Și în trecut oamenii obișnuiau să creadă în conspirațiile vrăjitoarelor, extratereștrilor sau francmasonilor, unii se îndoiau de aterizarea pe Lună și mulți cred și astăzi că Elvis este în viață–undeva, răpit de extratereștrii, sau că Ceaușescu nu a fost împușcat și că trăiește sau a trăit în America latină, în Argentina. Nu mai vorbim de teoriile, tot conspirative, despre moartea unor persoane importante cum ar fi Heinrich Heine în Germania, Eminescu sau Nicolae Labiș în România. Astăzi, credincioșii conspirației sunt vizibili: mii dintre ei se înghesuie pe rețelele de socializare și postează videoclipuri, imagini absurde sau idei conspirative pe Facebook. Ei ies în stradă, demonstrează cu placate la fel de absurde și astfel ajung în știrile zilnice difuzate de mass-media.
La începutul oricărei ideologii conspirative există neîncredere într-un anumit grup social. Această neîncredere se transformă într-o credință de conspirație, care presupune că grupul a conspirat împotriva unui alt grup pentru a-i face rău. Totul se împarte pur și simplu în alb și negru, bun și rău. Elementul de planificare este de asemenea important – nimic nu se întâmplă întâmplător cu ideologiile conspirației. Nimic nu este așa cum pare. Și, desigur, toate evenimentele sunt legate între ele.
„Jumătățile de adevăr” sunt una dintre cele mai periculoase adevăruri! Manipularea realității este o perfidie pentru că, spre deosebire de minciuni, ele produc dovezi false. „Jumătățile de adevăr” subminează distincția dintre minciună și adevăr, nivelează această distincție. Jumătățile de adevăr sunt complexe și mult mai greu de infirmat, ele sunt întotdeauna însoțite de un „da, dar…”. Acest „da, dar…” este „enorme de puternic” pentru susținătorii conspirației, deoarece confirmă o viziune existentă asupra lumii.
Dar teoriile conspiraționiste pot fi numite chiar așa? Julia Ebner, autoare și consilier în domeniul extremismului online, vorbește mai degrabă de „mituri ale conspirației”, deoarece, de regulă, nu pot fi recunoscute modele raționale în povești. Ea a făcut cercetări pentru cea mai recentă carte a ei „Mașini de radicalizare: cum extremiștii folosesc noile tehnologii și manipulează” pe ascuns în cercurile extremiste de dreapta, xenofobe, etnofobe sau, în general cele islamiste. Aceste „mituri” pe care le-a întâlnit în cercetările sale s-au bazat pe campanii care folosesc strategic algoritmi de internet pentru a manipula psihicul oamenilor în direcția dorită. Nimeni nu este în siguranță: „Din păcate, toți avem potențialul de a ne lăsa radicalizați”.
Majoritatea teoriilor conspiraționiste sugerează că ar fo o „teorie”, adică să fie cel puțin aproape de știință. Fundalul imitativ al științei, îmbogățit cu așa zișii și auto-numiți experți, este unul dintre factorii de succes ai teoriilor conspirației. În realitate, însă, aceste „științe” funcționează mai mult ca narațiunile sau miturile descrise mai sus de Ebner. Miturile din omenirii nu sunt un fenomen actual, ci au o istorie lungă. Vremurile ciumei, când evreii ar fi otrăvit fântânile, holera, care se presupunea că a fost creată de medici care, la rândul lor, doreau să facă comerț cu organe. Vremurile de criză au fost și sunt vremuri de conspirație. Ele se întind pe o gamă largă, ceea ce arată că „miturile creează un sentiment de comunitate”. Sentimentul de familie bazat pe o imagine comună a inamicului este o constantă importantă. „Miturile împreunează oamenii”. Fiecărui membru i se atribuie un rol, o imaginea de ansamblu și astfel devine o contribuie la o narațiune globală. „Există un număr deloc de subestimat de oameni care fac asta din distracție și nu din rea intenție”, un fundal jucăuș. Ce se înțelege în mod ironic, ce se înțelege în mod serios – aceasta este o problemă pentru analiști atunci când evaluează conținutul lingvistic.
