Acasă Etichete Curtea de Apel Paris.

Etichetă: Curtea de Apel Paris.

Protejat: „Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022)....

Eu cred că prefectul Claude Erignac fost ucis pe 6 februarie și nu pe 5 februarie 1998 când a fost învestit în funcția de prefect al regiunii administrative Corsica (și a departamentului Corsica de Sud) pentru că, din nefericire pentru naționaliștii corsicani „condițiile” nu au fost optime (prielnice) pentru execuția (asasinarea) acestuia, în condiții de „siguranță”. Ca toți oameni politici importanți, Claude Erignac avea în jurul (anturajul) lui „indicuri” (turnători) în contact cu naționaliștii corsicani (inclusiv, din partea oamenilor politici locali–majoritatea naționaliști și ei) care îi cunoșteau toate planurile, proiectele, deplasările, iar execuția lui în seara zilei de 6 februarie, când era singur și se depasa pe jos, în drum către sala de spectacole a teatrului Kallisté (unde soția sa asista la un concert de muzică clasică a lui Hector Berlioz) părea să fi fost, pentru asasini, momentul „ideal”. Grație localizării apelurilor telefonice din zonă, după 1 an de investigații minuțioase, anchetatorii de la PJ (Poliția Judiciară) ajung la concluzia că pe 6 februarie, naționalistul corsican Alain Ferrandi (n.1960, angajat al societății Hertz, condamnat la închisoare pe viață pentru participarea la asasinat) se afla în proximitatea locului asasinatului. De altfel, pe 24 mai 2022, datorită intervenției în Apel al PNAT (Parchetul Național Antiterorist) pe 14 martie, acestuia (care ar fi fost „asociat” comandoului de pe motocicletă compus din Pierre Alessandri și Yvan Colonna, în calitate de „observator”), este refuzat regimul de semilibertate, aprobat fără dificultăți, pe 22 februarie, de către TAB (Tribunalul responsabil cu amenajarea pedepselor). Menționez aici faptul că pe 19 august 1998, Ferrandi ar fi participat la o reuniune cu două cadre didactice, Jean Castella (profesor de istoarie–geografie) și Vincent Andriuzzi (profesor de matematică), considerați în același dosar ca „cei care au planificat asasinatul”, motiv pentru care în prima instanță, pe 11 iulie 2003, Vincent Andriuzzi (în vârstă de 50 de ani) și Jean Castella (atunci în vărstă de 46 de ani) aflați în detenție provizorie din 30 mai 1999, respectiv, din 2 decembrie 1999, au fost condamnați la 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Pe 21 mai 1999, alături de Alain Ferrandi (atunci în vârsta de 42 de ani), vor fi interpelați și arestați în regiunea Ajaccio și alți 3 complici ai acestuia, Pierre Alessandri (în vârstă de 44 de ani), Didier Maranelli (în vârstă de 38 de ani) și Marcel Istria (în vârstă de 46 de ani). Didier Maranelli, primul interpelat, pe 22 mai ar fi avut un alibi „în beton” la o partidă de vânătoare (aranjată din timp), dar este trădat datorită convorbirilor sale telefonice din proximitatea asasinatului și în timpul derulării (desfășurării) acestuia. Ca urmare, „strâns cu ușa„ Maranelli va face dezvăluiri complete și își denunță complicii, cei 3 menționați mai sus, dar și pe alți 3, Joseph–Antoine Versini (în vârstă de 45 de ani), respectiv, pe Martin Ottaviani (în vârstă de 35 de ani) interpelați pe 27 mai 1999 și în sfârșit, pe Yvan Colonna (atunci, în vârstă de 39 de ani) care urma să fie arestat pe 24 mai, dar fiind în cavală (fugă) un mandat de arestare este delivrat conta acestuia. „Intelectualii” grupului, Vincent Andriuzzi și Jean Catella vor fi interpelați și ei pe 30 mai, respectiv, pe 2 decembrie 1999. Toți vor fi inculpați în dosar și îl vor indica pe Yvan Colonna (atunci, dispărut fără urmă) ca „asasin” al lui Claude Erignac, cu alte cuvinte, cel care ar fi fost „trăgătorul” de pe motocicletă. Acesta (care urna să fie interpelat pe 24 mai 1999) fiind arestat, doar, pe 4 iulie 2003 (până când era în cavală–din 23 mai 1999), ca urmare, el nu va participa la procesul presupușilor săi complici (aflat, deja la sfârșit) și în care ei vor fi condamnați pe 11 iulie 2003 la pedepse cuprinse între 15 ani de recluziune criminală și închisoare pe viață. Detaliat, în procesul care va debuta pe 2 iunie 2003, Alain Ferrandi (considerat coordonatorul assinatului) și Pierre Alessandri (cel care ar fi dirijat comandoul de la distanță), vor fi condamnați la închisoare pe viață, profesorii Jean Castela și Vincent Andriuzzi (care ar fi conceput planul asasinatului), la 30 de ani de recluziune criminală iar Joseph Versini (care era la curent cu asasinatul fără să fi participat, efectiv, la acesta, într-un fel sau altul), Marcel Istria, Martin Ottaviani (șoferul) și Didier Maranelli („observatorul și supraveghetorul” locului asasinatului) cu pedepse cuprinse între 15–25 de ani de recluziune criminală. De fapt, Avocatul general (ministerul Public) a solicitat închisoare pe viață, cu o perioadă de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală pentru Castella și Adriuzzi („intelectualii” și „inspiratorii” grupului), deși cei 2 au negat orice implicare a lor legat de asasinatul prefectului Erignac. Aceași pedeapsă a fost solicitată și contra lui Ferrandi („coordonatorul” asasinatului) și închisoarea pe viață, contra lui Pierre Alessandri, iar contra lui Ottaviani și Maranelli, 25 de ani de recluziune criminală, în timp ce contra lui Versini sancțiunea solicitată era de „numai” 20 de ani de recluziune criminală, ca de altfel și contra lui Istria, care ar fi pus lșa dispoziția grupului un vehicul care îi era dat în folosință. În sfârșit, absent în timpul instrumentării dosarului, Yvan Colonna va fi judecat separat de către Curtea cu Jurați Specială, în Prima instanță, între 12 noiembrie–12 decembrie 2007, fiind condamnat pe 13 decembrie la închisoare pe viață și apoi în Apel, pe 27 martie 2009, condamnat la ănchisoare pe viață căreia va fi asociată și o perioadă de siguranță de 22 de ani. Senința fiind anulată (pentru viciu de procedură) de către Curtea de Casație pe 30 iunie 2010, în cel de-al 3-lea proces al său (între 2 mai–20 iunie 2011), Yvan Colonna este condamnat, ca și în Prima instanță, la închisoare pe viață (fără perioadă de siguranță). De remarcat este faptul că nu există în dosar nicio probă materială (științifică) directă și certă (fiabilă) care să-l încrimineze, nici amprente digitale, nici amprente genetice (ADN) și nici înregistrări telefonice care să confirme prezența lui la locul crimei alături de ceilalți inculpați, judecați și condamnați în dosar, care recunoscând particiuparea lor la asasinat l-au identificat pe acesta că ar fi fost „trăgătorul”. Însă, pe parcursul instrumentării dosarului său (după arestarea lui în 2003 și până la procesul în Prima instanță în 2007) mulți dintre ei s-au și retractat. Pe 26 octombrie 2000, chiar și Alessandri (cel care a dirijat comandoul) neagă prezența lui Yvan Colonna la locul crimei, dar pe 2 august 2001 când ancheta este terminată, magistratul instructor nu ține cont de această „declarație” capitală. Unii anchetatori apropiați dosarului susțin că Alessandri ar fi făcut această declarație pentru a prevenii represaliile care ar fi urmat contra lui și contra familiei sale. În ceea ce mă privește, personal, eu cred că punctul „forte” al nevinovăției