Etichetă: Charles Pasqua

Christian Ranucci a fost acuzat că pe 3 iunie 1974 (între orele 11h15–11h20) ar fi răpit-o pe micuța Marie-Dolorès Rambla (în vârstă de 8 ani), în timp ce se juca în fața casei sale cu fratele său mai mic Jean-Baptiste (în vârstă de 6 ani și 9 luni), unde locuia cu părinții ei, María și Pierre Rambla (muncitor brutar), la Marsilia (în clădirea rezidențială Sainte-Agnès din cartierul „Les Chartreux”). În ciuda unor îndoieli serioase în privința vinovățoiei sale (pe care le-am detaliat într-o serie de lucrări, în câteva sute de pagini–volumele 4 & 5 din ciclul de „Investigații jurnalistice în Serial”), în ciuda faptului că el își clama nevinovăția, cu o jumătate de secol în urmă, pe 10 martie 1976, după numai o singură zi de dezbateri în fața Curții cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône, la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Aix-en-Provence (Aix–Marseille Métropole), Ranucci va fi condamnat la pedeapasa capitală. Atunci, nu exista încă procedura de Apel (recurs) la o decizie (sentință) pronunțată într-un dosar criminal de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați), devenit posibil (ca și într-un dosar corecțional judecat de către o Curte Corecțională compusă din 3 magistrați) doar din 2000 (confom Legii Élisabeth Guigou, din 15 iunie privind „prezumția de nevinovăție”). Ca urmare pe 12 martie avocații lui Ranucci Paul Lombard, Jean-François Le Forsonney și André Fraticell vor depune o cerere de anulare (casare) a sentinței la Curtea de Casație, care însă, în decizia sa (No76-90.888 din 17 iunie 1976) respinge cererea ca „nefondată”. El va fi înmormântat, la solicitarea mamei sale și a lui Fraticelli în cavoul familial din cimitirul Saint-Véran de la Avignon. Într-un asemenea context, condamnatului nu-i mai rămânea decât șansa de a fi grațiat de către președintele Franței în exercițiu, atunci Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), care însă, pe 21 iulie 1976 îi refuză, fără niciun fel de regret, într-un context social–istoric al vremii mai mult decât de tensionat având în vedere faptul că pe 17 februarie 1976 Patrick Henry (1953–2017), este arestat pentru răpirea și asasinarea pe 30 ianuarie 1976 al unui alt copil Philippe Bertrand (în vârstă de 7 ani) în timp ce se juca în fața casei, cadavrul lui fiind găsit pe 24 iulie în pădurea de lângă comună. Tot el era acuzat și pentru dispariția micuțului Vincent Gallardo (în vârstă de 6 ani) la Pradet (departamentul Var, la cca 10km de Toulon), pe 21 iulie 1976. În sfârșit, într-o emisiune consacrată lui „Un jour, un destin”, pe 12 octombrie 2010, Giscard d'Estaing, va afirma că nu-și regretă decizia în dosarul Ranucci pentru că „el a fost găasit vinovat, condamnat și trebuia sancționat”, în ciuda faptului, că, după părerea mea, nu existau probe materiale „fiabile” în privința vinovăției sale. Sau mai exact, exista mai multe probe fiabile care puneau la îndoilă vinovăția lui. În zorii zilei de 28 iulie 1976, exact după o săptămână când a avut loc discuția dintre avocatul Paul Lombard și președintele legată de grațierea lui Ranucci (încarcerat atunci la celebra închisoare Les Baumettes din Marsilia), acesta când este trezit, este agitat, tensionat (psihic), se zbate (fizic) și își susține nevinovăția (în continuare), iar conform unuia dintre avocați săi Jean–François Le Forsonney, acesta l-ar fi întrebat: „Qu'est-ce qu'on est allé encore raconter à Giscard ?” (Ce ați mai povestit lui Giscard ?) El refuză să bea paharul de alcool (rum) oferit la grefă dar și să stea de vorbă cu Preotul Capelan, spunându-i scurt și sec acestuia „negativ”. Din contră, acceptă „oferta” ultimei țigări și să vorbească cu cei 3 avocați ai săi (Paul Lombard, Jean–François Le Forsonney și André Fraticelli), care îi citesc o scrisoare de la mama lui, Héloïse Mathon, după ce le spune: „Vous ne voudriez tout de même pas que je vous félicite..." (N-ați vrea, totuși, să vă felicit…”). Dirijat către eșafod, la ora 04h13 Ranucci este ghilotinat. Alături de cei 3 avocați ai săi (reprezentând Apărarea), ar fi fost prezent și un avocat stagiar Marie–Anne Donsimoni, alături de procurorul Republicii Xavier Tallet (reprezentantul acuzării–Ministerul Public), controlorul general al închisorilor Pierre Cubaynes (responsabil cu derularea execuției), dr. Tosti și, în sfârșit, judecătorul de instrucție Pierre Michel (responsabil cu ancheta în dosarul Ranucci, în ultima fază). În ceea ce privește cele spuse de Ranucci înainte de a fi ghilotinat, există și alte „variante” (versiuni). Conform memoriilor executorului șef André Obrecht, redactate și publicate, după moartea