Acasă Editorial Jurnalul Bucurestiului Un argument – protest la retragerea mea din Literatura Românâ. „Ultimul testament”:...

Un argument – protest la retragerea mea din Literatura Românâ. „Ultimul testament”: Carte cu care nu-mi fac prieteni (de la corespondentul nostru Dr. Dr. Christian W. Schenk, medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard – Renania-Palatinat)

În cultură teoria încălcării așteptărilor (Expectation Violation) tratează așteptările neîmplinite, adică în primul rând încălcate. În mod normal, oferim altor oameni, societății o marjă pentru îndeplinirea așteptărilor, dar de îndată ce acțiunea lor trece de limita acelei marje, trecem într-un mod de evaluare”!

Cultura joacă un rol important atât în ​​reacție, cât și în interpretare. Valorile sunt (de asemenea) exprimate în situații de comunicare atâta timp cât acestea sunt existente. Atunci când comunicăm, trebuie să fim mereu atenți dacă comportamentul celorlalți se află pe un plan cultural sau este ambiguu. Dacă înțelegem mai bine așteptările de respect din partea tuturor celor implicați în comunicare, putem evita eventualele neînțelegeri, putem elimina potențiale conflicte și putem optimiza comunicarea, dar…aici intervine marea problemă în privința celor care stau la partea lungă a pârghiei și a celor la partea scurtă.

Corupția politică și culturală este în general recunoscută ca fiind o catastrofă pentru întreaga societate. Este ușor de trecut cu vederea faptul că există lacune și uriașe slăbiciuni în lupta împotriva ei, ceea ce face ca aceasta să se răspândească în toate domeniile; domeniile care sunt deosebit de susceptibile la corupție nu sunt doar municipalitățile ci politica, economia și implicit cultura fără de care o țară nu se poate impune în corul lumii rămânând la mâna unor barbari doar cu interese strict personale. Există motive sistematice pentru aceasta: controlul public este extrem de slab când vine vorba de combaterea corupției, politicienii iau singuri propriile decizii fără niciun interes pentru progresul comunității. În cultură, cel corect este adesea cel prost și în mod automat marginalizat. La aceasta se adaugă economisirea progresivă a statului, a administrației, a instituțiilor culturale inclusiv tendința de nesponsorizare. Acest lucru amenință să demonteze inhibițiile tradiționale împotriva corupției. Asupra acestei manifestăricoruptogenesocietatea, când nu are influență, se destramă ajungând de la grupuri și grupulețe, la individualizări până la dezinteresul fatal-egoist! Țara stagnează, se închide într-o carapace nefastă de indiferență în sânul căreia se nasc nuclee pseudo-naționale. Sub această carapace se ascund cei care mânuiesc corzile marionetelor de pe scena națională.

În sfârșit, așa-numita corupție endemică reprezintă o corupție specifică, limitată la o anumită zonă (în cultură un fel de „corupție internă”). Ceea ce este deosebit este că beneficiarul provine din sfera publică și nu din sectorul privat sau din societate, iar comportamentul corupt este în mod regulat deschis, dar sub pretexte false sau la comandă.

În țara limbii a cărei cultură o promovez de 50 de ani, corupția culturală a fost ridicată la rang de absolută dominare, cei implicați fiind strânși într-un nucleu aproape despotic unde talentul și munca cinstită nu mai au loc; unde se finanțează, se „subvenționează” se premiază, se dau funcții (nici nepotismele nefiindu-le străine) între ei. Ce e mai trist este faptul că acest nucleu, acest „mic imperiu” este condus în cea mai mare parte de nulități! Majoritatea valorilor literare existente sunt nevoite ași publica creațiile pe cont propriu la multe edituri dubioase, ivite ca ciupercile după ploaie, la fiecare a doua scară de bloc, fără difuzare sau altă formă de popularizare. Intrarea lor în USR (Uniunea Scriitorilor din România) este, desigur, dependentă de simpatii, antipatii sau relații. Președinții filialelor merg cu dosarele în mână la „centrală” unde prima filieră pe care trebuie să o treacă este cea a conducătorului suprem, abia pe urmă comisia sau „Comitetul director” aprobă sau respinge resturile rămase. Cu toate acestea, în afara cotizațiilor anuale, membrul normal USR (Uniunea Scriitorilor din România) nu are nici un avantaj, eventual doar că poate scrie în curriculum vitae că este membru al acestei Uniuni…

În ceea ce privește promovarea literaturii române în limbi de circulație europeană cel puțin, ea nu există pe lista Uniunii Scriitorilor din România, în schimb sunt subvenționate, premiate (pe de o parte cel puțin) traducerile altor literaturi în limba română, fapt absolut controlabil, cel puțin până în anul 2022 după care cum o vrea stăpânirea!

