Etichetă: Corsica de Sud

Cu o jumătate de secol în urmă Albert Spaggiari (1932–1989), fost militar (în al 3-lea batalion de parașutiști coloniali) în războiul din Indochina (conflict armat în Indochina franceză între 19 decembrie 1946–21 iulie 1954, astăzi teritoriul statelor Vietnam, Laos și Cambodgia), partizan al OAS (Organizația Armată Secretă–considerată organizație teroristă clandestină franceză de extremă dreaptă creată pe 11 februarie 1961 cu scopul de a apăra interesele Franței în „Algeria franceză”–timp de 132 de ani, între 1830–1962), devenit fotograf și scriitor, iar ulterior presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (în weekend-ul 17/18 juillet 1976), în valoare de 50 Mil FFr (cca 40 Mil€PPA), lăsa scris pe peretele spațiului rezervat în bancă căsuțelor de valori, după spargerea a 371 (din 4.000): „Sans arme, ni haine, ni violence” (Fără armă, fără ură și fără violență). Penetrarea echipei sale în bancă a fost realizată prin tunelul săpat între subsolul acesteia din sistemul de canalizare a orașului. Denunțat de către complicii săi, Spaggiari va fi interpelat la întoarcerea sa din Japonia, unde a participat în calitate de „fotograf al orașului” (cu ocazia unei călătorii organizată de către primarul orașului Jacques Médecin/1928–1998, în funcție între 1966–1990, „urmaș” al tatălui său Jean Médecin/1890–1965, în funcție între 1947–1965) pe 27 octombrie 1976 pe aeroportul din Nisa și încarcerat la „Maison d'arrêt” (Centru de detenție provizorie) local aparținând DISP (Direcția Interregională de Servicii Penitenciare) Marsilia–Sud Est (o închisoare „medievală” dată în funcțiune în 1897, cu 222 de celule și 262 de locuri pentru bărbați), dar pe 10 martie 1977, el reușește să evadeze utilizând propriul său principiu „Fără armă, fără ură și fără violență”, cu ajutorul a doi complici, foști membri ai OAS, Robert Desroches și Michel Brusot din fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis din TIG (Tribunalul de Înaltă Instanță). Susținând că are de făcut niște dezvăluiri pe care le poate face numai „între 4 ochi”, deci în absența avocatului său Jacques Peyrat și escorta lui de la PJ (Poliția Judiciară), după părăsirea biroului de către aceștia, Spaggiari se duce la fereastră și sare (de la etajul 7) pe capota unui vehicul (un Renault/R6 vechi)–al cărui propritar îl și depăgubește ulterior cu suma de 5.000 FFr (cca 4.000€PPA), de unde este recuperat de unul dintre către complicii săi (cu o motocicletă), care îl aștepta. Condamnat pe 23 octombrie 1979 la închisoare pe viață prin contumacie (în absență) împreună cu presupușii lui complici de la „jaful secolului” de la Nisa (Charles Pellegrin, Francis Bournat, Jean–Claude Poggi, Pierre Michelucci și Alain Vigier–care au fost sancționați „doar” cu 8 ani de închisoare), Albert Spaggiari este printre puținii, evadați (fugari) care nu vor fi prinși (arestați) niciodată. El moare (în brațele iubitei sale Emilia de Sacco) pe 9 juin 1989 „în exil” de cancer pulmonar (la vârsta de 56 de ani) la o fermă din Belluno (Italia) și este înmormântat în comuna sa natală Laragne-Montéglin (departamentul Hautes-Alpes, regiunea administrativă, Provence-Alpes-Côte d'Azur). Legat de acest „jaf al secolului” (care face și obiectul unei teze de doctorat) am scris și publicat în Jurnalul Bucureștiului o serie de lucrări (cu caracter jurnalistic și științfic) în care aduc o serie de argumente (probe materiale), apărute, ulterior și în vol. 9 al ciclului de cărți „Investigații jurnalistice în serial” (în peste 3.000 de pagini), în defavoarea faptului că ar fi fost Spaggiari cel care l-ar fi organizat. De fapt, ideea i-a aparținut, dar așa cum demonstrez în lucrările mele, acesta a fost conceput, elaborat și realizat de către membri ai fostei organizații criminale „French Connexion” (specializat în traficul internațional de stupefiante) în colaborare cu cei ai „SAC” (Serviciul de Acțiune Civică), o „poliție politică paralelă” creată de fidelii lui Charles de Gaulle (după alegerea lui în fruntea țării) având ca scop principal combatereea comunismului. Consider aici că este oportun să menționez și un alt „jaf al secolului” în dosarul căruia (care și el face subiectul unei teze de doctorat) nu a fost indentificat nici măcar „autorul” și în care în unei anchete private (pe care am efectuat timp de 7 ani) am reușit să-l identific pe acesta, după care am sesizat autoritățile polițienești și judiciare din Anvers (Antwerpen din regiunea Flandra, capitala provinciei cu același nume din Belgia), Curtea de Apel din Anvers (Hof van Beroep Antwerpen), Poliția Locală din Anvers (Lokale Politie Antwerpen), Poliția Federală (Federale Politie), Biroul Judiciar Federal (FGP–Federale Gerechtelijke Politie), din Anvers și sunt în așteptarea unui răspuns din partea lor. Este vorba de celebrul jaf de diamante de la ABN Amro (AWDC (Antwerp World Diamond Centre) în valoare de cca 21 Mil€, comis pe 2 martie 2007, de către un individ care se identifica cu un pașaport argentinian Carlos–Hector Flomenbaum, care în realitate făcea parte din banda criminală (organizată) de tip mafiot a lui Ruddy Decock/DeCock, „specilizată” în traficul de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Pentru comiterea jafului conform principiului lui Spaggiari, Flomenbaum (cu origini germanice naziste) deghizat într-un simpatic și carismati „bătrânel”, timp de un an de zile, de când și-a luat o casetă de valori (devenind astfel, titular al dreptului de acces–din punct de vedere legal și bancar sau locatar/chiriaș al casetei de valori), nu înceta să „copleșească” personalul cu tot felul de„atenții” și cadouri, care au făcut din el, într-un fel un om de încredere al casei”. Numai că el era interesat doar de trusoul de chei al casetelor (căsuțelor) de valori, pe care a și reușit să-l obțină într-una dintre ultimele sale vizite AWDC, folosindu-se de un fals apel telefonic (cu ajutorul unui complice) prin care funcționarul bancar în compania căruia se afla în subsolul clădirii, fiind chemat urgent la direcție dar având deplină încredere în el, i-a lăsat „preț de cca 10 minute”. Timpul acesta a fost suficient „inofensivului bătrânel” Flomenbaum ca să facă mulajul la 6 chei de acces la căsuțe de valori cu conținut „important” pe care le-a și aflat, în timp, de la personal. Acest lucru i-a permis ca în ziua de 2 martie 2007 (cu ocazia ultimei sale vizite) să iasă pe poarta principală a Centrului de Diamante „fără armă de foc, fără violență si fără ură”, cu „rucsăcelul” său „chic/șic” în spate (ca de obicei) saluntând personalul cu mâna și să zâmbească „cu poftă” portarului în timp ce acesta se apleca în fața lui. Menționez aici și faptul că, cu puțin tim înainte de acest eveniment, AWDC (Antwerp World Diamond Centre) aflat în cartierul diamanteriei Vestingstraat (cu cca 1.760 de întreprinderi de diamante si 30.000 de salariați, 4.520 unități comerciale, pentru o populație de cca 11.510 de locuitori), considerat ca platforma mondială a diamantului (cu o cotă de piață de