lui Colonna nu constă în lipsa probelor materiale fiabile „directe” care ar trebui să-l incrimineze, pentru că, în principiu, în atacurile (atentatele) sau asasinatele comise „în bandă organizată”, în legătură „cu o întreprindere (organizație) teroristă”, trăgătorul (sau tragătorii), adică cei care execută „comanda”, nu participă la planificarea și pregătirea lor, cu atât mai mult cu cât în cazul asasinatului prefectului Erignac, killer-ul trebuia doar să deschidă focul de pe motocicletă și să fie un trăgător experiment care să-și atingă ținta și atât. Ori, în ceea ce îl privesște pe Yvan Colonna, în ciuda faptului că era un naționalist convins care își iubia „patria” Corsica, acesta nu avea nici profilul unui killer (asasin cu sânge rece) și nu era nici un trgător de elită. În sfârșit, pe 7 mai 2002, cei 8 inculpați în dosar (Ferrandi, Maranelli, Alessandri, Istria, Ottaviani, Versini, Andriuzzi și Castela) vor fi trimiși în fața Curții cu Jurați Speciale de la Paris (creată în 1982, după dispariția Curții de Siguranță a Statului activă între 1963–1981, singura competentă pentru judecarea actelor de trădare națională și spionaj, a asasinatelor politice, a terorismului/atentatului contra statului și siguranței naționale, crimelor militare și a militarilor, a traficului de droguri de mare risc în bandă organizată, etc., care intervine, în medie, în cca 7-8 cazuri, anual) compusă din 7 magistrati ca „jurați” în Prima instanță (astăzi, numai 5) și 9 în Apel (astăzi, numai 6), conform legii din 28 februarie 2017 care reduce numărul judecătorilor, în loc de Juriul Popular obișnuit (departamental, constituit pentru crime de drept comun), compusă din 9 „jurați” (6 cetățeni aleși prin tragere la sorți de pe listele electorale și 3 magistrați) în Prima instanță și 12 „jurați” în Apel (cu 9 cetățeni aleși de pe listele electorale și 3 magistrați). Pe 7 iulie 2006, Colonna este trimis în fata Curții cu Jurați Specială Paris cu acuzația „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă”. Pe 22 februarie 2007, Curtea de Casație refuză casarea (anularea) sentinței în condamnarea lui Andriuzzi și Castela, iar pe 4 aprilie, Colonna se va adresa lui Nicolas Sarkozy (atunci, candidat la alegerile prezidențiale, devenit cel de-al 23-lea președinte al Franței între 16 mai 2007–16 mai 2012, după ce între 2 iunie 2005–26 martie 2007 a fost ministru de interne) pentru a interveni în recalificarea inculpării, ceea ce de altfel a fost deja respinsă în octombrie 2006 și de către Curtea de Apel Paris. Și motive ar fi existat, pentru că Jean Sarkozy (n.1986, fost consilier general al departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris, între 2008–2015, titular al unui master în finance la celebra și prestigioasa școală de înalte studii economice și comerciale ESCP Business School, astăzi profesor asociat de drept al societăților comerciale la Universitatea Paris 12), fiul lui Nicolas Sarkozy ar fi jucat deseori fotbal.în repetate rânduri cu Yvan Colonna pe plaja Sagone (în departamentul Corse-du-Sud/Corsica de Sud) unde bunicii săi aveau o casă în proximitatea satului Cargèse, unde acesta s-a reconvertit în creșterea caprelor și a mieilor. Nu rareori, Colonna organiza turnee de fotbal la care Jean participa cu fratele său mai mare Pierre Sarkozy (n.1985, productător de muzică rap și hip-hop francez sub Mosey), împreună cu Jean-Baptiste Colonna (Ghjuvan Battista, n.1990) fiul lui Yvan Colonna. După care tinerii se întâlneau în fața vilei Ros'Hen (a părinților mamei sale Marie-Dominique Culioli) pe terasa patisierului Dolci a lui