Programarea neuro-lingvistică (acronim în română: PNL, acronim internațional: NLP, după denumirea din engleză: Neuro-linguistic programming) este un ansamblu coordonat de cunoștințe și practici din domeniul psihologiei creat de Richard Bandler și John Grinder în California, Statele Unite, în anii 1970. Creatorii săi pretind o conexiune dintre procesele neurologice (neuro-), limbă (lingvistic) și modele de comportament învățate prin experiență (programare), și că acestea pot fi modificate pentru a atinge țeluri specifice în viață.
În 2007, am fondat un grup pe Yahoo care se numeşte Dezvoltare profesională, despre care am scris şi aici. Nu o dată am întâlnit situaţii de publicitate înşelătoare, în care NLP-işti promovau cursuri în aşa fel încât cititorul neavizat ar fi putut înţelege că sunt cursuri de terapie, sau acreditate psihologic cumva. Asa ca m-am hotarat sa scriu si sa public o serie de articole pe tema aceasta, legate intre ele printr-un fir logic de argumentatie. Acesta este primul dintre ele.
Ce înseamnă să fii psiholog în România
În 2004, în România, Colegiul Psihologilor din România (COPSI), conform noilor norme şi statutului, precum şi Codului Deontologic elaborat, a reglementat funcţionarea unei comisii deontologice care să analizeze cazurile sesizate care contravin codului deontologic al psihologilor. Este de notat cum COPSI are împuternicirea legală, în calitate de autoritate recunoscută de stat pentru a interveni, investiga şi sancţiona, profesional şi legal cazurile în care s-a constatat pe baza dovezilor prezentate existenţa unei contravenienţe faţă de codul deontologic.Există o problemă de fundal: psihologul cu drept de liberă practică este acela care a dobândit această calitate pe baza depunerii unui dosar şi trecerii unui/unor examen(e).
Poate fi admis la acest concurs candidatul care are minim una dintre următoarele pregătire:
- este licenţiat în psihologie/ştiinţe ale educaţiei, cu 240 ECTS (credite universitare transferabile), sau cu alte cuvinte, a studiat psihologia la nivel de bachelor 4 ani (zi) sau 5 ani (ID). Ultima promoţie din România care a studiat psihologia o asemenea perioadă de timp a început în 2004 şi s-a lichidat în 2008 şi 2009
- este licenţiat în psihologie/ştiinţe ale educaţiei, cu 180 ECTS (credite universitare transferabile) – 3 ani universitari şi este master în psihologie, cu 120 ECTS (credite universitare transferabile) – 2 ani universitari
- o licenţă/un master în psihologie/ştiinţe ale educaţiei, la care se adaugă numărul total de ECTS necesare minim pentru a accede la poziţia de psiholog de liberă practică include o serie de discipline obligatorii (cea mai complicată situaţie, nu ştiu pe nimeni care să fi făcut asta
- master + doctorat în psihologie/ştiinţe ale educaţiei (minim 5 ani, echivalentul a 300 ECTS), la care se adaugă o licenţă într-un domeniu învecinat psihologiei
Deci teoretic, un absolvent al facultăţii de psihologie este psiholog. Practic, nu este, până când nu e recunoscut de COPSI, după standardele lor. Cine nu a făcut toate formele, formările şi nivelele sau nu plăteşte constant taxa, sau nu trece vreun examen, nu are dreptul să se numească psiholog şi nici să pretindă că ţine cursuri acreditate psihologic. Cine spune că este, dar nu este, comite malpraxis, iar COPSI ar trebui să intervină. De fapt, a şi făcut-o. Există cazul destul de cunoscut al lui Tiberiu Felber, un trainer ardelean care făcuse doar facultate de psihologie (pare-mi-se fără să fi dat examenul de licenţă), şi care a fost sancţionat public pentru folosirea neadecvată a acestei titulaturi în contextul promovării unor cursuri. Risca să fie sancţionat penal pentru infracţiunea săvârşită.