cca 72%), a făcut deja obiectul unui „jaf al secolului” și mai important, respectând, evident, regula (principiul) lui Spaggiari. Este vorba de celebrul jaf comis pe 16 februarie 2003, în care prejudiciul material a fost evaluat la cca 110 Mil€. Banda de spărgători va penetra în institutie prin garaj, poarta căruia pe care îl vor deschide cu o telecomandă (dublură) contrafacută în oras, ca de altfel, toate celelate accesorii utilizate în cursul jafului (chei, înregistrări video, etc.). Membrii acesteia vor sparge 123 de casete (căsuțe) de valori dintre cele 160 (exista surse prestigioase care indica, gresit, 109/180) ale instituției financiar–bancare plasate într-un seif gigant aflat cu 2 etaje mai jos (considerat „impenetrabil”), fără să se fi declanșat sistemul de alarmă (protejat de 10 mecanisme de securitate multiplă, printre care și o poartă metalică de o grosime de 61 cm și de o greutate de cca 3 tone prevazută cu un sistem de blocare „a combination wheel with numbers from 0 to 99” cu 100 de milioane de combinații posibile si senzori magnetici, camere video de supraveghere, detectori de căldură cu raze infraroșii, senzor seismic, de mișcare și radar Doppler). Subliniez aici faptul că weekend-ul de 15-16 februarie 2003 a fost ales, probabil datorită Turneului de Tenis de la Anvers (în circuitul profesionist WTA/ATP, activ între 2002–2015). În acest turneu, Belgia era reprezentată de jucătoarea belgiană Kim Antonie Lode Clijsters (n. 1983), iar duminica (pe 16 februarie) avea loc un meci de tenis foarte important dintre aceasta din urma si celebra jucatoare americană Venus Ebony Starr Williams (n. 1980–fost lider al lumii în ierarhia WTA de 3 ori, cu 20 de titluri de Grand Slam/Mare Șlem: 7 la simplu, 11 la dublu feminin, și 2 la dublu mixt și 3 medalii olimpice, 2 la dublu feminin și 1 la simplu). Articolele consacrate acestor jafuri sunt prezentate detaliat în lucrări (în mai multe părți) sub titlul „Jaful secolului”, respectiv „Belgische tak” publicate în Jurnalul Bucureștiului, care ulterior, au apărut și în vol.7 al ciclului de cărți „Investigații Jurnalistice în Serial”. Nu știu dacă Ilyas Kherbouch (născut pe 21 martie 2005 la Paris, reprezentat de frunte al „neobanditismului”, de origine marocană–berberă, din cartierul popular parizian Grange-aux-Belles–sectorul 10, crescut prin împrejurimile închisorii, în cartierul Beaudottes din Sevran–Métropole du Grand Paris) a auzit sau nu de „jaful secolului” de la Nisa (cu 5 decenii în urmă) sau de legendarul răufăcător franco–italian Albert Spaggiari, dar, în orice caz, acesta a acționat și evadat conform principiului acestuia, tot „fără armă, fără ură și fără violență” după ce, ca și cel din urmă, a descoperit o serie de „lipsuri” („fisuri”) în materie de „extracție” a deținuților din penitenciar (pentru a fi duși la audiere/interogatoriu în fața judecătorului de instrucție–care le instrumentează dosarul, transferați dintr-un centru penitenciar în altul, pentru a fi internați într-un spital, etc.) sub escorta reprezentanților autorităților ministerului justiției, internelor sau armelor. Acest lucru nici nu i-ar fi fost foarte dificil dacă ținem cont de faptul că, „evadatul” (fugarul) este un fost delincvent juvenil (cercetat penal de la vârsta de 13/14 ani), cu 11 condamnări înscrise în cazierul său judiciar–Buletinul B3 (cu majoritatea în buletinul B2), un „bun cunoscător” al mediului carceral, iar în momentul evadării sale pe 7 martie 2026 din Centrul de detenție provizorie (Maison d'arrêt) Villepinte (DISP Paris–Ile de France, departamentul Seine-Saint-Denis, Métropole du Grand Paris) dat în folosință în 1991 (cu 480 de celule și 542 de locuri operaționale) acesta era „suprapopulat” peste măsură (cu 1.377 de încarcerați), ceea ce l-a favorizat (atât direct cât și indirect) în elaborarea planului său (de evadare). În contextul în care, în momentul de față, situația suprapopulării carcerale la Villepinte nici nu este atât de mare, dacă ținem cont de faptul că la începutul anilor 2010, acesta depășea 200%, motiv pentru care conform unui proiect aprobat, în 2027 capacitatea operațională a acestuia ar trebui să ajungă la 1.280 de locuri. Liberabil doar începând cu 2035 (în urma mai multor condamnări succesive–în mai multe dosare infracționale), conform procurorului Republicii de Paris Laure Beccuau, pe 12 aprilie 2026, Curtea de Apel Paris îi confirmă pedeapsa de 6 ani de închisoare cu executare (sentință pronunțată în prima instanță de către Curtea Corecțională a TJP/Tribunalul Judiciar Paris pe 7 februarie 2024) pentru complicitatea sa la o tentativă de furt cu circumstanțe agravante și un „home-jacking”. El ar fi fost implicat și în alte două dosare de „home-jacking” (cu violență și în recidivă) comise la Paris. Este vorba de persoanele publice Gianluigi Donnarumma (fost portar la PSG și logodnica lui, Alessia Elefante, în seara zilei de 21 iulie 2023) și Simone Zanoni (Bucătarul-șef/Master chef al unuia dintre cele trei de restaurante ale „Four Seasons George V” de la Paris–cu o stea și a soției sale Greta în noaptea de 6/7 mai 2022). După ce pe 9 ianuarie a fost condamnat de către o Curte Corecțională a TJP la 4,5 ani de închisoare cu executare (pentru asociere de răufăcători, în recidivă), iar pe 6 martie (cu o zi înainte de evadarea lui) la alți 3,5 ani (pentru furt cu violență în bandă organizată în recidivă), adică, în total la 8 ani de închisoare. Subliniez aici și faptul că suprapopularea carcerală în centrul de detenție provizorie de la Villepinte nu un caz izolat, pentru că în acest moment în parcul carceral francez sunt „inmatriculați” 86.645 de deținuți (condamnați definitiv sau cu statut de „prevenit”–aflați în cercetare penală) în contextul în care acesta nu dispune decât de 63.289 de locuri operaționale, ceea ce, practic, înseamnă o densitate carcerală de cca 137%, iar în centre de detenție provizorie (pentru preveniți) aceasta ajunge la cca 167. Anul trecut pentru 5.046 de deținuți nu au fost create decât 1.643 de locuri suplimentare. Despre mediul carceral francez (organizarea, functionarea, etc.) am publicat o altă serie de lucrări (cu caracter jurnalistic și științific) în Jurnalul Bucurestiului care, ulterior, au apărut în vol. 4-7 ale ciclului „Investigații jurnalistice în serial” (în peste 11.000 de pagini). În privința evadării sale, pot spune că este spectaculoasă și inedită, pentru că nu există un precedent în „materie” de evadare, în Franța, într-un asemenea context. Merită să menționez aici și faptul că în istoria evadărilor din penitenciarele franceze (despre care am multe lucrări scrise și publicate în Jurnalul Bucureștiului–care fac și obiectul unor subiecte de teze de doctorat) există evadări spectaculoase cu arme de foc, cu explozibil, cu elicoptere, cu atacuri armate (cu echipament de răboi) ale furgoanelor blindate în timpul transferurilor deținuților (în alte închisori, spitale, etc.), datorită neglijenței administrației penitenciare, etc., dar este pentru prima oară când o echipă de