Pierre Geronimi (companionul lui Christine, sora lui Yvan Colonna), fiul brutarului–patisier din Vico, cu care Nicolas Sarkozy pleca desori în turnee. El este Fiul lui Pál (Paul) Sarközy de Nagy-Bocsa (n.1928) imigrant de naționalitate maghiară de origine evreiască și a lui Andrée Mallah (1925-2017), de naționalitate franceză, catolică, fiica lui Adèle Bouvier, franceză originară din Lyon și a lui Bénédict Mallah, evreu originar din Peninsula Iberică (din Thessalonique) aparținând atunci Impewriului Otoman. De remarcat este faptul și că Marie-Dominique Culioli (n.1956, Savigny-sur-Orge, departamentul Essonne, regiunea urbană pariziană, fostă însoțitoare de bord) miltantă a partidului UDR–Uniunea Democraților pentru Republica a V-a/24 noiembrie 1967–5 decemtie 1976, care succede pertidului Union pour la nouvelle République-Union démocratique du travail/10 novembre 1962–24 noiembrie 1967) mama lui Pierre și Jean Sarkozy, prima soție a lui Nicolas Sarkozy (între 23 septembrie 1982–26 septembrie 1996) era de origine corsicană și ca urmare copii lui Sarkozy îl vor frecventa în continuare pe Jean-Baptiste, băiatul lui Colonna, chiar și după ce acesta era în cavală și dat în UG (uemărire generală) pentru asasinarea prefectului de Corsica, Claude Erignac, iar zona era supravegheată „de aproape” de către jandarmi și polițiștii de la DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) care prin fuziunea sa cu DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului), un serviciu de informaţii al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Generală a Poliției Naționale, activă încă din 1934), însărcinat cu contraspionajul în Franţa, va da naștere pe 1 iulie 2008 la DCRI (Direcţia Centrală de Informaţii Interne), la propunmerea noului președinte Nicolas Sarkozy (în funcție între 2007–2012). În cei 4 ani de fugă, fizionomia lui s-a schimbat radical, conform polițiștilor care l-au arestat, ceea ce îl făcea de nerecunscut („s-a îngrășat, și-a lăsat barbă și părul lung”), probabil, unul dintre pretextele pentru care arestarea lui a înârziat. Pentru că, conform informațiilor mele, localnicii îl cunosșteau bine și știau „cam pe unde se ascunde”. Evident, nu și Nicolas Sarkozy, atunci ministru de interne și principalul „vânător” (cu oamenii săi) al lui Yvan Colonna, care nu s-a predat nici măcar la rugămintea tatălui său „scos la înaintare”, pentru a-i solicita acest lucru, pe mai multe posturi de televiziune. Imediat după arestarea lui el (una dintre „marile” realizări ale lui Nicolas Sarkozy-„copilului minune al secolului 21”) a fost transferat pe Aeroportul din Ajaccio, unde printre alții a venit să-l întâmpine și fratele său (mai mare) Stéphane Colonna (producător de ului de măsline) care, de altfel, pe 1 aprilie 2008, a fost și interpelat în compania lui Alexandre Alessandri în timp ce ce cei 2, fotografiau închisoarea de maximă siguranță Fresnes (departamentul Val de Marne, regiunea urbană pariziană) unde Colonna executa pedeapsa de închisoare pe viață (la care a fost condamnat pe 13 decembrie 2007 în primul său proces 12 noiembrie–12 decembrie 2007). Subliniez aici faptul că fratele lui Colonna a fost interpelat și (mult) mai recent (împreună cu alți 2 presupuși complici), pentru tentativa de incendiere a paiotei (paillote, construcție din lemn acoperită cu paie) 1768 de pe plaja Peru (la Carghjese/Cargèse) în noaptea de 6-7 august 2019, mai ales, după ce proprietarul acesteia Maxime Susini (în vârstă de 36 de ani), militant naționalist (independentist) corsican și ecologist, a fost asasinat în dimineața zilei de 12 