O împăcare cu sine şi cu lumea, în zâmbetul unui copil gingaş în ai cărui ochi îşi găseşte lăcaş un înger şi în pîlpîirea candelei de la icoană caută Doina Guriţă în Poem alb puritatea nealterată a privirii copilului şi candela „aprinsă în inimă”, unde se află lumina neînserată şi fărîma de pîine reprezintă, în aceeaşi măsură, ținta şi căile salvării pelerinului care păşeşte pe spinii de pe Calea Damascului: „În zîmbet de copil gingaş/Cu ochii cît adîncul mării/Un înger şi-a găsit lăcaş/În zarea unei primăveri/Cu florile-i înmiresmate/Stă leacul oricărei dureri/În candela de la icoană/Cu pîlpîirile plăpînde/S-aşază pacea ca o taină/În încreţirea de pe-o faţă/De soare, griji, durere, muncă/Găseşti răspunsuri de la viaţă/În tine, omule, trăieşti/Și după sensul vieţii umbli/Înţelepciunea s-o găseşti./În candela de la icoană/Cu pîlpîirile plăpînde/S-aşază pacea ca o taină” (Înţelepciune gratis). Toată arhitectura poemelor din Poem alb se fixează în înţelesurile acestei „înţelepciuni” a (re)descoperirii copilului din sine şi a sentimentului religios: copilul e, adesea, îngerul, candela e „fumul de tămîie”, iar capătul drumului e cina de taină: „„Străbat cărări presărate cu spini/Mă întorc din ţara cu lapte şi miere/Revin, cu lacrimi, printre străini/Să-mi curăţ abisul de fiere./Sîngele, şiroaie, pe cărările tălpii/Pământul îl soarbe cu sete bolnavă/Spinii aruncaţi în drum par nişte săbii/Şi de sunt pe uscat… sunt epavă/Deodată lumina de Damasc luceşte nisipul/Zefirul îmi pune aloe, smirnă şi vin peste răni/Ţepuşa e scoasă şi-mi desferecă timpul/Şi încep a vedea ale cerului vămi./Genunchii pătrund adînc în lespedea arsă/Făcînd cu osul rotund noi morminte/ Și strig către cer: „vreau la masă;/La cină de taină cu Tine, Părinte””(Lumina de Damasc).
Temele majore din poemele Doinei Guriţă se adună în aceasta sferă semantică pe care o descriu reperele începutului de drum, în privirea copilului şi ale sfîrşitului acestuia, în înţelepciunea din lumina de pe Calea Damascului; aici se sting acordurile cîntecului trist al (pe)trecerii vieţii din poeme precum Curcubeul sau Absenţă tulburată şi tot aici regăsim simbolul ascensional al păsării („Doresc să intru cu apa/în valuri adînci ce se pierd/ doresc s-alerg printre păsări/ ce zboară spre cer,/doresc, eu cu vîntul să/dansez şi în plete flori/ să-ţi pun,/doresc aievea să visez/că încă sunt copil…/doresc!“-scrie Doina Guriţă în Doresc), dar şi o cromatică interesantă, în care albastrul e culoarea neliniştii şi a pietrificării (Nicolae Steinhardt spunea că „albastrul nu e culoare, e o linişte”, în vreme ce versul poetei ne avertizează, în Decizie, că albastrul e „rece, persistent şi obsedant”) şi unde verdele, explozia lui între florile primăverii e culoarea speranţei şi energiilor vitale: în sfîrșit, în aceeaşi sferă semantică se reface unitatea lui Unu din Edenul pierdut, în iubirea pentru El, înainte ca pelerinul să intre sub zodia păcatului şi să păşească pe spinii acestuia: „Îndoit mi-e gîndul, în ceas adînc de seară/Cînd mă gîndesc la noaptea de bună primăvară/Cînd s-a deschis fereastra din cerul tău, iubite,/Cînd mi-ai aprins lumina cu bunele-ţi cuvinte/Dar oare primăvara mai are şi o iarnă?/Mai are, oare, timp să scuture, să cearnă?/Sau a uitat de tine, căci mă sufoc de mine/Căci fără tine iarna e infinită-n lume./Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cîndva/Cînd nu ştiam de timp şi de altcineva/Cînd plămădeam lumini în ochii ce vor fi/Din dragostea eternă, a Lui, se vor ivi./Te voi iubi în El, te voi iubi în noi/Te voi iubi aşa şi-n zilele de-apoi/Și după, cînd timpul se va opri/Și primăvara veşnică din nou va înflori” (Te voi iubi mereu).