falși polițiști în uniformă (cu echipament și „comportament” de polițiști „adevărați”) cu acte „în regulă” și cu un fals document de „extracție” din celulă și „de aducere” la tribunal a unui „prevenit” (cercetat penal) într-un dosar infracțional corecțional/criminal (semnat și ștampilat de către un judecător de instrucție și contrasemnat de Procurorul republicii) „în regulă”, reușește să rvadeze un încarcerat la bordul unui vehicul de poliție „banalizat” (cu plăcuțe „adevărate” de inmatriculare–aparținând, într-adevăr, unui vehicul de poliție) dintr-un centru privat de liberetate ultra securizat. Și acest lucru, în contextul în care asemenea „deplasări” sunt efectuate, în exclusivitate (cel puțin legal), în cazul unor DPS (deținuți deosebit de supravegheați) și la distanțe lungi numai de către PREJ (Les Pôles de Rattachement des Extractions Judiciaires), unități mobile regionale specializate în transferul deținuților aflate sub autoritatea directorului DISP (Direcția Interregională de Servicii Penitenciare), iar în cazul deținuților „inofensivi” și pe distanțe (relativ) scurte de către ELSP (Les Équipes Locales de Sécurité Pénitentiaire) aflate sub autoritatea directorului penitenciarului. În regiunea pariziană există un singur PREJ în cadrul centrului penitenciar Fleury-Mérogis (DISP Paris–Île de France, în departamentul Essonne), cea mai mare închisoare în Europa. fost centru de detenție provizorie (pentru preveniți–bărbați, femei și minori), construit în 1968, în care, începând din 2023 a fost integrat și un centru de detenție (pentru condamnați bărbați). Astăzi, acest centru privat de libertate, dispune în centrul său de detenție provizorie pentru bărbați cu 2.398 de celule pentru 2.509 locuri operaționale, 167 de celule pentru femei cu 207 locuri operaționale și un cartier pentru minori (de sex masculin) cu 95 de celule și 113 locuri operaționale, la care se adaugă QCD (centrul de detenție pentru condamnati bărbați cu 408 locuri operaționale. În plus, el dispune și de un QER (Cartier de evaluareal radicalizării pentru deținuții islamiști), un cartier UDV (Unitate pentru deținuți violenți), dar și un cartier QS (cartier „specific”–în care sunt încarcerați polițiști, judecători, avocați, etc. în celule individuale). Și acesta, ca și cel de la Villepinte ar fi suprapopulat cu cca 4.480–4.500 de deținiți conceput pentru 2.750–2.850 de locuri operaționale. Conform autorităților judiciare, direcția penitenciarului Villepinte (ca de altfel și Administrația penitenciarelor și în sfârșit, sindicatele penitenciare) consideră că personalul de serviciu care a intermediat „extracția” din celulă a lui Ganito nu ar fi comis nicio „greșală” profesională și sub nicio formă, nu ar fi implicat în această evadare spectaculoasă (care „s-ar datora, în exclusivitate, Inteligenței Artificialve”). Conform acesteia, „protocolul” de extracție ar fi fost respectat ca și în alte câteva zeci de cazuri (identice), cu respectarea legilor în vigoare (care nu prevăd verificarea autenticității documentelor de identitate polițienești și judiciare–având în vedere că evenimentul este fără precedent), iar fugarul pe lângă „punctele forte” care i-ar fi favorizat evadarea cum ar fi „experiența carcerală” (fiind liber foarte puțin timp după debutul său infracțional), și „suprapopularea carcerală” (ceea ce ar fi permis un schimb mult mai larg de informații–greu de gestionat și practic, de necontrolat între deținuți si mediul exterior), ar fi profitat și de faptul că extracția lui a fost programată în weekend (când personalul penitenciar administrativ este relativ scăzut) și mai ales de condamnarea lui pe 6 martie (la care a refuzat să asiste), motiv pentru care extragerea lui pentru audiere în ziua de 7 martie nu ar fi părut, deloc, suspectă. În orice caz, insituția nu este prevăzută cu mijloace tehnico–științifice (informatice/digitale) de combatere a fake-urilor, generate cu ajutorul inteligenței artificiale (ChatGPT, Gemini, Claude, etc.)–în plină expansiune, fiind profund atașată, încă, documentelor de/pe „hârtie”, autenticitatea cărora nu le-ar fi creat niciun fel de probleme, cel puțin, până la extracția (și evadarea) lui Kherbouch. Cu alte cuvinte, evenimentul era fără precedent. Faptul că evadarea lui Kherbouch este „sesizată” doar pe 9 martie (adică după 48h00 de la „extracția” lui din celulă) nu poate fi explicat decât dacă ținem cont de „dispozitivul” de audiere (interogare) a inculpatului în GAV („Garde à Vue”) care, în principiu, durează 24h00 (în materie „corecțională”) dar care, în mod excepțional, poate fi prelungit până la 48h00 (maximum). Iar acest avans „uriaș” al lui Ilyas Kherbouch ar fi fost mai mult decât „suficient” (având în vedere abilitățile sale de fin observator, inovator, capabil de elaborarea unor proiecte de mare anvergură) pentru a părăsi teritoriul național (francez) cu un pașaport „fals–adevărat” cu o destinație necunosctă, care foarte probabil nu ar fi fost cunoscută de niciunul dintre cei 2 suspecți arestați de către autoritățile polițienești (un major și un minor–ai căror nume nu le pot dezvălui pentru păstrarea secretului de instrucție) și care sub nicio formă nu au făcut parte dintre complicii săi (chiar dacă făcea parte din anturajul lui). Chiar și pentru faptul că ei sunt „amatori”, TDD („tâlhari de duminică”) în timp ce fugarul este un adevărat „profesionist”, TDM („tâlhar la drumul mare”), care nu lasă nimic la voia întâmplării și nici nu se lasă trădat de către „verigile slabe” ale cercului său de complici (care există întotdeauna în cadrul organizațiilor infracționale, indiferent dacă acestea sunt „corecționale” sau „criminale”). Și apoi, îți trebuie mult „sânge rece în instalație” pentru a intra într-un centru penitenciar ultra securizat (având în vedere poziția lui–pe lângă o șosea națională, la intrare în oraș–integrat în unitatea urbană Métropole du Grand Paris) deghizat în polițist (și cu „comportament” de polițist), cu documente false de identiate polițienești și judiciare, cu scopul de a extrage un „infractor notoriu” (celebru pentru home-jacking-urile lui) conform unor criterii și dispozitive legale, ceea ce nu este specific, sub nicio formă, unor amatori. Așa cum nu știu dacă Ganito ar fi auzit sau nu de Spaggiari, tot așa nu știu dacă cei de la penitenciarul din Villepinte ar fi auzit de celebra evadare tot cu ajutorul unei „hârtii” de la închisoarea de la Borgo (departamentul Haute-Corse/Corsica de Nord), pe 31 mai 2001, când 3 figuri marcante ale crimei organizate corse, membri ai celebrului gang Brise de Mer (Francis Mariani, Pierre-Marie Santucci și Maurice Costa) au evadat, reușind să părăsească închisoarea, tot prin poarta principală, cu ajutorul unui „fax” transmis (în 3 exemplare) de la hotelul „Campanile” de la Aix-en-Provence (Métropole d'Aix-Marseille-Provence/AMP) grefierului (grefierei) închisorii Nadine Legay (la ora 17h04), după ce JI (Judecătorul de instrucție) Patrice Camberou de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Ajaccio (prefectura departamentului Corse du Sud/Corsica de Sud, capitala regiunii administrative Corsica), care instrumenta dosarul, a refuzat eliberarea lor cu câteva zile mai devreme. Ca urmare, punerea lor în libertate, în mod paradoxal, va fi transmis (prin fax) de către vice-președintele tribunalului, JDL (Judecătorul de Detenție & Libertate) Dominique Buonaguid, din punct de vedere juridic, „în opoziție” cu judecăturul de instrucție (care instrumenta dosarul) și contrasemnat de către un alt JI Jean-Michel Gentil. Din păcate, direcția închisorii nu a verificat autenticitatea documentului și i-a lăsat pe cei trei să iasă „legal” pe poarta principală a închisorii („pe jos”) la ora 17h30. Fake-ul va fi descoperit doar pe 5 iunie, când Camberou contactând telefonic penitenciarul voia să-i audieze (interogheze) pe cei 3 încarcerați, cu ajutorul dispozivului clasic de transfer („extracție din celulă”). Merită să atrag atenția asupra unei diferențe majore (importante) care există între cele două evadări spectaculoase, cea din 7 martie 2026 de la Villepinte și cea din 31 mai 2001 de la Borgo (DISP Marseille–Sud Est), un centru penitenciar la cca 15km la sud de Bastia (prefectura departamentului Haute-Corse/Corsica Superioară, regiunea administrativă Corsica) dat în folosință începând cu luna noiembrie 1993 (cu 121 de celule și 167 de locuri operaționale în cartierul de preveniți–bărbați, respectiv, cu 9 și 17 locuri în cartierul preveniți–femei, cu 48 de celule individuale în cartierul de deținuți– bărbați și 4 celule individuale pentru minori–de sex masculin și în sfârșit, 5 celule individuale în cartierul de semilibertate) considerat de către Administrația Penitenciară „o închisoare ultra modernă, foarte securizată și cu un confort exemplar” care înlocuia vechea închisoare Sainte-Claire (Santa Chjara, naționalizată în 1792 numită și „închisoarea cu brânză elvețiană”–datorită ușurinței și frecvenței evadărilor, în special în 1984, cu 7 evadări în 7 luni consecutivi) fost centru de detenție situat în inima citadelei Bastia, inițial, o mănăstire a ordinului clarișelor, construită în secolele XVI-lea/XVII-lea (transformată în închisoare în 1818 de către prefectul Insulei Corsica, contele de Vignolles, după unele surse din 1805) În primul caz, documentele de identitate și cele „pe hârtie” au fost verificate, dar falsificarea lor a fost perfectă (în care, contrar administrației penitenciare, Inteligența Artificială nu a jucat, absolut, niciun rol) și nici nu pare un demers complicat, dacă ținem cont de faptul că dintre cca 2 milioane de candidați, anual, pentru obținerea permisului de conducere (act de identitate în Franța), peste jumătate le „achiziționează” fără să fi trecut vreodată pe la o școală de șoferi (printr-o școală de șoferi) contra unei sume de bani cuprinse între 1.700–2500€ (practic, costul cursurilor și a examinării de către un IPCSR–Inspector al permisului de conducere și al securității rutiere, agent public al statului, atașat Ministerului de interne). În ceea ce privește extracția lui KherBouch pe 7 martie (pentru audiere într-un nou dosar) nici nu părea „anormală” pentru că pe 6 martie, când a fost judecat, el a refuzat să participe la procesul său, ocazie cu care, evident, dacă ar fi trebuit să fie audiat, în vreun dosar, judecătorul de instrucție ar fi profit de „extracția lui din celulă” (procedură administrativă clasică– pentru limitarea transferului deținuților). În al doilea caz, nu părea deloc „anormal”, din nou, faptul că după refuzul punerii în libertate a „tripletului” mafiot corsican (cei „3 muschetari corsicani”) de căte JI Patrice Camberou, după o dezbatere în contradictoriu cu JDL Dominique Buonaguid și un alt JI Jean-Michel Gentil (un magistrat prestigios, de mare caracter, auditor la Școala Națională de Magistratură pe care a obsobit-o în poziția 42/243), Curtea de Apel din Bastia să fi decis punerea lor în libertate sub pretextul că n-ar exista „probe materiale” suficiente pentru menținerea lor în detenție provizorie. Cu alte cuvinte, cercetarea lor penală putea continua în „stare de libertate”. Dar, fără verificarea autenticității documentului, grefierul (grefiera) Nadine Legay ar fi putut să-și dea seama, relativ, ușor că este vorba de un fake (fals în acte publice–documente judiciare administrative). Evident, dacă ar fi știut ceea ce știu eu, dar din păcate nu știa (sic!). Pentru că în „Franța metropolitană” (Franța continentală) cu colectivitatea teritorială specială (unică) Corsica, cu statutul de regiune adminstrativă cu capitala la Ajaccio, alături celelate regiuni cu capitale lor: Auvergne-Rhône-Alpes (Lyon), Bourgogne-Franche-Comté (Dijon), Bretagne (Rennes), Centre-Val de Loire (Orléans), Grand Est (Strasbourg) Hauts-de-France (Lille), Île-de-France/regiunea pariziană (Paris), Normandie (Rouen), Nouvelle-Aquitaine (Bordeaux), Occitanie (Toulouse), Pays de la Loire (Nantes), Provence-Alpes-Côte d'Azur/PACA (Marseille), prefixele telefonice sunt împărțite în cinci zone cu astfel: Île-de-France (regiunea pariziană–01), Nord-Ouet (Bretagne, Normandie, Pays de la Loire, Centre-Val de Loire–02), Nord-Est (Grand Est, Bourgogne-Franche-Comté, Hauts-de-France–03), Sud-Est (Provence-Alpes-Côte d'Azur, Corse, Auvergne-Rhône-Alpes, cu o parte din Occitanie–04), Sud-Ouest (Nouvelle-Aquitaine, Occitanie–05), cu Corsica inclusă în zona Sud-Est, deci prefixul cu 04 urmat de 95. Cele din Corse-du-Sud (Corsica de Sud) sunt de tipul 04.95. 1x/2x, iar cele Haute-Corse (Corsica de Nord/Corsica Superioară) de tipul 04.95.3x/4x/5x/6x. Concret, la cele de la Ajaccio și regiunea sa (sud) a 5-a și a 6-a cifră sunt 20, 21, 22, 23/50, 51, 52. Din contră, la cele de la Bastia și regiunea sa (nord), aceleași cifre sunt 30, 31, 32, 33, 34/60, 61. Cele din zona Calvi/l'Île-Rousse (nord) sunt 62, 65, iar cele din zona Porto-Vecchio/Sartène (Sud) sunt 70, 71, 72. În concluzie, este evident faptul că numărul de fax de la care a fost trimis documentul din Aix en Provence, nu avea nimic de-a face, nici cu cel de la Curtea de Apel din Bastia și nici cu cel de la TGI din Ajaccio. De altfel, JI Jean-Michel Gentil, a și deschis o „informație judiciară” legat de evadarea celor 3 muschetari corsicani, iar în dosar consacrat acesteia a și inculpat grefierul (grefiera) Nadine Legay pentru „complicitate la evadre”. Din fericire pentru ea, ancheta efectuată ar fi pus în evidență o „complicitate internă” (din închisoarea Borgo) cu un „plan meticulos conceput și organizat” din care grefierul (grefiera) n-ar fi făcut parte. De altfel, imediat după recepționarea faxului ea și distribuit documentul direcției și administrației închisorii responsabile cu punerea în libertate a celor încarcerați. În plus, ea a respectat cu strictețe protocolul, pentru că nu avea „obligația” (adică, nu era în „fișa postului” ei!) să cunoască prefixele de fax ale tribunalelor (din Corsica) care aveau încarcrați preveniți în centrul penitenciar Borgo, în ciuda faptului că acestea nici nu sunt atât de multe (TJ–Tribunalulul Ajaccio/atunci TGI Ajaccio, TJ Bastia/atunci TGI Bastia, Curtea de Apel Bastia și Tribunalul Administrativ din Bastia–cu competență teritorială în întreaga regiune administrativă Corsica), dar într-adevăr, cu un număr foarte mare de filiale, și care astăzi dispun cu 17 magistrați mai mulți decât atunci. Acest vast material este publicat sub formă de un ciclu de articole în Jurnalul Bucureștiului legat de asasinarea prefectului Claude Erignac (în 1998) și a presupusului său asasin, Yvan Colonna (în 2022) sub titlul „In memoriam Yvan Colonna. Corsica nu crede în lacrimi” apărut, recent și în vol. 9bis al ciclului „Investigații Jurnalistice în serial” (3.276 de pagini). Epilog cu sfârșit neprevăzut. În ceea ce privește deznodământul acestei avadări, acesta este (profund) dezamăgitor. Și este greu de înțeles. Pentru că după ce un infractor notoriu (totuși!) reușește să evadeze cu ajutorul plan ingenios (bazat, în special pe ignoranța si superficialitatea gardienilor de închisoare), care timp de 48h00 este „absolut liber” (nefiind încă căutat de către autoritățile polițienești și judiciare), timp în care putea părăsi fără niciun fel de probleme teritoriul național (oriunde), acesta se duce, probabil pentru „alimentare” (cu home-jacking), înainte de „decolare” (către o destinație neidentificată) în cea de-a doua cea mai bogată regiune a Franței (și poate prima pe cap de locuitori) în regiunea Coastei de Azur (cu Monaco inclus). De fapt în sistemul urban mediteranean centrat pe „triunghiul” Métropole Nice Côte d'Azur–Montpellier Méditerranée Métropole Montpellier–Perpignan Méditerranée Métropole care formează o puternică rețea urbană de pe coasta mediteraneană franceză (cu peste 2 milioane de locuitori), caracterizată printr-o metropolizare puternică și o rețea densă de orașe de dimensiuni medii. În sfârșit, din păcate pentru el și din fericire pentru victimele sale (vechi, dar și pentru cele care, eventual, ar fi urmat) acesta va fi interpelat (fără să fi opus „rezistență”) după numai 13 zile de cavală (fugă), ca o ironie a sorții la data aniversării a 21 de ani de la naștere, la ora 20h55 pe 20 martie (după ce în jurul orei 19h00 el va fi reperat de camerele de supraveghere în „Malibu Village”, o rezidență de vacanță) din Canet en-Roussillon (aflat în Perpignan Méditerranée Métropole–prefectura departamentul Pyrénées-Orientales din sudul Franței) de către BRI (Brigada de Căutare și Intervenție) al departamentelor Pyrénées-Orientales (66) și de Hérault (34), împreună cu BNRF (Brigada Națională de Căutarea Fugarilor), pe baza unei comissi rogoatoare a 3 judecări de instrucție împreună cu o femeie Victoria H. („Camila”, în vârstă de 25 de ani, fostă supraveghetoare/gardian stagiar–„radiată” din 4 martie 2025, îndrăgostită de el, care ar fi rezervat și locuința pe numele ei) bănuită că ar fi întreținut o relație amoroasă cu fugar in timpul cavalei sale. Apartamentul (studioul ar fi fost închiriat pe numelei). Amândoi au fost arestați și prezentați unui JLD (Judecător de Libertate & Detenție) al Tribunalului Judiciar din Perpigan, pentru a fi încarcerați (în detenție provizorie) în centrul Penitenciar din Perpignan (DISP Toulouse–Sud, dat în folosință în 1987–deci relativ, nou, cu cartiere de preveniți atât pentru bărbați–cu 114 de celule și 136 de locuri operaționale dar cu o densitate carcerală de 260%, cât și pentru femei–cu 28 de celule îndividuale și o densitate carcerală cca 190%), înainte de a fi transferați la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) pentru a fi audiați (interogați) de către un JI (Judecător de Instrucție) al JIRS (Jurisdicția Interregională Specializată) Paris. Supraveghetoara ar fi fost stagiară înainte în celebrul Centru de detenție provizorie „La Santé” (penitenciar de pe strada Sané–sectorul parizian 14) de unde ar fi fost transferată „disciplinar” la Villepinte (pentru că „era suspectată de trafic și întroducere de obiecte interzise în penitenciar”), unde, de altfel, fugarul și „iubita” sa s-ar fi și cunoscut, pentru ca, ulterior, ea să se îndrăgosteacă de el. Aceasta este bânuită că ar fi recurs la aceași „abatere” de la normele disciplinare ca și în închisoarea de unde a fost transferată (pentru ca și fost concediată), printre care și în „favoarea” bărbatului de care era îndrăgostită, adică, Ilyas Kherbouch, care l-a audieri a susținut ferm că: „ea nu are nimic de-a face cu evadarea mea”). În încheiere, ne putem întreba dacă Ilyas Kherbouch ar putea și el să beneficieze de „înțelegerea” Curții care îl va judeca pentru evadare, cum au beneficiat și evadații din centrul penitenciar de la Borgo. Adică, aceasta să considere că evadarea lui nu ar fi avut „sens penal”, cum nu a existat niciun incident legat de ieșirea lui pe poarta principală a centrului penitenciar Villepinte pe 7 martie 2026. Pentru că, conform CPF (ca de altfel și celui belgian) „evadarea, în sine” nu este sancționabilă penal, dacă deținutul reușește să evadeze singur, fără violență, fără efracție (degradare de bunuri) și fără complici. Nu știu cum a fost interpretată evadarea tripletului Mariani–Santucci–Costa de la Borgo, cu sau fără complicitate (având în vedere achitarea lor în dosar), dar eu am convingerea fermă că valul de asasinate în Corsica din anii 1980–2010 (371 între 1985–2014, fără victimele colaterale) mult mai mare ca în Sicilia și Europa, dar mai ales cu asasinarea prefectului de Corsica Claude Ergnac (pe 6 februarie 1998) i-ar fi pus pe gânduri pe magistrați. Chiar și în ultimiiani (2024/2025), bilanțul asasinatelor este înfricoșător (19 asasinate și 7 tentative de asasinat în 2025, 16/18 asasinate și 16 tentative de asasinat în 2024). Iată de ce, complicitatea la evadare trebuie „explicit” menționată în dosarul evadării lui Ganito, ceea ce, de altfel, se și regăsește în capul de acuzare „evadare în bandă organizatră”, unul dintre mai multe, care vor avea consecinte (foarte) grave asupra verdictului care va fi pronunțat de către Curtea corecțională/Criminală după instrumentarea dosarului, care, în principiu, poate dura chiar și câțiva ani. Un caz mai recent decât evadarea cu „Fax” a membrilor organizației criminale „Brise de Mer” Mariani, Santucci și Costa din penitenciarul Borgo, care pune în evidență totuși „ignoranța” gardienilor de închisoare, este al lui Elyazid Ahamada („le Joker"/„Equalizer”, în vârstă de 20 de ani și 1,72m) implicat într-un dosar legat de o crimă de sânge (în bandă organizată) și altele pentru port ilegal de armă de foc, care va evada pe 11 iulie 2025 de la Centrul de detenție provizorie (La maison d'arrêt) de Lyon-Corbas (un penitenciar nou, inaugurat pe 2 mai 2009) care va lua locul celor 3 penitenciare de la Lyon (intramuros) considerate vetuzte (Montluc, Saint-Paul și Saint-Joseph), cu o suprafață de 45.000m2, 690 de locuri operaționale–în celule simple, majoritatea de 10m2 și câteva duble cu 12m2 în paturi suprapuse și 263 de agenți de penitenciar. În acest moment însă, ca și celelate penitenciare franceze, acesta