septembrie 2019, întocmai, când urma să o deschidă. Iar Procurorul Republicii de Ajaccio Carine Greff, ar fi fost convinsă, că acest asasinat ar fi avut loc în contextul unei confruntări (sau răzbunări) între grupări rivale ale naționaliștilor corsicani. Până la urmă, cei interpelați vor fi puși în libertate fără a mai fi urmăriți penal. Dar întrebarea care trebuia pusă de către anchetatori era dacă Yvan Colonna era motivat să-l asasineze pe Claude Erignac sau nu, iar răspunsul la această întrebare este negativ. Pentru că nici el și nici presupușii săi complici nu aveau mai multe motive decât restul de câteva zeci de mii de corsicani (dintre cei cca 350.000) care doreau și doresc autonomia sau chiar independența insului de Franța. Într-un asemenea context, eu cred că prefectul Claude Erignac a fost doar o victimă de „circumstanță” iar asasinarea lui nu ar fi avut nimic de-a face cu măsurile social–economice pe care a început să le implementeze și orice alt prefect al insului, în locul său, ar fi avut aceași soartă. Din discuțiile pe care le-am avut cu G.B. în cursul lunii februarie, după asasinarea lui Eignac și ulterior (până în luna aprilie, inclusiv) se pare că eliminarea unui prefect de Corsica (cea mai importantă autoritate politică franceză pe insulă) ar fi fost de foarte mult timp programată, atunci când numirea lui Erignac în funcție nici n-ar fi fost încă „vehiculată”. Evenimentul trebuia să reprezinte un avertisment „dur” dat autorităților franceze pentru ca acestea să înțeleagă că o „negociere” inconturnabilă (inevitabilă), în privința autonomiei (independenței) trebuie să aibă loc cât se poate de repede, ceea ce nu s-a întâmplat, decât acum, după 24 ani și numai după moartea lui Yvan Colonna în închisoarea de maximă siguranță Arles (departamenul Bouches-du-Rhône, regiunea administrativă Provence-Alpes-Côte d'Azur), pe 21 martie 2022, ca urmare a unui atac terorist islamist (agresiune prin ștrangulare și sufocare, timp de cca 8 minute) comis pe 2 martie de către un musulman fundamentalist (radicalizat) de origine cameruneză Franck Elong Abé însărcinat cu întreținerea sălii de sport. În sfârșit, asasinarea prefectului Erignac ar fi fost doar o chestiune de timp și o conjunctură „favorabilă” pentru comiterea unui asemenea act, ceea ce contextul social–politic ar fi permis la începutul lunii februarie 1998. Ca dată, trebuia aleasă una simbolică, cum a fost, de altfel, numirea lui în funcție cu 2 ani în urmă. Contextul era și el unul simbolic: „blocarea” negocierilor revendicărilor naționalite și independentiste corsicane, într-adevăr, dar acesta nu era o noutate, pentru că, deja, de multă vreme, autoritățile franceze nu au făcut niciun „pas semnificativ în această direcție”. Iar acest lucru nu avea nicio legătură cu Claude Erignac, pentru că deciziile acestea nu erau de competența lui și nici nu era el cel care le lua. După părerea mea, în dosarul asasinatului său „generat” de către fostul ARC (l'Azzione per a rinascita di a Corsica–Action Régionaliste Corse/Acțiunea regionalist corsicană, partid politic de stânga activ între 1967–1973, fondat de către Edmond Simeoni) rezultat din FRC (Front Régionaliste Corse/Frontul regionalist corsican), el a fost doar un țap ispășitor, devenit ulterior, FLNC (Front de Libération Nationale Corse). După cum am menționat, deja pe 21 august 1975, cca 20 dintre membrii săi, în frunte cu dr. Edmond Simeoni (atunci, în vârstă de 41 de ani) vor ocupa beciurile (pivnițele) vinicole ale lui Henri Depeille („pied noir”) lângă Aléria (departamentul Haute-Corse) sub pretextul că acesta ar