În aceeaşi perspectivă se definesc și figurile lirice dominante din Poem alb; acestea sunt ale poeziei înseşi (Nichita Stănescu, „îngerul blond” dintr-un poem precum Colţul de cub şi Eminescu, „comoara inimii copilăriei” din Tu trebuie să crezi), dar, mai ales, ale fiinţei interioare: îngerul, salvatorul, protectorul, „trimisul” poeziei („Un înger a venit astă noapte pe la mine./În aşternut sudori şi-nchipuiri de sînge./S-a aşezat şi m-a întrebat dacă mi-e bine/Apoi pe aripi argintii a început a plînge…/De ce tu îngere vei suferi cu mine?/L-au întrebat nişte suspine/Picături din ochii mei cădeau zdrobite/Un albatros păreau cînd roua îşi aşeza tăciune/Iar vîrfurile aripilor deveneau cernite./Deschise ochii prin care se vedea tot cerul străveziu/Polară era steaua ce-i străjuia sub pleoape/Iar dincolo de taină era un verde măsliniu/Și mi-a şoptit fără cuvinte: hai, vino mai aproape!/M-am apropiat. A dispărut în foşnet şi zbor/Lăsînd în urmă amintiri de dincolo de vreme/Dar mi-a lăsat pe masă printre dureri odor/O carte-n care lacrimile deveneau…poeme“-scrie Doina Guriţă în Îngerul nopţii), apoi, părinţii, mama, cu „ochii mării verzi-căprui” şi tata, cu părul alb „ca neaua grea”, figuri evocate nu doar spre aducere-aminte, dar şi, poate, ca nişte relansatori ai propriei existenţe: mama şi tata sînt icoane lîngă care arde candela neuitării: „Tatăl meu, iubite tată/Păru-ţi alb, ca neaua grea/Mîngîia şi palma mea/Cînd cu dragoste de fată/Căutam, curată…/Căutam prin cerul tău/Noi, mai noi, porunci de viaţă/Tu rîdeai cu gropi de faţă/ Și-mi spuneai să fug de rău/ Și s-ascult de Dumnezeu…/Tată, părul tău, părinte/Mi-a lăsat cărări în palme/Astăzi, de-aş primi sudalme/Mă gîndesc la tine, sfinte/Și la bunele-ţi cuvinte (Tata); „Măicuţa mea/din cer tu mă veghezi/şi simt cum îmi luminezi calea/ şi Domnului te rogi cînd mi-e greu/m-ai binecuvîntat!/Iar, cînd la geam/tu mă vedeai că vin acasă/şi cînd apoi mă conduceai/ în drumul spre viaţă/Din ochii tăi cei blînzi şi calzi/ tu florile creşteai/din lacrimi bobi de rouă./În urma paşilor tăi mici/ creşteau lilieci şi iasomie/O! Ce n-aş da să fii aici/ să te mai strîng în braţe/ să îţi sărut sfintele mîini/brăzdate de viaţă” (Măicuţa mea). Nucul, via, mama şi tata configurează, în Poem alb, ceea ce aş numi visul copilăriei, spaţiul de identificare al vîrstei de aur; „blocată în timp şi legată de vremuri”, surpată în neliniştile unor interogaţii active adresate lumii și sinelui, fiinţa se regăseşte pe calea „luminii ascunse a credinţei”, în eterna reîntoarcere la paradisul vîrstei dintîi: „Calde lacrime amare/Dulci cireşe roşii/Raze de argint în zare/Unde-mi sunt strămoșii?/Unde-i nucul din grădină?/Unde-i casa părintească/Unde-i masa cea creștină?/Unde-i vatra strămoşească?/Mîna mamei încreţită/Strugurii cei copţi din vie/Fruntea tatei rîurită/Unde sunt? De ce mi-e mie?/Să trăiesc gîndind la voi?/Să mă zbat în mlaştini grele?/Să privesc morminte noi?/Să zidesc lut şi nuiele?/Fraţii mei, surori frumoase/Nucile se scurg din ceruri/Să le adunăm în vase/Și să ne iubim de-a pururi/Cine oare ne opreşte?/Cine oare ne dezbină?/Cine dragostea-o striveşte?/Cine dorul ni-l alină? “ (Cine?).