este suprapopulat cu 1.222 de încarcerați (cu o rată de densitate carcerală de cca 183%). Prevenitul se va ascunde într-un sac mare (care conținea lenjeria intimă) al codeținutului său, care și-a executat integral pedepsa (sa privată de libertate) și ca urmare, era eliberat conform legii. Evadarea este descoperită doar după 27 de ore de la eveniment, cu toate că un automobilist aflat la volanul vehicului său ar fi filmat momentul (de la cca 100m) când acesta părăsea sacul în care era disimulat la ieșire din penitenciar. Conform administrației penitenciare, ar fi fost vorba și aici de complicitatea „din interior” a unui supraveghetor, ca și în cazul lui Ganito. Evadatul (fugarul, originar din departamentul/regiune ultramarin(ă) situat în partea de nord a canalului Mozambic în Oceanul Indian, între nordul Madagascarului și nordul Mozambicului, cu teritoriul aparținnând din punct de vedere geografic arhipelagului Comore, dar separat de statul Comore din anii 1970) va fi interpelat în dimineața zilei de 14 iulie (Ziua Națională a Franței) la Sathonay-Camp (regiuna urbană Lyon), aflat la cca ½ h în vehicul, de centrul metropolei. Operațiunea de interpelare a lui Equalizer va fi organizată în tandem de către OCLCO (Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate) și DCOS 69 (Sub-direcția de Luptă contra Criminalitatea Organizată și Delincvența Specializată) al departamentului Rhône (cu prefectura la Lyon). Codeținutul va fi arestat și el la Marsilia și inculpat în același dosar pentru „complicitate la evadare” pe 16 iulie 2025. Ca și în cazul lui Ganito, „Jokerul” a profitat de o „falie” (defaianță) a modului operator (implementat „tradițional”) utilizat cu ocazia eliberării unui deținut (și în special, în weekend–cu personal redus în cazul unei suprapopulări carcerale). Este vorba de lipsa controlului bagajelor cu care acesta „se externează” după executarea pedepsei. Și în acest caz, administrația penitenciarelor caută și un „vinovat de serviciu”, un posibil complice „din interior” (un gardian) care ar fi trebuit să verifice bagajele, cu toate că nu este clar dacă acest lucru este prevăzut (detaliat) în fișa postului său.

Notă. În acest vast material de anchetă (privată) fac dezvăluiri (inedite) legate de etapele vieții lui Yvan Colonna (post-asasinat al prefectului Erignac) și de motivul real al asasinării celor doi, Erignac și Colonna. Faptul că asasinarea prfefectului Erignac are loc într-un context social-istoric în care debutam cu cercetările mele socio-matematice (cu caracter socio-judiciar) în mediul carceral, faptul că în timpul cursurilor mele câțiva naționaliști corsicani implicați și în marea criminalitatea corsicană „sugerau” (deja, cu câteva zile înainte) ceea ce se va întâmpla și faptul că nu am putut face nimic pentru a scimba cursul istoriei, am considerat dramaticul eveniment, unul dintre cele mai mari eșecuri ale vieții mele de care am avut parte (printre altele, tot în mediul carceral) de-a lungul sfertului de secol de când mă ocup de investigații criminale (de mare anvergură). Rezumat. După interpelarea lui Yvan Colonna pe 4 iulie 2003 (după 4 ani de cavală/fugă), în jurul orei 18h45 în machia din Olmeto (Margaritaghia, la Porto-Pollo, în proximitatea Propriano) de către polițiștii de la RAID (unitate de intervenție de elită a Poliției Naționale), pe 5 iulie, după ce este inculpat de „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă” de către PNAT (Parchetul Național Antiterorist) de la Paris (unde este transferat cu un avion Falcone care a decolat în jurul orei 02h30 de pe aeroportul Ajaccio cu destinația aeroportul Villacoublay–din vestul capitalei), el este încarcerat în detenție provizorie, la celebra închisoare pariziană „de la Santé” pentru ca ulterior să fie trimis în fața Curții cu Jurați Specială în perioada 12 noiembrie–12 decembrie 2007. În asasinul prefectului, martorii vor „vedea”, un „blond în vârstă de cca 30 de ani, cca 1,7m înălțime, corpulent cu prărul puțin lung, cu chii goi și chipul afundat”, dar și un altul „un brunet în vârstă de 25-30 de ani, de tip sud-european, care se uita de jur împrejur foarte atent, cu o privire anxioasă, trăgându-și mănușile de motociclist”. Niciunul dintre ei nu semăna cu Colonna. Sunt depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului care „făceau” din el un asasin, iar majoritatea dintre ei, după interpelarea lui, așa cum am menționat, s-au retractat și în plus, Ferrandi a și recunoscut faptul că ar fi fost el asasinul. Într-un raport în 92 de pagini, predat judecătorului de instrucție Jean-Louis Bruguière de la DNAT (Direcția Națională Antiteroristă) pe 3 decembrie 1998, de către comisarul Roger Marion (n.1947), acesta indică naționaliștii suspecți care ar putea fi comis asasinatul dar și „intelectualii” care l-ar fi comandidat. Însă, în afară de declarația unor martori (mai mult sau mai puțin fiabili), Marion n-ar fi dispus de alte probe materiale, decât de pistolul automat Baretta (de calibrul 9mm, cu numărul de serie A00199, purtând o etichetă cu litera H.) abandonat voit (intenționat) la locul asasinatului, care ar fi fost furat pe 6 septembrie 1997 de la jandarmii sechestrați Hiernaux și Pamiez de la Pietrosella (departamentul Corse-du-Sud), când, așa cum am menționat, în cadrul unei operațiuni, un comando format din 5 oameni mascați care comunicau între ei cu talkie-walkie, printre care doi, cu numele de cod „King” și „Jacob” au asediat Jandarmeria din localitate. Însă, conform investigațiilor noastre, „metodele de interogatoriu” utilizate în dosar de către DNAT (Division Nationale Anti-Terroriste) în timpul instrumentării acestuia (denunțat de altfel și în cartea cu tilul „Place Beauvau” ) ar fi fost mai mult decât „neortodoxe”, contrare legislației în vigoare, confirmat, de altfel, și de către IGPN (Inspection Générale de la Police Nationale–Police des Polices) în cadrul cărora, tortura și violența erau omniprezente. (Re)amintesc faptul că evenimentul dramatic (asasinarea prfectului Claude Erignac) are loc în timpul unei coabitări politice, a președintelui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) profund atașat partidului RPR (Rassemblement pour la République, partid politic gaulle-ist activ între 1976–2002) al cărui cofondator și președinte a si fost până în 1994 și prim-ministrul Lionel Jospin (n. 1937, în funcție între 1997–2002), profund atașat Partidulului Socialist (al cărui prim-secretar a și fost între 1981–1988, respectiv, 1995–1997) și fostului președinte socialist François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1995). Naționaliștii corsicani aveau nevoie de o acține „hors norme” (ieșită din comun) pentru a putea relua negocierile în privința autonomiei (independenței) insulei lor, la un nivel „ridicat” având în vedere faptul că nici atentatele și nici vărsarea de sânge nu au impresionat, suficient, nici guvernul francez și nici președinția franceză. Cu alte cuvinte, acestea nu ar fi fost „convingătoare”. Situația este similară și în