Oare unde este și ce face guvernul cu ministerul ei al culturii, unde sunt instituțiile aferente? Filialele, cu toate că au cotizanți, în majoritatea cazurilor sunt dependente de subvențiile consiliilor municipale sau județene, de bunăvoința unor firme sau instituții bancare și așa adună strop cu strop bani pentru o manifestare literară! Interesele personale jugulează promovarea literaturii autohtone uitând chiar și de marii clasici pe care România a dat-o în ultimele secole.

Editura Dionysos înființată de mine în urmă cu 36 de ani a promovat în țările de limbă germană peste 380 de autori cu antologii și cărți de autor, absolut pe cont propriu, fără ajutor financiar și fără a cere autorilor finanțarea cărților lor, nici pentru traducere, nici pentru tipar, nici pentru difuzare. În acești 36 de ani am scos peste 150 de titluri, toate difuzate și fiecare scriitor primind ca drept de autor mai multe exemplare!

Bătaia de joc față de creatori, față de creațiile lor, față de lipsa de interes pentru promovarea culturii române în spații largi culturale, m-a determinat ca acest an 2022 să fie anul meu crucial în care cu acest Ultim testament (50 de ani de poezie) să mă despart definitiv și irevocabil de literatura română precum au făcut-o mulți înaintea mea! Și de ce public totuși această carte? Așa, doar ca să fie și eventual să pot fi atacat pentru vederile mele politico-culturale, dacă mai există cine să critice!

Christian W. Schenk (Wikipedia) și Christian  W. Schenk (Amazon)Boppard pe Rin, Anno Domini 2022

Din articolele  și eseurile criticilor-critici

Vine o zi, mai devreme sau mai târziu, în care orice scriitor se oprește din drum la un moment dat și, îngândurat, privește înapoi pentru a se întreba fie și nu mai o clipă: tot ce am creat până acum a avut un rost? Este momentul înfricoșător al creatorului, care, pornind pe drumul creației, pleacă într-o aventură din care se întoarce uneori învingător, alte ori învins, dar totdeauna rănit.

Această carte reprezintă momentul poetului Christian W. Schenk, ora lui de odihnă și de întrebări tulburătoare, de privire înapoi spre ce și cum a fost pentru a scruta trecutul propriei creații și a trage o concluzie definitivă. Vocația poetică izbucnește de cele mai multe ori în anii adolescenței. Visătorii se recunosc din copilărie. Christian W. Schenk  a început să scrie încă din copilărie, sub atenta îndrumare a doi mentori deosebiți și anume Vasile Copilu Cheatră și Tudor Arghezi. Cu timpul, versurile din tinerețe s-au oprit ajuns astăzi, evident, la maturitate deplină, în poezie, traducere și eseu. Dan Tărchilă (1923-2022). 

Christian W. Schenk este un poet bilingv. El scrie si publică versuri deopotrivă în germană si română. Facultatea aceasta a sa frapează în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât nu este dictată de circumstanțe exterioare. Nici interesul nu-și spune în cazul de față cuvântul, fiindcă Christian W. Schenk  este medic și practică poezia pentru „simpla sa plăcere”, dar în mod deosebit dintr-o „necesitate vitală” cum reținem dintr-un interviu. Bilingvismul în literatură și mai ales printre poeți e foarte rar. Se întâmplă, desigur, ca unii dintre ei să frecventeze și o altă limbă decât cea maternă (Arthur Rimbaud, elev compunând hexametrii latini fără cusur, Rainer Maria Rilke încercând să iște pe coardele lirei sale sonuri franceze, Celan încredințând hârtiei câteva producții lirice românești. Excepțiile citabile pot fi numărate pe degetele de la o singură mână, iar acum mai putem cita spre fericire încă unul.