acestuia, de către Jean Ker, acesta „ar fi tăcut până în ultimă clipă a vieții”, deci nu s-ar fi adresat nimănui, ceea ce de altfel, ar fi fost confirmat și de către Marcel Chevalier, succesorul lui Obrecht (cu toate că acesta din urmă, nu putea fi prezent la ultima conversație care a avut loc între Ranucci și avocații săi, pentru că el se afla, atunci, într-o altă cameră, prea îndepărtată). Din comtră, conform avocaților săi, Le Forsonney și Lombard, care ultimele ore de viață erau preajma lui, ultimele cuvinte ale lui Ranucci ar fi fost „Réhabilitez-moi !” (Reabilitați-mă !), menționate, pentru prima oară, în cartea celui din urmă „Mon intime conviction” (Conigerea mea fermă, 1977). În ceea ce îl privește pe el de-al 3-lea avocat al lui Ranucci, Fraticelli, care și-a însoțit clientul până în curtea închisorii, înainte de a se urca pe eșafod, n-ar fi auzit aceste cuvinte, o versiune mai „apropiată” de cea menționată în procesul verbal al execuției în care se menționează că „Numitul Christian Ranucci nu a făcut nicio declarație”. După moartea acestuia, într-o anchetă efectuată în „mediul pedofil” (pedopornografic, pedocriminal), conform cărții apărute în 1989 „La Politique, le sexe et la finance” a lui Yann Moncomble (1953–1990, jurnalist și eseist francez de extremă dreaptă), numele lui Ranucci ar fi figurat într-un carnet al unui client (Walter Sokolowski, proba no 117) al rețelei lui Jacques Dugué (dosarul criminal Saint-Ouen) care difuza imagini foto și video pornografice Acesta ar fi intrat în vizorul autorităților polițienești la începutul lunii septembrie, pentru ca pe 27 septemprie 1978 să interpelat de către Brigada de stupefiante și Proxenetism, la domiciliul său pentru abuz sexual asupra unor minori, fiind acuzat că ar face parte dintr-o rețea de proxenetism pedofil (cu copii până în vârsta de 10 ani) cu ramificații la Lyon și Chartres (în Franța), respectiv, în Olanda și Danemarca. În 1981, el va fi condamnat la 6 ani de înschisoare, în ciuda mărturiei depuse în favoarea sa de către Gabriel Matzneff (n.1936, scriitor francez, autor a peste 50 de cărți, distins cu o serie de premii literare printre care Mottart și Amic ale Academiei Franceze, în 1987, respectiv 2009, precum și premiul Renaudot în 2013), fost acuzat că ar fi făcut parte dintr-o rețea de pedocriminalitate formată din mai multe personalități (în anii 1970–1980). Cu toate că acesta a descris, în unele dintre cărțile sale autobiografice, relațiile sale sexuale cu copii și adolescenți tineri, el a beneficiat de susțineri importante, în special în sfera literară și mediatică. La sfârșitul anului 2019, anunțul publicării cărții sale „Consimțământul”, o mărturie a Vanessei Springora (care avea 14 ani când scriitorul a început să aibă relații sexuale cu ea), a declanșat o polemică privind ceea ce a fost perceput ca o formă de toleranță din partea mediilor culturale, politice și mediatice față de scriitor. Acest eveniment (urmat de alte mărturii și dezvăluiri), a dus la deschiderea a două proceduri judiciare împotriva lui, precum și la stoparea comercializării operelor sale publicate de edituri prestigioase (Gallimard, La Table Ronde, Léo Scheer, Stock, Payot, Jean-Claude Lattès). În ceea ce privește dosarul criminal de proxenetism și prostituție infantilă „Saint-Ouen” în care Jacques Dugué ar fi jucat un rol important debutează în cursul lunii iunie 1978 când în timpul unei percheziții efectuate la domiciliul unui pedofil american Henry Johnson din Los Angeles (California, SUA), polițiștii de la Sexually Exploited Child Unit au găsit cu ocazia unei percheziții o scrisoare în care un francez pe nume Jacques Dugué (n.1935 într-o familie modestă, crescut cu cei 6 frați ai săi într-o tradiție catolică) relata despre dificulltățile sale de a „perverti minori, pentru o nouă generație de perverși”. În această scrisoare, Jacques Dugué relata, de asemenea, chiar și torturarea sau uciderea unor copii în casa sa de la Saint-Ouen (departamentul Seine-Saint-Denis–Métropole du Grand Paris) unde locuia, după divorțul de soția sa (din 1975) cu cele două fiice ale sale (în vârstă de 11 și 14 ani în timpul procesului din noiembrie 1981) de și era gestionarul unui magazin de arme și articole sportive. Din 1973, „l'Ogre de Saint-Ouen” (Căpcăunul in Saint Oursn) antrena, de asemenea, echipa de baschet juniori Red Star Olympique (pe bază de voluntariat), ceea ce i-ar fi permis să fie în contact cu o serie de adolescenți cu care realiza în casa (pavilionul) lui, printre altele, și fotografii–nud, pe care, ulterior, le expedia (distribuia) altor pedofili (pedocriminali) în Olanda și în Danemarca, unde sunt