Teoriile conspiraționiste combină diferite mituri. Migrația în Germania și pandemia actuală doresc a fi repartizate unei anumite elite: „Nu există aproape nicio consecvență în aceste povești. Totul este conectat: extratereștri, NASA, Hollywood, familia Clinton, familiile de înaltă finanțe, altele asemenea. Rothschild sau Soros”, aici se vorbește și despre o așa numită „întorsătură antisemită”. Oricine crede într-una dintre aceste teorii nu este nici împotriva altora, la fel de absurde. „Există o mentalitate de conspiraționistă”. În funcție de tipul narațiunii conspiraționiste, un anumit grup este pe cale să distrugă ordinea și să preia puterea mondială. Indiferent dacă este vorba despre evrei, extratereștri sau francmasoni, împotriva cărora este îndreptată neîncrederea: se presupune că aceștia conduc lumea și vor să facă rău tuturor celorlalți oameni. Celălalt tip, potrivit expertului Michael Butter, este conspirația de sus-totul s-a întâmplat deja; puteri nedefinite stăpânesc omenirea. Există teama de conspirații din exterior și de cele legate de evenimente specifice – moartea anumitor persoane, atacuri teroriste și nu numai.
Catastrofele sunt reinterpretate și asociate cu mituri conspiraționiste. Cel mai bun exemplu sunt teoriile conspiraționiste din 11 septembrie 2001. CIA sau chiar Mossad-ul este acuzat că se află în spatele prăbușirii World Trade Center-ului. Cel mai recent exemplu este pandemia: virusul ar fi fost fie produs artificial și răspândit în mod intenționat; guvernele au conspirat împotriva popoarelor țărilor lor pentru ai putea controla mai bine prin restricțiile impuse. Bill Gates, despre care se spune că ar fi pus virusul în circulație, pentru a „cipa” întreaga lume cu ajutorul unui vaccin și pentru a dobândi dominația mondială, este, de asemenea, caracterizat ca fiind un răufăcător extrem de periculos.
Primele vaccinuri corona au intrat pe piață în UE din decembrie 2020. Teoreticienii conspirației au profitat de acest lucru pentru a răspândi noi mituri: vaccinurile sunt inutile, produc sterilitate „din generație în generație”, provoacă cancer, paralizie facială și sunt responsabile de decese. S-a dezvoltat rapid o mișcare de oponenți anti-vaccinare, care a căpătat și dimensiuni politice mai ales printre cei marginalizați.
Ideologiile conspiraționiste funcționează după reguli generale bine și clar definite! Punctul de plecare al oricărei idei conspirative este o societate secretă căreia îi sunt subordonate mașinațiunile malefice și proiectele teribile. Asta formează teza care stă la baza tezelor conspirației. Tot ceea ce susține teza este pus cap la cap de către autorii acestor povești care ignoră pur și simplu ceea ce contrazice teza lor. Cifrele sau faptele pe care le folosesc sunt ușor de verificat. Numai concluziile trase din toate cifrele și datele sunt greșite. De multe ori, inventatorii conspirației reinterpretează evenimentele adevărate pentru a se potrivi cu teoria lor. Este foarte eficient a pune la îndoială și a ataca știința. Pentru că teoria are nevoie doar de vopseaua autenticității. Ideologii conspirației obțin și ei un mare efect prin demonizarea adversarilor lor. Concluzia este că o ideologie a conspirației este un amestec de câteva fapte verificabile și multe afirmații și povești fabricate din care se construiesc în mod constant noi contexte de sens.
Unele dintre ideologiile conspirației se bazează în mod clar pe interese financiare. Afacerea cu „protecția” împotriva puternicelor societăți secrete merge bine. Se vând cărți, se fac filme, se vând remedii miraculoase, tricouri, truse de supraviețuire, protecție chimică și multe altele. Videoclipurile de pe YouTube și Co. aduc milioane de clicuri și astfel venituri din publicitate. Chiar dacă ideologiile conspiraționiste sunt foarte prezente astăzi, potrivit experților, acestea nu au crescut. Ceea ce se petrecea înainte într-o nișă mai ezoterică este acum vizibil public pe Internet. Oricine suspectează o conspirație în spatele unui subiect sau al unui eveniment îl va găsi fără nici un fel de probleme după numai câteva clicuri. Distribuirea este la fel de ușoară: videoclipurile produse rapid, pe care oricine le poate încărca cu ușurință pe web, sunt foarte populare. Mai ales YouTube și Facebook răspândesc ideologii conspiraționiste. Algoritmul site-ului asigură spectatorilor sau cititorilor sugerarea în mod special a altor videoclipuri sau postări adecvate pe care le pot viziona, aprecia și distribui! În plus, utilizatorii găsesc pe rețelele de socializare persoane cu idei asemănătoare, au impresia unor experiențe pozitive și se simt mai bine informați decât cei din jurul lor. Din acest moment, mulți credincioși conspiraționiști se mișcă într-un fel de „bulă” – există o recunoaștere în cercul conspirației pe rețelele de socializare, dar nu și în viața reală, cea de yi cu zi.