Tristan Tzara, Samuel Beckett, Theodor Fontane, Joseph Brodsky, Ilarie Voronca. Chiar dacă s-ar mai putea da și alte exemple, în favoarea rezistentei lirice la asemenea adaptări pledează întreaga istorie a literaturii. Și ca să nu păstrăm nici o îndoială asupra posibilității de a trăii concomitent într-o pluralitate idiomatică, Steiner precizează: „Simt primele mele trei limbi ca fiind centri perfecți echivalenți ai propriei mele ființe. Le vorbesc și le scriu cu o ușurință insesizabilă […]. Visez cu aceeași consistentă verbală si stimulare lingvistico-simbolică în toate trei limbile”. Mărturisirea directă a unei existente disputate de mai multe câmpuri verbale o găsim în poezia Destinul meu a fost cuvântul „Iar eu unealta jucăriei, rupt în trei limbi…” spune despre sine Christian W. Schenk. Cu un vers înainte menționa Babilonul; el e, se știe, locul turnului Babel, unde Dumnezeu a încurcat graiurile oamenilor, fiindcă au vrut, în trufia lor, să ridice o clădire până la cer, și aceasta a fost „jucăria” de care vorbește poetul. Autorul a scris extrem de mult, volumul adună doar o foarte mică parte din debitul său liric, cât a socotit el să vadă lumina tiparului. Avem de a face cu un elegiac de fibră pură în aproape fiecare temă atinsă, amorul, relațiile cu semenii, elanurile amicale descurajate, peisajul citadin regretat. Ovid S. Crohmălniceanu (1921-2000).

Încep cu cel mai recent document și anume răspunsul dat de poetul Christian W. Schenk  la o  anchetă inițiată de mine în Caiete Critice, revistă de critică, teorie și informație literară, editată la București de Uniunea Scriitorilor din România. Revista citată a pregătit un număr special (în fapt, un număr dublu, 1-2 1993) cu tema: Exil și literatură. A adresat, cu acest prilej, un număr de întrebări îndeosebi scriitorilor din diaspora, pornind de la o observație mai veche a lui Emil Cioran (eseul Avannjes de l`exil, în volumul Le Tantation d`exister, Gallimard, 1956) despre psihologia exilatului. A vizitat ani de zile pe când era un copilaș și începuse „să facă” versuri, Mărțișorul–locul în care trăia Tudor Arghezi, primul său mentor. A doua lui iubire spirituală este poetul Vasile Copilu Cheatră. Frecventează, la Brașov, cenaclul „Astra” și acolo mai mult tace decât vorbește. Traduce din poezia germană, începe să publice cu inițialele C. S. (W. este eliminat la sugestia redactorilor, pentru a nu-și dezvălui adevărata identitate), situație care nu convine adolescentului. El vrea să fie la fel cu toți ceilalți. Christian W. Schenk urmează alt traseu decât mulți dintre compatrioții săi: ajuns în patria mitică (Germania, patria străbunilor) nu vrea să se despartă de patria originară (România), folosind limba ei ca principală limbă culturală… Acestea  sunt elementele de bază ale educației sale personale. O opțiune care se poate psihanaliza. Cert este că de pe urma acestei situații iese un mare scriitor…Ei, judecând faptele în concretețea lor deplină, putem încheia: Christian W. Schenk, optând pentru limba română, a optat pentru limba ca instrument al înființării sale. O alege ca limbă de creație (nu în exclusivitate, dar cu preponderență), considerând că româna poate exprima mai bine identitatea lui extrem de complexă, traumatismele, „schizofrenia“ lui de minoritar într-o comunitate spirituală devenită, prin forța lucrurilor, loc de întâlnire a mai multor limbi și a mai multor culturi.

Comentatorii lui i-au găsit modele filozofice și literare, de la Martin Heidegger (prin cele trei concepte: de frică, de ființă și de nimic) până la Nichita Stănescu (reflexii despre sinele aflat, ca Dumnezeu, pretutindeni și nicăieri precis, jocurile verbale etc.). Prestigiul poeziei înalte (pure, tinzând spre absolut, poezie ermetizantă etc.) coboară, postmodernismul redescoperă realul, epicul, evenimentul și tinde să facă o poezie a textexistenței (text + existentă). Dacă înțelegem astfel criza liricii moderne, atunci poetul Christian W. Schenk are deplină dreptate! Eugen Simion (n. 1933).