editate reviste ca Lover Boys sau Lolita. Cu „statutul său de antrenor de basket” (pe care îl avea), în subsolul casei sale el a amenajat o sală de jocuri cu mese de ping-pong, televizor pentru a putea atrage cu ușurință copiii familiilor de imigranți din mediile defavorizate, cărora le mai și plătea 100Ffr (cca 25€PPA, astăzi) atunci când pozau gol pentru el. În sfârșit, pe 30 noiembrie 1981, Dugué va fi condamnat la 6 ani de închisoare și nu va fi eliberat condiționat. El va executa integral pedeapsa și va fi pus în liberate pe 5 noiembrie 1983 când se va stabili într-un cartier de HLM (Locații cu caracter social, cu chirie moderată) în regiunea urbană Bordeaux și „se prezintă” în public în calitate de „agent comercial”. În contact cu mediul social defavorizat el va recidiva în cursul anului 1987 într-un dosar „criminal (deci, mai grav decât primul, care a fost judecat în procedura corecțională) cu un grup de copii de imigranți (o duzină), printre care mulți cu vârste sub 10 ani (cu acte de pedofilie, în special felație și sodomie–„plătite” la „preț de bomboane și ciocolată”). În acest dosar de pedocriminalitate, interpela în cursul lunii octombrie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Gironde de la Bordeaux îl condamnă pe 9 octombrie 1990, la 8 ani de închisoare cu executare (în penitenciar) și la o amendă penală de 10.000FFr (cca 2.800€PPA, astăzi). Ca și în primul dosar (corecțional) și în acesta, cel de-al 2-lea el își susține „nevinovăția” fiind convins că toat ceea ce a făcut ar fi fost „spre binele” copiilor. Expertizele psihologice realizate pe câteva dintre victimele lui Jacques Dugué au pus în evidență o „mare vacuitate afectivă” (stare de gol interior, o lipsă a profunzimii emoționale sau o aplatizare a trăirilor afective). Este o experiență subiectivă caracterizată prin absența sentimentelor intense, o indiferență față de evenimentele vieții sau o incapacitate de a simți bucurie, tristețe sau conexiune profundă. În ceea ce privește, agresiunile sexuale și violurile comise inculpat, Jean-Michel L. declara din nou: „J'étais consentant. Comme dans une relation sexuelle normale. (…) D'ailleurs „j'ai revu, après l'affaire, les autres soi-disant victimes. On avait tous vécu la même chose. Sans contrainte aucune" (Am consimțit. Ca într-o relație sexuală normală. (...) În plus, după proces și condamnare, le-am revăzut și pe celelalte așa-zise victime. Cu toții trăiserăm același lucru. Fără nicio constrângere). Totuși, printre cele 17 victime erau și un băiețel de 3 ani și altul de 9 ani dar și o fetiță de 7 ani, deci nu putem spune subb nicio formă că că acești copii au întreținut relații sexuale (de tip sodomie, felație, scatologie, etc.) cu „consimțământ”, la care Jean-Michel L. (aproape de majorat) a participat de maniereă „activă” dar de care acesta, nu-și aduce aminte („Je ne m'en souviens pas."). La începutul lunii mai, când Dominique și Jean-Michel L. iau cunoștință de decalarațiile copiilor lor, nu le vine să creadă: „On a été choqués par la trahison de Jacques. C'est inadmissible, même s'il ne s'agit que d'attouchements." (Suntem șocați de trădarea lui Jacques. Este inadmisibil chiar dacă este vorba de mângăieri/atingeri cu caracter sexual). După citirea depozițiilor, Jean-Michel L. adaugă contrariat : „Ce ne sont pas les mots de mon enfant. J'ai eu l'impression de relire ma déposition à la fin des années 70. Les policiers faisaient les questions et les réponses", (Nu sunt cuvintele copilului meu–referindu-se la cel mic, care conform legii era minor sub 15 ani. Am impresia că recitesc depoziția/declarația mea de la sfârșitul anilor 1970. Polițiștii formulau întrebările și tot ei, răspunsurile). Conform acestuia nu a fost vorba de viol. „Am vi observat”. Ulterior, părinții celor 2 minori au declarat că ei „se simt foarte binme atât fizic cât și psihic” și „nici nu au nevoie de psiholog pentru consiliere”. În ceea ce privește faptul că numele lui Christian Ranucci s-ar fi aflat în carnetul unui membru al rețelei lui Dugué, nu rezultă sub nicio formă, că acesta ar fi fost un pedocriminal și nici că ar fi răpit-o și ucis-o pe Maria–Dolorès Rambla (așa cum ar fi „mărturist” și micuțul Rambla la vârsta de 6 an și jumătate). Să nu uităm că Ranucci era reprezentant commercial și avea contact cu o serie de persoane care activau în diferite domenii ale societății civile, despre ale căror orientări sexuale, el nu avea nicio informație (detaliată) și nici nu avea în atribuțiunile sale conform fișa postului său. În orice caz, dacă nu ar fi fost condamnat la moarte și executat, adică pedeapsa lui ar fi fost comutată la închisoare pe viață de