războiul ruso–ucraiean. Majoritatea statelor membre NATO (dar, în special, ale celor cu „influență”) considerau că această organizație nu-și mai are rostul (nu-și mai justifică existența) după terminarea „războiuului rece ”, motiv pentru care multe dintre ele nu-și mai plăteau cotizațiile, iar altele se gândeau să se retragă definitiv din aceasta. Pentru a putea menține, „artificial”, NATO, jandarmii lumii aveau nevoie și ei de o „acțiune hors norme” care să evidențieze rolul organizației și să-l resusciteze după o comă profundă. Așa cum naționaliștii corsicani au decis asasinarea lui Erignac (cu acordul vârfului piramidei politice franceze), tot așa și rușii (cu acordul americanilor) au considerat că momentul este oportun pentru recâștigarea unor teritorii („puncte de aderență” Rusiei, din punct de vedere matematic), care să aibă ca efect, simultan, atât distrugerea Ucrainei (ca sancțiune/pedeapsă pentru retragerea sa în 2018 din CSI– Comunitatea Statelor Independente) cât și „revitalizarea” NATO în conștiința lumii contemporane. Nimănui nu i-a păsat, în realitate, de Ucraina. Jandarmii lumii (americanii) și-au „revitalizat” NATO și beneficiază de pe urma gravelor probleme socio–economice cu care se confruntă Europa (Uniunea Europeană) datorită războiului. Rușii au arătat lumii că sunt „incă” o mare putere (de temut) capabilă de acțiuni militare „hors norme” și pot destabiliza, oricând, la nevoie, economia mondială, datorită dependenței acesteia de economia Federației Ruse, fără a putea fi sancționați de către organizațiile de menținere a păcii în lume, printre care, în primul rând, ONU. În plus, au „dat peste nas” și Ucrainei, pe care au distrus-o „no mercy”, grație promisiunilor deșarte ale SUA și UE lui Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski, care s-a făcut celebru în lumea întreagă (dintr-un actor mediocru) și n-ar fi exclus ca să fie și distins, pentru realizările sale macabre „în slujba poporului”, cu Premiul Nobel pentru Pace. Europenii occidentali s-au debarasat de armamentul lor vechi, uzat moral și foarte probabil, cu jandarmii lumii vor reconstrui Ucraina, ceea ce va relansa, simultan și economiile lor, aflate, mai mult sau mai puțin, în impas. Raăzboiul a permis „baronilor” și „căpătuiților” ucrainieni, dar și „șmecherilor” să-și găsească, în sfârșit, adăpost pe alte meleaguri, care să le permită legalizarea și expansiunea crimei organizate în care au fost și sunt implicați. Ca urme, singura categorie socială–profesională ucaineană care în acest război a suferit și a pierdut, enorm, este cea compusă populația „second hand” sau „petites gens” (persoane cu câștiguri mici și modeste, cu o situație materială precară) dar care, din păcate, este majoritară, cel puțin, indicatorilor sociali și economici internaționali. Dar cui îi pasă ? Mă întreb că atunci când Zelenski s-a lansat în acest război, a făcut cu convingere sau nu „în slujba poporului” ?! În ceea ce îl privește pe naționalistul Yvan Colonna, „icoana naționalismului corsican, „ciobanul din Cargèse”, ales ca „asasin” al lui Claude Erignac, de către justiția franceză, acesta nu are, practic, absolut, nimic de-a face cu asasinarea lui. De fapt, probele „materiale” incriminatoare contra lui nu sunt decât depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului, arestați între 21–23 mai 1999 (Pierre Alessandri, Alain Ferrandi, Didier Maranelli, Martin Ottaviani și Joseph Versini) Dar dintre cei 6 membri ai comandoului (Alain Ferrandi, Pierre Alessandri, Joseph Versini, Marcel Istria, Martin Ottaviani și Didier Maranelli, fără intelectalii Jean Castela și Vincent Andriuzzi–achitați în 2006 grație apărării asigurate de către Eric Dupont Moretti/„Acquitador”, devenit ministrul Justției în 2020) 4 s-au retractat în privința acuzării acestuia că ar fi fost trăgătorul. În plus, Nicole Huber-Balland (atunci în vârstă de 59 de ani) companionul lui Joseph Versini a susținut și la bară (la procesul în apel în 2009) că numele lui Yvan Colonna nu ar fi auzit niciodată în timpul „dezbaterilor” care ar fi avut ca tematică asasinarea lui Claude Erignac (și nici nu l-ar fi văzut în anturajul celor implicați), ceea ce de altfel au făcut și alte soții ale celor condamnați în dosar (în 2003) începând din 2000, printre care și Michèle Alessandri (atunci în vârstă de 52 de ani), soția lui Pierre Alessandri (care se va retracta pe 26 octombrie 2000), pentru ca pe 9 ianuarie 2001 să facă la fel și Didier Maranelli și apoi Joseph Versini. În plus, pe 27 septembrie 2004, Pierre Alessandri (pritenul ciobanului din Cargèse de peste 3 decenii) va declara și în fața judecătorului de instrucție Gilbert Thiel, că el este cel care a tras asupra prefectului Claude Erignac (ceea ce va declara și mai devreme judecătorului de instrucție Laurence Le Vert) și nu Yvan Colonna, care nici nu a participat la asasinat. Singurul care a rămas „ferm pe poziție” în depoziția sa, a fost șoferul motocicletei Martin Ottaviani (de profesie șofer de camion, atunci în vârstă de 43 de ani, condamnat la 20 de ani de recluziune criminală) care susținea că în seara de 6 februarie 1998 i-ar fi depus în fața teatrului Kallisté pe Alessandri, Ferrandi și pe Colonna. Dar la procesul său din 2003, se va retracta și el declarând „Yvan Colonna est innocent des faits qui lui sont reprochés. Il ne fait pas partie du groupe. Il n'a jamais participé, ni de près ni de loin, à l'action contre la gendarmerie de Pietrosella ou à celle contre le préfet Érignac". Singurul care nu s-a retractat și nici nu a dat niciun alt nume a fost Alain Ferrandi. În ceea ce îl privește pe Marcel Istria (atunci în vârstă de 52 de ani, condamnat ca și Ottaviani, la 20 de ani de recluziune criminală în 2003, ca cel de-al 2-lea șofer care ar fi adus/transportat o parte dintre membrii comandoului la locul asasinatului), ca și Ferrandi, după declarația sa acuzatoare în privința lui Yvan Colonna, a păstrat tăcerea pe tot parcursul instrumentării dosarului și a procesului, contestând până și Curtea cu Jurați Specială (formată numai din magistrați), care după părerea lui nu erau jurați– reprezentanți ai poporului. În sfârșit, după părerea mea (ținând cont și de informațiile pe care dețin din mediul carceral, din anturajul unor naționaliști sau deținuți de drept comun, periferici gangurilor „Brise de Mer” și „Le Petit Bar”), viața lui Yan Coloona, după asasinarea prefectului Claude Erignac (a cărei activitate social–politică am analizat detaliat) și asasinarea lui de către Franck Elong Abé, ar fi fost împărțită în mai multe etape disjuncte care formează, din punct de vedere matematic, o partiție a acesteia. (vezi detaliat, aceste etape în articol). În ceea ce privește asasinarea avocatului Antoine Sollacaro (în ziua de 16 octombrie 2012 (în jurul orei 09h00 la Ajaccio, cu 9 cartușe de tip 11,43 mm trase asupra lui), se pare, că ar fi avut altă cauză decât „apărarea” lui Yvan Colonna. O reglare de conturi între naționaliștii „Clanului Orsini” (format din Alain Orsoni, fiul său, Guy Orsoni și