În trecutul literaturilor europene, bilingvismul e o raritate. Rari de tot sunt, mai ales poeții (și scriitorii în genere) care s-au exprimat în două sau mai multe limbi simultan. Nume, la începutul anilor 90, relativ nou și încă de cam restrânsă circulație (ignorat [!]), (între timp impus puternic și în literatura noastră), de autorul celui de al doilea volum din Scurtă istorie a literaturii române, apărut în 1995), cât și de Dicționarul General al Literaturii Romane. Vol. V (P-R) al Academiei Române, Christian W. Schenk e un poet, eseist și traducător excelent de origine ardeleană, domiciliat în Germania. A tălmăcit din română în germană și invers peste 380 de autori, transpunerile din mulți poeți români clasici și contemporani fiind reunite în peste 150 volume. A întocmit, o selecție de poezie română contemporană, prima de acest fel de după 1989, Streiflicht (Lumină piezișă), însumând 81 de autori în ediție bilingvă și Pieta după ce, cu mult înainte, în 1969, realizase una de poezie germană în traducere română, Cele mai frumoase balade germane, de la Hans Sachs la Richard Huch (C.R. 1971) sub îngrijirea lui Marin Preda. nu e de mirare că volumul de debut în limba noastră a stârnit în lumea literară un interes ieșit din comun, pe care următoarele culegeri de poeme au continuat să-l amplifice și intensifice. Celor multe cărți (la care se adaugă consistenta analiză literară Christian W. SchenkO prezență în literatura română (1993), ce comasează citatele primelor volume precedate de două studii despre autor) li s-au consacrat peste o sută optzeci de recenzii, tipărite sau radiodifuzate și televizate, și ele sunt analizate amplu în cel puțin șase studii de proporții, unele editate separat, aparținând (în ordine cronologică) lui Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Gheorghe Bulgăr, Emil Manu, Vasile Copilu-Cheatră, Marin Mincu, Dumitru Micu, Stefan Borbély. Legăturile directe avute cu Tudor Arghezi sau transilvăneanul Vasile Copilu Cheatră au avut un efect prolific. Ori de ce sursă, figurația poemelor lui Christian W. Schenk rămâne sumară; finalitatea ei nu-i niciodată plasticizarea, vizualizarea, ci individualizarea emoției, transmiterea pulsațiilor subiectivității. Accentuate contururi obiective dobândește imaginea atunci când poetul, evocând momente de o intensitate emotivă deosebită, schițează o siluetă sau potențează detalii ale unei scene. În covârșitoarea majoritate, piesele poetice sunt secvențe ale unui vast solilocviu confidențial impresionant. Sobru confidențial, tot mai sobru. O replică splendidă la spectacolul degradării tuturor valorilor e strigătul, faimosul Schrei (Strigăt) expresionist: Urlați, oameni, urlați!/Poeții nu-s născuți cu cizme;/își fac opinci/din strigătele voastre. (Qui tacet)! Întocmai ca jeluitorul din Lancrăm la curțile dorului, identifică orizontul spațial al vetrei în însuși nucleul generativ al personalității sale. Versurile scrise în românește aduc ecouri din George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga (mai ales), chiar din Ion Minulescu, și, prin procedările eretizante amintesc de Barbu, nu fără a fi debitoare și „șaizeciștilor”, în special Nichita Stănescu. Elegia cuvintelor mute din Răstignirea… e o directă replică la prima din cele 11 elegii! Începută în climatul spiritului românesc, formația lui Schenk s-a desăvârșit în afara oricărui mediu literar, într-o chinuită, dar studioasă și laborioasă solitudine, la adăpost de vânturile curentelor și modelor literare. Dumitru Micu (1928-2018)

Christian W. Schenk aparține filonului poetic bilingv de descendență germană, manifestat in extremis în poezia românească. Acest filon inedit a fost inaugurat de textele românești ale lui Paul Celan. Mi se pare semnificativ faptul că formația „mioritică“ a acestor poeți i-a marcat atât de profund încât au recurs la instrumentul lingvistic de formație pentru a-și exprima vocația poetică. Descrierea „osaturii” poemului nu se omologhează însă, în primul rând, ca stare lirică ci, ca la funebrul Bacovia, se reține, mai ales, ca un suspans ontologic ce intensifică anxietatea subiectului. Poetul retrăiește stările bacoviene în mod curent, fără complexul repetării, recuperate tocmai pentru haloul negativ indus în ontologizarea realului. Poetul adoptă un ton eliptic, părând să comunice adevăruri ocultate, rămase impregnate ereditar în dâra orfică a limbajului. Cuvintele nu descoperă sensul, ci-l obscurizează, astfel că orice comentariu critic devine o variantă posibilă a unei lecturi intertextuale deschise. Poezia lui Christian W. Schenk a provocat la act critica noastră (prin majoritatea celor mai reprezentanți de seamă precum, Eugen Simion, Stefan Borbély, Dumitru Micu, Ovid S. Crohmălniceanu, Gheorghe Bulgăr, Marin Mincu, Alexandru Cistelecan, Emil Manu, etc.), ceea ce constituie un argument peremptoriu pentru a susține autenticitatea acestuia. Sunt convins că poetul trebuie integrat, așa cum merită, în spațiul poeziei românești postbelice. Cu această abordare, ne grăbim s-o facem noi înșine, deși cu o întârziere impardonabilă! Marin Mincu (1944-2009).