Editura Rottenburger Kopp vinde 10.000 de cărți pe zi-de la conspirații pe piețele financiare, la o relocare presupus controlată a musulmanilor în Europa, la metode alternative de vindecare. Ce fel de oameni cheltuiesc 30 de euro pe astfel de cărți? În toate părțile societății există oameni care sunt receptivi la astfel de bazaconii tipărite. Cei mai în vârstă sunt în mod deosebit afectați, dar nici mai tinerii nu sunt scutiți – practic aceștia sunt și cei care susțin principalele mișcări populiste ale vremurilor noastre, fie că sunt Pegida, mișcarea Brexit sau Donald Trump. Ei se simt în mod deosebit amenințați de transformările economice și culturale ale vremurilor noastre.
Notă. Articolul îin Cultura Vrânceană
Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard – Renania-Palatinat)
Interviul lui Christian Schenk acordat Revistei culturale „Vâlcea Literară” (realizat de către Cristian-Ovidiu Dincă)
- Domnule doctor Christian W. Schenk, sunteți născut la Braşov în 1951, ați urmat liceul la Codlea, iar în 1976 ați părăsit România. Ce amintiri aveți din această perioadă?
Personal am numai amintiri frumoase. M-am născut, e adevărat la Brașov–pe atunci orașul Stalin–dar am copilărit la „Concordia”, o așezare minieră numită mai târziu de comuniști „Colonia 1 Mai”. Nu aveam primar, nici Sfat Popular, nici miliție; deci nu prea simțeam problemele pe care atunci le avea țara. Aprovizionarea era bună, cu- rent, încălzire, apă aveam în permanență fiindcă ne auto-aprovizionam, adică mina producea și curentul electric (generatoare), apa (un rezervor de la un izvor de la poalele Măgurii Codlei), iar lemnele le primeam tot de la întreprinderea minieră; deci nu am avut de ce mă plânge. Am avut o copilărie frumoasă, o parte din vacanțe le petreceam la București unde, de mic copil, am avut ocazia să cunosc o serie de mari personalități culturale prin soțul unei verișoare care era „mare șef ” la Casa Scânteii (astăzi Casa Presei Libere).
- Ați primit educație în trei limbi (germană, maghiară şi română). A fost acest lucru o necesitate? Este util creatorului să fie poliglot?
Desigur că este util! Am crescut în mod automat cu trei culturi și m-am format în tot atâtea.Am avut privilegiul să-i citesc pe Eminescu în română, pe Ady Endre în maghiară sau pe Johann-Wolfgang Goethe în germană. Nu a fost o necesitate să învăț aceste trei limbi ci, pur și simplu, așa a fost să fie: mama fiind austro-ungară, tata german de origine, iar limba țării–evident–româna. Acasă vorbeam, de când mă știu, toate trei limbile: cu mama maghiara, cu tata germana, cu fratele meu mai mare româna. Școlile le-am urmat amestecat, preponderent în limba română.
- Ați debutat în 1961 în revista pentru copii Luminița din Bucureşti, sub îndrumarea lui Tudor Arghezi. Ce amintiri vă leagă de această personalitate a literaturii române?
După cum am spus mai sus, vacanțele mi le petreceam, cel puțin o parte, la București. Cum soțul verișoarei mele (eu fiind cel mai mic dintre toți verișorii) lucra la Casa Scânteii, doream și eu, copil de 9-10 ani, să văd o tipografie cât și redacția revistei Luminița care fost succesoarea revistei „Pogonici”, care apăruse între 1949 și 1953 și era editată de „Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor”… Acolo i-am întâlnit pe Victor Tulbure și Dan Deșliu pe atunci, dacă-mi amintesc bine, redactori la revista „Scânteia”, dar se ocupau și de Luminița. Prin ei, cât și prin soțul verișoarei mele, am ajuns la Mărțişor, am făcut o pastișă după „Zdreanță” al lui Arghezi, poezia mea numindu-se „Firuleț”, tot un cățel ca și Zdreanță dar care nu fura ouăle fierbinți și făcea alte drăcenii prin ogradă. Poemul l-a amuzat în așa măsură încât Argezi „a dat ordin” să fie publicată… Așa am debutat eu cu „Firuleț’’… Îmi amintesc foarte bine de acea vară toridă cu deosebită plăcere; amintirile celorlalte veri se cam amestecă în memoria mea. La centenarul Arghezi m-a îndemnat prof. univ. Gheorghe Bulgăr (1920-2002, filolog. linvist și eminescolog) să scriu despre amintirile mele care au fost prezentate la Mărțișor și publicate ulterior de către George Vulturescu în Revista Poesis în anul 1990 (An. 3, Nr. 7/8). Îmi amintesc foarte bine de vremea cireșelor când copiii săreau peste gard și Arghezi îi alunga și striga la ei. Vindea cireșe… nu-s povești! Evident că eu mă simțeam privilegiat, nu fiindcă Arghezi ar fi fost poet ci, în primul rând, pentru faptul că eu aveam voie să culeg fără a fi alungat… Aveam pe atunci 10-11 ani.
