Etichetă: investigatii criminale

Rezumat (1%). În cadrul Modelului Inchizitorial al justiției franceze, pedicidul (asasinarea unui minor fie de către părinți, fie de către o altă persoană, a nu se confunda cu infanticidul–asasinarea unui nou–născut) este un act criminal (deosebit de grav) prezent aproape în toate statele lumii și este sancționat penal, fie cu pedeapsa capitală (în țările care nu au abolit-o) fie cu închisoare pe viață (cu sau fără perioadă de siguranță în funcție de vârsta minorului și de circumstanțele agravante). Conform unor documente (la care am avut acces), în Franța, în fiecare 5 zile are loc un pedicid comis de un tutore, ceea ce raportat la numărul total de asasinate pe întregul teritoriu național reprezintă cca 10% anual. (Éric Dupond-Moretti, Circulara Ministerului Justiției din 28 martie 2023 cu anexa sa). Conform ONPE (Observatorul Național al Protecției Copilului), 60 de minori au fost victime ale unei „morți violente” provocate de către părinți, în creștere față de 2021, când numărul acestora era de 49 (cu vârstele cuprinse între 0 – 18 ani).  Într-o mare majoritate de cazuri, victimele au mai puțin de 1 an și reprezintă cca 80% din totalul pedicidelor conform CNCDH (Comisia Națională Consultativăal Drepturilor Omului, din 12 decembrie 2023). În total (conform informațiilor mele) în cursul anului 2022 serviciile de securitate ar fi înregistrate 3.584 ale tentativele de omucidere (asasinate), o creștere de cca 10% în ultimul deceniu. În majoritatea cazurilor victimele tentativelor de omucidere și omucidere sunt bărbați (cca 80% și 70%), iar victimele tentativelor de omucidere sunt mai tinere decât ale omuciderilor (45% au mai puțin de 30 de ani contra 3%%). În ultimul deceniu, media victimelor tentativelor de omucidere înregistrate este cuprinsă în intervalul de încredere [0,2–43,9] pentru fiecare 100.000 de locuitori, valorile maxime înregistrându-se în Franța ultramarină (DOM/departamente de peste mări–TOM/teritorii de peste mări, numite împreună COM/Colectivități teritoriale de peste mări–ansamblul de teritorii, foste colonii franceze, sub suveranitate franceză situate în afara teritoriului metropolitan/continental european). Tot în această perioadă cca 2.500 de persoane ar fi fot interpelate (arestate, anchetate) pentru un act criminal de tentativă omucidere (asasinat), în principiu, un procent de cca de 2 oari mai mare decât pentru omucidere. În majoritatea cazurilor, victimele tentativelor de omucidere sunt de sex masculin (91%), ca de altfel și ale omuciderilor (86%), iar cca 55% au între 20–39 de ani (cca 58% și 56% din totalul de tentative de omucidere, respectiv, de omucidere). Conform unor surse apropiate dosarului (de care dispun), în Franța Metropolitană (continentală) 57 de pedicide ar fi fost înregistrate (comise asupra minorilor având mai puțin de 15 ani) de către serviciile de poliție și de jandarmerie astăzi, dar în ultimele două deceniu în urmă, acest număr varia între 39 și 106, cu 75 de victime contabilizate cu un deceniu în urmă. În perioada 1997 – 2006 numărul lor era de cca 79 pe an, în timp ce în deceniul următor numărul ar fi scăîzut la 57 pe an. Cu un deceniu în urmă  repartiția lor pe sex era egală (50% de sex masculin și 50% de sex feminin). De altfel cca 53% din omucideri au loc la dmiciliu, într-o legătură „organică” între victimă și agresor într-un procent de cca 72%. Într-o treime din cazuri (1/3) este vorba de infanticide (ucidere de nou–născut). În perioada 1996–2015 justiția franceză a pronunțat 325 de condamnări pentru omucideri voluntare comise contra unui minor având mai puțin de 15 ani, adică, în medie, 16 în fiecare an, un număr care a diminuat de-a lungul anilor. Între 1996–2005, justiția pronunța, în medie, 20 de condanmnări anual, în timp ce între 2006–2015, doar 13 condamnări. Conform legislației franceze (CP francez) omuciderea voluntară (art.221-1) această crimă este pedepsită cu 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Din contră, dacă este vorba de un minor având mai puțin de 15 ani (pedicid) sancțiunea penală este de închisoarea pe viață (art.225-1). În cazul infanticidului CP face referire la art.300 Article din CP de 1810 (abrogat pe 1 martie 1994). Creat prin Legea n°1810-02-17  și promulgată pe 27 februarie 1810, apoi modificată prin Legea n°1901-11-21 articol unic JORF 22 noiembrie 1901. Abrogată prin Legea n°92-1336 din 16 decembrie 1992–art. 372 (V) JORF 23 decembrie 1992 în vigoare din martie 1994. Dintre  minorii victime ale pedicidului sau a violenței care au cauzat moartea cu un deceniu în urmă 4/10 aveau mai puțin de 1 an. Conform unor documente SSMSI (Serviciul Statistic Ministerial de Securitate Internă) din 103 victime de pedicid voluntar 51 au supus unor violențe fizice care au cauzat moartea lor fără intenția de a ucide. În ceea ce privește ONDUC (Oficiul  Național al Națiunilor Unite contra Drogului și Crimei) din totalitatea victimelor 42% aveau mai puțin de 1 an în momentul comiterii actului criminal (pedicid), ceea ce reprezintă 40 de minori (din 95) contabilizați. Cca 41% aveau între 1-7 ani, adică 39 minori (din care 29 cu vârstele cuprinse între 1-3 ani, în timp ce 17% erau în vârstă de 8-14 ani, adică, 16). Cu un deceniu în urmă, în cazul a 72 de pedicide victimele aveau mai puțin de 15 ani, conform Jandarmeriei Naționale. Dintre victimele violenței care au antrenat moartea (pedicid din culpă), cca ¼ aveau mai puțin de 15 ani. Persoanele condamnate pentru pedicide (victimele având mai puțin de 15 ani), într-o mare majoritate de cazuri sunt de sex feminin. În deceniul 1995 – 2005, când justiția franceză a pronunțat 325 condamnări pentru infracțiunile criminale de pedicid, 70% erau de sex feminin (adică, 277 de femei). În cadrul Common law situația este asemănătoare. Cu două decenii în urmă și în SUA ar fi avut loc 1,494 de pedicide, iar printre victime 1.035 erau de sex masculin și 452 de sex feminin. În statele în care pedeapsa capitală este menținută în CP, aceasta poate fi pronunțată în cazuri de circumstanțe agravante, iar sancțiunea diferă și în funcție de vârata victimei, dar în principiu aceasta este grupată pe două categorii, până la 10 ani și între 10-17 ani.  Din contră în Regatul unit, orice tip de crimă de sânge voluntară (omucidere–inclusiv, pedicid) sau nu poate fi sancționată cu pedeapsa de închisoare pe viață (comresibilă – cu o perioadă de siguranță după care condamnatul este liberabil condiționat s„sub sechestru electronic”). În Anglia și în Țara Galilor pedicidul cu circumstanțe agravante (precedate de viol, sadism) poate fi sancționată cu o pedeasă de închisioare pe viață incompresibilă (reală–fără posibilitatea eliberării condiționate). Iar dacă inculpatul are peste 21 de ani sancțiunea penală pronunțată  poate fi peste 30 de ani de recluziune criminală.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed....

https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/violenta-ca-mod-de-a-fi-oricand-oricum-oriunde-dar-mai-ales-aici/ Comunicat al Jurnalului Bucurștiului Cătălin Asavinei (Jurist, purtător de cuvânt al Jurnalului Bucureștiului, comunicate de presă, legătura cu partenerii media–cultural și societăți comerciale) https://youtu.be/jqEsqJ73Ef8 În cei 33...