către Giscard, în anii 1980 când dosarul Dugué începe să ia amploare, poate că Ranucci ar fi putut fi disculpat în dosarul criminal Rambla sau în cel mai rău caz, chiar și în cazul execuției sale, revizuirea procesului său în anii, 1979, 1987 și 1991 ar fi putut primi aviz favorabil. Ppentru că eu, desi nu pot avea ceritudinea nevinovăției sale, sunt convins de faptul că în dosarul lui există o serie de elemente materiale fiabile care pun la îndoială nevinovăția lui, de care jutiția nu a ținut cont, pe de o parte. nici în timpul instrumentării dosarului și nici la proces, iar pe de altă parte, nici ulterior, cu ocazia cererilor de revizuire a procesului său. Revenind acum la dosarul Rambla, merită să menționez aici și faptul că Jean-Baptiste Rambla (n. 25 septembrie 1967 în cartierul Saint-Agnès la Marsilia), fratele lui Marie–Dolorès Rambla, a avut la maturitate un comportament antisocial haotic și atipic, care până la urmă va culmina cu o crimă, iar ulterior, chiar cu o recidivă criminală. Acuzat de uciderea, pe 13 iulie 2004, a lui Corinne Beidl (fosta lui angajatoare și amantă în vârstă de 42 de ani, cu care a crescut în același cartier și care cu companionul ei Christian Chalençon dețineau o societate de restaurație de catering pentru televizune și cinematografie), pe 17 octombrie 2008 el va fi condamnat la 18 ani de recluziune criminală la Marsilia de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône și eliberat condiționat sub control judiciar de către TAP (Tribunalul de Amenajare a Pedepsei) Toulouse pe 16 februarie 2015, exact la o distanță în timp de un deceniu de la interpelarea (arestarea) lui, după ce a fost „evaluat” de către Administrația Penitenciarelor „un deținut model” cu „un rapport positif du centre national d'évaluation de personnes détenues et des conclusions de l'expertise psychiatrique” (raport pozitv al Centrului național de evaluare a deținuților și ale concluziilor expertizei psihiatrice). În ciuda faptului că actul său criminal (tortură, urmată de asasinat) a fost considerat la procesul său „abominabil” demnă de un psihopat, circumstanțele atenuante și obținerea diplomei de studii de specialitate (nivel 4–școală profesională) l-au ținut în detenție „numai” 10 ani. În timp ce unul dintre avocații săi, Henri Juramy, menționa în pledoaria sa că acesta în timpul comiterii crimelor sale se afla sub influența drogurilor (de care era dependent de mulți ani), celălat avocat al său, Jean-Michel Pesenti, susținea cu convingere că „Comment juger un garçon qui, aujourd'hui, à quarante-et-un ans, est en semi-liberté dans sa tête depuis l'âge de six ans et demi, c'est-à-dire depuis l'âge où il a été le témoin de l'enlèvement de sa sœur (…)/Cum să judecăm un băiat, astăzi, la vârsta de 41 de ani, care, „în mintea lui”, este într-o stare de semi-libertate de la vârsta de 6 ½ ani când a asistat la răpirea și asasinarea surorii sale (n.r. Marie-Dolorès Rambla de către Christian Ranucci). Conform documentelor din dosarul de instrucție, cu 7 luni înainte de dramă, Jean-Baptiste Rambla ar fi fost „deranjat” dimineața (devreme) la telefon de către Corinne Beidl (soția/companionul patronului său), care îl ruga să-și mute camionul garat în fața firmei. Peste două ore, ea a fost ucisă cu bestialitate (în condiții abominabile, atroce, etc.) de către „angajat”, după ce acesta a invitat-o la o cafea în noul său apartament. Presupusa gelozie a lui Corinne, șantajul ei sexual dar și discuția despre statutul ei de „intermitent de spectacol” (artist care apare din când în când în roluri mărunte) prin intermediul societății de catering, ar fi degenerat, iar ulterior, s-ar fi transformat în tragedie. În ceea ce îl privește pe Rambla, dependent de droguri (cocaină) și alcool, acesta ducea o viață de „boem” prin localuri, cu fete „consumatoare” de bani. Conform declarației sale, el ar fi așteptat ca „să fie angajat în cadrul societății legal–cu contract de muncă nedeterminat”, ceea ce nu s-ar fi întâmplat conform soțului victimei Christian Chalençon, datorită neseriozității lui și a „vieții haotice” pe care o ducea. În fața Curții cu Jurați el recuoaște „femicidul” dar și că „femeia nu merita să moară”. Însă, „din păcate ea s-a aflat în momentul nepotrivit la locul nepotrivit”. „Ea nu a făcut nimic și nici nu a cerut nimic”. Timp de două zile, până când mirosul devine insuportabil, Rambla stă cu cadavrul în apartament, după care îl mută într-o geantă mare de voiaj (pe care îl închide) și se duce la domiciliul soției sale. El va furniza două variante diferite pentru motivul care nu a mutat cadavrul. În prima dintre ele afirmă că „i-a fost frică să-l mute cu