Tot mai mult sunt convins că Manhattan, unde îmi trăiesc senectutea, este un cosmos, un oraș indefinibil și inclasificabil. Încep să semăn cu el, fiindcă și despre mine se spune (a spus-o primul criticul ) că sunt un „scriitor inclasificabil”. Sigur, nu văd cine m-ar putea citi, cine m-ar putea cunoaște, mai ales acum, când am trecut de prima sută de cărți publicate. La fel de mult timp, o viață, două, îți trebuie că să cunoști insula Manhattan, cu tot ce a făcut omul aici. Tot?, nu, nu poți cunoaște nici măcar galeriile de artă. De 20 de ani le tot caut, spun că am scris despre toate, dar când nu mă aștept, apare una despre care nu știam nimic. Mister. Mare mister.
Prezentul îl mai poți cunoaște, dar trecutul este imposibil, este insondabil. Și am să va dau cel mai recent exemplu trăit de mine cu această uluială a necunoscutului. Este vorba despre galeria Anita Shapolsky, de pe 65 St., dintr-o zona de o frumusete rară, numai de palate. Aici sunt concentrate bogățiile marilor milionari ai lumii. Nu știu dacă Anita este milionară, dar colecția ei este de milioane.
Fiindcă ceea ce ne-a arată ea este greu de imaginat. În galerie intri din stradă, coborând câteva trepte și intrând la parter, apoi galeria se desfășoară la etaj și în spatele salonului- vagon, de unde ajungi într-o mică grădina, o terasă, unde străjuiește un bust impunător al lui Buddha. Și în jurul lui, alte lucrări. Peste tot artă. La fiecare pas un tablou sau o sculptură. Nu am fost la expoziția unui artist anume, asta a fost altă dată, acum cinci ani, la retrospectivă lui Karl Hagedorn (prezentată amplu în volumul Artiști români la New York), ci la expunerea unei colecții. Colecția Anita Shapolsky, cu lucrări ale unor artiști pe care ea i-a cunoscut de-a lungul timpului, artiști uitați, care nu mai circulă, dar care sunt fundametali pentru a înțelege mișcarea artei americane.
Majoritatea lucrărilor datează din perioada interbelică sau din primii ani post-belici. Astfel ne întâlnim cu nume absolut necunoscute, că Alcopley, un pseudonim al lui Alfred Lewin Copley, care a combinat medicină cu pictură; apoi James Brooks, un muralist, care și-a exprimat pe pânză experiență din al doilea război mondial; Norman Carton, un alt muralist, căruia Anita i-a expus un tablou realizat în 1957; Christo, un sculptor cu elemente arhitecturale; Nassos Daphnis, cu o pnaza din 1948, figura miticului Icarus, bogată în culori naturale; Sonia Gechtoff, cu câteva lucrări foarte expresive, poate și fiindcă ea pictează direct din cuțit, lucrări din anii ’50, care sunt incluse în curentul abstract expressionist; Tony Harrison, care transformă diferit material brut, că lemnul, în pictură, pastrundu-i formă geometrică; Stanley William Hayter, prezent cu tabloul Pavone (1935), un artist care a lucrat pe trei fronturi, Anglia, Paris, New York, realizând și un studio, Atelier 17, în perioada interbelică; Buffie Johnson, care a urmărit ciclul natural al vieții, artista prezența cu trei lucrări, atingând sublimitatea mistică în lucrarea Pentecost (1958), și despre care am mai aflat că este și scriitoare, creând o imagerie a zeilor și a animalelor sacre; Albert Kotin, un formodabil abstract expressionist, care i-a inflentat pe De Kooning și Pollock; Fred Mitchell, un mare colorist și un galerist de anvergură (fondator al galeriei Tananger); Louise Nevelson, care a prevăzut instalația sculpturală, dar realizând și picturi mono-cromatice pe lemn, remarcabile colaje; Betty Parosns, renumită prin lansarea la galleria să a lui Pollock și a altor abstract-expresioniști, o pictoriță de o mare sensibilitate, cum vedem în lucrarea Looking Out (1955); Irving Petlin, tot pictor non-figurativ, obsedat de dualitatea Binelui și Răului; Anne Ryan, o creatoare de colaj, care a studiat la atelierul lui Stanley Hayter și care e definită prin realizarea unei originale tranziții de la text la pictură; Nancy Steinson, care exporeaza materia diferitelor metale, combinând liniile curbe în forme de energie sculpturală; Yvonne Thomas, cu o lucrare din 1965, cu un deosebit potențial simbolic, creatoarea unei rețele picturale cu efecte gridophanice; și alții.