prejudicia micii producători agricoli (vinicoli) din Corsica, care va fi începutul unui lung șir de atentate și asasinate (majoritatea cu caracter politic) pe insulă timp de aproape 4 decenii. Episodul îmi aduce aminte de cel rocambolesc de la „Fort Chabrol” între 12 august–20 septembrie 1899, când jurnalistul francez Jules Guérin (1860–1910, născut în Spania, directorul săptămânalului L'Antijuif) refuzând să se predea autorităților care au emis un mandat de arestare contra lui, se va baricada 38 de zile în imobilulul organizației Grand Occident de France (sediul jurnalului său) din strada Chabrol no 51 de la Paris, în timp ce guvernul francez condus de către Pierre Waldeck-Rousseau (1846 – 1904, in funcție de președinte al Consilului de Miniștri între 1899–1902) se temea de o revoltă populare (naționalistă și monarhistă) de mare anvergură cu ocazia celebrului proces de revizuire de la Rennes, al lui Alfred Dreyfus. Ca urmare, luarea unei decizii „radicale” la sfârșitul secolului XX, care urma să sacrifice un om politic francez de prim rang (cum ar fi, prefectul rergiunii Corsica) a fost luată cu mult timp înainte ca Erignac să ajungă prefect al insulei și să fie asasinat pe 6 februarie 1998. De remarcat este aici și faptul că naționalismul (autonomismul, indepentismul) corsican cu cca 100 de asasinate pe ani (în medie), este mult mai bine organizat și structurat decât fundamentalismul musulman (jihadist) și este mult mai agresiv, periculos, distructiv și ucigaș, decăt acesta din urmă. De altfel, așa cum am menționat deja, naționaliștii corsicani au și menționat într-un comunicat public că dacă pe teritoriul lor jihadiștii vor un comite un singur atentat, ei vor extermina întreaga populație de origine musulmană din insulă, care este considerabilă încă (peste 45.000 din cca 350.000 de locuitori ai insulei, cca 12%), având în vedere faptul că după Razboilul Algeriei (1954–1962), cca 77.000 de mii de musulmani au fost „expatriați” din țara lor în Corsica, nu numai la Ajaccio și Bastia, capitalele celor două departamente, Corsica de Sud si Corsica de Nord dar și in comune cum sunt Porto Vecchio, Corte, Calvi, Furiani, l’Île-Rousse, Ghisonaccia, Sartène, Propriano, Aléria, Linguizzetta, etc.

Protejat: „Anii de plumb”. În umbra celebrului (și prestigiosului) scriitor –...

Mulțumesc și pe această cale prietenilor mei  fideli care ne-au ajutat și susținut în investigațiile noastre legat de acest articol: Yves Cohen (Paris, Franța), Luc Giraudet (Paris/Nantes, Franța), José Perez (Alicante, Spania), Xavier Dupire (Geneva, Elveția), Pablo Paco (Sao Paulo, Brazilia),  Mia Giorgio  și Sergio  Voltera (Milano, Italia),  Jean – Pierre Michel (Rio de Janeiro, Brazilia), Michel Le Pouttre (Montevideo, Uruguay), Kurt Krafft (Buenos Aires, Argentina), Macchio Gonzales (Mexico, Mexic), precum și Grupului de Cercetași Amazonieni (Guyana franceză, America de Sud) fără ajutorul căruia investigațiile noastre nu s-ar fi derulat în condiții optime. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, mulțumesc și D-lui Comisar Șef Florin Zagoneanu (ZéZé), fost Redactor șef al ziarului „Poliția Capitalei" (București) și al IPA (Internațional Police Association) Journal, editor al Monitorului OADO, ale căror corrspondent de presă sunt în Franța (Paris), care nu m-a susținut și nici nu m-a încurajat în investigațiile mele, fiind total absolvit de orice responsabilitate privind acest articol, căruia însă îi datorez, în exclusivitate, pasiunea mea pentru jurnalismul de investigație! Rezumat. Refugiat în Brazilia, în 2004, Cesare Battisti (n.1954, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani), se stabilește, clandestin la Rio de Janeiro, unde pe 18 martie 2007 este interpelat (arestat) de către Poliția braziliană, că urmare a intervenției autorităților judiciare italiene, care vor și solicita extrădarea lui în țara sa de origine (Italia), în care a fost condamnat (prin contumacie) pe 31 martie 1993 la închisoare pe viață (definitiv) pentru implicarea să în asasinarea lui Antonio Santoro (gardian de închisoare, pe 6 iunie 1978 la Udine), Pierluigi Torregiani (bijutier, pe 16 februarie 1979 la Milano), Lino Sabbadin (măcelar, tot, pe 16 februarie 1979, în proximitatea Mestre) și a lui Andrea Campagna (polițist, pe 19 aprilie la Milano). Arestat pentru prima dată pe 26 iunie 1979, Battisti este condamnat la 13 ani de recluziune criminală pentru apartenența să la organizație armată PAC (Proletari Armați pentru Comunism) și încarcerat la închisoarea Frosinone, de unde va evada pe 4 octombrie, cu ajutorul unui comando al COLP (Comuniști Organizați pentru Eliberarea Proletariatului) și se va refugia în Franța, de unde, în cursul anului următor pleacă în Mexic și va rămâne până la sfârșitul anului 1990, de unde revine, din nou, în Franța. Deși François Mitterrand (1916–1996, președinte al Franței între 1981–1995) se angajează de a nu-i extrăda pe foștii teroriști de stânga (implicați în crime de sânge), Battisti va fi arestat la solicitarea autorităților judiciare italiene și încarcerat la celebra închisoare Fresnes („lăcăș de cult”, de tranzit, pentru multe branduri legendare ale marii criminalități franceze) unde va petrece 5 luni în detenție provizorie, până când pe 29 mai 1991, Camera de Instrucție a Curțîi de Apel Paris respinge extrădarea lui către Italia. Obțînând o carte de rezident permanent (pentru 10 ani) în Franța în 1997, Battisti se simte în siguranță și începe să scrie, iar lucările sale îl vor face celebru, relativ, repede (în timp scurt), dar pe 10 februarie 2004, când Doctrina Mitterand este anulată, Direcția antiteroristă a Parchetului de la Paris îl interpelează din nou pentru extrădarea sa în Italia, și îl ține încarcerat din nou până pe 3 martie, cînd va fi pusă în libertate sub control judiciar. Dar, având în vedere faptul că pe 30 iunie, Camera de Instrucție a Curțîi de Apel Paris ia o decizie favorabilă extrădării lui în Franța, iar pe 2 iulie 2004, președintele Franței Jacques Chirac (1932 – 2019, în funcție între 1995 – 2007) nu se va opune acesteia, pe 24 august 2004, Cesare Battisti se va sustrage controlului judiciar și anunță, oficial, intrarea lui în clandestinitate, care, conform unei declarații ale sale, în cursul lunii ianuarie 2009, ar fi fost facilitat de către serviciile secrete franceze. Atunci când extrădarea lui este confirmată pe 18 martie 2005, Battisti se află deja în Brazilia, unde până pe 18 martie 2007 la Rio de Janeiro, acesta își continuă cavala (fuga de autoritățile judiciare) dar și creativitatea literară de excepție. Deși Italia va sesiza autoritățile braziliene pe 20 martie 2007 pentru extrădarea lui, Brazilia refuză extrădarea lui, pentru că, conform legislației în vigoare, în Brazilia, pedeapsa maximă de condamnare este de 30 de ani de recluziune criminală, iar Battisti, în țara sa de origine a fost condamnat la închisoare pe viață. În sfârșit, în urma unor demersuri politice, bazate, inclusiv, pe șantaje de natură economică și înteruperea relațiilor diplomatice, pe 5 aprilie 2008, procurorul general al Braziliei, cedează, și va acorda un aviz favorabil extrădării lui Cesare Battisti! Însă, pe 14 ianuarie 