mașina sa prin oraș (Marsilia) pentru că putea fi oprit, oricând, oriunde, de către polițiști (dintr-un motiv sau altul), iar în cea de a doua, că „i-ar fi plăcut să fie găsit de cineva”. Până la urmă, cu o altă ocazie, mută, totuși, geanta în magazia din fundul curții a soției sale Patricia, unde aceasta căutând trotineta fiului său, o descoperă „din greșală” pe 12 februarie 2005. În ea se afla cadavrul (carbonizat și în putrefacție) al lui Corinne Beidl–dipărută exact cu 7 luni în urmă. Cu puțin timp înainte de dispariția ei, ea ar fi asigurat catering-ul echipei serialului „L’Enquête corse” în filmul lui Alain Berbérian realizat cu celebri actori francezi Jean Réno și Christian Clavier. În sfârșit, după ce condamnarea lui rămâne definitivă, pr 17 noiembrie 2009. Rambla va fi transferat la solicitarea sa în departamentul Haute-Garonne (regiunea urbană Toulouse) în Centrul de detenție Muret (DISP Toulouse, pentru pedepse lungi, dat în folosință în 1966 sub formă de „Maison Centrale”–Închisoare de maximă siguranță, cu o capacitate operațională de 623 de locuri, devenită din 1975 centru dedetenție) aflat în proximitatea Centrului Penitenciar Toulouse-Seysses (DISP Toulouse, dat în folosință în 2003 cu o capacitate operațională de 596 de locuri). Exact peste un deceniu, de la data interpelării sale, TAB Toulouse decide punerea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce de altfel, o și solicita, după executarea a ½ din pedeapsă, cu „grațiile” închisorii care i-au fost acordate atât pentru „bună purtare” cât și pentru studii în mediul carceral–diploma de CAP în întreținerea instalațiilor termice). Din nefericire însă, această „libertate condiționată” îi va permite să recidiveze în materie de „crimă de sânge” la Toulouse, la numai peste 2½ ani (pe 21 iulie 2017), cu uciderea, cu cutter, a lui Cintia Lunimbu (femeie de culoare, originară din Angola, în vârstă de 21 de ani), ceea ce de altfel va și recunoaște în cele 48h00 de GAV (Garde à Vue) la Poliția Judiciară, după interpelarea lui pe 9 august. Peste alți 3½ cât a durat instrumentarea dosarului, Jean-Baptiste Rambla, va fi din nou condamnat pe 17 decembrie 2020 de către o altă instanță criminală, Curtea cu Jurați a departamentului Haute-Garonne de la Toulouse. El a fost interpelat după 3 zile de la comiterea noului său act criminal de către SRJP (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) Toulouse, pe 24 iulie 2017, în timp ce încerca să plece la Marsilia–St. Charles cu un tren din gara Toulouse–Matabiau.

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care s-au împlinit de curând, 4   decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai  sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!)  din întrega istorie criminală a Franței.Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi!Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură  să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996).Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez - de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard  s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România.Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție). SAC (Seviciul de Acțiune Civică, fondat pe 4 ianuarie 1960), organism „independent" de Partidul Gaulle-ist RPF (Rassemblement du Peuple Français, în legalitate între 1960-1981 creat sub forma unei asociații, conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi „succesiunilor" gaulle-iste, a fost considerat (oarecum), printre altele, și ca o „politie paralelâ”, inițiată în serviciul Generalului de către o „gardă de fideli și „devotați necondiționat" gaulle-ismului. Acesta conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca „obiect de activitate" (principalul scop) mobilizarea poporului francez contra comunismului. Printre membri săi fondatori se disting Jacques Foccart (1913–1997) adevăratul său patron și confident al Generalui, Pierre Debizet (1922–1996, un erou, un vetren al „Franței Libere" ramura  Libération-Nord și BCRA-Biroul Central de Informații și de Acțiune), Achille Peretti (1911–1983), Christian Fouchet (1911–1974), Charles Pasqua (1927–2015) și prietenul său fidel Étienne–Paul–Alexandre Léandri (1916–1995, cunoscut și sub pseudonimele „le Pépé”, „le Vieux Monsieur, „le Petit Monsieur”,  ex-colaborator notoriu al Gestapo, prieten intim cu actorul și cântărețul Constantin Rossi), reconvertit în traficul de droguri (și protejat de către CIA pentru activitățile sale anticomuniste).