Acasă Religie Zeciuiala, „o datorie sacră”, stabilită în Biblie (Corespondență de la Conf. dr....

Zeciuiala, „o datorie sacră”, stabilită în Biblie (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

83
0

Pentru o cât mai bună înţelegere a sensului, a conţinutului şi, în special, a „legii divine” prin care a fost stabilită „zeciuiala”, în baza căreia aceasta s-a plătit, mii de ani, ca „o datorie sacră”, se impun următoarele precizări.

Dările”, în Biblie, au avut sensuri multiple, precum: „zeciuială”, „impozite”, „bir”, „dajdie”, „dijmă”, „capitaţie” (adică „impozit pe cap de locuitor”), „taxe”, „uium” (la moară), „vamă” „tribut” etc. 

La general, cuvântul „dări” are sensul de plăţi (1) cu caracter permanent, periodic sau ocazional; (2) obligatorii, benevole sau „benevol-obligatorii” (coercitiv, precum „nu ai dreptul să treci un pod, să mergi pe un drum etc. dacă nu plăteşti o taxă”); (3) fie fără a primi ceva în loc (fără o cotraprestaţie), fie prin a beneficia de anumite servicii, precum pentru dreptul de trecere în vamă, pentru dreptul de a intra în Templu etc.).

Zeciuiala” este definită ca fiind „darea unei zecimi din posesiile sau câștigurile cuiva”; „a zecea parte din venitul în bani sau în natură”, exprimată şi prin „1/10”, sau prin „10%”. În timp ce în Noul Testament „Birul Cezarului” este obligaţia de plată cea mai cunoscută, în Vechiul Testament „Zeciuiala” este cea mai cunoscută obligaţie de plată.

Zeciuiala în Vechiul Testament.

Zeciuiala este o obligaţie de plată care datează încă din vremurile antice, chiar din afara tradiţiei iudaice şi creştine. Atât Egiptenii, cât şi caldeenii, care au ocupat văile fertile ale Nilului înainte ca Vechiul Testament să fie scris, cât şi asirienii, dădeau zeciuială zeilor / faraonilor / dumnezeilor lor. Practica zeciuielii se crede că datează cam din anul 3800 î.Hr. Fenicienii, chinezii, grecii, romanii, arabii şi alţii dădeau zeciuieli în cadrul ceremoniilor religioase.

Zeciuiala din Vechiul Testament nu a început cu Legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, , în jurul anului 1513, ci cu circa 500 de ani mai înainte, respectiv de pe timpul lui Avram (care a trăit în jurul anilor 2018 – 1843) şi al lui Iacov (despre care se consideră că a trăit între 1858 şi 1711). Cele mai timpurii cazuri de zeciuială, la evrei, se găsesc în Geneza14:18-20. Se consideră că Avram la vizitat pe Melhisedec, un preot al Dumnezeului cel Preaînalt, căruia ia dăruit o zecime din toata prada războiului (Geneza 14:18-20), în jurul anului 1933, deci cu circa 420 de ani mai înainte de anul 1513 când zeciuiala a fost poruncită sub Legea dată de Dumnezeu lui Moise, la Muntele Sinai. De asemenea, Iacov, s-a angajat în mod liber înaintea lui Dumnezeu că „Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.” (Geneza 28:20-22), în anul 1761, deci cu circa 260 de ani mai înainte de anul 1513 când zeciuiala a fost poruncită sub Legea dată de Dumnezeu lui Moise, la Muntele Sinai. Fie şi numai din aceste două descrieri din Geneza rezultă faptul că zeciuiala a fost o formă veche şi antică de închinare încă din timpul patriarhilor.

Din Geneza 28:20-22 rezultă cu claritate faptul ca zeciuielile oferite de Avraam şi Iacov nu au fost date ca ascultare faţă de vreo lege (divină) a zeciuielii. Cu toate acestea, atât Avraam, cât şi Iacov au fost familiari cu acest act de închinare prin dăruirea zeciuielii şi au fost gata să o dăruiască Domnului.

Din zeciuielile date de Avraam şi Iacov, s-a tras concluzia că planul lui Dumnezeu privind zecimea exista înainte de Legile date de Dumnezeu lui Moise.