Spuneam că e greu să ne imaginăm ce am văzut. Nu știu de carte ori nu am scris despre abstract expresioniști, dar niciodată nu am văzut opera lui Amaranth Ehrenhalt (n. 1928)
Aici am avut șansă să o cunosc în persoană pe artista, care mi-a dăruit un catalog în care am putut vedea cum ea i-a anticipat pe toți corifeii artei americane, ajunși în top, precum De Kooning, pe care Amaranth l-a cunoscut personal. Cartea de vizită a acestei artiste este impresionantă, greu de descris într-o cronică.
Nu pot spune decât atât că viață ei s-a desfasurat între Paris, unde a studiat, cu Sonia Delaunay, și America, educată fiind la Pennsylvania Academy of the Fine Arts. A trăit numai în lumea artei. Totul a fost artă pentru ea, că în această poezie aflat la sfarstul catalogului pe care mi l-a dăruit: Examine my head, My hands, my name, And my heart; You will see; Everywhere, always; Art, Art, Art.
Sper să-i văd direct și lucrările, care sunt o explozie de culoare, au vertij, iutire de sine, sunt un adevărat dans de pete contrastante și linii labirintice, precum un ghem că un vârcolac, asemnea lucrării Umatilla (1959), o capodoperă.
Atmosfera de la vernisaj, patronată de amfitrioana Anita, a fost de o mare elevație, cu foarte multe cunoștințe de-ale distinsei colectionare, din epoci diferite, parcă era un muzeu uman, dar și artistic, fiindcă galeria era înțesată de artiști. Așa am cunoscut-o și pe Solange Umutoni, o artista de culoare, care practică și ea o artă abstractă, plină de culori foarte vii. Unele pânze mi-au aminti de „ochii” lui Țuculescu, dar cred că apropierea trebuie făcută mai degrabă de artă graffiti a lui Basquiat sau de măștile africane. Mi-au plăcut foarte mult copii care veniseră la vernisaj, foarte inteligenți și curioși, să afle tot. Mâine, ei vor fi cei care vor povești, poate, ce au văzut azi.
Indiscutabil, galeria Aniței este un clarobscur de fumusete, o casă plină de mistere, peste tot măști arhaice, lucrări ciudate, spectrale, din epoci de demult, care aduc cu ele fantome. Am fost într-o casă cu mistere, că în Marile Speranțe. Că să vezi bine tabloul italianului Mario Bencomo, afalt pe un perete la intrare, Anita deschide un dulăpior și de acolo aprinde două mici reflectoare, care luminează în mod special lucrarea, pentru a vedea și un desen pe care altfel nu-l vezi. Momentul a avut, pentru mine, ceva din misterul care îl înconjoară pe Robert Langdon (Tom Hanks), eroul din Codul lui Da Vinci, când cercetează documentele de la Vatican. Multe mistere care se cer decodificate. Că o lucrare a al lui William Saroyan, aflată la etaj, ceva de necrezut, pe care scriitorul i-a dăruit-o Antitei în 1963. Tot acolo se află și uluitoarea pânză a lui Albert Kotin, o adevărată capodoperă, care pune altfel în valoare generația lui Pollock.
Prin colecția Aniței, integem mai bine că ceea ce se află azi în top, artiștii americani, care se vând cu sute de milioane de dolari, au fost pregătiți (citește anunțați) de generația lui Kotin, Amaranth, Johnson, o generație de artiști fantastică, dar care nu a prea a avut noroc, fiindcă istoria i-a uitat, nemaivorbind de invazia modernismului, cum spunea Amarahth, care se reduce la kitsch, la instalații, la digital art. Noi nu credeam că artistul va părăși instrmentele clasice de a picta, de a ciopli, de a decora, spunea ea. Sigur, așa cum dicutam și cu Solange, epoca Aniței era o epoca de visare, în care oamenii erau idealiști, trăiau pentru artă. Acum, azi, artiștii trăiesc pentru bani. E o epoca mercantilă în care fantezia se pierde, este trădată și adaptată numai la ceea ce se vinde.
Într-adevăr, este greu de crezut, că în împărăția zgârie-norilor, se conservă casă cu mistere a Aniței, că dincolo de imaginea artihectonica a unei civilizații a bogăției, există misterul artei, delicatețea uitării de sine, tezaurul memoriei, care conservă amintirea viitorului, căci fără amintiri, viitorul nu are prezent.
Nota Editorului
Anita Shapolsky Gallery featured in Journal Bucurestiulu by Grid Modorcea
|