În Codul Deontologic al psihologului din România este specificat că un psiholog este obligat să prezinte cât mai clar, fără omisiuni sau distorsiuni, pregătirile şi calificarea pe care o are în urma studiilor. Este o bună practică deontologică şi de marketing pentru fiecare psiholog să specifice, în prezentarea sa profesională, în ce este licenţiat, în ce este master, când şi unde a obţinut aceste calificări universitare, precum şi numărul de înregistrare în registrul psihologilor acreditaţi din România.
În schimb, sunt unii şarlatani care umblă cu cioara vopsită şi îşi arogă… să zicem “valenţe psihologice” pe care în fapt nu le au, în speranţa de a atrage mai mulţi clienţi. De ce? Pentru că le pare că sunt mai credibili în calitate de psihologi decât în calitate de NLP-işti. Ce ar face pe cineva să creadă asta? În primul rând, lipsa unui marketing adecvat din partea NLP-iştilor, unul care să îi poziţioneze, în raport cu psihologia, spre exemplu. În al doilea rând, din partea implicării unor organisme naţionale sau internaţionale care să stabilească şi să impună un Cod Deontologic extensiv pentru practicienii NLP-ului. Dau un alt exemplu: coachii din România nu prea se dau psihologi, pentru că există mai multe organisme a căror autoritate este recunoscută în România: Asociaţia Română de Coaching (ARC), Societatea Română de Coaching, International Coaching Federation (ICF) şi Metasysteme (unul din formatorii de coaching în România). Cei care îl practică, au înţeles, în mare, necesitatea diferenţierii sale de psihologie. O abordare care creează confuzii este neprofesională şi ineficientă pentru toate părţile implicate.
NLP, între profesionalism şi derizoriu
Un trainer a spus la un moment dat în cadrul unui workshop la care am participat: „dacă NLP nu este recunoscută ca o ştiinţă, poate fi măcar considerată o artă?”
Circulă un banc despre cum a fost fondată programarea neuro-lingvistică, în anii ’70. Se spune că Richard Bandler a luat o amendă pentru depăşirea limitei de viteză în California şi, în timp ce îi completa procesul verbal pe şosea, poliţistul l-a întrebat cu ce se ocupă. Richard Bandler i-a răspuns sincer că se ocupă cu hipnoza. Poliţistul i-a răspuns cu candoare: „Domnule, îmi pare rău, dar acest lucru este ilegal în California. Vă mai întreb încă o dată, iar dacă îmi răspundeţi acelaşi lucru, va trebui să vă arestez. Cu ce vă ocupaţi?”. Bandler avea pe bancheta din spate vreo câteva cărţi, una de programare informatică, alta de neuropsihiatrie şi alta de lingvistică (domeniu în care chiar el era profesor), aşa că a răspuns: „cu programarea neurolingvistică”.
Acest domeniu, cunoscut şi în România ca NLP, a crescut înglobând elemente deja existente într-o multitudine de alte domenii şi dezvoltându-le separat, într-o structură şi într-un stil propriu. Multe elemente din cadrul programării neuro-lingvistice au fost preluate din psihologie, şi de aici învecinarea unor ramuri. Foarte mult din ceea ce este speculat în jurul NLP s-a construit în jurul personalităţii contrastante a lui Richard Bandler, care a fost diagnosticat clinic drept sociopat cu tendinţe criminale (şi care a fost chiar acuzat într-un proces de crimă din care a fost achitat din lipsă de dovezi), precum şi a faptului că tentativa de a valida ştiinţific unele din aplicaţiile NLP a eşuat. Astfel, NLP nu este o ştiinţă, ci o pseudo-ştiinţă.