Aşa după cum rezultă şi din „Leviticul 27:30-34. Zeciuielile”, zeciuiala a fost poruncită izraeliţilor sub Legea dată de Dumnezeu lui Moise, la Muntele Sinai, în jurul anului 1513. Deci, printre poruncile pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise pe muntele Sinai a fost şi cea prin care s-a dispus ca „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului.”. Prin darea acestei porunci a început o nouă perioadă în istoria omenirii, respectiv „perioada Legii divine a obligaţiilor de plată”.

Cum în perioada respectivă Regele/Împăratul/Faraonul era şi autoritatea statală, şi autoritate religioasă, „orice zeciuială din pământ, din roadele pământului, din rodul pomilor, era a Domnului, care era un lucru închinat Domnului”, având deci un caracter obligatoriu, având, dintr-un anumit punct de vedere, conţinutul impozitelor/taxelor din zilele noastre.

După ce i-a dat lui Moise Legea la Muntele Sinai, în jurul anului 1513, Dumnezeu a desăvârşit teocraţia în Israel prin înfiinţarea preoţiei. Ca funcţie, preoţii au fost reprezentanţii lui dumnezeu printre oameni „Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor”. (Maleahi 2.7). Întregul Israel trebuia să fie, în providenţă divină, „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exod 19.5,6; Isaia 61:6). Autoritatea preoţiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitându-se şi în sfera juridică, socială şi chiar familială.

Dintre cele 12 seminţii ale lui Israel, Dumnezeu a ales ca seminţie preoţească pe aceea a lui Levi, din care au descins Moise şi Aron. Pentru a se înţelege cât mai bine ce este cu aceşti „leviţi”, se impun următoarele precizări.

Iacov este considerat părintele poporului evreu, fiind numit mai târziu (în jurul anului 1761 î.Hr.) „Israel”. Levi a fost al treilea fiu al lui Iacov, din căsătoria cu „Lea” (Geneza 29:34) . Leviţii sunt urmaşii lui Levi, iar noţiunile „levitici”, „preoţi levitic”, au sensul de „preoţii din seminţia lui Levi”. Când israeliţii au intrat în Canan, ei au intrat cu 12 seminţii, după care Moise (descendent din Levi) ia atribuit fiecărei seminţii o parte din ţară. În cartea nr. 6 din Vechiul Testament, intitulată „Iosua” se descrie cum Moise (cel chemat de Dumnezeu să conducă poporul evreu la ieşirea din Egipt, şi să facă oamenilor cunoscut voia Domnului) a procedat la „Împărţirea Ţării Canaanului”, în care se precizează:  7Dar leviţii să nu aibă parte în mijlocul vostru, căci moştenirea lor este preoţia Domnului, şi Gad, Ruben şi jumătate din seminţia lui Manase şi-au primit moştenirea pe care le-a dat-o Moise, robul Domnului, de cealaltă parte a Iordanului, la răsărit.” 14Seminţia lui Levi a fost singura căreia Moise nu i-a dat parte de moştenire; jertfele mistuite de foc înaintea Domnului, Dumnezeului lui Israel, aceasta a fost moştenirea lui, cum îi spusese El. 33Moise n-a dat nicio moştenire seminţiei lui Levi; Domnul, Dumnezeul lui Israel, este moştenirea lui, cum îi spusese El.

Deci Leviţii erau acea seminţie a lui Israel care, la „Împărţirea Ţării Canaanului”, de către Moise, nu a primit nici un teritoriu în Tara Promisă, deoarece preoţia era moştenirea lor. (Numeri 18:24, Iosua 18:7). Pentru ca Dumnezeu să susţină supravieţuirea leviţilor, El a rânduit zeciuiala, stabilind că „Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii”. (Numeri 18:21).

Legea cu privire la zeciuieli date de Dumnezeu a fost deci dată pentru preoţii levitice. Dumnezeu le-a interzis leviţilor să aibă moştenire în Israel. Leviţii trebuiau întreţinuţi de popor din „zeciuiala care era dată Domnului”, din „zeciuiala care este a Domnului”, din „zeciuiala care este un lucru închinat Domnului”, acestea făcând parte din poruncile pe care le-a dat lui Moise Domnul pentru copiii lui Israel, pe muntele Sinai (Leviticul 27:30-34).

Zeciuiala, dată ca moştenire de dumnezeu preoţilor leviţi, cuprindea: orice a zecea parte fie din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor; orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece subt toiag, care erau o zeciuială închinată Domnului (după Levitic 27:30, 32). Deci, zeciuiala a fost poruncită sub Legea dată de Dumnezeu lui Moise, la Muntele Sinai (Leviticul 27:30-34), în jurul anului 1513.