Înființată (oficial), pe 4 ianuarie 1960 (după sărbătorile anului nou), data înregistrării acesteia la Prefectura Parisului, în principiu, SAC recruta militanți gaulle-iști dar și „alții″ (infractori de drept comun ordinari ai epocii), care puteau servi gaulle-ismului pentru că ar fi fost angajați  în Rezistenta franceză (intre 1940–1944), cum a Joseph Brahim Attia (1918–1972, fost membru al celebrei organizații criminale pariziene „Des Tractions Avant″ (Le gang des Traction Avant, o bandă de răufăcători post-belic, în conexiune cu  Carlingue sau „Gestapo francez din Strada Lauriston” dirijtă de către  Pierre Bonny (1895-944) et Henri Lafont (1902-1944), specializat în spargeri și jafuri armate în zona Place Pigalle în perioada 1940-1960, ex-patron al localului „Gavroche″ la Paris de pe Strada Joseph de Maistre), François Marcantoni (1920–2010, corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut și sub numele de „Monsieur François″/„Commandant″, oficial, girant de cabaret și vânzător de tablouri, în realitate însă, un gangster specializat în furturi cu violență, bracaje/jafuri armate și șantaj, considerat implicat în uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie și Alain Delon, al cărui prieten se considera, ca de altfel și al lui Jean-Paul Belmondo), văr al influentului om politic francez (corsican)  și înalt funcționar al Statului, Jean-Charles Marchiani (n.1943, fost și ofițer în cadrul DGSE–Diretia  Generala a Securității Externe) și Christian David („Le Beau Serge″, 1030–2019, o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, „membru asociat″ al organizației criminale French Connexion, implicat în asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, și foarte probabil al omului politic marocan Mehdi Ben Barka, dar și în asasinarea lui JFK în noiembrie 1963), recrutat de către Antoine Guérini (1902–1967, corsican de origine, membru al clanurilor mafiote din Marsilia, specializat în prostituție și proxenetism și jocuri ilegale de noroc în perioada 1940-1965), asociat cu grupul infracțional mafiot american al lui Carlos Marcello (Carlos Joseph Marcello, 1910–1993, născut în Tunisia, din părinți sicilieni stabiliți la New Orleans în Luisiana, proprietar de sala de jocuri), cunoscut pentru spargeri (jafuri) armate de bănci și trafic de stupefiante, Santo Trafficante Jr. (1914–1987, fabricant de țigări, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat în trafic de droguri și extorcare de fonduri, la Tampa în Florida) și Salvatore Giancana (1908–1975, cunoscut sub mai multe pseudonume, „Samuel Giancana, „Momo", „Mooney", „Sam the Cigar", „Sammy", din părinți sicilieni stabiliți la Chicago în Illinois, membru al bandei de răufăcători Forty-Two Gang încă din tinerețe, implicat, ulterior, într-o serie de asasinate de drept comun și politice). Ca urmare a masacrului de la Auriol (la „bastide” de la Douronne al familiei Massié), la inițiativa grupului comunist al Adunării Naționale, o comisie parlamentară va fi constituită în cursul lunii decembrie 1981, care timp de 6 luni va desfășura o anchetă minuțioasă și va audia 99 martori în cursul a 46 de ședințe, printre care și pe Pierre Debizet, respectiv, pe Charles Pasqua dar și pe foști funcționari ai Ministerului de Interne, cum ar fi Robert Pandraud (fost membru RPR și apoi UMP și director al Poliției Naționale), sindicaliști, jurnaliști (prestigioși), cum ar fi Roger Colombani, dar și personalități ca Jacques Foccart sau oameni politici, cum ar fi Christian Bonnet (fost membru UDF și ministru de interne). În raportul său din 17 iunie 1982, conform rezultatului anchetei (foarte deforabil organizației!), această comisie parlamentară solicită președinției dizolvarea SAC, ceea ce va și avea loc pe 3 august 1982. În ceea ce privește OAS (Organizația Armată Secretă), aceasta era o grupare politico–militară clandestină franceză antigaulle-istă (adică, contra politicii de decolonizare a lui Charles de Gaulle), implicată într-o serie de acte de terorism (cu deviza „Algeria este și va râmâne franceză”),  având ca obiectiv (principal) apărarea intereselor franceze în Algeria și păstarea Algeriei în structura administrativ–teritorială (colonială) a Franței (în contextul războiului de independență declanșat în 1954), care în 1962, prin contribuția importantă a FLN (Frontul de Eliberare Național) la care a aderat si „revolutionarul anarho–comunist”, scriitorul si filozoful Charlie Bauer, îsi câstigă independența. Ca urmare, Pierre Debizet își lasă locul de sef al SAC, lui Paul Comti (comisar de poliție, fost membru al Rezistenței franceze, garda de corp a Generalului). SAC (Serviciul de Acțiune Civică) și OAS (Organizația Armată Secretă), fondate în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), erau, oarecum, organisme (neguvernamentale), practic, în opoziție. Primul „funcționa” (cel puțin, oficial) în slujba Generalului Charles de Gaulle (cu scopul combaterii comunismului), iar cel de-al 2-lea, contra acestuia (în favoarea Algeriei franceze–adică, în favoarea menținerii statutului său de colonie franceză, în particular și contra politicii generale de decolonizare a președintelui). Cert, ambele organizații, cel puțin la data înființării, erau de bună credință, având la bază ideologii cu un profund caracter patriotic și fondatori ireproșabili („moralicesște”) care, tot, cel puțin teoretic, ar fi servit interesele națiunii franceze, dar din puncte de diferite vedere. Există însă și deosebri fundamentele dintre ele. Legătura dintre SAC și crima organizată de mare anvergură (marea criminalitate, marele banditism) de drept comun (sau cu caracter politic) a fost dovedită cu documente („în regulă”), de către Comisia de anchetă parlamentară (la solicitarea lui Mitterrand ales președinte în mai 1981), care de altfel a și condus lichidarea (desființarea) lui în 1982.Investigațiile mele referitor la această legătură dintre SAC și Crima organizată sunt fost confirmate, indirect, prin intermediul unor documente de arhivă. Conform acestora, Edmond Vidal („Monmon ”, n.1946) fostul creier și șef al celebrei Bande (Gangul) de la Lyon (Banda Lyonnais, „gang des Blouses bleues”, „gang des Estafette”, „gang des Métèques”) un grup infracțional „regional”, compus dintr-un nucleu „dur” de 8 bandiți (gangsteri), Pierre Pourrat („Patrick”, „Le Docteur”, „Le Directeur”), Pierre Rémond, Claude Guerry, Joanny Chavel („Le gros Jeannot”, veteran al Răboilui din Algeria), Jean Augé („P'tit Jeannot”), Nicolas Caclamanos (presupus reprezentant al SAC local Lyon), Jean-Pierre Gandebœuf („Christo la guigne”) și cca 7 „asociați” (Robert Gandebœuf, Joseph Vidal, Louis Guillaud–„La carpe", Pierre Zakarian–„Pipo”, Michel Silmetzoglu–„Le grec”, 2 proxeneți notorii, Jean-Pierre Gandebœuf și Jean-Pierre Mercarian – „Mardir”)  specializat în jafuri armate (în perioada 1967–1977, cel puțin 35 între 1070–1974) a afirmat după interpelarea și audierea lui (în legătură cu crimele bandei sale) că el și „echipa lui” ar fi „lucrat” în contul unei „poliții paralele”.Celebru pentru participarea la „jaful secolului” de la Palatul Poștelor din Strasbourg în 1971 (1 Md Franci Vechi, aproape 11 M€PPA), care ar fi servit interesele SAC, banda este bănuită și de asasinarea în 1975 a magistratului François Renaud (1923–3 iulie 1975), primul judecăror asasinat în Franța după cel de-al 2-lea Răboi Mondial dar și în implicarea unor membri ai săi în răpirea pe 9 decembrie 1975 a lui Christophe Mérieux (1966–2006, medic și om de afaceri), atunci în vârstă de 9 ani, fiul lui Alain Mérieux (n.1938 à Lyon, industriaș în domeniul biologiei și biotehnologiei, miliardar și om politic director–fondator celebrului Institut Mérieux (holding familial specializat în biologie, biotenologie, medicină și sănătate publică înffințat în 1897). Din contră, cea mai importantă acțiune armată a OAS a avut loc contra generalului Charles de Gaulle (1890–1970, fost președintele Franței între 1959–1969) în cadrul unei operațiuni militare numită „Charlotte Corday” la Petit–Clamart (regiunea urbană pariziană) pe 22 august 1962 (după terminarea Războiului Algeriei), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie  Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent a uneia dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique–Școala Politehnică, supranumită „X”, considerată cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondată pe 28 septembrie 1794), inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativă Lorena (astăzi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de către Curtea Militara de Justitie (creată de către Generalul Charles de Gaulle în timpul războiului Algeriei, activă între 1 iunie 1962–1963) si executat prin împușcare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortăreața de la Ivry (Fort d’Ivry–una  dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumătate  a secolului a XIX–lea, aflată la  Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul  condamnat la moarte, executat prin împușcare, în Franța.