Vara, la New York, e un şantier al distracţiilor. Peste tot, mai ales unde sunt parcuri, există și terenuri de sport, bazine de înot, dar mai ales estrade, unde au loc concerte în aer liber și proiecții de filme. Continuu, peste tot. Americanii, clasa de mijloc, care nu au bani să călătorească și stau acasă, și-au găsit varii forme de a-și petrece timpul liber, de a se distra. Și imaginea generală, zilnică, permanentă, este a unei activități sportive și culturale foarte vii, foarte intense, o imagine de trăiri extatice la unison. Am scris despre teatrul văzut în parc, despre filme, despre tot felul de competiții sportive, acum am să scriu despre concertele care au loc pe faleză de la East River, din parcul Carl Schurz.
Majoritatea spectatorilor sunt bătrâni și copii. Fiindcă bătrânii vin cu nepoțeii lor în parc, iar concertele se adresează mai ales lor, fiindcă le oferă muzică preferată, cu care au crescut. Astfel, seria de concerte “Summer Sounds Open Air” s-a deschis cu formația unui monstru sacru al jazz-ului, Mitch Froman, titlul complet “Mitch Froman and the Latin Jazz Quartet”. Adică muzică latino pusă pe jazz. Mitch Froman este un interpret genial, care cânta la saxofon, bas saxofon, clarinet și flaut. E în topul saxofonistilor americani. E taxat drept un “versatile musician”. El este solistul cvartetului, care mai este compus din tobe, electric bas, clape, muzicienii fiind tineri din America Latină. Ce cânta acest cvartet?
Mozart, blues (Gershwin), mambo, rumba, salsa (Froman a avut și o formație cu acest nume), cha-cha, dar mai ales tango, toate pe aranjamente de jazz. Se păstrează ritmul genului muzical, dar totul este tradus sau învăluit în acorduri de jazz. Jazz-ul este că o foaie de calc peste un desen. Se creează o atmosfera specifică muzicii latino, muzicii de estradă, în special, foarte în concordanță cu peisajul, cu vapoarele care circulă pe East River, cu vegetația, cu bogăția entropică a naturii, dar mai ales cu Sunset/Apusul, căci concertul are loc seară, la orele când soarele apune, când se vede că un bulgare de foc printre zgârie-norii din Manhattan.
Și acum vine informația-bombă: cine credeți că este producătorul acestui concert, că și a tuturor evenimentelor din parc? Evident, spectatorii, locuitorii din preajma parcului, care cu banii și eforturile lor (muncă voluntară) întrețîn acest parc. E parcul loc, parcul în care respiră și se simt bine. Și îl îngrijesc că pe propria grădina. Îi văd mereu lucrând, mai ales primăvară, la rondurile de flori. E o mare de ronduri de flori exotice, care concurează “Shakespeare Garden” din Central Park. Adică e raiul pe pământ. Și acești oameni își permit vara să organizeze aceste serii de concerte, filme și spectacole. Există un comitet de administrare, care se ocupă permanent de toate aspectele legate de viață fericită în parc. Anual se publică în revista parcului (“Park Notes”), plină de prezentarea faunei și florei parcului, și lista cu donatorii ultimului an, inclusiv cu pozele harnicilor voluntari. Ei donează sume de la 250 de dolari la 50 de mii. Donatorii sunt în vârstă, dar Parcul are și un director executiv, Patrick McCluskey, care este tânăr și foarte activ. El prezintă concertele, el și echipa lui de doamne frumoase fac muncă administrativă.