După revoluția din decembrie 1989, în paginile câtorva reviste literare din România a început să apară un nume despre care se știuse destul de puțin înainte. Christian W. Schenk nu făcuse parte din prima linie a poeziei germane de la noi, împuținată prin plecarea peste graniță a mai tuturor reprezentanților săi. Există aici un subtil paradox, echivalent cu un fel de translație freatică realizată prin afinitate: german fiind de origine, optând pentru Germania Occidentală ca patrie de maturitate și de împlinire pragmatică, Schenk a evoluat poetic pe linia internă a poeziei românești, și nu pe aceea a liricii germane din România, subminând astfel o solidaritate lingvistică și etnică firească printr-o identitate spirituală însușită prin afinitate. Nu întâmplător, tocmai datorită acestei situații, în România literară postrevoluționară, Schenk a fost resimțit în principal ca un adevărat miracol lingvistic. Nădăjduiesc însă că acest „singular” caz Schenk va putea contribui în timp-cătinel-cătinel, așa cum se întâmplă cu erodarea majorității prejudecăților în această parte oropsită de lume-a dislocarea unei perspective exclusiviste în ceea ce privește relația dintre creatorul român și limba în care îi este dat să se exprime. Revenit cu familia la Brașov, Schenk se apropie de cenaclul revistei Astra, unde se poate spune că a și fost „descoperit”. „Am luat la cunoștință de existenta acestui tânăr-își amintește nostalgic octogenarul Vasile Copilu-Cheatră-pe când conduceam, împreună cu prozatorul si profesorul meu Ion Popescu Topolog, cenaclul revistei Astra. Ne-am pomenit, la un moment dat, că în fiecare joi după-masa apărea în primul rând un tinerel care ne urmărea cu o atenție deosebită. El mi-a atras literalmente atenția […] La un moment dat, Christian W. Schenk m-a rugat să-i văd, înainte de a se înscrie să citească și el în cenaclu, niște traduceri din Heinrich Heine și Johann Wolfgang von Goethe. Citindu-le, am constatat că, făcând o comparație cu tălmăcirile realizate din aceiași poeți de către Şt.O.Iosif, traducerile lui Schenk erau mai valoroase!

Nu s-a scris încă istoria prudenței, a lașității și oportunismului preventiv în care s-au scăldat majoritatea editorilor noștri. S-a încercat ceva, pe la începutul lui 1990, dar lucrurile au fost rapid abandonate, din teama de a nu răni memoria unor oameni sau prestigiul altora, care editează și azi, bătându-se cu pumnii în piept pentru curajul „suprauman” pe care l-ar fi dovedit, chipurile, atunci. Stefan Borbély (n. 1953)