- Sunteți un spirit atent la realitățile înconjurătoare, opinia dvs contează. În anii 80 ați fost declarat de regimul comunist persona non grata pentru opinia dvs vehementă cu privire la măsurile aberante de a urbaniza forțat țara. Actuala politică din România îndrumă țara pe o direcție bună?
Da, am fost declarat în 1986 persona non grata (și dușman al poporului) sub semnă- tura Elenei Ceaușescu (dosarul se află la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității–CNSAS), din cauza unui articol scris în revista de exil „Convergențe Românești” care apărea la Londra. Am fost „reabilitat” la Cotroceni de către Frontul Salvării Naționale în frunte cu Ion Iliescu. Această „reabilitare” nu ne-a plăcut la niciunul dintre cei invitați, toți foști „dușmani ai poporului”, nefiind nici criminali, nici deținuți frauduloși. Probabil nu s-au gândit prea mult la ceea ce implică acest cuvânt; nu trebuie uitat totuși că toți erau din vechea nomenclatură. Noi nu eram pe atunci prea bine informați, țara fiind închisă ermetic; nimic nu ajungea în afară, nimic concret! Politica de astăzi, cel puțin după aparențe, încearcă multe dar, din păcate, reușește puține. Totuși în 30 de ani s-ar fi putut întâmpla mai multe! Guvernanții uită că o țară se ridică prin cultură, ceea ce nu însemnă numai artă, ci educație, învățământ, angajament social; nu trebuie uitată nici infrastructura care sunt venele (și arterele) unei societăți productive. În astfel de condiții nu pot spune încă dacă politica îndru- mă țara spre o direcție bună!
- Cunoaşteți bine literatura română din diaspora. Cum ați caracteriza-o?
În diaspora literatura română este aproape inexistentă. Cei care emigrează se adaptează foarte repede țărilor gazde încercând să scrie în limbile acestora sau, și mai rău, scriu în română și se lasă traduși nepublicând originalul… Singurele ieșiri le fac traducătorii care, la rândul lor, nu sunt nici sprijiniți, nici încurajați de vreo instituție responsabilă.
- Ce se poate face pentru o mai bună promovare în România a literaturii din diaspora?
Singura posibilitate de promovare sunt, evident, traducerile. Din păcate tot mai mulți traducători buni se lasă păgubași tocmai din motivele expuse mai sus. Năvală dau traducători prost cunoscători ai limbilor în care traduc. Nu este suficient să vorbești o limbă, să te descurci pe stradă sau la muncă, trebuie să-i cunoști toate de- desubturile, să-i cunoști cultura și nu în cele din urmă să fii tu însuți creator.
- Literatură română a cunoscut mai multe perioade, o radiografie atentă a valorilor literare din anii dictaturii comuniste reliefează mai multe aspecte. Cum ați caracteriza-o dvs?
Desigur că s-a scris multă literatură proletcultistă, dar s-a scris și multă literatură valoroasă. Fără să dau nume, unii au scris în același timp opere de valoare dar și proletcultiste, alții s-au axat numai pe profit și indulgența dictaturii, alții au încercat să se eschiveze pe când cei din urmă nu au făcut compromisuri preferând pușcăria. Totuși nu aș putea spune că perioada dictaturii ar fi estompat creațiile de valoare atâta timp cât nu erau împotriva ei. Literatură de sertar nu prea cred că a existat, așa cum au venit unii după ’89 cu acele „cărți cenzurate”! Dacă ar fi fost să fie cenzurate înseamnă că au fost predate, dacă au fost predate, autorii acelor lucrări ar fi fost eli- minați din prima!