În cea de-a treia carte de poezie a Doinei Guriţă, Lacrimi de sticlă expresia lirică se limpezeşte, „ocazionalele” sînt mai rare şi, oricum, rămân într-o retorică decentă, supravegheată, fără excese (cum în Românie centenară, de exemplu: „Românie stropită cu sînge de sfinţi,/De copii ce-au lăsat la vatră părinţi,/Cu lacrimi de prunci şi de mame vădane/De soţii rămase acasă sărmane./Românie iubită de veşnicul cer/De adîncul ce-aprinde stele ce pier,/De lumina ce mîngîie cîmpul măiastru/Și de dorul ce plînge în codrul albastru./Românie mare, sfîntă ca lacrima vieţii/Pe tine te cîntă cu doruri poeţii./Printre atîtea urări şi doriri centenare,/Eu te rog să revii în hotarele tale”), iar poemele „se strîng” într-o formulă care convine fondului neoromantic al poetului; se vorbeşte despre un model productiv al liricii eminesciene în poezia noastră de după 1960, a cărui prezenţă activă nu înseamnă atît „preluare”, nici „glosare”, ci identificare în liniile de forţă ale unui cîmp literar, anume, în cele care conferă continuitate, semnificaţie şi rezistenţă limbajului poetic în raport cu structurările şi destructurările politice, sociale, literare, cîte se vor fi succedat de mai bine de o sută de ani încoace: aici au găsit un relansator textual poeţii contemporani, de la Nichita Stănescu şi Ana Blandiana, pînă la Cezar Ivănescu şi Ioan S.Pop ori Daniel Corbu, iar poeme precum Semănătorului de stele, Repeţi aceeaşi simfonie, Vecernia mare din cartea Doinei Guriţă ar putea „depune mărturie”, şi ele, despre felul cum se (re) constituie modelul productiv eminescian în stricta noastră actualitate literară, urmînd o filieră care începe cu Alexandru Macedonski şi George Bacovia: „Pe margini de nuferi,/Din lacuri albastre,/Se plimbă luceferi./În codrul de-aramă,/Spre noaptea-lumină,/Suspina o mamă./Îşi leagănă visul/Pe braţe de doruri/Rugînd necuprinsul:/«Cum oare cuprinde/ Văzduhul, cînd trece,/O stea ce se-ascunde?»/«Priveşte în sus/Acel care crede:/E-o stea ce-a apus?/Va trece prin ceruri,/O mie de ani,/De lumină şi vremuri»./Mama se-nchină/Și-ascunde în suflet/Un bob de lumină” (Semănătorului de stele). Chiar şi sentimentul religios, manifest în „pridvorul de vis” de la „uşa milei Sale” (Visul meu…), transpus subtil în poeme care nu transferă formulele de amvon şi nici tonalitatea psalmilor sau troparelor, se asociază paradigmei eminesciene, oferind, iată, vîrful valoric al poeziei Doinei Guriţă: „Seara pe deal/Toaca răsună mai tare/trag clopotele/Anunţă/Vecernia mare/Lîngă Iisus, candela arde-n tăcere/Trec spre apus, raze de soare stinghere/Liniştea se ascunde-n tainice unghere/Se adună încet/Călugări în ruga fierbinte/Se aude, blînd, preotul/din strana cea veche/e pe pămînt/Totul e fără pereche/doar un ecou de pasăre se aude în zare/liniştită strana răsună mai tare/ S-a înnoptat/Cărările urcă înspre chilie/Cu lumînări aprinse, Hristos învie/Toate se duc/doar viaţa în El rămîne/Ție îţi mulţumim şi te iubim, Stăpîne!” (Vecernia mare).