foștii militanți ai Mișcării pentru Autodeterminare/MPA) pe care îi reprezenta în instanță, reconvertiți (discret), oarecum (și pațial) în traficul de stupefiante și extorcare de fonduri, printre altele și obiectul „principal” de activitate al Gangului Petit Bar. În 2014, ancheta polițiștilor de la JIRS Marsilia a fost fuzionată cu cea a tentativei de asasinat (cu 6 proiectile de 7,62 mm, trase cu o armă de tip Kalașnikov) din septembrie 2012 a lui Charles Cervoni (apropiat lui Alain Orsoni, de la Camera de Comerț și Industrie din Ajaccio, Corse-du-Sud–CCI de la Corse-du-Sud, la bordul vehicului său, un 4x4 BMW X5) și cu asasinatul lui Jacques Nacer (în vârstă de 49 de ani, fost președinte al CCI Corse du Sud și al Clubului de fotbal de la Ajaccio), pe 14 noiembrie 2012 (în jurul orei 19h00, în magazinul său de îmbrăcăminte, aflat pe strada Fesch în centrul orașului Ajaccio, la câteva sute de metri de comisariatul central de poliție – a 17-a persoană ucisă în Corsica/19, în cursul anului). Pe 4 aprilie 2013, Jacques Santoni (n.1978, leader presupus al gangului „Le Petit Bar”, interpelat pe 17 decembre 2013 în apartamentul parizian în care locuia cu soția sa), André Bachiolelli (n.1967), Mickael Ettori (n.1973) și Pascal Porri (n.1972), arestați pe 30 martie, presupuși membri ai organizației criminale Le Petit Bar) au fost inculpați în dosarul cu asasinatele mai sus menționate (și tentativa de asasinat), datorită posibilei implicări a unuei motociclete furate (BMW type GS/1.200 cm3, 1200 GS, aflată în posesia bandei), respectiv, pe baza mărturiilor unui garajist (patron dealer auto/moto) și mecanic auto, plasați în GAV (Garde à Vue), pe 27 martie (la ora 06h00), respectiv, 28 martie 2013 (la ora 16h00), care, ulterior, s-au retractat. În 2019, alte două persoane care ar fi fost implicate în asasinat (apropiate gangului Le Petit Bar) au fost condamnate la pedepse lungi de închisoare. Eric Coppolani (asistat de către Jean-Sébastien de Casalta) la 25 de ani de recluziune criminală și Antoine Mondoloni (asistat de către Caroline Perez-Canaletti), la 10 ani de detenție criminală, în prezența părții civile „satifăcute” de verdict (asistată de către Jean-Félix Luciani). După părerea mea, această ultimă perioadă a vieții lui Yvan Colonna este cea mai importantă din punct de vedere „istoric” și „socio–judiciar” pentru că știind că nu mai are nicio șansă de fi liber, practic, înainte (cel devreme) de 2025 (când devine liberabil condiționat sub control judiciar), acestuia nu i-au mai rămas decăt „să se împace cu el însuși, cu viața de deținut” și să se răzbune (după ce va fi liber), pe cei care l-au amăgit–făcând din el, oarecum (fără să fi fost un obiectiv al lui), „un erou–victimă al naționalismului corsican” dar l-au trădat, pe „tăcerea mieilor”, care a contribuit profund la „înfrângerea” și „distrugerea” lui în toate planurile vieții și nu s-au „achitat de datorii”. Si poate nu în ultimul rând, „să vorbească” despre adevărul istoric în dosar, pe care, foarte probabil, îl cunoștea și care voiam să mi-l confirme, direct și personal. Din păcate, pandemia Covid-19, în ciuda demersurilor făcute, nu mi-a permis să-l întâlnesc în detenție, iar acum, este prea târziu, pentru că după aproape 3 săptămâni de comă profundă, Colonna a decedat pe 21 martie 2022 în spitalul Nord din Marsilia, cu puțin timp înainte de a împlini 62 de ani (pe 7 aprilie). În ceea ce privește eliberarea lui condiționată (cel devreme în 2025) este suficient să ne raportăm la ceilalți 2 membri ai comandoului, Pierre Alessandri (în vârstă de 63 de ani) și Alain Ferrandi (în vârstă de 62 de ani), interpelați și încarcerați în 1999 și condamnați ca și Colonna, la închisoare pe viață (în 2003), care în acest an (adică, după 23 ani de recluziune criminală au obținut transferul lor de la închisoarea de maximă siguranță Poissy (din regiunea urbană pariziană) în Corsica (la peste 1.000km distanță) pentru a putea beneficia de un regim de semilibertate (probabil și datorită dramei care a avut loc urmată din 9 martie de importante adunări și mișcări/manifestări populare, în special, ale naționaliștilor, la Ajaccio, Bastia și Calvi), în vedere (e)liberării lor condiționate în 2025. Cei 2 (teoretic, „condiționabili” din 2017–după 18 ani de recluziune criminală) solicitau transferul lor (efectuat, în sfârșit, pe 11 aprilie 2022), de mai mulți ani (după mai multe cereri eșuate), în Corsica la închisoarea Borgo–„Centre de détention historique" (cu 2 centre de detenție și un centru de tetenție provizorie pentru preveniți, la cca 15km de Bastia–prefectura departamentului Corsica de Nord) dar acesta a fost respins, foarte probabil, pentru că eliberarea lor condiționată „nu era suficient de aproape în timp”, iar insula nu deține închisori de maximă siguranță (Maisons Centrale), cum ar fi cele de la Arles (unde era încarcerat Colonna, transferat în 2011 la Centrul Penitenciar Toulon-La Farlède–modern, cu 561 celule de 10m2 dat în folosință pe 26 iunie 2004, unde ajunge după 8 ani petrecuți la închisoarea de maxină siguranță de la Fresnes–departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris) sau Poissy (unde erau încarcerați Alessandri și Ferrandi) dar poate și statutul lor deosebit, ei fiind clasați de către AP (Administrația Penitenciară) „DPS” (deținuți cu regim de supraveghere specială), cum a fost de altfel și Yvan Colonna. Deci după un scurt sejur la închisoarea „de la Santé” (în detenție provizorie), parcursul carceral al lui Colonna, a fost mult mai „rezonabil” decât al presupușilor complici ai săi Alessandri și Ferrandi și în plus, acesta era și mai aproape de familie, (fiind încarcerat în sudul Franței), în principiu, o serie de „favoruri” pentru el, care, sugereau, implicit, ideea că transferul lui la centrul penitenciar de la Borgo era, doar, un „detaliu al istoriei” care urma să aibă loc mult mai devreme decât în cazul „asociaților” săi. Să fi intervenit oare „mieii”, în tăcere? Cu certitudine. În concluzie, foarte probabil, că și în ceea ce privește timpul pe care îl mai avea Colonna de petrecut în detenție ar fost mai scurt. Liberabil, teoretic, cel puțin după 18 ani de recluziune criminală (ca de altfel și complicii săi, condamnați la aceași pedepsă–închisoare pe viață fără peroioadă de siguranță), adică în 2021, Colonna ar fi și început deja demersul, într-o primă fază, pentru regimul de semilibertate, putea ca ulterior să poată fi eliberat condiționat sub control judiciar, ceea ce, sigur, n-ar fi fost pe placul „mieilor”. Cred că această utimă fază, a ultimei etapă, a resemnării, a fost cea mai „lungă” pentru el, nu în timp, dar în „trăiri intense”. Pe de o parte, pentru că revenirea în societatea (civilă) din care a lipsit peste două decenii și care, întocmai, în această ultimă perioadă a evoluat enorm, sub toate aspectele nu, i-ar fi fost ușor de gestionat, iar pe de altă parte, pentru că trebuie „să-și regleze contrurile” cu mieii lui, care erau principalii responsabili pentru „tot răul care i s-a întămplat”.