- Ce ne separă pe noi românii de literatura Occidentului?
Nimic în afară de ce am spus mai sus: Interesul celor avizați pentru promovare! Valorile sunt aceleași, scriitorii din țară nu au, din păcate, aceleași posibilități ca în Occident. Evident, repet, interesul oficialilor, instituțiilor culturale și nu în cele din urmă cel al guvernanților, dar și–în multe cazuri–orgoliile deplasate și egomania scriitorilor. Editorii fug după bani publicând orice lucru care înfundă piața de carte prin abundență și nu prin calitate. Distribuția cărții e catastrofală, ba chiar aproape inexistentă. Editurile mari cu istorie grea în spate se duc la fund în favoarea edituri- lor profit. Puține edituri mai sunt finanțate de Consilii Județene sau Municipale, de către Ministerul Culturii sau de către Uniunea Scriitorilor. Chiar și acelea care sunt finanțate, la ce folos, dacă acele cărți intră direct în arhivele editurii și poate 20 de exemplare la autor? Cine să le citească dacă nu ajung acolo unde trebuie?
- Care sunt ingredientele necesare unui autor să acceadă la gloria literară?
Talent, disciplină și muncă, muncă și… muncă!
- Sunteți un scriitor valoros, membru al Uniunii Scriitorilor din România dar şi din Ger- mania. Aveți anumite tabieturi? A scrie este un proces intim precedat de inspirație, de gând. Ce limbă folosesc gândurile dvs?
Cât de valoros sunt, nu știu. Dacă am tabieturi? Probabil! A scrie a devenit un obicei, o necesitate și o „relaxare obositoare”, dar în tot ceea ce fac încerc să fiu cât se poate de minuțios, ba chiar meticulos. Dacă e o manie? Nu! Desigur că a scrie este un proces intim, dar nu întotdeauna oglindește starea de spirit momentană, nici nu caracterizează neapărat autorul. Totuși biografia este importan- tă! Având 3 limbi materne gândurile mele se reflectă dependente de situație, în una dintre limbile mele native nu și în cele adoptate.
- De ce pentru literatura română nu s-a acordat încă premiul Nobel?
Ba, s-ar fi acordat dacă scriitorii nu ar fi fost atât de orgolioși! Au fost, după cum bine știți, mai multe propuneri pentru nominalizare, dar unul îi tăia mereu altuia craca… Dacă unul este bun atunci vin nouă și-l sapă, la noi în Vest cel puțin, dacă unul este bun vin alți nouă și-l sprijină. Chiar și în alte țări din Est este la fel ca în Vest, dau doar două exemple: în Ungaria are Imre Kertész (1929-2016) premiul Nobel pentru literatură, în Polonia Henryk Sienkiewicz (1846-1916), Władysław Reymont (1846-1925), Isaac Bashevis Singer (1902-1991), Czesław Miłosz (1911-2004), Wisława Szymborska (1923-2012) premii Nobel pentru literatură… adică? Sunt mai buni, scriu mai bine? Nu!
- Credeți în destinul literar anunțat genetic?
Nu cred în niciun destin literar genetic! Nu cred nici în „românul s-a născut poet”! Fiecare țară cu bunele și cu relele ei, fiecare cu istoria ei, iar Europa (cel puțin în cea istorică) cu genetica ei caucaziană!
- Are literatura română viitor?
Are lumea, Europa, în viitor literatură? Așa și literatura română! Sunt sigur că lite- ratura va continua ca de la Ghilgameș încoace. S-a scris în piatră, pe pergament și hârtie, se scrie pe medii electronice, de ce n-ar avea viitor? Pe ce se scrie nu contează. Poate în viitor se va scrie direct pe electrozi cranieni ce vor duce informațiile direct în creier! De ce să nu existe un viitor și pentru literatura română?
- Care va fi poezia viitorului?
Nu sunt profet! Cu siguranță poezia va merge sub o formă sau alta mai departe. Deocamdată observ că poezia experimentală merge doar spre „elevații poetici” și se îndepărtează mult prea mult de simplii dar adevărații iubitori de poezie, pe când po- ezia cu formă clasică dar conținut adaptat timpului e în revenire. Poezia socială cred că se va impune în literatură și în conștiința poeților, poezia cu tentă expresionistă și metaforică!
Publicații Christian Schenk
Notă. A se vedea și articole asociate
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