În ceea ce privește, Gang(ul) de la Brise de mer (aflat „în slujba”/custodia a 6 familii: Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, frații Voillemier, Guazzelli și Patacchini) este o grupare criminală corsicană (mafia corsicană) „mitică și feroce”, mult mai bine organizată și structurată (cu filiere tentaculare), activă efectiv, de peste un sfert de secol, care, și el își datorează numele unui bar „La Brise de Mer”, aflat în cartierul portului vechi din Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), fost, printre altele și QG („Cartierul general”) al bandei, unde, în principiu, erau planificate și organizate majoritatea infracțiunilor criminale de către leaderii grupării, iar acesta, spre deosebire de gangul „Le Petit Bar” are contacte (și legături) profunde atât cu mișcările naționaliste corsicane cât și cu mediul politic, cel puțin, local (regional). Reputat pentru acțiunile sale militare violente, gangul ar fi responsabil pentru cca 100 de jafuri (atacuri) armate, cu precădere în Franța și Corsica, dar și în Elveția, unde „lovitura” lor pe 25 martie 1990, considerată „jaful secolului” (în valoare de 31,4 FCh/30 Mil€–cca 220kg de bancnote) de la o agenție a Union de Banques Suisses în Geneva, rămâne celebră atât în istoria bandei cât și în istoria marii criminalități corsicane (crima organizată).André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini vor fi inculpați în dosar, iar după 14 ani de la eveniment (2004) ei vor foi achitați de către Curtea cu Jurați de la Paris. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „armă de foc,...).Dar, „actul de debut” al bandei, poate fi considerat jaful armat de la Crédit Lyonnais din Bastia, din strada César Campinchi nr.22 (în proximitatea Cmisariatului de Poliție) pe 12 aprilie 1982, unde, după neutralizarea sistemului de alarmă, în week end-ul de Paște, 159 de căsuțe cu valori vor fi sparte (în valoare de cca 30 Mil Ffr/cca 11 Mil €) de către membrii acestuia, după care au continuat să opereze între Saint-Laurent-du-Var și Angoulême (în sudul Franței).În cursul anului 1984, în luna mai, 7 membri (cagulați) ai bandei vor sparge 90 de casete de valori la o Casă de Economii (și Consemnațiuni), la Toulouse, unde în urma unei fuziade (schimb intens de focuri) cu funcționarii de poliție, unul dintre gangsteri, François G. va fi interpelat la locul crimei, iar pe 3 octombrie la Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris), într-un atac asemănător ați 3 infractori (membri ai gangului) vor fi arestați, după ce pe e 22 iunie, Philippe Tortosa (care se va sinucide în celula sa în 1987, la vârsta de 39 mde ani), considerat șef al bandei va fi arestat (împreună cu alți 5 complici) în timp de pregătea un atac asermănător la o agenție a băncii Société Générale la Nisa, ude an gangster legendar, Albert Spaggiari a comis „jaful secolului”, cu 8 ani în urmă (între 16–18 iulie 1976), în valoare de cca 50MilFFr (cca 30Mil€PPA). (A se vedea „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari..., Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale...Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență...) În curs de diversificare a activităților crimminale și de „profesionalizare”, la intrevale scurte banda va comite și alte tipuri de atacuri (jafuri armate), printre care și asupra furgoanelor blindate (transportoare de fonduri în cash) ceea ce, de altfel, va și permite anchetatorilor identificarea ei.Dintre acestea menționez cel de pe 16 august 1983, când 5 membri ai gangului (echipați cu armament de război) atacă un furgon blindat (tranportor de fonduri în cash) al STF (Société de Transport de Fonds) pe șoseau Impériale în proximitatea orașului Bastia (prefectura departamentului Haute de Corse/Corsica de Nord) și dezramează însoțitorii acestuia, sustrăgând suma de 170.000Ffr (cca 55.000€). (A se vedea Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria...). Un eveniment asemănător va avea loc și pe 4 noiembrie 1988 la Pietralba, când 5 membri ai gangului, cagulați și înarmați cu echipament militar (pistoale mitralieră semiautomate și arancătoare de grenade RPG7–Ruchnoy Protivotankoviy Granatomyot, portable, unguided, shoulder-launched, anti-tank, rocket-propelled grenade launcher) atacă un furgon blindat al societății SECSO care revenea dintr-o colectare de fonduri în Balagne cu cca 1Mil Ffr (cca 320.000€PPA).Cei 3 însoțitori vor recunoasște (rapid) complicitatea lor la atacul armat și îi vor denunța pe organizatorii operațiunii și membri comandoului (format din Guy și Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Christian Leoni și Joël Pattachini) ceea ce va permite interpelarea fraților Voillemier și a lui Guazzelli, dar care, evident, vor neaga participarea lor la operațiune.Până la urmă, pe 22 noiembrie 1988, juedcătorul de instrucție care instrumenta dosarul va fi obligat să-i pună în libertate pe Gilbert Voillemier și pe Francis Guazzelli datorită alibiilor „solide” pe care le-ar fi furnizat.Din contră, Leoni, va fi interpelat pe 18 martie 1989 și va fi încarcerat în detenție provizorie.Dar însoțitorii (gardienii) de fonduri se vor retracta, ceea ce îl obligă pe judecătorul de instrucție ca să ordone pe 16 mai 1989 punerea în libertate atât a lui Leoni, cât și a lui Guy Voillemier, ceea ce va fi confirmată de către Camera de Acazuare din Bastia pentru primul pe 16 mai 1989, dar va fi refuzată pentru cel de-al doilea.Până la urmă, judecătorul de instrucție va ordona și eliberarea celor 3 însoțitori (gardieni) ai furgonului pe 23 octombrie 1989 (confirmată și de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie 1989) iar dosarul va transfera din procedura „criminală” (judecată de o Curte cu Jurați formată din 3 magistrați și 6 cetățeni aleși de pe listele electorale–în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel, care pronunță pedepse cu închisoarea de la 10 ani de recluziune criminală până la închisoare pe viață) în procedura „corecțională” (judecată de o Curte Corecțională compusă doar din 3 magistrați, care pronunță pedepse până la 10 ani de detenție criminală).Într-un asemenea context, TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Bastia îi condamnă pe 1 iulie 1997 pe Guy Voillemier și Francis Guazzelli (probabil, țapi ispășitori!) la 3 ani de închisoare, iar pe cei 3 însoțitori de fonduri (furgon) la 2 ani de închisoare.Ceea ce va permite gangului să „recidiveaze” și ca urmare, pe 22 octombriie 1992, mai mulți membri ai bandei vor ataca cu o Bazooka (Rocket-propelled-grenade RPG, utilizat în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial și puști mitraliere), din nou, un furgon blindat pe strada Capanelles la Bastia aparținâns societății SecuriPost din care vor sustrage suma de 6,65Mil Ffr (cca 2,22 Mil€PPA), după ce pe 10 septembrie, 2 dintre ei (tot cagulați) și înarmați cu echipament militar, au interceptat la Cordo (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) un furgon blindat al societății de transport fonduri Transbank în cabina căruia se aflau soții Giordani.Luându-i ostatici, ei vor sustrage din camionetă suma de 3 Mil Ffr (cca 1 Mil€PPA).Un jandarm aflat în permisie și martor la eveniment îl identifică pe unul dintre autoeri în persoana lui Michel Chiappalone, care va fi interpelat.Dar pe 1 decembrie 1992, în urma unei confruntări și dezbateri contradictorii acesta va fi pus în liberate (sub control judiciar) „în beneficiul îndoielii”, cu atât mai mult cu cât el era „perfect” integrat în societatea civilă, find, oficial, directorul–gestionar/administrator al braseriei/cafenelei „Palais des Glaces" din Bastia.Până la urma, utilizând tot un transfer