în aceasta operațiune militară Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astăzi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist contra lui Charles de Gaulle și de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max, 1926–2009, militar de carieră, locotenent de artilerie, absolvent al Școlii militare de la Cherchell din Algeria și al celebrei Școli de Artilerie de la Idar-Oberstein din Germania, fost militant de extremă dreaptă–în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, călător și scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze - Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 și ambasador al Franței în Regatul Unit și în Suedia). Locotenent în timpul Războiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de către generalul Charles de Gaulle și se va alătura OAS.Din comando vor face parte și 3 unguri, refugiați în Franța după insurecția anticomunistă de la Budapesta (Revoluția din Ungaria, între 23 octombrie–10 noiembrie 1956), Lajos Márton – autorul cărții „De Gaulle trebuie ucis”, László Varga și Gyula Sári) Celor mentionați mai sus, se vor alătura si alți partizani ai Algeriei franceze,  atât francezi „metropolitani” (din Franța), cat și francezi „pieds-noirs” (din Nordul Africii, în special, diin Algeria).Dintre aceștia  menționez (ca cei mai importanți) pe Gérard Buisines (Leclercq Gérard în vârstă de 36 de ani, fost angajat în Legiunea Straină franceză), Serge Bernier (Murat, Bernard, în vârsta de 29 de ani, fost subofițer în cadrul Batalionului din Coreea–batalion francez de infanterie sub egida ONU), Jacques Prévost (Jean–Marc de Bremonville, în vârsta de 31 de ani, fost sergent parașutist în cadrul aviației militare franceze din Ðiện Biên Phủ–Vietnam), Pierre Magade (în vârsta de 22 de ani, născut în Algeria, dezertor din Forțele Aeriene franceze de la baza militară Luxeuil), Pascal Bertin (Maurice, în vârsta de 20 ani, fost membru al OAS, student în Clasa Pregătitoare la Liceul Saint Louis pentru celebrul concurs al școlii militare speciale Saint Cyr–ESM Saint-Cyr/Școala Superioară de Înalte Studii Militare, fondată pe 1 mai 1802), Louis Honorat de Condé (Pétitou, în vârstă de 24 ani, sublocotenent în rezervă, scriitor, originar dintr-o familie de patrioți francezi), Jean-Pierre Naudin (Vincent, în vârsta de 20 an, student în Clasă Pregătitoare la ESM Saint-Cyr, la Liceul Sant Louis), Alphonse Constantin (în vârsta de 34 de ani, fost soldat în Legiunea Straină franceză, dezertor din ziua precedentă a atentatului), Georges Watin („la boiteuse”, în vârsta de 29 de ani,  inginer, născut în Algeria, căutat de către Poliția Natională franceză pentru acțiunile sale antiguvernamentale în legatură cu  misiunea France III la OAS, al carei șef ar fi fost),  Armand Belvisi (în vârsta de 37 de ani, arestat în iunie 1962 în conditii spectaculoase, în apartamentul unei jurnaliste de la ORTF–Oficiul Radio Televiziunii Franceze, de pe bulevardul Victor Hugo, ca urmare a denunțului lui Wattin, care au inspirat scene din filmul Le Complot–film franco-italo-spaniol realizat de catre René Gainville în 1973), Etienne–Alexis Ducasse (descendent al unei vechi familii de militari de carieră – generali de armată, distinși cu numeroase decorații militare, fost coleg de facultate cu Honorat de Condé, instructor la Compiègne în departamentul Oise), care n-ar fi avut nicio legătura cu atentatul, în afară de faptul ca ar fi împrumutat membrilor comandoului apartamentul parizian al tatălui său vitreg–Generalul de aviație Gaston Venot (1904–1979),  din strada Vaugirard n018, aflat în vacanță, împreună cu mama sa în Austria, din 16 iulie).Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962 (înainte de terminarea Războiului Algeriei) Charles de Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de către un trăgator de elită pe treptele Palatului prezidential Élysée.

Atrag atentia asupra faptului ca exista o deosebire fundamentala dintre islam (religie islamica avand ca radacina etimologica cuvantul ˝salam˝- pace!) si islamism (gandire politico-religioasa, care se termina cu sufixul ˝ism˝) si care in anumite forme (curente) ale sale (fundamentalism, integrism, salafism, takfirism, respectiv, (d)jihadism) poate conduce, intr-adevar, prin radicalizare, la acte de terorism (de mai mica sau mai mare anvergura). In acest context, crestinismul si iudaismul, ca religii (terminate tot cu sufixul ˝ism˝), trebuie asociate cu islamul si nu cu islamismul (in ciuda sufixului ˝ism˝), confuzie, care nu rareori putem intalni chiar si la “specialisti”, din presa scrisa sau vorbita! De altfel, nici şaria (un ansamblu de doctrine sociale, culturale, respectv, relationale!) sauhegira (exil, ruptura, separare!), care desi sunt fundamental diferite, nu au absolut nimic in comun cu (e)migratia musulmanilor catre Europa occidentala (Conjectura lui Grumberg) din acele zone geografice ale lumii in care conflictele armate sau instabilitatile social-politice (in concluzie si cele economice!) fac numeroase victime in randul populatiei civile!