Yorkville este una dintre cele mai selecte zone ale Manhattan-ului, în Upper East Side. Este zona unde trăiesc și eu, în care populația este preponderent în vârstă, cu vârste considerate normale, cuprinse între 80 și 100 de ani. Aici poți vedea burghezia americană. Mulți dintre locuitori, majoritar evrei, pot fi considerați printre pionierii Americii. E o zona liniștită, care are în îngrijire Parcul Carl Schurz, unde au loc și multe evenimente culturale. În acest an, gospodării acestui loc au schimbat complet băncile, au adus noi păsări și gaze, cu nume de Moharch și Sphinx, au plantat noi flori și arbuști, în general plante decorative, cum ar fi juniper (ienupăr), shadbush, abelia, viburum, chokeberry, spiraea, mahonia, dogwood sau persimmon (curmal japonez). Fluturii exotici și albinele în flori de lapte, că și viespea albastră, sunt peste tot, la fel și Ruby, celebra vrabie Americană, dar există și vrăbii că ale noastre, și porumbei, precum și pescăruși, fiindcă East River, răul pe malul căruia este așezat parcul, face legătură cu Oceanul Atlantic.
Și ce poate fi mai potrivit pentru acești oameni ai exotismului decât un concert swing oferit de “Steve Shaiman and Swingtime Big Band”? Genul swing este tot ce poate fi mai nostalgic în muzică de jazz. Epoca acestui gen, numită swingtime/ timpul swing (=leagăn), este exact timpul beneficiarilor acestui concert, spectatori de vârstă a treia și a patra. E vârsta legănării, a plutirii în visurile de altădată.
Despre Steve Shaiman am mai scris și anul trecut. El și trupa să s-au aflat acum la a zecea apariție în Schurz Park. Când Shaiman prezintă concertul, el face o istorie a genului swing și când pomenește un nume, ca Nat King Cole, de pildă, întreabă cine l-a cunoscut pe acest cântăreț? Și mereu se văd mâini ridicate. Există acolo și un bătrân de peste 100 de ani, căruia Setve Shaiman i-a dedicat o piesă de suflet. Și ghicitoarea se continuă și în cazul lui Frank Sinatra, Ella Fitzgerald, Count Basie, Dean Martin și al altor vedete ale anilor 40-50, când s-a impus acest stil.
Te întrebi cum a putut să apară atunci o muzică de atmosfera, atât de liniștitoare? Da, fiindcă era după război și oamenii aveau nevoie de o altă stare. De un ritm aprins, de bucurie (atunci a apărut și rock’n roll-ul). Și orchestra lui Sahaiman a făcut demonsteatia cu multe piese de acest gen, cum ar fi celebrul “Sing Sing Sing” al lui Benny Goodman, supranumit “King of Swing”, o piesă cu accent pe tobe absolut genială.
Orchestra lui Steve Shaiman are 17 instrumentiști (clape, bas, chitară, tobe, și 13 suflători – 5 sax, 4 trombon, 4 trompetă) și doi soliști vocali (o femeie și un bărbat). Piesele cântate sunt toate șlagăre, cunoscute de toată lumea, iar pe faleză lui East River erau dansate de sute de oameni.
Momentul de apogeu al concertului a fost când s-a cântat piesă “The Ballad of Mack the Knife” din Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht, muzică Kurt Weill, care a fost montată cu mare succes pe Broadway, după ce Brecht a fugit de Germania lui Hitler, ajungând în America după un periplu european de nedescris. În epoca, piesă a fost cântată de Louis Armstrong. A devenit un șlagăr american. Și la noi “Balada lui Mackie Şiş” (bine tradus numele!), pe care o cânta Margareta Pâslaru, a fost un șlagăr, datorită spectacolului montat de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra.
Iar acum, aici, după mai bine de 70 de ani, a rămas tot un șlagăr, fiindcă a fost cântată de toată lumea de pe faleză East River. Femei bătrâne se legănau și rosteau versurile gangsteresti ale lui Brecht în versiunea lor engleză:
Oh, the shark has pretty teeth, dear.
And he shows them pearly white.
Just a jack knife has Macheath, dear
And he keeps it out of sight.
Copleșitor moment, greu de descris. O seară minunată, că în povești, a fost trăită la intensitate maximă de acești oameni. Mulți erau cu lacrimi în ochi, iar câinii și strănepoții lor nu înțelegeau de ce.