al dosarului din procedura criminală în cea corecțională, Michel Chiappalone va fi condamnat de către Curtea Corețională a TGI Bastia, pe 8 iulie 1997 la 5 ani de închisoare, dar tribunalul nu va delivra mandatul de încarcerare contra condamnatului pentru că acesta a făcut Apel.Dar datorită formalităților administrative (judiciciare), Curtea de Apel nu va confirma pedeapsa acestuia, decât pe 10 martie 1999, când din păcate pentru magistrați și din fericire pentru Michel Chiappalone, acesta nu mai putea fi arestat pentru că era deja, „de ceva vreme”, în cavală (fugă), nefiind interpelat încă, nici astăzi.Nu știu însă, cum a reușit, totuși, să se sustragă libertății condiționate sub control judiciar, fără ca autoritățile polițienești din Corsica să se (auto)sesizeze. În sfârșit, în afară de jafuri armate din bănci și din furgoane blindate, gangul este implicat și în jocuri de noroc ilegale, în cluburi de noapte „fictive” (care practică prostitulia „deghizată”), în extorcare de fonduri, etc și poate nu în ultumul rând, și în spălare de bani, în strânsă legătură cu clubul de fotbal de la Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), ca de altfel și cel de la „Micul Bar”, în legătură cu clubul de fotbal de la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud/Corse du Sud).În principiu, cca 10 „familii” (importante) vor susține activitățile infracționale (delictuale) ale gangului de la Barul Brise de Mer, care dispunea de un patrimoniu („capital „social”) de cca 140–150 Mil€ (provenind din bracaje/jafuri armate, spălare de bani, extorcare de fonduri, etc. pe însulă cu care au fost aciziționate hoteluri, localuri/baruri de noapte, restaurante, braserii, complexuri turistice, cazinouri/sală de jocuri, etc., cu „filiale” în Italia și Africa)Iar cadrul acestor activități infracționale vor avea loc și o serie de asasinate în bătălia pentru „teritoriu” și mai ales în detrimentul fraților Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopass, etc.QG (Cartierul general) „principal” al bandei este „Challenger" (deschis în Île Rousse în 1984, considerat cel mai frumos local/club de nopate din Europa), alături de care vor funcționa si alte QG „secundare” cum sunt „Starlight" și „Biblos" (incendiat în 1986), din Calvi, „Palladium” din Saint Florent, „Midnight" de la Cervione, „New-Club" (devenit, ulterior „L'Aventure") de la Corte și „L'Apocalypse” din Bastia (route de la Marane) inaugurat de către celebrul actor francez Alain Delon.Mai multe atacuri și atentate vor favoriza renunțarea la acestea, în genul celui comis asupra lui Joël Martin (victimă a unui atentat la Algajola, motiv pentru care va ceda pentru o sumă modică comerțul său lui Benoit Grisoni administrator și gestionar al Sarl Corsica. Pe 17 octombrie 1986 în virtutea unei comisii rogatorii delivrată de către judecătorul de instrucție Michel Huber de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Bastia, polițiștii de OCRB (Oficiul de Central pentru Reprimarea Banditismului–devenit OCLCO–Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate din 6 mai 2006), apaținând Direcției Centrale ale Poliției Judiciare (DCPJ) și de SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Ajaccio, asistați de către anchetatorii BNEE (Brigada Națională de Anchete Economice) vor opera (efectua) mai multe interpelări și percheziții, printre care și la proprietarii localurilor din Bastia: cafeneaua (braseria) „Palais des Glaces”, discoteca (clubul de noapte) „Le Saint-Nicolas" și barul „Le Continental", respectiv, în discoteca „L'Apocalypse" (de pe șoseaua Marane) din Biguglia. Pe lista celor 13 persoane reținute vor figura și Robert Moracchini (barmanul și asociatul de la barul „Le Continental” din Bastia), respectiv, Gilbert Voillemier (administratorul discotecii „L'Apocalypse").Din păcate însă, nimic nu va permite anchetatorilor inculparea membrilor localurilor de mai sus, într-un dosar infracțional de „asociere de răufăcători”, având ca scop „evaziunea fiscală și spălarea de bani”, așa cum spera după arestarea lor, magistratul instructor. O altă percheziție însoțită de alte interpelări are loc la girantul societății „Forum” Srl care exploata discoteca „Le Challenger" în Île rousse (departamentul Haute-Corse), cartierul general al gangului de la barul Brise de Mer.La domiciliul lui Francis Navarro constructorul discotecii „Le Challenger", este identificată o dublă facturare în profitul societății Forum Srl legată de lucrări de renovare a discotecii la solicitarea lui Alexandre Rutily (girantul/gestionarul discotecii) cu scopul spălării în cash a sumei de 600.000 FrF (cca 170.000€PPA) dar a sumei de 1,4Mil FrF (cca 385.000€PPA) rezultată din vânzarea diferitelor bunuri sociale.În cursul lunii februarie 1987, pe lângă procedura judiciară în curs DNVSF (Direcția Națională de Verificare a Situațiilor Fiscale) va descoperi și alte neregularități la membrii gangului de la micul bar din cartierul Vieux Port (Marsilia) „La Brise de Mer”, care, până la urmă se vor concretiza cu niște pedepse „lejere” (cu suspendare) și amenzi în valoare de 13 Mil FrF (cca 3,6 Mil€PPA), însă plata acestora nu ar fi fost niciodată consemnată.Din contră, un eveniment major (foarte grav) neașteptat, va bulversa societatea civilă din insulă. Este vorba de cel care a avut loc pe 23 august 1998, în care Georges Seatelli (atunci, în vârstă de 48 de ani, unul dintre baronii gangului de la Brise de Mer), fratele actalului decan al baroului din Bastia, Jean-Louis Seatelli (care astăzi, la vârsta de 75 de ani este decanul Marii Adunări Naționale din Corsica) și fost cumnat al avocatei naționaliste Marie-Hélène Mattéi (figură marcantă a A Cuncolta Independentista–fost partid politic naționalist corsican fondat în 1998, rezultat din A cuncolta naziunalista prin fuziune cu Corsica Viva, Partitu per independenza, Associu per a suvranità și Cullettivu naziunale devenit în 2001 Partidul Indipendenza) este asasinat de către un comando compus din 2 bărbați cagulați de pe o motocicletă (cu 15 gloanțe de calibrul 9mm și 11,43), în jurul orei 1800, pe sezlongul său lângă piscina de pe terasa hotelului Pineto din Bastia. Acesta, împreună cu alți presupuși membri ai gangului de la barul Brise de Mer, printre care și frații Voillemier, frații Guazelli și Robert Moracchini (asociat al barului Continental din Bastia) au fost plsați în GAV (Garde à vue–arest la sediul Poliției Judiciare) de către anchetorii diviziei antiteroriste după asasinarea prefctului de Corsica Claude Eirgnac pe 6 februarie 1998 (în jurul orei 21h15, la ieșirea din sala de spectacol) de către naționaliștii (independentiști) corsicani, dintre care unul ar fi fost Yvan Colonna. Reglarea de conturi în acest dosar de asasinat, după oărerea mea nu ar îndoielnică, dacă ținem cont de faptul că pe 14 septembrie 1982, David Ziglioli (comerciant de vinuri și băuturi spirtoase) este asasinat, iar peste 7 luni (în cursul lunii aprilie 1983) este asasinat și fratele său Daniel Ziglioli (proprietar al unui club de noapte).Presupușii asasini vor fi Robert Moracchini, Pierre-Marie Santucci și Georges Seatelli. O altă „mișcare” a membrilor gangului „Brise de Mer” (Michel Chiappalone, Jean-Jacques Voillemier și Jan Meganck, însosiți de către Réginald Léger, Jacques Nahmany și Olivier Cecini) cu destinația Novossibirsk (tot în Rusia) ar fi fost înregistrată pe 29 aprilie 1997, iar ultimul dintre ei, la întoarcerea sa de la Moscova, în decembrie 1997, ar fi avut asupra lui (în urma unui control) suma de 48.000 Ffr (cca 10.000€) „câștigată la jocurile de noroc”. Pe 13 iulie 1999 autoritățile ruse ar fi confirmat că, într-adevăr, la Kemerovo ar fi