2009, ministrul justiției Tarso Fernando Herz Genro (n.1947, avocat, scriitor, poet, criric literar și om politic brazilian), se va opune acestei extradări, (re)confirmat pe 31 decembrie 2010 și de către președintele Braziliei Luiz Înácio Lula da Silva (n.1945, în funcție între 2003 – 2011, de profesie muncitor metalurgist, distins cu o serie de premii în Franța, printre care și Doctor Honoris Cauă a celepbrei șscoli superioare franceze de înalte studii politice Sciences Po’–în 2011). Ca urmare, pe 6 ianuarie, avocații lui Battisti solicită eliberarea lui Battisti din denteție provizorie, dar, pe 20 ianuarie, Parlamentul European aprobă (cu numai un singur vot, contra!) extrădarea acestuia în Italia. Totuși, pe 9 iunie 2011, Cesare Battisti este eliberat din închisoarea de maxina siguranță Papuna iar pe 22 iunie 2011, Consilul Național al Imigrației îi acordă un permis de ședere în Brazilia. Însă, pe 3 martie 2015, judecătorul federal Adverci Mendes de Abreu, va ordona expulzarea lui Battisti din Brazilia în Franța sau Mexic, dar pe 14 septembrie Curtea Federală Regională de la Sao Paulo, consideră ilegală expulzarea lui, ceea ce îi va permite, în continuarea ședearea în Brazilia. Dar nu pentru foarte mult timp, pentru că pe 4 octombrie, el va fi interpelat în proximitatea orașului frontalier Corumbá (la frontieră brazilo–boliviană, în vecinătatea Râul Paraguay, fluviu din centrul Americii de Sud, care curge prin Brazilia, Bolivia, Paraguay și Argentina pe o lungime de 2621 km, de la izvoarele sale din statul brazilian Mato Grosso până la confluența cu Râul Paraná la nord de Corrientes), unde el a trecut frontiera (cu 5.000$US și 2.000€, en cash) pentru a se refugia în Bolivia. Între timp, deja, în cursul lunii octombrie 2018, cu ocazia mai multor discursuri, Jair Messias Bolsonaro (n.1955, președintele Republicii federale Brazilia din 1 ianuarie 2019) promite că dacă va fi ales, el va pune capât acestor demersuri judiciare italo – braziliene legate de Cesare Battisti și îl va extrăda pe acesta în Italia, ceea ce va fi, de altfel, „onorat” pe 13 decembrie 2018 de către justiția braziliană, care îl va aresta pe Battisti din nou, în vederea extrădării sale în Italia, țara sa de origine. Arestat din nou, în Bolivia, la Santa Cruz, el va cere azil politic în această țară, dar cu ajutorul Interpol, va fi interpelat pe 12 ianuarie 2019, iar pe 14 ianuarie, va fi predat (cu un zbor de la Santa Curuz) autorităților judiciare italiene de la Roma și încarcerat la închisoarea de la Oristano (provincia Oristano, regiunea Sardinia, Italia). Pe 25 martie 2019, Cesare Battisti ar fi recunoscut în fața autorităților judiciare italiene responsabilitatea lui în cele 4 asasinate, pentru care, încă din 1988, el a fost condamnat (prion contumacie) la închisoare pe viață, cerând scuze familiilor îndoliate. În urma apelului (recursului) avocaților săi pe 19 noiembrie 2019, comutarea pedepsei de închisoare pe viață la pedepasa de 30 de ani de recluziune criminală este respinsă de către Curtea de Apel de la Milano, confirmată de către Curtea de Casație de la Roma pe 17 mai 2019. De atunci, cred că singură dorință a lui Cesare Battisti este întâlnirea noastră și „fizic” (blocată în perioada pandemiei Covid-19), dar, chiar dacă ar (va) fi aprobată, nu cred că aș mai putea face mare lucru pentru el, din păcate.....doar să-i (re)amintesc verrsurile marelui nostru poet național Mihai Eminescu pe care mi le-a silabisit în „tăcere” : „Zdrobiți orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,/Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”