În legătură cu noţiunile „zeciuială din zeciuială” şi  „a zecea parte din zeciuială”, se impun următoarele precizări. Prin Legea dată de Dumnezeu lui Moise, la Muntele Sinai, orice persoană, fără excepţie, trebuia să plătească zeciuiala, deci inclusiv leviţii. Deoarece nu aveau nici averi personale, şi nici alte venituri din care să dea zeciuiala, leviţii dădeau zeciuială din zeciuiala primita de la popor, adică dădeau „zeciuială din zeciuială”, obligaţie expres prevăzută în Numeri 18:26:

Să vorbeşti leviţilor şi să le spui: ‘Când veţi primi de la copiii lui Israel zeciuiala pe care v-o dau din partea lor, ca moştenire a voastră, să luaţi întâi din ea un dar pentru Domnul, şi anume a zecea parte din zeciuială,”. Din „Deuteronom 14:22-29” rezultă cu claritate că, prin porunca Domnului, zeciuiala nu s-a dat şi nu s-a primit niciodată în bani, ci numai în produse (recolta de pe câmp, animale..).

Celor care dădeau, le era interzis să se dea zeciuiala în bani, iar celor care primeau (preoţii, leviţii) le era interzis să primească zeciuiala în bani.

Din (Deuteronom 14:24-26) aflăm că, dacă un evreu locuia departe locul de depunere al zeciuieli, şi din cauză că „drumul era prea lung ca să-şi poată duce zeciuiala acolo, din pricina depărtării sale de locul de depunerii a zeciuielii” şi nu putea să care după el zeciuiala în produse, „atunci trebuia să-şi prefacă zeciuiala în argint, să strângă argintul acela în mână şi să se ducă la locul de depunerii a zeciuielii”, iar când ajungea „acolo să cumpere cu argintul acela tot ce va dori: boi, oi, vin şi băuturi tari, tot ce-ţi va plăcea” pe care le dea ca zeciuială, şi din aceasta să mănânce o parte cu familia sa. Aceasta făcea ca numeroşi evreii să fie obligaţi să execute operaţiuni obositoare şi costisitoare. Deci, cu toate că existau atât bani, cât şi alte mijloace de plată, care se foloseau în mod uzual pentru a cumpăra şi a vinde, totuşi Dumnezeu a interzis în mod categoric evreilor să aducă bani sau alte mijloace de plată, ca zeciuială.

 Zeciuiala se aduna din absolut tot ce îţi da câmpul, şi din orice face sămânţa. Cel care nu dădea zeciuiala era considerat un om care nu îşi îndeplineşte poruncile date de Dumnezeu, având de suportat o grea povară divină, fapt pentru care trăia neîmpăcat cu propria conştiinţă. Cel care dădea zeciuiala trăia împăcat cu propria conştiinţă ca urmare a faptului că îşi îndeplinea poruncile date de Dumnezeu. Zeciuielile, care se dau şi se primeau numai în produse, nu era date numai pentru Leviţi; cele mai multe puteau fi mâncate şi de oricare israelit cu leviţii. (Deut. 12:17-18; 14:22-23).

De reţinut şi faptul că, în Vechiul Testament, „Visteria”, în care se depuneau zeciuielile”, avea sensul de „depozit”, de „hambar unde se strângeau produsele aduse din zeciuială”, nu de „pungă (de bani)”, nu de o „cutie unde să se pună bani”. Vechil Testament ne arată că zeciuielile trebuiau aduse la casa vistieriei, care avea nişte cămări pentru păstrarea alimentelor (2 Cron. 31:11-12; Neemia 10:38-39; 12.44; 13:5), ca să existe hrană în Casa Domnului (Maleahi 3.10). Deci, zeciuiala nu a constat niciodată în bani, sau în alte valori care reprezentau mijloace de plată, ci numai din produse care erau necesare pentru hrană.

Zeciuiala în Noul Testament.

În timp ce în Vechiul Testament „Zeciuiala” este cea mai cunoscută obligaţie de plată, în Noul Testament „Birul Cezarului” este obligaţia de plată cea mai cunoscută, despre „zeciuială” referirile fiind puţine.