Amintitul fond neoromantic o conduce pe Doina Guriţă spre tonalitatea elegiei care încă nu ajunge la orfism, ci se păstrează, într-un lung lamento, mai aproape de înţelesurile etimonului grecesc (elegeia însemna, altădată, „cîntec de doliu”); pasteluri şi poeme de notaţie precum Noapte de iarnă, Dorul, Visul meu…, Lacrimi de sticlă, Lumina, Amurgul, Mă doare albastrul, Nu are sens, Pierderea ta, Noaptea de acum, Vorbim despre viitor ilustrează, mai degrabă, tînga, ruga, litania, topind peisajul şi lumea în ceea ce „poeţii blestemaţi” din alt veac numeau stare de suflet: „Broboane de apă, prin geruri trecute,/Coboară din ceruri, pe sfori nevăzute./Se-aştern, stea cu stea, pe doruri tăcute./Totul e vis, neuitările-s mute./Se leagănă vifori pe braţ de troiene,/Și stele coboară în pustiu de poiene./Tu mă veghezi în apus de poeme./Gîndul mi-e mut, visul meu geme./Lepădîndu-mi durerea prin naive unghere,/Culeg amintiri din străfunduri stinghere.În noaptea de iarnă şi de priveghere,/Ruga e urlet, crucea îmi este tăcere” (Noapte de iarnă). Prezentul vegheat de ciocli şi gropari trece prin vama tristeţii spre „paradisul morţii”, cu cărări de plumb, pe o altă scară a lui Iacob, pe care fiinţa nu urcă, ci coboară în exilul său pămîntesc, unde visul e „încremenit şi vînăt ca de moartă”, în frică şi „eşec după eşec”, cu gura otrăvită, fixată într-un „nod de gheaţă agonizantă”, în coşmarul înfrîngerii definitive şi al cadavrului „iluziei fără limită”, anotimpul poemelor fiind „ciurul lui noiembrie”, de dinaintea îngheţului, anunţînd „marea trecere”: în acest fel vorbeşte fiinţa despre un viitor care nu există, într-un tren fără nimeni şi spre nicăieri, unde negrul existenţei se diluează în nimicul de dincolo: „Vorbim despre viitor/iar viitorul nu există./Un tren care se apropie/Pe traiectoria sa/nimeni nu îşi aşteaptă călătorul./Încărcate cu nostalgie,/Durerile sunt amare;/căldura mă sufocă/el îşi scutură gura/Nimeni nu sărută/Negrul este diluat/în nimic./Totul este posibil acum/cînd viitorul nu există” (Vorbim despre viitor).
Două sînt alternativele de a ieşi din paradisul morţii, spaţiile securizante în poemele din Lacrimi de sticlă. Mai întîi e figura lirică tutelară a mamei, pe care poetul o identifică, într-o lungă serie de texte, atît în chipul Maicii Sfinte (Aşa să fie!, Primăvara), cît şi în apariţia tragică a Maicii care „ţese scutece de lacrimi” (din Mă doare albastrul), amintind de Muma lui Lucian Blaga din Cruciada copiilor. În sfîrşit, în balansul baroc între teluric şi celest din poeme precum Lacrimi de sticlă, Am adunat din vreme timp, Ninge peste noi cu nard, Zorii se naşte visul luminii, speranţei, izbăvirii şi înaltului de departe; „Pe trepte/Visează amurgul/În lacrimi/De sticlă./Gînd/Izvorît curînd/Din ultima noapte/A vieţii tăcerii./Pe şoapte/Amare/Se suie groparii/Scuturînd lumina./Iar eu/În smirna genunii/Îmi arunc inima/În sus/Şi se sparge/De fierul/ Groparilor./ Sîngele meu/ În lacimi de sticlă./Adoarme-n cununa/Căii Lactee” (Lacrimi de sticlă).