funcționat, „legal”, mai multe „societăți comerciale”, printre care și cazionul „Las Vegas", cu sprijinul financiar al „Kuzbassky transporty bank" în cadrul căruia „lucrează” și 3 cetățeni francezi, Olivier Cecini (directorul), Jacques Nahnmany (controlor de jocuri) și un „necunoscut” autorităților polțienești, Loran Martines (casier).Gangul ar fi avut legături „solide” și cu naționaliștii cosicani.Pe vremea activității „lucrative” a FLNC-Canal Historique (fondat între 1990-1991, care pe 23 decembrie fuzionează cu FLNC du 5 mai, cu Fronte Ribellu și grupul Clandestinu pentru a deveni FLNC UC) în anii 1990, 2 dintre leaderii aceștia ar fi „simpatizat” cu membri ai gangului „Brise de Mer”.Este vorba de Charles Pieri (n.1950, tatăl lui Christophe Pieri și Elodie Pieri, naționalist corsican înregistrat în fișierul central al marelui banditism) cu Francis Mariani (n.1949, mort în explozia de la Casevecchie, la Pianicce, Antisanti și Aleria în Haute-Corse/Corsica de Nord, pe 15 ianuarie 2009) și François Santoni (n.1960, asasinat la o nuntă pe 17 august 2001, la Monacia-d'Aullène în Corse-du-Sud) cu Richard Casanova (n.1959, asasinat la Porto-Vecchio pe 23 aprilie 2008).După ce a părăsit organizația FLNC-Canal Historique și a fondat Armata Corsa, Santoni denunță „derivele de tip mafiot” în cadrul FLNC (Frontul Național de Eliberare Corse), iar Pieri se va apropia de membrii organizației FLNC-Canal Habituel pentru a fonda FLNC-Union des Combattants) cărora se va alătura și „Brise de Mer”. În cadrul acestei lupte influență, membii presupuși ai organizației criminale „Brise de Mer” ar fi executat mai mulți membri ai grupului naționalist Armata Corsa, iae legat de aceasta, un dosar criminal de mare anvergură (instrumentat de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine) a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Val de Marne (sub președinția lui Anny Dauvillaire cu François-Louis Coste, avocat general), la Créteil (Métropole du Grand Paris), în care Jacques Mariani (apărat de actualul ministru al justiției, Eric Dupont-Moretti) fiul lui Francis Mariani, împreună cu Joseph Menconi (apărat de către Jean-Louis Seatelli) au fost judecați într-un proces care va debuta pe 20 iunie 2006.În acest dosar, un loc central ocupă asasinarea lui Dominique Marcelli (în vârstă de 25 de ani, fost activist de frunte al organizației Armata Corsa) pe 21 august 2001 (în jurul prânzului) în vehiculul său, cu care a părăsit Cervioni (domicilul său din Haute-Corse) și la volanul căruia se afla Jean-Christophe Marcelli (în vârstă de 24 de ani, fără nicio legătură de rudenie cu defunctul). Cei 2 vor fi găsiți câteva ore mai târziu, la câțiva km de Moriani-Plage, ciuruiți cu 24 de gloanțe (dintre care jumăate în cap), cu cadavrele lor (semi)carbonizate în vehiculul incendiat.Michèle Marcelli, văduva lui Dominique (reprezentat de către Jean-Michel Marriaggi),, va face o serie de dezvăluiri, care îi vor incrimina pe cei 3 membri ai gangului „Brise de Mer” cu alți 3 complici ai lor.În verdictul ei din seara zilei de 3 iulie (foarte probabil grație celebrului și prestigiosului avocat penalist Eric Dupont–Moretti, „campionul” achitărilor–devenit minstru al justiției), Curtea îi achită pe cei 2 inculpați principali, Jacques Mariani și Joseph Menconi (în vârstă de 40 de ani)René Agostini (în vârstă de 28 de ani) și Jean-Marie Struffi (în vârstă de 30 de ani), acuzați de complicitate și sechestrare, respectiv, Ange-Marie Fraticelli (în vârstă de 32 de ani), acuzat de mărturie mincinoasă cu circumstanțe agravante, au fost și ei achitați. Atât președintele cât și prim-ministrul erau convinși că Erignac va fi în Corsica, „omul potrivit, la locul potrivit”, ceea ce de altfel n-ar fi fost așa, cum nici (re)aducerea legendarului erou național „cel mai ilustru dintre francez” Charles de Gaulle (1890–1970), în fruntea statului pentru soluționarea „crizei coloniale” (și în special a „Algeriei franceze”) în care Franța era profund angajată prin războiul de independență al Ageriei (1954–1962). (A se vedea In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani..., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de...). Pentru că Colectivitatea teritorială Corse (Corsica) cu „statut unic”, particular, nu seamănă cu celelate colectivități terioriale (ultramarine/DOM– TOM) sau Collectivités d'Outre-Mer (COM–conform art. art. 74 din Constituție, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Wallis-et-Futuna și Polynésie française) și nici populuția acestora, cum de altfel, nici naționalismul acestora nu poate fi comparat, sub nicio formă, cu (ultra)naționalismul corsican transmis din generații în generații prin intermediul unor mecanisme de îndoctrinare social–politice cu caracter economic, care permite acestora asocierea lor cu marea criminalitate (crima organizată). Acest lucru am înțeles, din păcate, mult prea târziu, ceea ce nu mi-a mai permis să pot face ceva pentru salvarea vieții lui Claude Erignac. (....). Notă. Celebra închisoare Carabanchel a Provinciei Madrid (construită în timpul regimului franchist, dat în folosință pe 16 ianuarie 1940 și inaugurat pe 22 iunie 1944 de către ministrul justiției falangist Eduardo Aunós, până în 1999 și distrusă în 2008), în care (alături de închisoarea Model de Barcelone) erau încarcerați majoritatea naționaliștilor sepratiști după Războiul Spaniei (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), între republicani și naționaliști, terminată cu victoria celor din urmă. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu...Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală). Printre celebrități încarcerate la închisoarea Carabanchel menționez pe celebrul sindicalist spaniol Marcelino Camacho Abad (1918–2010, fost prim-secretar al Commissions Ouvrières între 1976–1987 și deputat comunist de Madrid 1977–1981), celebrul filosof, eseist, scriitor, jurnalist, profesor și traducător Fernando Savater (n.1947, anti-franchist, distins în 2000 cu premiul Sakharov și cu alte câteva zeci de premii literare), omul politic spaniol (comunist) Simón Sánchez Montero (1915–2006, șeful Partidului Comunist Spaniol, încarcerat timp de un sfert de secol), pe militantul comunist Enrique Múgica (1932–decedat de Covid pe 10 aprilie 2020, devenit deputat basc și ministru al justiției între 1988–1991), pe jurnalistul și scriitorul Fernando Sánchez-Dragó (1939–2014, devenit ministru al economiei și finanțelor între 1982–1985), pe celebrul umorist Miguel Gila (1919–2001, emigrat în 1968 în Argentina), pe poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul și cineastul Fernando Arrabal (n.1932, stabilit în Franța din 1955 ca „desterrado”, distins cu Prix Nadal–1982, Prix national de Littérature dramatique–2003), pe poetul, scriitorul și jurnalistul Marcos Ana (1920–2016, prizonierul politic încarcerat cel mai mult timp în inchisorile franchiste, printre care și Porlier Prison, Lagărul de concentrare de la Albatera, respectiv, de la Los Almendros–din 1939, Ocaña Prison–din depuis 1944, Burgos Penitenciary Center între 1946-1961), pe economistul și profesorul universitar Francisco Bustelo García del Real (n.1933, fost rector al Universității Complutense din Madrid între 1981–1983, deputat socialist între 1977–1979) și poate nu în ultimul rând pe legendarul răufăcător și gangster francez, „regele evadării”, François Besse (n.1944, autor a 7 evadări, asociat în crima organizată cu legendarul criminal Jacques Mesrine, fost „inamicul public nr.1” al poporului francez, evadat din închisoare pe 16 februarie 1982). (A se vedea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez/MCF. Brand-uri...)

