uranus-Tatăl Cer, de obicei descris cu o coasă sau o seceră, instrumentul pe care l-a folosit pentru castrarea și destituirea lui Uranus, tatăl său) care își devorează urmașii; Zeul Timpului nu iartă pe nimeni, cu toții vom dispărea în neant mistuiți dar Zeul Timpului, cu generozitate protejează minunile Artei spre a da semnificație aforismei: „Ars Longa Vita Brevis”.
___________
[1]Vasile Morar: Estetica, interpretări și texte
Sofia Gelman–Kiss (Dr. în Muzicologie, membru fondator al „Fundației SAGA pentru Cultură, însărcinată cu acțiuni în domeniul muzicii”, Israel–Netania)
Alte articole ale autoarei Sofia Gelman–Kiss în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