Noul Testament nu porunceşte niciodată zeciuiala pentru credincioşii din Noul Legământ aşa cum s-a întâmplat pentru credincioşii din timpul Vechiului Legământ. După crucificare, când rolul preoţiei levitice (călăuzite în mod divin) s-a terminat, zeciuiala a trebuit să fie încă folosită pentru a-i susţine pe slujitorii bisericii lui Dumnezeu cu suficiente fonduri pentru a le asigura mijloacele de trai, ca ei să ducă mai departe Evanghelia.

Noul Testament nu porunceşte nicăieri şi nici chiar nu recomandă creştinilor să se supună unui sistem de plată a zeciuieli. Apostolul Pavel spune totuşi că toţi creştinii trebuie să pună deoparte o cotă din veniturile lor pentru a susţine biserica (1 Corinteni 16:1-2). Singurul loc in care se face aluzie la zeciuială este în momentul în care Iisus condamna fariseii pentru că erau foarte grijulii în a oferi zeciuiala din cele mai mici lucruri, dar neglijau aspecte mai importante ale legii. Acea observaţie a lui Iisus nu este o desfiinţare a zeciuielii, nici o afirmare a continuării zeciuielii în Noul Legământ; ea este doar o evidenţiere a ipocriziei fariseilor care credeau că ţineau Legea lui Moise.

In timp ce Noul Testament nu face zeciuiala o cerinţă obligatorie, exista multe pasaje care ne vorbesc despre susţinerea, din resursele bisericii, a slujitorilor cuvântului. A se vedea întâia epistolă a apostolului Pavel către corinteni, capitolul 9, culminând în versetul 14, în care se spune: „Tot aşa, Domnul a rînduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie”. Aşa cum în Vechiul Legământ leviţii trebuiau să fie susţinuţi pentru a putea îndeplini slujba preoţească, tot aşa şi în Noul Legământ, slujitorii trebuie să fie susţinuţi pentru a putea să ducă mai departe credinţa în Dumnezeu, dar fără ca mijloacele de susţinere a acestora să fie reglementate printr-o lege, divină sau nu (de stat). Având în vedere faptul că, în numeroase verset din Noul Testament, se vorbeşte despre „farisei”, consider că trebuie făcute unele precizări şi cu privire la aceştia.

Fariseii au fost întotdeauna un grup minoritar, în timpul Mântuitorului fiind chiar un partid politic care aveau totdeauna în vedere, declarat, interesul public. Accentul religiei fariseilor a fost etic şi nu teologic, ţinuta etică a lor ridicându-se mai presus de cea a contemporanii lor. Accentul deosebit pus de farisei pe zeciuială şi refuzul lor de a cumpăra mâncare sau de a mânca în casele celor care nu erau farisei (ca nu cumva să nu se fi dat zeciuială din mâncarea aceea, cum se întâmpla adesea), se datora unei poveri foarte mari create de zeciuielile care erau suprapuse impozitelor percepute sub conducerea irodiană sau romană.

Fariseii considerau că zeciuiala deplină era un semn al loialităţii faţă de Dumnezeu. În Evanghelii, fariseii sunt criticați din cauza (1) formalismului lor rigid și orgoliul care derivă din el, şi (2) în special a faptului că au fost adversari ai lui Iisus Hristos. Spre exemplu, cu toate că erau în opoziție cu secta saducheilor, s-au unit cu aceștia pentru osândirea lui Iisus la moarte. Rigorismul lor în aplicarea Torei (Legea lui Moise) a contribuit însă la supraviețuirea iudaismului. În zilele noastre, un om fariseu este asociat cu un om: care se arată altfel de cum este; fățarnic; ipocrit; mincinos; perfid; prefăcut; șiret, viclean.

Exemple (ale subsemnatului) de oameni farisei:

1) un fariseu criminal: unul care şi-a ucis amândoi părinţii… după care cere milă pe motiv că este orfan;

2) un fariseu adevărat: cel care încetează să perceapă propria lui înşelăciune, cel care minte cu sinceritate;

3) un fariseu „convins ateu-creştin”: persoană care, după ce a scris o carte ateistă, se roagă la Dumnezeu să-l ajute să o vândă;

4) etica fariseului: pentru propriu interes, aplică măsuri diferite pentru aceeaşi faptă, adică una este predica, şi cu totul altceva este predicatorul.

Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița

Articolele autorului Nicolae Grigorie-Lăcrița în Jurnalul Bucureştiului

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.