Multumesc prietenilor mei fideli pentru ajutorul primit în timpul investigațiilor mele, Comisarului Pépé (PP), Magistratrului-Instructor Ege (EG), Juranalistilor  de investigație Abelino Fuentes Gonzales, Basilio Pérez, Lance Calvera, precum si Anchetatorilor  (privati - private investigator) Luis Abenicio si Zeferino Zachariah. Pe 20 octombrie 1981, la puțin timp după alegerea lui François Mitterrand în funcția de cel de-al 21-lea Președinte al Republicii Franceze (21 mai 1981-17 mai 1995), în discursul său, cunoscut ca cel „de Cancún” (Mexic), acesta spunea: „Salutări celor umiliți, emigranților sau celor exilați de pe bucata llor de pământ, care vor să trăiască și vor să trăiască liberi. Salutări celor care sunt persecutați sau torturați, care vor să trăiască și vor să trăiască liberi. Salutări celor sechestrati sau dispăruți și asasinați, care vroiau să trăiască și vroiau să trăiască liberi. Salutări preoților brutalizati, sindicaliștilor încarcerați, șomerilor care își vând sângele pentru a supraviețui, indienilor vânați pe teritoritoriile lor, muncitorilor fără drepturi, țăranilor fără pământ, rezistenței neînarmate, care vor să trăiască și vor să trăiască liberi. Tuturor, Franța spune: Curaj, libertatea va învinge. Și dacă Ea spune acest lucru, înseamnă că aici aceste cuvinte au sensul lor.” Mai mult ca sigur că în timpul acestui discurs, Mitterrand nu și-a imaginat niciun moment, faptul că o tânăra franceză Florence Cassez (n.1974), încarcerată la Centro Femenil de Readaptación Social din Tepepan (aria metropolitană Mexico City) timp de 7 ani, va repeta în gând, zilnic, acest discurs, pe de-o parte și că arestarea acesteia va avea ca efect, încordarea, peste un sfert de secol (la maximum), a relațiile diplomatice, economice și culturale franco-mexicane, pe de altă parte.Ironia sorții face că deși eliberarea acesteia a fost pusă la cale de către Președintele al Franței Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 16 mai 2007-15 mai 2012), care a acționat „energic″ în acest dosar, amenințându-l pe Felipe Calderón Hinojosa (n.1962, în funcție între  1 decembrie 2006 - 30 noiembrie 2012) pe toate planurile (diplomatic, politic, economic și chiar militar !), anulând și festivitatea „Anul Mexicului″ care urma să aibă loc în Franța în 2011 (dedicat lui Florence Cassez), roadele acestui eveniment istoric (atât pentru Franța cât și pentru Mexic), să fie „culese” de către sucesorul său, discipolul preferat a lui François Mitterrand, François Hollande (n.1954, în funcție între 15 mai 2012 - 14 mai 2017), cel mai titrat președinte al celei de a V-a Republicii Franceze (până în prezent). Considerată complice al lui Israel Vallarta Cisneros (șeful unei bande de kidnapping cunoscut sub numele de  „Los Zodiaco”) și arestat pe 8 decembrie 2005, în urma unui proces care va dura 18 luni (februarie 2006 – octombrie 2007), pe 25 aprilie 2008, Florence Cassez va fi condamnată, după 6 luni de „deliberare″, la 96 de ani de închisoare (recluziune criminală), pentru participarea ei la 4 răpiri (4 x 20 de ani pentru fiecare răpire), 8 ani de detenție (criminală) pentru asociere de răufăcători (bandă de kidnapping) și câte 4 ani pentru deținere ilegală de arme de foc (arme letale), respectiv, pentru deținere ilegală de muniție (de război) de către o Curte a Tribunalul Penal din Mexico City. După ce pe 26 iunie 2008 Curtea Supremă de Justiție a Mexicului respinge casarea sentinței, pe 4 martie 2009, Curtea de Apel îi reduce pedeapsa la 60 de ani de recluziune criminală, pe care ea urma s-o ispășească într-un centru de detentie pentru femei (Centro Femenil de Readaptación Social din Tepepan - aria metropolitană Mexico City). După un incredibil, lung, anevoios și inedit demers politico - juridic, poate, fără precent, din partea autortăților franceze (pe care îl prezint detaliat in articol), pe 23 ianuarie 2013, Curtea supremă de Justiție (compusă din 5 magistrați – judecători) va anula, în sfârșit, sentința Curtii de Apel, ceea ce va permite  lui Florence Cassez, revenirea, pe 24 ianuarie 2013, în Franța, unde va ateriza pe complexul aeroportuar Paris–Roissy–Charles de Gaule, cu un avion al companiei Air France, în jurul orei 13h30, după cca 7 ani de detenție (captivitate). Pe 21 iulie, ea se căsătorește cu franco –mexicnul Fausto Avilla care a facut parte din comitetul ei de sprijin în timpul detenției sale în Mexic, dar ei doi vor divorța pe 15 octombrie 2016, după ce în 2015 ea va da naștere unei fetițe, Fleur. Acest lucru nu-i va împiedica pe cei doi ca să deschidă în 2018, împreună, la Dunkerque (sub-prefectură a departamentului Nord, în fosta regiune Nord-Pas de Calais - astăzi, Hauts de France) un restaurant cu specialități mexicane ți sud – americane („Les Gens Heureux” – Oamenii fericiți). Faptul că pe 9 decembrie 2019 „superpolițistul” Genaro Garcia Luna, cel care a arestat-o pe Florence Cassez (și care ar fi fost și anchetatorul principal în dosarului ei) a fost interpelat de către FBI, pentru motivul că ar fi protejat membri ai celebrului Cartel de droguri Sinaloa, va relansa ancheta în dosarul ei de kidnapping Los Zodiaco (care, pare că nici n-ar fi existat!), în care aceasta solicită astăzi, sub formă de despăgubire (daune materiale ți morale), pentru ce 7 ani de detenție, mai multor personalități mexicane, suma de 36M$US (cca 30M€). În ceea ce mă privește, personal, eu care am urmărit acest dosar de aproape (în Mexic), niciodată nu am fost convins de nevinovăția lui Florence Cassez. Cu alte cuvinte, este adevărat că ea, într-adevar, a fost legal eliberată, dar nu și faptul că ar fi fost nevinovată. Sorry. Menționez aici faptul că ceasta furie și ura a populației mexicane contra Republicii Franceze (ca de-altfel și contra lui Nicolas Sakozy) era reală și am avut ocazia să o constat și eu, personal, cu mult timp înainte de eliberarea lui Florence Cassez. Cu ocazia investigațiilor mele legate de atacul terorist din 11 septembrie 2001 în SUA, după un deceniu de la evenimentul istoric fără precedent, în vara anului 2011, când, printr-o filiera mai mult sau mai puțîn convențională, am ajuns la Pachuca de Soto (Statul Hidalgo, la cca 100 de km nord de Mexico City), cu ajutorul unui vechi prieten, Matiniano-Rodrigo Martinez, din Mexico City (fost polițist), un profesionist, private detective, influent cu contacte multiple in cadrul serviciilor secrete americane.Undeva, intr-un cartier periferic in sudul zonei metropolitane, nu foarte departe de fostele birouri (dezafectate) ale unei mine de argint, ne-am intalnit la un bar  (izolat si aproape gol), cu un individ pe nume Torrel Miguel Jr., care pretindea ca sora ei, Maria Sandoz, din San Luis Potosi (unul dintre cele 31 de state federale ale Mexicului, langa Hidalgo, tot cu traditie miniera) ar avea un vecin, fost politist, declarat „mort pentru patrie" (in WTC7) de catre „Jandarmii Lumii", in timpul atentelor teroriste de la New York din 11 septembrie 2001 !Aflat la o masa retrasa intr-unul dintre colturile neiluminate ale barului (in care din cauza fumului de tigara, era imposibil sa-l vezi !), mestecand paste picante dintr-o farfurie imensa, cu o sticla de bere desperados in mana stanga (si una sparta pe linga scaunul sau), imediat dupa ce am intrat pe usa, Martiniano a strigat catre el pe un ton prietenos in engleza (sa inteleg si eu): „Is a amigos from France", acesta insa pe un ton furios ne-a replicat, destul de nepoliticos: „France no friend, because Florence Cassez it’s guilty of belonging to the kidnapping gang Los Zodiaco. She is currently serving a 60-year sentence for the crimes of kidnapping, organized crime and illegal possession of firearms, and, on 9 March 2009, during Nicolas Sarkozy’s visit to Mexico, he requested that Cassez be transferred to a French prison, something she may be entitled to under the 1983 Strasbourg Convention on the Transfer of Sentenced Persons, signed by both France and Mexico". La care a adugat in mexicana lui pentru a incheia conversatia: „Esto no es justo. Ella es secuestradora y diabólico, y que debe, se ejecuta la pena de prisión en México, Adios Amigo ! "