Toate acestea fiind spuse, nu este mai puţin adevărat că programarea neuro-lingvistică a ajutat la construirea şi dezvoltarea unor arii de specializare şi studiu cu aplicabilitate deosebit de concretă în cadrul organizaţional şi chiar validate ştiinţific după norme psihologice (a se vedea instrumentele de măsurare a valorilor şi metaprogramelor, precum şi interviul comportamental şi de limbaj, cercetările în domeniul leadershipului organizaţional şi a structurilor geniului). Aşadar, NLP nu este o ştiinţă, dar unele din componentele sale sunt validate ştiinţific: teoria metaprogramelor, Spyral Dinamics, hipnoza ericksoniană. Altele, pot constitui o bună practică, fără ca teoriile care stau la baza acestei practici să fi fost validate ştiinţific (de exemplu, prin cercetare).
Asadar, este important sa distingem clar care sunt diferentele intre psihologie si NLP. Iar specialistii celor doua arii ar trebui, dupa parerea mea, sa faca o treaba mai buna in a educa publicurile lor sa inteleaga clar diferenta, fara a minimiza valoarea si reprezentarea corecta a celuilalt domeniu. Mai ales ca multi psihologi sunt si NLP-isti.
Diferenţa între imagine şi identitate şi cum contează ele în poziţionare
Gerard O’Donovan, fondatorul Noble Manhattan Coaching (o companie reprezentată în 7 ţări), a spus în cadrul unui curs ţinut la Bucureşti: „eu, înainte să mă prezint, îl întreb mai întâi pe celălalt cine e, ce face” – pentru că astfel, va putea să se poziţioneze mai bine ca furnizor de servicii în faţa omului.
Eu, spre exemplu sunt:
- marketer (am făcut studii universitare de scurtă durată în marketing + am lucrat 1 an în branding + am lucrat peste 2 ani în copywriting);
- relaţionist (licenţă în relaţii publice, studii universitare de 5 ani + consultanţă în PR, online şi offline);
- consultant înHR (2 mastere în HR + certificat în SUA ca Global Career Development Facilitator + 2 formări recunoscute internaţional în instrumente psihometrice + peste 3 ani de practică în consultanţă în carieră + am urmat studii recunoscute guvernamental în consultanţă antreprenorială + am lucrat drept consultant pentru antreprenori + am fost membru în Asociaţia Consilierilor Români);
- trainer (am urmat formare de formator care este recunoscută guvernamental);
- inspector în resurse umane (formare specializată recunoscută guvernamental + am acordat consultanţă în chestiuni legate de Codul Muncii);
- autor (am publicat 2 cărţi + am fost redactor la diverse publicaţii + am participat/fost premiat la diferite concursuri şi conferinţe cu lucrări de specialitate + am publicat articole şi proză scurtă în reviste şi ziare + am scris piese de teatru – chiar dacă încă nu le-am publicat + sunt blogger + am terminat o specializare în ştiinţe ale comunicării );
- blogger (am publicat pe numeroase bloguri, începând din 2007; am 3 bloguri din care pe 2 scriu cu regularitate).
Deci, având în vedere cărui public mă adresez, voi alege una dintre aceste “subidentităţi”. Atenţie însă!
- Am lucrat, cumulat, vreo 3 ani în cercetare socio-umană, dar nu mă consider cercetător şi nu m-am promovat niciodată ca atare;
- Am scris piese de teatru, dar nu m-am numit niciodată dramaturg;
- Am scris şi publicat cărţi, dar nu m-am numit niciodată scriitor (vezi aici diferenţa între „autor” şi „scriitor”);
- Am făcut şi am publicat fotografii excelente, dar nu m-am numit niciodată oficial fotograf;
- Am asistat vreo doi regizori de film în locaţii de filmare în Bucureşti, dar nu sunt asistent regizor!