Doina Guriţă, poet al cărui debut se leagă de activitatea cenaclieră de altădată a lui Cezar Ivănescu, are un evident potenţial de creştere valorică a liricii sale. Tema pe care noua carte de poezie a Doinei Guriţă, Închisă în Cuvinte care se alătură celorlalte motive lirice dominante din volumele anterioare este aceea a recluziunii, a închiderii, în izolare şi surparea „epavei”; în spaţiul decupat al chiliei ori în cel al cuvîntului, poetul se retrage într-un labirint pe care şi-l luminează cu flacăra pîlpîindă a unui sfeşnic, dar şi cu speranţa prezenţei, în icoană, a Maicii; „Izolare-stare de fapt/Gînd neprimit/Vis fără sfat/Moarte sterilă/Greu neuitat/ stare febrilă/În om/Și în sat…/Neglijenţă bolnavă/Ucizi dinainte./Totu-i epavă/Cînd veşnic/Se minte./Eu stau cuminte/Închisă-n cuvinte/Cu lumina în sfeşnic/Cu Maica înainte” (Închisă în cuvinte). Dar lirica Doinei Guriţă, încă de la debutul său este una a alternativelor, a unei baroce pendulări între repere fatale, într-un interval-şi sîntem, nu-i aşa, fiinţe ale intervalului-deschis între chilia tuturor destrămărilor şi văzduhul de poveste, în fapt, văz-duhul poeziei: „Se-ntinde pe ape/Văzduh de poveste/Păduri de luceferi/Se scutur’ pe creste/În Calea Lactee/Mă nasc eu în tine/ În mii de-anotimpuri/Cu vin şi cu pîine/Stropi-se-vor zorii/Cu lapte de zeie/ Să-nmugure teiul/ Și-a raiului cheie/Pe cărarea azură/Cu trepte de sînge/Călca-vom păcate/Cu suflet ce-o plînge” (Călca-vom păcate). Redescoperind, cum spune într-un poem, „copilul din mine”, care îşi urmează speranţa pentru a ajunge la „iarna ultimei speranţe” pe un curcubeu naufragiat şi o corabie abandonată, poetul toarce „din firele de moarte/cămaşă ultimelor şoapte” şi răspunde, totodată, unor întrebări şi nelinişti de acum şi aici, întunericului cu lumina pascală, a veşnicei Învieri: „Coboară/pe lume,/Tăcînd./Și lumea/se urcă/ spre stele,/Plîngînd./E Paşte/e taină,/e dor,/ e-nviere!/ Pe Domnul/ îl strigă/cei morţi/ şi cei vii./Hristosul/cu moarte/pe moarte/călcînd/ desferecă/timpul/şi iadul,/urcînd/către Tatăl,/cu răni/de la lume,/Cu lacrimi/ primite…/Se bucură/cerul,/adîncul/ petrece./În inimi-/speranţă,/ pe chipuri -/lumină,/ în noapte -/ viaţă!/Lucrarea – deplină” (Pascală Lumină în întunericul pandemic).