Corespondenta din Mexico.  „Săracul Mexic, este atât de aproape de SUA dar atât departe de Dumnezeu” (Expresie populara mexicana)Mulțumesc prietenilor mei  fideli Y. Cohen (Franța) și J.-F. Dupire (Elveția), fără sprijinul cărora, realizarea acestui material, nu ar fi fost posibilă.Dedic acest articol articol de investigație jurnalistică memoriei unchiului meu Joe  Banyay (1920-1997), absolvent al Academiei Tehnice Militare din Viena (Austria), fost membru în Consiliul de Administrație al Companiei Alcan (din 2007, Rio Tinto Alcan) și Senator de British Columbia (Canada), care sub comandă lui Erwin Johannes Eugen Rommel („Der Wüstenfuchs/Vulpea Deșertului”), în cel de-al Doilea Război Mondial a luptat în Nordul Africii (Magreb) și care la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 m-a introdus în haosul  labrintului  social-politic și economic al Statelor Unite Mexicane (fiind profund atașat de acestea!), o  imensă „gaură neagră” în Nouă Ordine Mondială, care  din punct de vedere semiotic, nu respectă reguli și nici principii, în care corupția generalizată în cadrul instituțiilor guvernamentale, precum și legăturile lor cu organizațiile criminale de narcotraficanti, fac din acestea o lume aparte, fără limite, imposibil de gestionat, indiferent de culoarea politică, respectiv, de credință, leaderilor politici care sunt, sau/și care, ulterior,  vor veni la putere! Pe 26 septembrie 2014, 43 de studenți al Școlii Normale Rurale „Raul Isidro Burgos” din Ayotzinapa (Municipalitatea Tixtla), aflat în Statul Guerrero (sudul Mexcicului), sunt răpiți și sechestrati la Iguala (aflat la cca 130 de km), iar ulterior, masacrați cu bestilitate, incendiati și îngropați într-o fosă din proximitatea orașului Cocula (Statul Jalisco), nu departe de Iguala.Programul educațional al acestei școli (plasată într-una dintre statele cele mai sărace ale Mexicului), care permite absolvenților săi să devină învățători (cu o orienntare politică de stânga) în învățământul primar, se înscrie într-un model de educație progresistă și laică, având ca ideologie „stângismul” mexican cu imaginea lui Ernesto Che Guevara, bazată pe teoria marxist-leninistă (cu doctrina ei fundamentală, materialismului dialectic și istoric) și scopul, regenerarea populației de origine modestă, cu precădere, de origine indigenă.Evenimentul, fără precedent, într-o țară în care corupția, sărăcia, eșecul integrării populației indigene și kidnapping-ul sunt fenomene sociale care nu pot fi nici măcar teoretic controlate, în care legăturile criminale de tip mafiot dintre aleși locali (al Poporului!) și traficanții de stupefiante (șefii Cartelurilor de droguri!), fac ravagii, în toate sectoarele de activitate și la toate nivelele, are ca efect o criză politică și morală profundă (de o amploare iesita din comun!), din care, aparent, nici autoritățile politice federale (naționale) și nici cele (ale organizațiilor) internaționale, nu văd nicio ieșire. Fara grave „antecedente” criminale, in momentul de fata, orasul Iguala (Statul Guerrero din sudul tarii, unul dintre cele mai sarace ale Mexicului, cu o rata ridicata a criminalitatii)  isi „cauta” primar, dupa ce in urma unei manifestatii de mare amploare a populatiei locale (inclusiv, studentesti) din 26 septembrie 2014, reprimata sangeros de catre Politia Municipala (cu complicitatea membrilor unei grupari armate criminale „Guerreros Unidos”), acesta, José Luis Abarca, impreuna cu sotia sa, Maria de Los Angeles Pineda, aflati in cavala (fuga) au fost retinuti pe 4 noiembrie 2014 la Ciudad de Mexico, pe baza unor mandate de arestare, eliberate de catre autoritatile judiciare federale mexicane.Alaturi de acestia, considerati „ca principalii responsabili  de reprimarea sangeroasa  a manifestatiei si implicati  in  activitatile criminale din regiune”, autoritatile federale  l-au retinut si pe Felipe Flores, responsabilul municipal cu Securitatate publica, sub comanda caruia ar fi avut loc evenimentul tragic. De fapt, pe 26 septembrie 2014, are loc o manifestatie de mare amploare are loc in municipalitatea Iguala de la Indepedencía (Statul Guerrero, sudul Mexicului),  un oras de talie  medie (cca 145.000 de locuitori, al doilea ca marime dupa capitala Chilpancingo de los Bravo), aflat la 170 de km de Capitala tarii, Ciudad de Mexico (Mexico City) si la ceva mai putin de 200 de km de Acapulco, la care trei autobuze (autocare) transportau 100-110 studenti (viitoare cadre didactice-invatatori) ai Scolii Normale Rurale „Raul Isidro Burgos” din Ayotzinapa (Municipalitatea Tixtla, Carretera Nacional Chilpancingo-Chilapa Km. 14, Ayotzinapa, 39181 Tixtla de Guerrero, GRO, Mexique), fondata in 1926, in care acestia erau formati in spiritul teoriei marxist-leniniste, al materilsmului dialectic si istoric, elaborat de catre marii teoreticieni germani al Revolutiei Socialiste si al Socialismului, respectiv, al Comunismului (ca oranduiri sociale): Karl Heinrich Marx (1818-1883), economist, filosof, istoric si sociolog, precursor in domeniul stiintelor sociale, Karl Friedrich Engels (1820-1895), economist si filosof, respectiv, Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), revolutionar rus, teoretician politic, fost Presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului Republicii Socialiste Federative Sovietice al Rusiei (1919-1924) si Presedinte al Consilului Comisarilor Poporului al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (1922-1924). In sfarsit, in cadrul acestei scoli de viitoare cadre didactice, cu 45 de angajati (dintre care 39 de cadre didactice) si 532 de studenti (in pecial din Montaña, Costa Chica si centrul Statului Guerrero, care prezinta o rata ridicata de analfabetism) s-ar fi format si Lucio Cabañas Barrientos (1938-19874, fost secretar general al Federatiei Studentilor Socialisti din Mexic-FESCS, fost leader al Partido de los Pobres-PDLP/1968-1974), si Genaro Vázquez Rojas, 1931-1972, fost leader sindical al Statului Guerrero si simpatizant PDLP), respectiv, Othón