Doar pentru că am făcut anumite (diverse) lucruri, la un moment dat, fără să am calificarea pentru asta (acolo unde este cazul), nu înseamnă că pot să mă promovez pe mine ca un specialist sau ca un acreditat în acele domenii. Pentru că nu sunt. Şi nici nu-mi propun să fiu. Este responsabilitatea mea, ca specialist în formare, să nu las imaginea să meargă dincolo de identitate, ci să-mi iau întotdeauna o marjă de eroare. Nimeni nu are tot timpul dreptate şi puţini sunt atât de deştepţi precum se cred. A fi specialist presupune întotdeauna o delimitare clară. Nici chiar un doctor în psihologie nu este un specialit în psihologie în general, ci în acea ramură specifică a psihologiei în care şi-a dat doctoratul: psihologie organizaţională, psihoterapie, consiliere de cuplu, etc.
Revin. Am pornit săptămâna trecută de la un caz de malpraxis în ceea ce priveşte psihologia. Psihologia la care mă refer este cea a strategiilor de marketing ale organizaţiilor profesionale care se ocupă cu acreditarea, etica şi reglementarea desfăşurării profesiilor. S-ar putea argumenta că din punct de vedere legal, nici specializarea în NLP şi nici cea în coaching nu sunt recunoscute guvernamental undeva (cel puţin după cunoştinţele mele). Fac specificarea: aici nu vorbim din punct de vedere legal, aici vorbim din punctul de vedere al realităţii pieţei, şi din punctul de vedere al poziţionării unor domenii de sine stătătoare care deja există. Problema nu este una doar administrativă, de recunoaştere. Dar nu este vorba doar despre asta. Problema este una a semnificaţiei, care ne duce în terenul imaginii, dincolo de identitate. Ceea ce automat transformă particularitatea acestui tip de malpraxis într-una de marketing, care trebuie înţeleasă şi abordată în termenii corecţi şi corespunzători.
Marketingul psihologiei şi al NLP-ului
Au fost dintotdeauna oameni în NLP care au folosit unelte din domeniu pentru a câştiga bani păcălind oamenii repede şi oameni care au folosit uneltele NLP în scopuri ştiinţifice şi cu rezultate dovedite, mai ales în cadrul organizaţional. Dar nu despre asta e vorba. Este vorba despre faptul că NLP şi psihologia sunt domenii diferite. Aşa cum coachingul şi psihologia sunt domenii diferite. Aşa cum mecanicul de tren şi vatmanul fac lucruri diferite. Fiecare sunt reglementate şi standardizate diferit. Aşa cum există în România un Colegiu al Psihologilor, există şi o Asociaţie Română de Coaching (ARC), fiecare având anumite norme de etică şi anumite reglementări pentru desfăşurarea profesiei pe care o patronează, având ca membri practicanţi ai acelei profesii, ale căror drepturi se obligă să le apere. În schimb, prezenţa ARONLP (Asociaţia Română de Programare Neuro-Lingvistică) din punct de vedere deontologic şi marketing este prea puţin aplicată.
Un trainer NLP care se marketează ca trainer NLP îşi face un serviciu sieşi, pentru că se diferenţiază clar de un psiholog sau de un coach, spre exemplu, dar face un serviciu şi potenţialilor clienţi, pentru că ştiu clar pentru ce se duc la el, şi concurenţei, pentru că permite clar să diferenţieze cine este concurenţă directă şi cine este concurenţă indirectă.
În schimb, un trainer NLP care nu e psiholog dar se marketează ca psiholog face un deserviciu profesiei sale, clienţilor şi comite un malpraxis ( a se citi “fals”) din punct de vedere psihologic. De fapt, eroarea, susţin eu, este una de marketing, chiar dacă nu apare niciodată abordată astfel.