Christian W. Schenk scrie o poezie nouă de mai bine de trei decenii, pentru că biografia lui lirică ne spune că, încă în 1971, la un concurs de lirică a luat premiul întâi, și a publicat sub îndrumarea lui Marin Preda o carte cu cele mai frumoase balade germane în traducerea sa. Între timp, poetul Christian W. Schenk s-a bucurat de recunoaștere, la un nivel european,–căci antologiile naționale, pe care le-a editat, mai ales în germană, pot atribui această calitate unui autor–, fiind inclus în florilegiul multor antologii germane și române, mai ales cele germane de un prestigiu deosebit la nivel național la fel ca și includerea sa în cele mai multe dicționare de scriitori români și germani! Poetul se întâlnește, pe drumul potențării ideii prin cuvânt, cu marele său înaintași și maestru al artei cuvântului, Tudor Arghezi;- întâlnirea cu acest venerabil patriarh al literelor române ne-a povestit-o recent, la rugămintea mea, într-o revistă literară Christian W. Schenk. Arghezi deci, la începutul carierei literare, credea și el în atotputernicia cuvântului! Creația poetică a lui Schenk, prin substanța sa umanistă,–reflex spiritual și sinteză a două culturi și realități actuale,–poate trezi, noi vibrații afective și un sporit grad de reflecție în cititori, ca un mesager sincer, erudit, inspirat al adevărurilor vieții noastre de toate zilele. E o picătură de eternitate într-o astfel de lucrare a talentului și a zelului creator, încât poetul poate spune cu Horațiu: Non omnis moriar = „nu voi muri de tot” căci partea cea mai bună a ființei, care a cristalizat în versuri memorabile, gânduri și simțiri profund umane la temperatura cea mai înaltă a verbului tămăduitor de suferințe. Lirism, modernitate, expresivitate autentică în densitatea și culorile verbului,–poezia lui Christian W. Schenk, este mesajul unui talent literar indiscutabil, un reper cert în configurația liricii de azi! Gheorghe Bulgăr (1920-2002)

♣ Am întâlnit, din păcate, intelectuali români care, fiind rezidenți în străinătate, au uitat limba română. E cu atât mai onorabilă pentru noi dragostea lui Christian W. Schenk pentru această limbă, pe care nu numai că o vorbește impecabil, dar o și consideră o modalitate de creație artistică. Se poate spune că dragostea și interesul artistic pentru limbajul romanesc sunt, unice în istoria poeziei românești. E în această consecventă manifestare și un elogiu adus contextului lingvistic al țării din care a plecat poetul, dar și o preferință estetică la fel de omagială. Elegiile lui Christian W. Schenk pot fi numite psalmi interogativi, simbolizând neliniștea cunoașterii umane. Aici se întâlnesc cei doi căutători de certitudini umane medicul și poetul. Versurile lui definesc emblematic poezia ca artă pe care autorul o consideră când un izvor domesticit (cum ar spune Lucian Blaga) derulând imagini directe și calme, când un fel de lavă a emoției a cărei erupție împiedică un cutremur, exprimat prin imagini aspre și lucide. Poetul este un căutător de himere ale cuvântului, știind, și cărțile pe care le-a tipărit constituie un argument, că fără poezie omul s-ar simții mult mai singur și mai străin în univers. În Testamentul lui Schenk iubirea e definită (liric vorbind) ca o temă gravă și temele grave nu se pot exprima decât prin elegie, specia cea mai adecvată modului de expresie specifică acestui poet grav! Christian W. Schenk e un poet cu o absolută maturizare a mijloacelor prozodice de expresie și în același timp e un literator stăpân pe construcțiile stilistice, realizând metafore ingenioase. Dar ceea ce are și mai caracteristic poezia lui Christian W. Schenk e legat de modul în care sunt gândite imaginile concepte ale limbii române! Emil Manu (1922-2005)

Articole  asociate

Cultura și globalizarea ei în secolul XXI (Corespondență de la Dr. Dr. Christian W. Schenk, medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard – Renania-Palatinat)

Christian Schenk („Trovantul” 4-vector al Spațiului Minkowski lingvistic), ambasadorul literaturii române în Germania: „Singurul adevăr adevărat este cel al meu…”

Christian W. Schenk – un hierofant al unei noi Renaşteri (Corespondență de la Lect. dr. Doina Guriţă, poet şi prozator, Iași, membru al USR – Uniunea Scriitorilor din România, al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România și al SPAF – Societatea Poeților și Artiștilor din Franța)

Epistolele lui Christian W. Schenk în cronica literară a preotului și profesorului de filozofie și etică Theodor Damian (Metropolitan College of New York)

Nota redacției

3 COMENTARII

  1. Întotdeauna v-am admirat, stimate domnule doctor Schenk, pentru creațiile dumneavoastră cat și pentru coloana vertebrală de care ați dat dovadă în fiecare situație! Desigur că Nicolae Manolescu așteaptă după fiecare colț să vă pună piedică. Nici nu pot înțelege această instituție care parcă a fost angajată să ne distrugă literatura. Suntem mulți care dorim schimbări, dar se pare totuși că suntem prea puțini. De mulți oameni ca dumneavoastră am avea nevoie!
    Prof. A. Ciubotariu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.