Salazar (1924-2008, fost leader al Sindicato Nacional de Trabajadores de la Educación-SNTE si candidat al Partidului Comunist Mexican-PCM/1919-1981, pentru Guvernul Statului Guerrero), figuri mexicane legendare, care ar fi condus miscari importante de gherila (de orientare de stanga, de tip marxist)  in perioada secolului XX.In privinta Cartelului Guerreros Unidos-GU („Razboinici uniti”), organizatia criminala presupasa care ar fi responsabila de rapirea celor 43 de studenti „normalieni” de la Ayotzinapa, acesta ar fi fost fondata in perioada 2008/2009 (dupa uciderea lui Arturo Beltrán Leyva si dizolvarea Cartelului Los Beltrán Leyva), de catre Cleotilde Toribio Rentería (alias „El Tilde”, fost membru al Comandoului de asasini condus de catre Edgar Valdez Villarreal, alias „La Barbie”), avandu-l ca leader pe „El Chucky” si aliat pe José Luis Abarca (fostul Primar al municipalitatii Iguala), iar rival pe Cartelul Los Rojos („Rosiile”), ea fiind specializata in crima organizata, omucidere, rapire si sechestrare de persoane, terorism, extorsiune de fonduri, trafic de droguri (stpefiante), etc., operationala (activa) in statele Morelos si Guerrero (dintre cele 32 federative/unite, mexicane).Conform documentelor oficiale (din baza de date a autoritatilor judiciare mexicane) coroborate cu ceea ce am putut afla din sursele noastre (sigure), prezente la fata locului, dupa interceptarea autobuzelor cu studentii-normalieni, ar fi avut loc puternice confruntari intre acestia si Politia Locala, in urma caruia 6 persoane (mentionate mai sus) ar fi decedat si alte 27 ar fi fost grav ranite. Cei 43  studenti disparuti (ucisi) sunt:  Abel García Hernández, Abelardo Vázquez Periten, Adán Abrajan de la Cruz, Alexander, Mora Venancio, Antonio Santana Maestro, Benjamín Ascencio Bautista, Carlos Iván Ramírez Villarreal, Carlos Lorenzo Hernández Muñoz, César Manuel González Hernández, Christian Alfonso Rodríguez Telumbre, Christian Tomás, Colón Garnica, Cutberto Ortiz Ramos, Dorian González Parral, Emiliano Alen Gaspar de la Cruz, Everardo Rodríguez Bello, Felipe Arnulfo Rosas, Giovanni Galindes Guerrero, Israel Caballero Sánchez, Israel Jacinto Lugardo, Jesús Jovany Rodríguez Tlatempa, Jonás Trujillo González, Jorge Álvarez Nava, Jorge Aníbal Cruz Mendoza, Jorge Antonio Tizapa Legideño, Jorge Luis González Parral, José Ángel Campos Cantor, José Ángel Navarrete González, José Eduardo Bartolo Tlatempa, José Luis Luna Torres, Joshvani Guerrero de la Cruz, Julio César López Patolzin, Julio César Ramírez Nava, Leonel Castro Abarca, Luis Ángel Abarca Carrillo, Luis Ángel Francisco Arzola, Magdaleno Rubén, Lauro Villegas, Marcial Pablo Baranda, Marco Antonio Gómez Molina, Martín Getsemany Sánchez García, Mauricio Ortega Valerio, Miguel Ángel Hernández Martínez, Miguel Ángel Mendoza Zacarías si Saúl Bruno García.

Unul dintre cele mai (ne)plăcute aspecte ale dispozitivului de „Discrimnare pozitivă” în Franța, este dispariția (constanța) a hiper-politeții (ipocriziei) franceze în Serviciul Public (Învățământ, Sănătate, Administrație, Poliție, Justiție, etc.) pentru că în cadrul acestui dispozitiv, cei recrutați, pe de o parte, nu au beneficiat de o educație „aleasă”, iar pe de altă parte, pentru că înainte de a fi angajați, conform acestuia,  s-au săturat să fie refuzați (respinși) și marginalizați de către societatea civilă cu formula de politețe: „Veuillez agréer Madame, Monsieur, mes salutations dinstinguées”. În contextul social-istoric al mileniului mileniului trei, când majoritatea responsabililor politici ai fostelor țări (puteri) coloniale erau încă convinși de „rolul pozitiv al colonizării”, Jacques Chirac, pe atunci Președinte al Republicii Franceze (1995-2007), a hotărât, în 2006, sub presiunea politică a țărilor din Magreb (în special Algeria, dar și Maroc, respectiv, Tunisia) să renunțe la Alin. 2 al Art.4 din Legea 23 februarie 2005, adică la „rolul pozitiv al prezenței franceze în teritoriile nemetropolitane (neeuropene, colectivitățile teritoriale „Outre Mer”) și în special în cele din nordul Africii (Magreb). Acest „pas istoric” a fost considerat, pe de o parte, atât de către apărătorii drepturilor fundamentale ale omului, francezi, cât, pe de altă parte și de către responsabilii politici din fostele țări „victime” ale colonizării, o condiție „sine qua non”, pentru perpetuarea relațiilor de prietene și colaborare socio-economică, respectiv, politică, dintre popoarele lor și Republica Franceză. Președintele  Jacques Chirac  ia această decizie, în ciuda faptului că acesta este ferm convins că „noi (n.r. francezii) putem fi mândri de istoria noastră......(...) chiar dacă putem recunoaște și zone de umbră în evoluția ei....”, nu la întâmplare, dar în special, după critica dura adusă acestei legi (Legea din 23 februarie 2005), pe 2 iulie 2006, de către Abdelaziz Bouteflika, atunci, Președintele Algeriei (din 27 aprilie 1999). Rolul „pozitiv" al colonizării, din punctul de vedere al țărilor coloniale, ar fi permis „civilizarea", „modernizarea" și „democratizarea" sclavilor din colonii (o imensă majoritate dintre ei de confesiune musulmană!), având ca efect, mobilitatea lor, în general, dar mai ales, migrația lor către țările coloniale „mamă", în particular, nu cu scopul cum cred unii, de a cucerii lumea, dar din contră, pentru îmbunătățirea condițiilor lor de viață, pentru creșterea nivelului lor de trai, mai exact, pentru realizarea lor pe plan material și spiritual, ceea ce în colonii era de neconceput. Din păcate însă, o mare  majoritate dintre ei, nu au reușit să se integreze din punct de vedere socio-cultural și profesional, în special datorită dispozitivelor sociale inadecvate (necorespunzătoare) puse la dispoziția lor, ceea ce a avut că efect orientarea lor către delincvență și criminalitate, însă tot cu același scop: realizarea lor pe plan material și spiritual.Celor care au reușit să se mențînă, cât de cât în limitele normale ale legilor  de conviețuire în cadrul societății civile, dispozitivul de „Discriminare  pozitivă", ca o „prelungire prin continuitate" a „Rolului pozitiv al colonizării", le-a permis accesul în insituțiile publice ale Administrației de Stat (Prefctura, Primărie, Poliție, Jandarmerie, Justiție, Administrația Penitenciarelor, etc.), ceea ce contribuie esențial la scurgerea de informații către organizațiile islamiste extremiste, salafiste, respectiv, teroriste,  iar prin dispozitivul de manipulare,  la radicalizarea islamiștilor încarcerați, de manieră generală, nu neapărat pentru terorism, dar, cel puțin, pentru delicte sau crime de drept comun. Unii dintre ei, într-un eșec total în libertate, în toate planurile vieții sociale, dezorientați și fragili din punct de vedere psihic, ușor manipulabili, ar încerca să se „realizeze" în viață, prin moarte, ca martiri ai lui Allah,  în „Războiul Sfânt"!  „Discrimanare pozitivă" (instaurarea inegalității pentru promovarea egalității!), ca dispozitiv social, creat cu scopul de a lupta contra discriminării rasiale a apărut pentru prima dată în SUA („țara tuturor posibilităților” și a unei mixități sociale ieșite din comun!), având  în vedere statutul special al acesteia de țară deschisă imigrației „selective”, prin tradiție.Primul care ar fi utulizat expresia: „Affirmative action” (Action positive), conform unor documente de arhivă, se pare că ar fi fost John Fitzgerald Kennedy (foarte probabil, unul dintre motivile pentru care ar fi fost și asasinat!), urmat de către Lyndon Baines Johnson, succesorul său.Scopul acesteia, în principiu, ar fi fost ca negri (o minoritate etnică afro-americană, importantă), respectiv, hispanicii (o minoritate etnică hispanoamericana), etc., să fie mai mult „prezenți” în cadrul unori activități lucrative de înalta calificare, de prestigiu, în instituțiile statului, respectiv, ale Administației centrale și locale de Stat, în Universități, în Mass-media, în unitățile Medico-Sanitare, în Politică, etc.). Și într-adevăr, începând cu anii 1970, „Afirmative Action”, începe să se manifeste „masiv” în cadrul diferitelor programe educative, în special în statele mari, cu democrație avansată: California, New York, Illinois, etc., dar nu peste mult timp, acesta  începe să fie controvesat și contestat, astfel încât în 1978 Curtea Supremă de Justie a SUA condamnă cota-urile Facultății de Medicină a Universității California (Los Angeles) prin sentința Bakke. Iar în 1996, un Referendum de Inițiativa Populară, pune capăt dispozitivului  „Affirmative Action” în universitățile publice californiene (Propoziția 209). Mai târziu, în Florida (2000) și ulterior până în 2003, în statele Washington, Michigan și Nebraska, Texas și Mississippi. În 2007, Curtea Supremă de Justiție a SUA, interzice  (cu 5 voturi contra 4) „Affirmative Action” în întregul sistem educativ public american. Și totuși, dispozitivul în SUA, ar fi avut un succes considerabil, pentru că dacă la începutul anilor 60 (în timpul Administrației Kennedy), numai cca 13% dintre afro-american făceau parte din clasa medie, peste trei decenii, la începutul mileniului acesta (când încă în Franța, Alin.2 al Art.4, Legea din 23 februarie 2005 era în vigoare), procentul acestora ar fi crescut la 68%.Însă, din studiile pe care le-am efectuat, reiese că încă și astăzi, în principiu, negrii afro-americani sunt de cca 5 ori mai puțin bogați decât albii și că decalajul dintre ei ar fi crescut considerabil în ultimul secol.În Franța, dispozitivul de „Discriminare Pozitivă”, este introdus prin Legea din 10 iulie 1987, în favoarea persoanelor cu dizabilități, prin care întreprinderile cu peste 20 de salariați vor fi „obligate” să angajeze cel puțîn 6%, salariați cu handicap (în special fizic).Începând cu mileniul trei (anul universitar 2000-2001), acest dispozitiv este „preluat”, cu un oarecare entuziasm și de către Conferință Școlilor Superioare de Înalte Studii (Conférences des Grandes Ecoles-CGE), un sistem de învățământ superior ultra elitist, unic în lume, în care accesul are loc numai în urmă unui concurs de admitere foarte sever (scris, respectiv, oral) și accesibil numai absolvenților de Clase Pregătitoare-Classes Prépas aux Grandes Ecoles (primul ciclu universitar de 2/3 ani de studii universitare post-bac, postliceale, echivalent cu Licență), în care sunt admiși anual numai cca 6-7% (cei mai buni !) dintre cei peste 650.000 de absolvenți de liceu. Acest dispozitiv (foarte controversat de altfel!), la care vor adera și câteva școli de înalte studii foarte prestigioase (Sciences Po, ESSEC, INSA, Prépă-Henri IV, etc.), din câteva sute (de ingineri, economice și de comerț, respectiv, de management, social-politice, etc.) membre ale CGE, va permite unui număr considerabil de absolvenți de liceu, care fără să fi absolvit  „Classe Prepa” (dar numai un simplu învățământ universitar de scurtă durata/primul ciclu universitar, de tip Bac+2 ani: DEUG-Diplomă de Studii Universitare Generale, DUT-Diplomă Universitară de Tehnologie, respectiv, DUST-Diplomă Universitară de Științe și Tehnologie sau BTS-Brevet de Tehnician Superior, etc., în ZEP-Zonele de Educație Prioritare, din cadrul ZUS-Zone Urbane Sensibile ale marilor cartiere defavorizate din regiunile urbane ale metropolelor franceze, dominate de șomaj, trafic de stupefiante,  de insecuritate, de abandonul și eșecul școlar), să poată fi admiși în școli de elită, rezervate, cu prioritate, unei clase de intelectuali, de excepție. (A se vedea pentru detalii și articolul http://cufr-prpagrandesecolesfranaises.blogspot.com/2012/11/zus-les-zones-urbaines-sensibles-en.html).În acest caz, vorbim (într-o mai mare sau mai mică măsură), deja, de o „democratizare” a învățământului universitar elitist tradițional francez, prezent de câteva secole în toate domeniile de vârf ale activității social-economice și politice franceze.În sfârșit, începând cu ultimul deceniu, dispozitivul de discriminare pozitivă (în materie de educație, de angajare, de fiscalitate, în materie politică, etc.) este preluat și de către majoritatea instituțiilor publice locale și centrale ale Statului (Primărie, Prefectura, Învățământ, Sănătate, Poliție, Jandarmerie, Justiție, Forțele de Muncă, etc.), care va permite persoanelor, în special, celor de origine musulmană (negrii sau arabii) fără Cazier Judiciar (cu Buletinele B2 și B3 vide), aflate, oarecum, în eșec școlar sau în reinserție socio-profesională să devină funcționari (publici) al Statului.Organele abilitate ale statului în materie de reinserție socio-profesională consideră că dispozitivul ar fi un bun „integrator” social al populației defavorizate (și că acesta ar mari „egalitatea de șanse” pentru cei „oropsiți ai vieții”), având în vedere faptul că accesul acesteia pe piață de competență în sistemul privat, ar fi minim.Deși, în majoritatea cazurilor ei vor integra structurile de jos ale Administrației Publice de categoria E (Fără calificare profesională) și D (cu Diplomă de calificare profesională: BEP, CAP- Brevete și Certificate de Aptitudini Profesionale), unii dintre ei vor reuși și concursul de funcționar categoria C (cu Diplomă de Bacalaureat), respectiv, B (cu Diplomă de  învățământ universitar de scurtă durata: bac+2 ani de studii superioare: BTS, DUT sau Bac+3 ani de studii superioare: Licență) și chiar A (cu Diplomă de învățământ universitar de lungă durata: Master sau chiar și Grande Ecole).În 2007 Lotfi Bel Hadj, Președintele Observatorului Economic al Regiunilor Urbane Metropolitane, afirmă în lucrarea să „Trop Français ou Français de trop"  că dispozitivul ar fi un concept de inspirație rasistă! Și că „un asemenea sistem mărește ura și tensiunile rasiale, motiv pentru care el constituie un punct de ruptură cu istoria noastră”. Acest dispozitiv de „dicriminare pozitivă” va permite angajarea masivă în ministerele de Interne (Poliție), al Armelor (Jandarmerie) și al Justiție (gardieni de închisori) a minorităților de confesiune musulmană (negrii și arabi) care vor avea un rol important (direct sau indirect, prin acțiunile lor) în promovarea proselitismului islamist extremist, al radicalizării și al jihadului în mediul carceral. .