Fiinţă a intervalului- stingheră, cum îi spune Doina Guriţă („Nopţi în delir/ Stelele pier/ Caut lumini/Pe un alt cer/Oare mai sunt/Suflet stingher/Spre nicăieri/Rugile pier/Beau trei cuvinte/ Sunt pasager/Către oriunde/Spre efemer“-Beție de cuvinte) -, poetul se regăseşte în alternativa deschiderii, pe Calea Damascului, într-un univers în expansiune („Din fiecare floare iese o rugă,/din fiecare zbor ce urmă lasă/se naşte un curcubeu/arc dintre noapte şi zi./Din fiece bob răsare o viaţă/prin umbre se deschid noi cărări/din soare către lună raze cresc/sclipiri de viaţă urzitoare”–Din fiecare floare), învățînd dorul de Dumnezeu pentru a lăsa în urmă, în colbul de pe drumul revelaţiei, uitările, visările, gîndurile, amintirile, viaţa însăşi (Mă dor) şi pentru a formula opt porunci care se adaugă decalogului biblic: „Să ne curăţim sufletele/cu lumînările aprinse/să ne umplem îngenuncherea/cu tot ce ne-a dat Dumnezeu/să ne inunde lumina/cînd ochii vor deveni luceferi/ să ne pavăm neînţelesurile/cu o nesperată răbdare/să nu ne rătăcim/să iertăm./ să dăruim, dar mai ales/ să iubim” (Porunci); calea reînvierii, a reluării vieţii cu suma intactă a virtualităţilor sale este aceea a luminii Damascului: „Mi-ai sădit un fior în inima/ plină de cicatrici/am înflorit a nu ştiu cîta oară/mai frumoasă în nevinovăţia mea/Dintr-un răsărit sîngeriu/văd o lume care se stinge încet/eu cresc cînd/lumina de Damasc luceşte/pămîntul/înfloreşte florile de maci”–Cresc în vise). Calea Damascului (re)compune ceea ce poetul numea văzduhul de poveste, numai că legătura cu acesta, închipuită în izolarea chiliei este una firavă, a căilor de mătase, podurilor de stele, a luminii care „mai are de spus o poveste” şi a aripilor de îngeri sau a urmelor pe nisip.
Dacă (între)deschiderea chiliei nu spre exterior, ci spre abisul lăuntric e pe calea (re)găsirii credinţei, ispăşind, nevoindu-se în pustia recluziunii, închiderea e tutelată de un calendar al pierderilor: fratele mărşăluind printre astre „în haina militară”, casa părintească, „astăzi goală” şi, mai ales, mama din poeme precum Mă ceartă lumina de dor, Măicuţei mele, O, mamă…, E ziua ta, mamă…: ca în acest poem antologic despre mama icoană: „Cîteodată mă apucă un dor de/nestăvilit/de casa copilăriei astăzi goală/doar pereţii sunt plini de duhurile/celor plecaţi printre stele./Greu îmi este/cînd intru şi calc/pe urmele paşilor lor./simt piroane în tălpi, în inimă,/pupilele mi se dilată/lacrimile devin de sticlă/genunchiul de piatră./palidă ca de moartă mi-e faţa…/timbre, amintiri/mă copleşesc/iar aerul nu îmi mai ajunge…/simt un nod agonizant în gît…/În tocul uşii am lăsat amintiri./îţi văd chipul blînd/blajină mamă/icoana sufletului meu,/lumina mea,/aş vrea să te mai strîng în braţe/să-ţi simt bătăile inimii/să-mi oglindesc chipul în marea/ ochilor tăi verzi căprui…” (Dorul). Beţia culorilor, a elanului vital şi a erosului din volumele precedente se stinge în clar-obscurul luminii care pîlpîie asemeni flăcării unei lumînări în Închisă în Cuvinte, între şoaptele şi neliniştile lumii de dincolo; e semnul poeziei adevărate.
Ioan Holban (scriitor, critic și filolog român, membru al Uniunii Scriitorilor din România) Convorbiri literare
Notă. Articolul și în Convorbiri Literare
Notă. Alte articole ale autoarei Lect. dr. Doina Guriță (membră a USR–Uniunea Scriitorilor din România, al AJTR–Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România și al SPAF–Societatea Poeților și Artiștilor din Franța) în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