Voi intra puţin în câteva detalii tehnice pentru clarificare şi exemplificare. Orice produs sau serviciu vinde anumite beneficii către publicul-ţintă, care în mod ideal se găseşte în piaţă. Cei care au în ofertă un anumit produs/serviciu îşi structurează oferta în funcţie de concurenţă. Concurenţa este directă sau indirectă. Spre exemplu, există o concurenţă directă între Tide şi Ariel pe segmentul premium al detergenţilor. Cele două branduri concurează pentru satisfacerea exact aceloraşi necesităţi ale publicului-ţintă. Dero însă nu concurează direct la acelaşi nivel cu Ariel, pentru că nu se găseşte în acelaşi segment, deşi e aceeaşi categorie de produs. Se adresează altor necesităţi, altui public-ţintă. Ariel concurează încă şi mai indirect cu Dove. Dar dacă este să luăm în considerare faptul că cineva poate alege între a cumpăra un săpun prost şi un detergent bun sau un săpun prost şi un detergent slab, atunci se pune problema de concurenţă indirectă între Ariel şi Dove, aşa cum cineva care organizează un concurs de dans ia în considerare ca şi concurenţă indirectă o competiţie de judo, lansarea unei superproducţii sau un meci de fotbal.
Cele trei domenii luate pentru exemplificare: NLP-ul, psihologia şi coachingul pot intra în concurenţă indirectă, prin faptul că se adresează unei pieţe largi de oameni care au necesităţi de autocunoaştere şi informare. Dar ele nu pot intra în concurenţă directă pentru simplul motiv că sunt servicii diferite. Ele se adresează unor necesităţi diferite. Am să dau nişte exemple. Dacă cineva are o traumă, se duce la un psiholog, care îl poate ajuta să-şi înţeleagă trecutul. Dacă cineva vrea să îşi îmbunătăţească performanţa de a vorbi în public, se duce la un specialist NLP, care îi va oferi un set de tehnici, tactici, trucuri şi ponturi pentru a-şi spori charisma. Dacă cineva doreşte să formuleze şi să atingă un obiectiv, se duce la un coach, împreună cu care va elabora un program de monitorizare a etapelor până la atingerea obiectivului. Pare că toţi (şi psihologul, şi practicianul NLP, şi coachul) s-ar putea ocupa la fel de bine şi de traumă, şi de public speaking, şi de goal planning. Par asemănătoare, dar nu sunt.
Un trainer NLP care spune că e psiholog, dar nu specifică ce studii are la bază în acest sens, în schimb se adresează unei nişe din aria psihologie pentru servicii de dezvoltare personală (o manieră de a „umbla cu cioara vopistă”) este ceea ce se numeşte brand infrigement. Adică o categorie care intră pe teritoriul de poziţionare a unei alte categorii.
Care este esenţa?
„În psihodiagnoză, delimitările între normalitatea psihică şi ceea ce iese în afara normalităţii includ măsurători cantitative, dar şi calitative, cel mai adesea integrând cele două şiruri de judecăţi.” (M. Minulescu – Curs de Introducere în psihodiagnoză, pag. 51). Întrebarea pe care o adresez în acest eseu este: unde este normalitatea şi cum a fost ea măsurată? Normalitatea poate însemna, după părerea mea, 4 lucruri:
- normalitatea raportată la normă, la un etalon, obţinut statistic;
- normalitatea raportată la o lege, la un set de reguli, un set de principii, directive, stabilite de o autoritate formală sau non-formală;
- normalitatea raportată la majoritate – cea mai periculoasă formă de normalitate;
- normalitatea raportată la fire, la esenţă.
Observ cum unii (prea mulţi) din cei care conduc asociaţii profesionale şi reglementează domenii ale comunicării ignoră legi fundamentale ale comunicării de marketing prin lipsa de anticipare a problemelor care apar pe o piaţă în dezvoltare a serviciilor. Aceste servicii (consiliere psihologică, psihoterapie, NLP, coaching) satisfac necesităţi de autocunoaştere şi educare. În acelaşi timp, există o tot mai mare avalanşă de absolvenţi în psihologie care nu reuşesc să practice psihologia. Părerea mea este că e un caz de malpraxis în marketing, nu în psihologie. Şi se petrece la un nivel organizaţional.
